CD
1.356 aprobate
denitsoc@gmail.com
154.47.28.183
UNDE SUNTEM SI CE PUTEM FACE
– Credeti ca sunteti buni Cetateni si meritati un viitor stabil si confortabil pentru voi si generatiile viitoare?
De CD
Cu ce avem de’a face; care’i situatia?
Viitorul tratat de pandemie al Organizației Mondiale a Sănătății și amendamentele la Regulamentul Internațional al Sănătății (RIS) fac parte dintr-o „lovitură de stat” globală pentru a priva națiunile de suveranitatea și poporul de autonomia și libertatea lor corporală
OMS Oerganizatia Mondiala a Sanatatii – dorește să introducă în lege o cerință conform căreia națiunile trebuie să-și cenzureze cetățenii, astfel încât să poată fi obligatorii numai mesajele de sănătate publică aliniate cu recomandările OMS.
Tratatul se va aplica tuturor națiunilor care semnează, valabil tot timpul, chiar și atunci când nu există pandemii
Acesta este numai un exemplu al unui plan criminal ce isi face drum in viata noastra de zi cu zi.
Singurul motiv pentru care aceste documente și planul criminal – agenda de biosecuritate prin tratatul pandemic și Amendamentele internaționale în domeniul sănătății – au ajuns atât de departe este pentru că nimeni nu le-a citit. Oamenii nu înțeleg care este planul și s-ar putea să nu înțeleagă povestea de fundal.
Agende convergente cu obiective identice
Este important să ne dăm seama că multe aspecte diferite ale marelui plan globalist sunt puse în mișcare de o varietate de sectoare și organizații globaliste în același timp și, deși pot părea independente unele de altele, toate acestea ne conduc în aceeași direcție, spre un scop unificat și anume înrobirea omenirii și centralizarea controlului globalist asupra populației lumii.
Avem dezvoltarea unui nou aparat financiar care implică lansarea unei monede digitale a băncii centrale (CBDC), de exemplu.
ONU tinde sa fie din ce in ce mai mult o unealta servilă si vandută intereselor globaliste si vrea să intre în acțiune cu toata autoritatea de care dispune si pe care si-o vrea si sporită. Doreste să poată declara șocuri globale și să le gestioneze, respectiv războiul biologic și pandemiile care au loc în mai multe țări.
Deci, ONU le-a enumerat pana acum pe cele două scopuri, dar mai au in vedere și alte șocuri globale potențiale, cum ar fi schimbările climatice, întreruperile lanțului de aprovizionare, evenimentele cibernetice și chiar evenimentele din spațiul cosmic se vor controlate de un ONU globalist.
Ceea ce înseamnă că orice vrea ONU să desemneze ca șoc global poate fi considerat de toti a fi unul, iar apoi ONU va ieși triumfant cu o retetă spre gestionarea acelui eveniment.
Așadar, secretarul general al ONU le cere membrilor săi la reuniunea anuală a Adunării Generale a ONU, să-i dea permisiunea de a crea această “platformă globală de urgență,” care va acorda secretarului general și ONU autoritatea de a gestiona șocuri globale.
De asemenea, la acea întâlnire, OMS și ONU se unesc pentru a încerca să împartă cum vor merge lucrurile pentru războiul biologic și pandemiile care afectează mai mult de o țară.
De ce a fost introdus Tratatul privind pandemia?
OMS a propus planul inițial pentru a-și acorda puterea de a emite instrucțiuni globale de urgență în 2021. Pretenția a fost că națiunile au gestionat atât de prost pandemia de COVID, încât avem nevoie de o Organizație Centralizată pentru a gestiona mai bine următoarea pandemie.
Desigur, a fost stabilit în termeni duri de echitate, ca și cum țările bogate nu le-au dat țărilor sărace suficiente vaccinuri etc. și au murit atât de mulți oameni. Ceea ce nu se spune niciodată este că, de fapt, aproape toate țările lumii urmau orbeste toate îndrumările OMS și asta a făcut ca această ultimă “pandemie” să fie atât de devastatoare.
Implicațiile economice au fost toate ca urmare a blocajelor, întreruperile lanțului de aprovizionare care au rezultat, închiderea școlilor etc.
Deci, deși OMS își dorește această mare putere si nu a spus că va face ceva diferit sau mai mult.
De exemplu, vor să introducă în lege cerința ca națiunile să-și cenzureze cetățenii, astfel încât să poată fi communicate doar mesajele de sănătate publică aliniate cu recomandările OMS. Deja, YouTube a anunțat că va cenzura de acum înainte toate informațiile despre sănătate care nu sunt conforme cu narațiunea OMS.
Dar acea cenzură nu este nimic în comparație cu ceea ce va urma.
Modificările la Reglementările Internaționale de Sănătate (RSI) specifică, de asemenea, că OMS va dicta ce medicamente trebuie să utilizeze țările cat și medicamentele pe care nu le pot utiliza în cazul unei pandemii – și, eventual, în afara pandemiilor.
Tratatul de pandemie va fi în vigoare tot timpul, în proiectul actual al amendamentelor RSI si recomandările OMS devin edicte care trebuie urmate mai degrabă decât recomandări pe care națiunile le puteau ignora după bunul plac.
OMS ar avea, de asemenea, puterea de a declara o „potențială” pandemie, chiar și cu dovezi limitate sau fără dovezi.
Toate vaccinurile vor fi accelerate și netestate
Tratatul cere, de asemenea, urmărirea rapidă a vaccinurilor, împreună cu scutiri de răspundere pentru producătorii de vaccinuri. UE, SUA și CEPI au propus deja un plan pentru a dezvolta vaccinuri în 100 de zile și a produce suficiente pentru toată lumea în alte 30 de zile.
