Dacia sub diverși împărați

mihai

Confirmarea ca dacii liberi au atacat de mai multe ori provincia romana.

Din acelasi curs de la Facultatea de Istorie din Iasi:

Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius (138-161)

Dacia…fiind provincie de margine, momentele de tensiune pricinuite de triburile libere n-au lipsit.
Mişcările lor trebuie să fi fost în legătură cu tulburările care începeau să se petreacă în spaţiul nord-european ca urmare a deplasării unor seminţii germanice spre sudul continentului şi care vor genera în scurt timp aşa-numitele
războaie marcomanice. Astfel, prin anii 143/4 şi 156/7-158 au avut loc conflicte în spaţiul controlat de romani în stânga Dunării. Responsabili de aceste incidente au fost „GETII” şi „DACII MARI” din vecinătate.

Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) şi Commodus (180-192)

Începând din 166, statul roman va fi confruntat cu acţiunile războinice ale neamurilor aflate în afara graniţelor, acţiuni cunoscute îndeobşte ca războaiele marcomanice. De fapt, este vorba de o avalanşă de gentes, pe care biograful
târziu al împăratului o consemnează întocmai: „toate populaţiile, de la hotarele Illyricului până în Gallia, nutriseră împreună sentimente duşmănoase poporului roman: marcomanii, variştii, hermundurii şi cvazii, suevii, sarmaţii, lacringii şi bureii, aceştia şi împreună cu victualii, apoi sosibii, sicoboţii, roxolanii, bastarnii, halanii, peucinii, COSTOBOCII”.
Aşadar, o conjunctură dramatică, ce va afecta în primul rând provinciile de la Dunărea Mijlocie şi Inferioară. Puseul
acestor neamuri avea drept cauză principală modificărilor etno-demografice care începeau să se contureze în Europa Centrală şi Estică o dată cu avansul goţilor de pe ţărmul sudic al Mării Baltice şi din regiunea Vistulei Inferioare
(Pomerania, Prusia occidentală) pe Vistula Mijlocie, spre Mazovia şi Volynia, care a determinat „coborârea” vandalilor către sud-vest şi sud şi împingerea altor triburi libere (marcomani, cvazi, BURI, DACI, sarmaţi, bastarni etc.) către
frontierele Imperiului roman.
Conflictele s-au desfăşurat în mai multe faze, prelungindu-se, cu intermitenţe, până la sfârşitul domniei lui Marcus Aurelius.
Rămas singur împărat, Commodus (180-192) a renunţat la politica de expansiune în Barbaricum promovată de tatăl său şi, drept urmare, deşi un timp a continuat războiul, în cele din urmă a încheiat pace cu marcomanii, cvazii şi
BURII. Printre condiţiile impuse acestora din urmă se număra şi una care viza în mod special Dacia: „POPULATIA BURA – scria Dio Cassius – a fost obligată să jure că nu se va stabili niciodată şi nu-şi va aduce la păşunat turmele dincolo de o
linie care marca patruzeci de stadii /7,4 km – n.n./ distanţă de Dacia şi teritoriile ce le ocupa”. În contextul aceloraşi evenimente, Dio Cassius scria că guvernatorul Daciei, Sabinianus, a adus sub ascultarea sa 12.000 de „DACI alungaţi din ţara lor de baştină şi care se pregăteau să dea ajutor altora, făgăduindu-le loturi de pământ în Dacia”.
Astfel se încheiau, în 180, războaiele cu barbarii, dar reverberaţii generate de perturbările survenite printre neamurile libere şi de conflictul abia încheiat s-au produs încă în anii următori în provinciile de graniţă, printre care şi Dacia.

3.2. Moesia Inferior şi Dacia în contextul crizei
Cele două provincii dunărene s-au situat în mijlocul evenimentelor dramatice prin care a trecut Imperiul după anul 235. Astfel, în timpul împăratului Maximinus Thrax (235-238), Dacia a fost atacată de iazigi din vest şi de DACII din vecinătate, dar împăratul a reuşit să-i respingă. Sub urmaşul său, Gordianus al III-lea (238-244), a suferit mai ales Moesia Inferior, asupra căreia s-a abătut invazia CARPILOR de neam tracic, a goţilor de neam germanic şi a sarmaţilor de neam iranian. În acelaşi context a fost afectată şi Dacia sud-estică.
Incursiunile CARPILOR au continuat şi sub împăratul Filip Arabul (244-249), până în 247, când aceştia au fost învinşi definitiv. Un an mai târziu, o coaliţie formată din 30.000 de CARPI, goţi, taifali, bastarni şi vandali-hasdingi s-a
năpustit asupra Moesiei Inferior; paralel, Dacia a fost atacată de iazigi, DACI şi hasdingi. Invadatorii au fost respinşi. Sub Trainus Decius (249-251), energicul rege got Cniva (250-253) a realizat o puternică coaliţie şi a invadat Moesia
Inferior, reuşind să înfrângă catastrofal armata romană la Abrittus (Razgrad, Bulgaria); împăratul şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă. Barbarii au devastat provinciile balcanice, multe aşezări rurale şi urbane fiind distruse. Noul
suveran, Trebonianus Gallus (251-253), a fost nevoit să încheie o pace umilitoare, plătind subsidii enorme pentru retragerea năvălitorilor la nord de Dunăre. Momentul de apogeu al crizei a fost atins în timpul domniei comune a
lui Valerianus şi a fiului său Gallienus (253-260) şi pe timpul principatului lui Gallienus (260-268) – uzurpările au devenit endemice, ţinuturi întregi au ieşit de sub autoritatea centrală, fiind controlate de „tirani” proclamaţi de trupele
infidele, iar atacurile neamurilor transdanubiene erau cotidine. Cele mai afectate au fost provinciile sud-dunărene, în special Moesiile şi Pannoniile; în Dacia, după Filip Arabul, nu se mai constată evenimente majore. Acest fapt
probează o situaţie nouă pentru Dacia, anume izolarea sa tot mai accentuată şi ineficienţa trupelor de aici în oprirea invaziei barbarilor. În acest context, s-a schiţat treptat un nou program politic al Imperiului, axat pe două componente –revenirea pe apărarea liniei Dunării şi, în consecinţă, abandonarea Daciei.