Prioritar aceasta este problematica de bază care ne privste pe noi ca Cetateni Responsabili, cineva scria in Cotidianul de „România cetățenilor”.
Problemele pot fi si personale, de familie sau grup si ele trebuiesc tratate la fel cu atentie sporită si metodă. In problemele de arie limitată trebuie urmărit a se lărgi aria de interes spre a spori sansele de reusită printro abundentă sporită de idei cat si de un sprijin mai larg.
Ce facem noi din toate astea?
Care ne sunt responsabilitatile:
Stiti pe cine ati votat – senatori deputati, primari si restul?
Stiti ce au propus in Parlament si ce au votat acestia in Parlament si ce nu au votat?
Mai doriti să aveti lideri politici dintre minorităti, ce apără si favorizează doar interesele acelor minoritati sau a altor minorităti?
Cititi zilnic agenda dezbaterilor si a legilor propuse in Parlament? Sau preferati circul livrat de Globalisti pentru a fi distrati, că de, distractiile sunt pe primul loc, nu viitorul nostru si al copiilor nostri, sau al natiunii.
Trebuie urmarit si evolutia unor agende criminale, malthusiene sau de filtratie prin sănătate si la nivel international, mai ales in forumurile internationale cum ar fi ONU.
Daca credem că aceste informatii ne pot fi date de papagalii de la stiri, pe radio si TV insemnă că nu stim ce vrem, trebuie să accesăm prin Internet sau alte mijloace paginile organizatiilor respective, ale Parlamentului si ale Presedintiei.
Cu excepția cazului în care aveți o derogare completă de răspundere civică din motive medicale sau handicap, nu exista nici o scuză de a se sustrage cineva de la participarea activă la viata cetătii – „România cetățenilor”.
Participantii trebuiesc să fie bine si corect informati pentru a lua decizii propice si eficiente in redresarea sau abordarea unor probleme chiar si aparent minore.
Poarta spre Libertate
Pentru a preveni aceasta problemă a informarii corecte si complete, a fost fondată o nouă organizație numită “Door To Freedom” – “Poarta spre Libertate” cu un website: https://doortofreedom.org , care încearcă să educe oamenii din întreaga lume despre ce sunt tratatul pandemic și amendamentele RSI și cum vor schimba viața așa cum o știm noi și v-om fi lipsiți de orice urmă de libertate.
OMS pare să fie nervoasă în legătură cu faptul că unele dintre aceste informații ajung de fapt în curentul general, și astfel ei înșiși au făcut videoclipuri scurte cu Tedros și alți oameni de la OMS negând acest lucru. Mintind cu nerusinare că o preluare a suveranității nu ii intereseaza – susținând că OMS nici măcar nu va fi parte la tratat etc.
OMS este cu siguranță parte la acest tratat si intenționează – în versiunea care se numește Proiectul Biroului – să preia managementul anumitor aspecte ale controlului pandemiei.
Este important să fim conștienți de faptul că tratatul va fi în vigoare tot timpul. Nu va fi nevoie de o pandemie pentru a da directorului general al OMS puterea de a supraveghea și cenzura permanenta in întreaga lume. În plus, așa cum este redactat în prezent, tratatul are în esență si pagini goale, care urmează să fie completate ulterior. Este ca și cum ai da un cec în alb OMS pentru a impune tot ce dorește oamenilor din lume.
Actiuni de baza:
Afla pe cine ai votat la toate nivelele, central si local, senatori, deputati, primari etc., noteaza-ti numerele de telefon si emailurile de la birourile lor si apelează-i de cate ori observi ca nu au ridicat o problemă ce priveste comunitatea care l-a votat, admonestează-l daca a votat un proiect sau lege nefavorabilă electoratului său si aduceti-le aminte că voi veti vota din nou, dar poate nu la fel.
Informeaă-ti, rudele, prietenii, colegii, vecinii si cunostintele despre această actiune de corespondentă cu cei votati de electoratul din zona, astfel presiunea va fi mai mare. Fiti in corespondentă permanentă cu cei dragi, dar in special, cu politicienii ce i-ai votat si ar trebui să te reprezinte.
Doar votand niste politicieni nu este sufficient, ei trebuiesc urmăriti pas cu pas si făcuti să răspundă pentru actiunile sau inactiunile lor.
O altă metodă este a se solicita ziarelor/websiteurilor din zonă, judet sau municipiu să instaureze o rubrică permanentă de urmărire a politicienilor alesi in zonă si astfel puteti controla mai usor activitatea politică. Ziarul/websiteul se va asigura astfel de o mai mare audientă si isi va adduce si el aportul cetatenesc de organ civic de presă.
Urmariti ce organizatii pe plan local sau national isi propun să urmărească indeaproape, in concret(nu rezumativ) activitatea politică in Parlament, Camera, Cotroceni si să publice si comentariile voastre privind aprecierea activitătii politicienilor si să le-o puteti servi ca o oglindă.
Cand contactati senatorul, deputatul etc. ceretii concret ce să facă sau să nu facă, de exemplu cere-ti-le să nu voteze nici un proiect de lege sau lege privitor la trecerea suveranitătii de la stat la ONU in orice privintă including OMS.
Sunați-l pe senatorul dumneavoastră și îndemnați-l să sponsorizeze versiunea Senatului care nu permite nici un transfer de Suveranitate.
De asemenea, difuzati informații despre amendamentele RSI și despre modul în care acestea vor distruge suveranitatea națională și vor crește supravegherea și cenzura ducand la o sclavie cruntă si injositoare.
Socializati activ, intalnindu-vă cu amici si colegi la o cafea si faceti conversatii cu subiect social privind viata curentă asa cum o percepeti direct si informativă cat mai pe larg. Socializarea este o metodă placută si eficientă de informare si difuzare de date esentiale traiului nostru in Cetate.
Trebuie să oprim finanțarea dispariției noastre
OMS caută ca statele membre să își mărească dramatic contribuțiile la ONU si in special la OMS, deci sa ne omoare pe banii nostri.
Atunci când noi cetățenii ajungem o masă, politicienii sunt deseori obligați să-și liniștească alegătorii, mai ales când vine vorba de a preda autoritatea de stat pentru sănătate unor oficiali nealeși ai OMS, o organizație criminală binecunoscută pentru corupție, care se adresează fără rușine celor mai mari excroci donatori ai săi, în special lui Bill Gates.
O participare necesară si benefică ar pute-a-o avea IT-istii care să infiinteze – daca nu cumva ei au deja – un organ de presă/website pentru informatii si cu ajutorul software-ul “ALIGN Act” să permită oamenilor care accesează site-ul lor web, cu două sau trei clicuri, să trimită mesajele necesare președintelui, congresmanului, senatorilor, guvernatorilor, etc. Este un lucru care se aplică deja in alte tări si este o necessitate si la noi, iar IT-istii au si ei datoria cetateneasca să ajute.
O întrebare comună este cine este responsabil pentru această lovitură globală?
De asemenea, cine se ocupă de asta?
Și de ce o fac, mai exact?
Nu știm cine este resposabil, dar știm că oameni bogati si influenti de o răutate si proastă reputatie fac parte din grupul Globalist ce se ocupa de asta. Persoane ca Klaus Schwab face parte din aparatul lor. Doar știți bine că că tinerii lideri globali ai Forumului Economic Mondial – pe care Schwab i-a ridicat/instructat în ultimii 30 de ani – sunt acum lideri de state si ei poarta o parte importantă in implementarea acestor lucruri în țările lor.
Sunt ca un mare club Skull and Bones unde lucrează împreună. Ei se adună pentru întâlniri, iar misiunea lor este să se ridice reciproc în poziții puternice în industrie, finante și guvern.
Așadar, trebuie să-i facem pe oameni conștienți de rolul acestor societăți secrete și de modul în care sunt folosite pentru a aduce in viata programe criminale.
Cred că oamenii încep să înțeleagă această spirală inflaționistă care imprimă bani și cum ne sărăcește în beneficiul unui grup mic. Acestea sunt fragmente de informații – ceea ce este necesar este conectarea punctelor.
Totul în viața noastră se schimbă în același timp și oamenii devin atât de confuzi. Avem nevoie de cei care sunt foarte atenți și știu să scrie/publice pentru a începe să explice cum sunt conectate aceste lucruri. Mai avem nouă luni până când OMS va vota aceste două documente.
Tot ce se poate transmite pe Twitter și TikTok si care poate informa si aviza oamenii trebuie trimis. Trebuie doar să găsim mesajele potrivite, să le trimitem acolo și vom câștiga.
De pus documentele astfel încât oamenii să le poată citi repede, lecturi de două-trei minute despre documente, despre ce se întâmplă in oras, in tară, in lume, despre tot felul de lucruri, încercând să conectăm punctele despre transumanism, CBDC, educația sexuală a copiilor și despre subiecte conexe.
Se profilează o coaliție mondială de organizații pentru a lupta împotriva tuturor acestor lucruri. Acesta este pasul următor. Organizatia “Children’s Health Defense” – “Apararea Sanatatii Copiilor”se ocupă de această problemă și există multe alte organizații ca “Stand for Health Freedom” – “ Sustine Libertatea Sanatatii”, organizații din Anglia, din Uniunea Europeană și Africa sau America de Sud care se unesc spre o platformă comună de comunicare si angajare.
Platforma care vrea să transmită mesaje obișnuite către lume, care vor fi aceleași peste tot. Educația este răspunsul, pentru că, chiar dacă vom învinge OMS, dacă nu respingem toată această agendă, globaliştii ne vor lovi cu altceva, fie prin ONU, fie prin alte organizaţii multilaterale, fie prin legi naţionale care sunt draconice.
Trebuie să-i facem pe oameni să înțeleagă ce s-a întâmplat în ultimii câțiva ani, de unde vine, ce a dus la asta și unde se duce. Și cred că asta e tot ce putem face. Este foarte important să ne păstrăm etica, morala, credinta. Noi nu vrem să manipulăm oamenii ci să prezentăm adevărul in toata splendoarea lui adumbrită de propaganda globalistă.
Cu toții am fost manipulați, am fost controlați mintal, iar Mass-media, publicitatea, sistemul de educație au încercat să limiteze modul în care oamenii gândesc.
Vrem să vă deschideți mințile, să puteți identifica propaganda atunci când o vedeți, astfel încât să puteți învăța să gândiți clar pentru dvs..
Abia atunci putem să câștigăm.
Atlanta, 1 octombrie 2023
CARE EURASIA?
De Claudio Mutti – 25 septembrie 2023
Un celebru roman distopic[i], apărut în al doilea an al „Războiului Rece”, prezintă scenarii fictivi în care trei superputeri continentale sunt guvernate de tot atâtea sisteme politice totalitare: Oceania, Stasia și Eurasia. Acesta din urmă, supus unui regim neo-bolșevic, cuprinde spațiul teritorial mare care se întinde de la Europa occidentală și mediteraneană până la strâmtoarea Bering. Aceasta este imaginea Eurasiei modelată de un informator de la Serviciul Information Research Department (IRD) al Ministerului Britanic de Externe, un „polițist colonial”[ii], dedicat literaturii, care s-a inspirat ostentativ din schemele antinaziste și propagandă antisovietică[iii].
De fapt, numele Eurasia circula de multă vreme în domeniul științific: folosit de geologul austriac Eduard Suess (1831-1914) în lucrarea Das Antlitz der Erde[iv], fusese inventat de matematicianul german și geograful Carl Gustav Reuschle (1812-1875) în Handbuch der Geographie[v], pentru a indica continentul care unește inseparabil Asia și Europa.
De fapt, termenul continent (din latinescul continēre, „a ține împreună, a ține, a uni”) arată în mod clar o masă compactă de pământ care se ridică și conjurată de ape oceanice și maritime, deci nu poate desemna Europa, nici Asia, ci doar întreg. continental, din care Europa și Asia sunt părțile sale constitutive. Pe de altă parte, dacă ignorăm criteriul geografic pe care se bazează noțiunea de continent și dorești să trasăm o linie convențională între Europa și Asia, ar trebui să luăm Uralii ca linie de demarcație, un lanț muntos care nu măcar nu ajunge la 2.000 de metri înălțime (cel mai înalt vârf, Narodnaya, ajunge la 1.895 de metri deasupra nivelului mării).
Aceasta linie de despărțire va trebui apoi continuată de-a lungul râului Ural și de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Caspice; Dar aici ar începe problemele și divergențele, deoarece după unii, granița dintre cele două presupuse continente: cel european și cel asiatic, ar fi constituită din bazinul caucazian, după alții, prin depresiunea canalului Kuma-Manych în nordul Caucazului.
Toate acestea nu fac decât să scoată în evidență caracterul unitar al realității geografice din care face parte Asia și Europa. Iar grecii trebuie să fi crezut că acest caracter unitar nu se referă exclusiv la geografia fizică, deoarece între secolele la VIII-lea și la VII-lea î.Hr., în Teogonia lui Hesiod, Europa și Asia sunt menționate ca două surori, fiice ale lui Oceanus și Thetis, aparținând celor „ linia sfântă de fiice [θυγατέρων ἱερὸν γένος] care pe pământ sunt însărcinate cu creșterea oamenilor, în compania suveranului Apollo și a râurilor și au primit acest destin de la Zeus”[vi]; și chiar Eschil, care luptase și împotriva perșilor la Maraton (și probabil și la Salamina), a vorbit despre Grecia și Persia – reprezentanți ai Europei și ai Asiei – ca fiind „două surori de sânge din aceeași neam [ϰασιγνήτα γένους ταὐτοῦ]”[ vii].
Dar să trecem la vremuri mai recente. Orientalistul, exploratorul și istoricul religiilor Giuseppe Tucci (1894-1984), care a condus mai multe expediții arheologice în Tibet, India, Afganistan și Iran, iar în 1933 a fondat împreună cu Giovanni Gentile Institutul Italian pentru Orientul Mijlociu și Îndepărtat, cu puțin timp. înaintea sa. moarte, a insistat asupra necesității unei concepții care să nu mai considere Asia și Europa ca fiind opuse, ci ca două realități complementare și inseparabile.
De altfel, s-a referit la un fel de unitate culturală eurasiatică în ultima sa intervenție publică, interviu apărut pe 20 octombrie 1983 în ziarul torinese „Stampa”: „Eu – a declarat savantul cu acea ocazie – nu vorbesc niciodată. despre Europa și Asia, dar de Eurasia. Nu există niciun eveniment care să aibă loc în China sau India care să nu afecteze, sau invers și așa a fost întotdeauna.” Afirmațiile acestui tip nu sunt neobișnuite în opera lui Tucci.
În 1977 denunțase ca gravă eroarea care se face atunci când Asia și Europa sunt considerate două continente diferite, deoarece, în opinia sa, „trebuie să vorbim de un singur continent, eurasiatic: atât de unite în părțile sale, nu există. un eveniment semnificativ într-unul care nu s-a reflectat în celălalt”[viii].sp
Chiar mai devreme, în 1971, când îl comemora pe Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Persan, la Capitoliu, Tucci spusese că „Asia și Europa sunt un singur întreg, unite de migrații de popoare, evenimente de cucerire, aventuri comerciale, într-un istorie de complicitate pe care doar cei neexperimentați sau needucați, care cred că întreaga lume se termină în Europa, și persistă să o ignore”[ix].
Un alt mare savant al secolului XX, istoricul religiilor Mircea Eliade (1907-1986), a documentat în toată producția sa științifică ceea ce el însuși a definit ca „unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci și a întregului ekumene care se întinde din Portugalia. în China, din Scandinavia până în Ceylon”[x]. În plin „Războiul Rece”, când trăia exilat în Franța, de această parte a „Cortinei de Fier” care îl despărțea de țara de origine, Eliade a refuzat să conceapă Europa în termenii restrânși pe care apărătorii lui. așa-numita „civilizație occidentală”.
De altfel, el a respins sarcastic concepția occidentalistă, scriind textual: „Există încă occidentali cinstiți pentru care Europa se termină la Rin sau, cel mult, la Viena. Geografia lor este în esență sentimentală: au ajuns la Viena în luna de miere. Dincolo, există o lume ciudată, poate fascinantă, dar nesigură: acești puriști ar fi tentați să descopere, sub pielea rusului, acel celebru Tartar despre care au auzit la școală; Cât despre Balcani, cu ei începe acel ocean etnic confuz de nativi care se extinde până în Malaezia”[xi].
Din studiul său asupra etnografiei românești, care este inserată într-un context regional care depășește în mare măsură Carpați și cursul Dunării, Eliade a obținut convingerea că Europa de Sud-Est constituie „adevărata piatră de temelie a legăturilor stratificate dintre Europa mediteraneană și Orientul Îndepărtat. ”[xii].
De altfel, în exuberanta moștenire folclorica românească, Eliade a identificat mai multe elemente care se referă la teme și ritualuri mitice prezente în diverse locuri de pe continentul eurasiatic. De exemplu, supunând uneia dintre cele mai cunoscute balade populare românești, cea a maestrului Manole, unei analize comparative, savantul a luminat cu un fascicul de lumină o serie întreagă de analogii care se împletesc într-o zonă dintre Anglia și Japonia.
Într-adevăr, el a subliniat că tema sacrificiului uman necesar pentru a finaliza o construcție nu este atestată doar în Europa („în Scandinavia și printre finlandezi și estonieni, între ruși și ucraineni, între germani, în Franța, în Anglia). , în Spania”[xiii]), dar zona sa de difuzare include și China, Siam, Japonia și Punjab. În cele din urmă, Eliade a demonstrat că diverse fenomene investigate în studiile sale, precum alchimia sau șamanismul, sunt răspândite pe o vastă zonă a continentului eurasiatic, uneori până în regiunile sale periferice extreme.
Pe lângă Tucci și Eliade, se poate aminti și un alt savant, Franz Altheim (1898-1986), care a situat gravurile în Val Camonica, în ceea ce el a numit „lumea cavalerească eurasiatică”[xiv] și, având în vedere procesele istorice care a marcat Trecerea de la antichitate la cea medievală ne-a invitat să privim dincolo de granițele Imperiului Roman. Reamintind în mod expres perspectiva istoriografică a lui Polybius, care cuprinde ecumena unificată politic de Roma – „tot spațiul dintre stâlpii lui Hercule și porțile Indiei sau stepele Asiei Centrale”[xv] –, Altheim a indicat istoriografiei necesitatea de a ţin cont de unitatea substanţială a continentului eurasiatic.
O atenție deosebită a acordat Völkerwanderung (migrația popoarelor) hunilor, protagoniști ai unei cavalcade trans-eurasiatice care – de pe malul lacului Baikal, în nordul Mongoliei – i-a dus în Câmpurile Catalaunice, în nordul Franței. Dacă în Asia, hunii au influențat de secole soarta Regatului de Mijloc, în Europa – subliniază Altheim – au deschis calea pentru invaziile și așezarea unei serii întregi de popoare asemănătoare: avari, bulgari, khazari, cumani, pecenegi, Unguri, la fel cum – scrie cărturarul în cartea sa despre Attila și hunii – „încoronarea a fost înaintarea mongolilor”[xvi].
Altheim și-a combinat interesul pentru figura lui Attila, un lider de origine central-asiatică care a fondat un imperiu în Europa, cu cel al lui Alexandru cel Mare, care a dus civilizația greacă în Indus, fluviul Sir Darya, Aswan și Golful Aden, marcând începutul unei noi etape în istoria Eurasiei.
Eurasianiştii anilor ’20
Ideea Eurasiei care reiese din lucrările unor savanți precum Giuseppe Tucci, Mircea Eliade și Franz Altheim[xvii] este foarte diferită de cea care inspiră așa-numitul eurasism sau eurasianism „clasic”[xviii], care se caracterizează printr-o aversiune radicală față de cultura europeană, identificată drept „romano-germanică”[xix]. Eurasianismul
Este evident că, cu numele Eurasia, Trubetskoy și ceilalți „eurasiaști” din anii 1920 nu se refereau, așa cum ar fi cerut conținutul semantic al termenului, la marele continent dintre Atlantic și Pacific și dintre Arctica. Oceanul și Oceanul Indian; mai degrabă, se refereau la un spațiu intermediar mare între Europa și Asia, distinct atât de Europa, cât și de Asia.
Pentru ei, Asia era ansamblul regiunilor periferice estice, sud-estice și sudice ale marelui continent: Japonia, China, Indochina, India, Iran și toată Asia Mică. În ceea ce privește Europa, aceasta a coincis cu „lumea romano-germanică”, reducându-se în esență la Europa de Vest și Centrală, în timp ce ceea ce se numește de obicei „Europa de Est”, până la Urali, făcea pentru ei parte din Eurasia. Pe de altă parte, au considerat că împărțirea Rusiei într-o parte europeană și o parte asiatică este eronată și înșelătoare.
În eseul intitulat Povorot k Vostoku [„Întoarcerea în Est”] Piotr Savitsky este explicit: „Rusia nu este doar Occidentul, ci și Estul, nu numai Europa, ci și Asia; de fapt, nu este Europa, ci Eurasia”[xxiv]. În esență, pentru autorii „manifestului” din 1921, Eurasia a fost identificată cu Imperiul Rus, mai mult sau mai puțin același spațiu mare delimitat istoric de granițele Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.
Într-o oarecare măsură, istoricul, etnologul și antropologul Lev N. Gumilev (1912-1992)[xxv] este legat de „eurasiaștii” anilor 1920, care cu lucrările sale[xxvi] au reevaluat contribuția popoarelor turce, mongole și tătari la nașterea Rusiei, recunoscând caracterul multietnic și multiplicitatea rădăcinilor culturale ale acesteia din urmă.
Gumilev identifică, de asemenea, Eurasia cu zona geografică a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice. Împărțită de la nord la sud în patru fâșii orizontale, caracterizate, respectiv, prin tundra lipsită de vegetație, taiga împădurită, stepă și în final deșert, această zonă geografică este situată între două fâșii climatice care, pe de o parte, o despart de Clima europeană.mai moale. iar, pe de alta, de clima musonica tipica zonelor periferice ale Asiei. O astfel de formare, potrivit lui Gumilev, a dus la crearea unei civilizații autonome puternic diferită de celelalte care o înconjoară.
Neo-eurasianismul
Dintr-o reelaborare a așa-zisului eurasianism „clasic”, îmbogățit de contribuțiile geopoliticii și elemente ale gândirii tradiționaliste (René Guénon, Julius Evola etc.), așa-numitul „neo-eurasianism” s-a născut în Rusia la sfarsitul anilor 1980… Principalul său teoretician și exponent este Aleksandr G. Dugin (1962-), fondator al Mișcării Internaționale Eurasianiste (Meždunarodnoe Evrazijskoe Dviženie) și, de-a lungul anilor, colaborator sau susținător al diferitelor subiecte politice: mai întâi al Partidului Comunist Ghenadij Zjuganov, apoi Partidul Național Bolșevic al lui Eduard Limonov, apoi Partidul Liberal Democrat al lui Vladimir Jirinovski și, în sfârșit, partidul Rusia Unită a lui Vladimir Putin.
Viziunea lui Dugin diferă de eurasianismul „clasic” deoarece înlocuiește incompatibilitatea Rusiei cu Europa „romano-germanică” (cel puțin în prima fază a gândirii sale) cu antiteza radicală dintre interesele continentale ale întregii mase eurasiatice și cele occidentale, hegemonizat de Statele Unite. Europa, lumea musulmană, China și Japonia nu mai sunt considerate adversari ireductibili din jurul Rusiei, ci mai degrabă potențialii aliați ai acesteia, în numele opoziției schmittiene dintre puterile terestre și maritime.
Eurasia, de la Trubetzkoy la Gumilev, fusese identificată în primă instanță cu zona corespunzătoare Rusiei imperiale și apoi Uniunii Sovietice, totuși în neoeurasianismul duguinian nu are un profil univoc și definit. Uneori, de fapt, Dugin numește întregul continent Eurasia, alteori afirmă că „nici ideea eurasiatică și nici Eurasia ca concept nu corespund strict limitelor geografice ale continentului eurasiatic”[xxvii]; alteori consideră Eurasia și Europa ca două civilizații distincte una de cealaltă[xxviii].
În perspectiva geopolitică a lui Dugin, pe care el însuși a expus-o pe larg în primul număr al „Eurasia”[xxix], continentul antic, adică masa terestră a emisferei estice, este articulată în trei mari „centuri verticale”, care sunt. se extind de la nord la sud, fiecare constând din mai multe „spații mari”.
Prima dintre aceste „centuri” este Eurafrica, formată din Europa, marele spațiu arab și Africa transsahariană. A doua „centură” este zona ruso-asia centrală, formată din trei spații mari care uneori se suprapun: primul dintre ele este Federația Rusă, cu fostele republici sovietice din Asia Centrală, al doilea este spațiul mare al continentului. Islam (Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan). Al treilea mare spațiu este India.
În cele din urmă, a treia „centură verticală” este zona Pacificului, un condominiu format din două zone mari (China și Japonia) care include și Indonezia, Malaezia, Filipine și Australia.
Această subdiviziune constituie o renaștere a Panideen-ului (PanIdea) a lui Karl Haushofer (1869-1946), care teoretizase o Emisferă Estică împărțită geopolitic într-un spațiu euro-african, într-un spațiu panrusesc extins până la Oceanul Indian, dar fără niciun ieșire în Pacific și, în sfârșit, un spațiu din Orientul Îndepărtat care include Japonia, China, Asia de Sud-Est și Indonezia[xxx].
Dugin a adus unele modificări schemei Haushoferiane, impuse de situația internațională actuală, atribuind celei de-a doua fâșii (zona ruso-asia centrală), Orientul Apropiat și Siberia până la Vladivostok.
Perspectiva geopolitică „verticală” teoretizată de Dugin a fost subiectul, în paginile „Eurasiei”, al observațiilor critice ale lui Carlo Terracciano (1948-2005)[xxxi].
Eurasia, observa Terracciano, „este un continent „orizontal”, spre deosebire de America, care este un continent „vertical”[xxxii]; De fapt, întreaga masă continentală a emisferei noastre, emisfera estică a globului terestru, este formată din unități omogene dispuse orizontal. Traducând această viziune geografică în termeni geopolitici, Terracciano a proiectat „integrarea marii câmpii din nordul Eurasiei, de la Canalul Mânecii până la strâmtoarea Bering”[xxxiii].
Această primă fâșie orizontală este flancată, în dungi orizontale succesive, de celelalte unități geopolitice ale Eurasiei și Africii: marele spațiu arab din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, marele spațiu transsaharian, marele spațiu islamic dintre Caucaz și Indus, etc În această perspectivă, este firesc ca Europa să se integreze într-o sferă de cooperare economică, politică și militară cu Rusia; Altfel, scrie Terracciano, Europa va fi folosită de americani „ca o armă îndreptată spre Moscova”[xxxiv].
La rândul ei, Rusia nu se poate lipsi de Europa, de fapt, are nevoie de ea. Din punctul de vedere al Rusiei „singura securitate pentru secolele care vor urma nu poate fi reprezentată decât de controlul, sub orice formă, a coastelor masei nordice eurasiatice, acele coaste care converg spre cele două oceane principale ale lumii, Atlantic și Pacific”[xxxv]. Necesitatea integrării geopolitice a Europei și Rusiei cere ca atât europenii, cât și rușii să revizuiască definitiv anumite contraste, începând cu „contrastul ‘rasial’ dintre euro-germani și slavi”[xxxvi].
Însă rușii trebuie să elimine și reziduul acelei eurofobie care, născută din tocmai nevoia de a-și reevalua componenta turco-tătară, i-a determinat uneori să contrasteze radical Rusia cu Europa germanică și latină. Prin urmare, „dacă putem și trebuie să vorbim încă de Apus și Est, linia de demarcație trebuie să fie situată între cele două emisfere, între cele două mase continentale despărțite de marile oceane”[xxxvii], deci adevăratul Apus, pământul. a apusului, se va dovedi a fi America, în timp ce Estul, țara luminii, va coincide cu continentul antic.
Conform perspectivei geopolitice care a caracterizat gândirea lui Dugin până în 2016, Eurasia – întregul continent eurasiatic – este obiectul agresiunii din partea Statelor Unite ale Americii, care sunt împinse să cucerească Heartlandul și, prin urmare, puterea mondială, prin propria sa natură talasocratică. (și nu doar din cauza orientării ideologice a unei părți a clasei sale politice).
Dar în timpul campaniei electorale a lui Donald Trump și a alegerii acestuia la președinția Statelor Unite, gândirea lui Dugin a suferit o schimbare radicală: a adoptat un criteriu mai mult ideologic decât geopolitic și a indicat că „principalul dușman” nu mai era puterea americană, ci liberalul și fracțiunea globalistă; Dugin salută alegerea lui Trump cu entuziasm fierbinte și scrie textual: „Pentru mine este evident că victoria lui Trump a marcat prăbușirea paradigmei politice globale și, în același timp, începutul unui nou ciclu istoric (…)
În epoca lui Trump, antiamericanismul este sinonim cu globalizarea (…) Cu alte cuvinte, în contextul politic actual, antiamericanismul devine parte integrantă a retoricii aceleiași elite liberale, pentru care apariția lui Trump a fost un lovitură adevărată. Pentru oponenții lui Trump, 20 ianuarie 2017 a fost „sfârșitul istoriei”, în timp ce pentru noi a reprezentat o poartă către noi oportunități și opțiuni”[xxxviii].
Trei ani mai târziu, pe 3 ianuarie 2020, în aceeași zi în care Trump susține cu mândrie asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani, Dugin prezice textual – într-un mesaj postat pe Facebook – încă patru ani de președinție: „Încă patru ani”. În 2021, Dugin își reiterează poziția de filtrumpist în Manifestul Marei Treziri [xxxix], unde afirmă că Marea Trezire „vine din Statele Unite, din această civilizație în care amurgul liberalismului este mai intens decât în alte locuri. ” ”[xl], recunoscând totuși „rolul important jucat în acest proces de agit-propul american de orientare conservatoare Steve Bannon”[xli].
Concluzia este că „lupta noastră nu mai este împotriva Americii. America pe care o știam nu mai există. Diviziunea societății americane este, deocamdată, ireversibilă. Suntem în aceeași situație peste tot, în Statele Unite și în străinătate. Aceeași bătălie se poartă la scară globală”[xlii]
„Imperiul European este, prin postulat, eurasiatic”
În perspectiva „orizontală” a lui Carlo Terracciano este evidentă influența gândirii lui Jean Thiriart (1922-1992), care a ajuns să teoretizeze, după o lungă elaborare, fuziunea politică a Europei cu Rusia într-o singură republică imperială. În 1964, într-o Europă împărțită în două blocuri, Thiriart a publicat o carte – în principalele limbi europene – intitulată “Un empire de 400 millions d’hommes: l’Europe”, în care a afirmat necesitatea istorică de a construi un unitar, Europa independentă.atât de Washington cât şi de Moscova.
„În contextul unei geopolitici și al unei civilizații comune – scria el – Europa unitară și comunitară se întinde de la Brest până la București. (…) Față de cei 414 milioane de europeni se află cei 180 de milioane de locuitori ai SUA și cei 210 milioane de locuitori ai URSS”[xliii].
Concepută ca a treia forță suverană și armată, „imperiul celor 400 de milioane de oameni” susținut de Thiriart, ar fi trebuit să stabilească o relație de conviețuire cu URSS, bazată pe condiții precise: „Coexistența pașnică cu URSS nu va fi posibilă decât dacă mai toate provinciile noastre orientale își recâștigă independența.
Apropierea pașnică de URSS va începe în ziua în care aceasta se va retrage în granițele anului 1938. Dar nu înainte: orice formă de coexistență care ar putea implica divizarea Europei nu este altceva decât o fraudă”[xliv]. Potrivit lui Thiriart, coexistența pașnică între Europa unitară și URSS și-ar fi avut dezvoltarea logică într-o „axă Brest-Vladivostok. (…)
Dacă URSS vrea să păstreze Siberia, trebuie să facă pace cu Europa, cu Europa de la Brest până la București, repet. URSS nu are și va avea din ce în ce mai puțin puterea de a păstra Varșovia și Budapesta, pe de o parte, și Chita și Khabarovsk, pe de altă parte. Va trebui să alegi sau să riști să pierzi totul. (…) Oțelul produs în Ruhr ar putea fi folosit pentru apărarea Vladivostok”[xlv].
Axa Brest-Vladivostok teoretizată atunci de Thiriart, părea să aibă mai degrabă sensul unui acord menit să definească respectivele zone de influență ale Europei unite și ale URSS, întrucât „în prima jumătate a anilor șaizeci, Thiriart a raționat încă în termeni. a unei geopolitici „verticale”, care îl face să gândească după o logică mai „eurafricană” decât „eurasiatică”, adică trasând o extindere a Europei de la nord la sud și nu de la est la vest”[xlvi].
Scenariul conturat în 1964 a fost progresat de Thiriart în anii următori, astfel încât, în 1982, a putut să-l definească în felul următor: „Nu mai trebuie să gândim sau să speculăm în termeni de conflict între URSS și noi, ci în ceea ce priveşte apropierea şi apoi unificarea. (…) trebuie să ajutăm URSS să se completeze în marea dimensiune continentală. Acest lucru va tripla populația sovietică, care tocmai datorită acestui fapt nu va mai fi o putere cu un „caracter rusesc” dominant. (…) Fizica istoriei va fi cea care va forța URSS să caute țărmuri sigure: Reykjavík, Dublin, Cádiz, Casablanca.
Dincolo de aceste limite, URSS nu va fi niciodată în pace și va trebui să trăiască într-o necontenită pregătire militară. Și scump”[xlvii]. Viziunea geopolitică a lui Thiriart la acea vreme devenise deja declarat eurasiatică: „Imperiul euro-sovietic – scria el în 1987 – face parte din dimensiunea eurasiatică”[xlviii]. Acest concept a fost reiterat de el într-un lung discurs pe care l-a ținut la Moscova cu trei luni înainte de moartea sa: „Imperiul European – spunea el cu acea ocazie – este, prin postulat, eurasiatic”[xlix].
Ideea unui „Imperiu euro-sovietic” a fost prezentată de Thiriart într-o carte scrisă în 1984 și publicată postum într-o ediție italiană. În 1984, scria autorul, „istoria le dă sovieticilor moștenirea, rolul, destinul care pentru o scurtă clipă fusese atribuit celui de-al treilea Reich: URSS este principala putere continentală din Europa, este inima. a geopoliticienilor.
Discursul meu actual se adresează conducătorilor militari ai acelui instrument magnific care este Marina Sovietică, instrument căruia îi lipsește o mare cauză”[l]. Plecând de la observația că, în mozaicul european format din țările satelit ale SUA sau URSS, singurul Stat cu adevărat independent, suveran și puternic militar era cel sovietic; Thiriart a atribuit URSS un rol asemănător cu cel jucat de Regatul Sardiniei în procesul de unire a Italiei sau Regatul Prusiei în lumea germană sau, ca să citez o altă paralelă istorică propusă de însuși Thiriart, a Regatului Macedoniei în Grecia în secolul al IV-lea î.Hr.: „Situația Greciei în anul 350 î.Hr., fragmentată în orașe-stat rivale și împărțită între cele două puteri ale vremii, Persia și Macedonia, prezintă o analogie clară cu situația Europei Occidentale de astăzi, împărțită în state teritoriale mici și slabe (Italia, Franța, Anglia, Germania federală) supuse celor două superputeri”[li].
Prin urmare, așa cum a existat un partid filomacedonian la Atena, ar fi fost potrivit să se creeze un partid revoluționar în Europa de Vest care să colaboreze cu Uniunea Sovietică, care, pe lângă faptul că se eliberează de lanțurile ideologice ale dogmatismului marxist dezactivator, ar fi trebuit a evitat orice tentație de a stabili hegemonia rusă asupra Europei;
Altfel, întreprinderea sa ar fi eșuat inevitabil, la fel ca încercarea lui Napoleon de a stabili hegemonia franceză asupra continentului. „Nu este vorba – a precizat Thiriart – de a prefera un protectorat rusesc în locul unui protectorat american. Nu. Este vorba despre a-i face pe sovietici, care probabil nu sunt conștienți de asta, să descopere rolul pe care l-ar putea juca: extinderea, dar identificarea cu toată Europa. La fel cum Prusia, pe măsură ce a crescut, a devenit Imperiul German. URSS este ultima putere europeană independentă cu o forță militară semnificativă. Lui îi lipsește inteligența istorică”[lii]
Consiliul Eurasiatic
“Tabla de șah eurasiatică” este titlul celui de-al doilea capitol al unei cărți scrise în 1997 de Zbigniew Brzezinski (1928-2017)[liii], care din 1977 până în 1981, în timpul președinției lui Jimmy Carter, a fost consilier la securitatea națională. Pe baza tezelor lui Sir Halford Mackinder (1861-1947), a cărui celebră formulă nu omite niciodată să o citeze[liv], Brzezinski explică cercurilor imperialismului nord-american necesitatea adoptării unei „geostrategii pentru Eurasia”[lv], având în vedere este esențial ca Statele Unite, dacă vor să domine lumea, să-și exercite controlul asupra continentului eurasiatic.
„Pentru Statele Unite – scrie el – Eurasia este principala recompensă geopolitică. Timp de o jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puteri și popoare eurasiatice (…) Astăzi, o putere non-eurasiatică deține preeminență în Eurasia și primatul global al Statelor Unite depinde direct de cât timp și cât de eficient își poate menține preponderența pe continentul eurasiatic”[lvi].
Brzezinski atrage atenția asupra unui fapt: „Eurasia este cel mai mare continent de pe planetă și axa sa geopolitică”[lvii], astfel încât o putere capabilă să o domine ar controla două dintre cele trei regiuni cele mai avansate și cele mai productive din punct de vedere economic din lume.. Pe de altă parte, „O simplă privire asupra hărții sugerează și că controlul asupra Eurasiei ar însemna aproape automat subordonarea Africii, făcând America și Oceania periferice geopolitic față de continentul central al lumii”[lviii].
În plus, „Eurasia este, de asemenea, locul în care se află majoritatea statelor active și dinamice din punct de vedere politic din lume. După Statele Unite, următoarele șase mari economii și următoarele șase țări cu cele mai mari cheltuieli pentru arme militare se află în Eurasia. Toate puterile nucleare recunoscute, cu excepția uneia, și toate, cu excepția uneia dintre cele ascunse, sunt situate în Eurasia.
Cei doi cei mai populați concurenți ai lumii pentru hegemonia regională și influența globală sunt eurasiatici. Toate acele state potențial susceptibile de a provoca supremația americană din punct de vedere politic și/sau economic sunt eurasiatice. Puterea eurasiatică acumulată o depășește cu mult pe cea a Statelor Unite. Din fericire pentru Statele Unite, Eurasia este prea mare pentru a fi o unitate politică. Eurasia este, așadar, tabla pe care continuă să se joace lupta pentru primat”[lix].
Pentru a face o idee despre „acest vast tablă eurasiatică de formă ciudată care se întinde de la Lisabona până la Vladivostok”[lx], pe care se joacă „marele joc”, Brzezinski inserează o hartă geografică a continentului împărțită în patru spații mari, prin respectiv denumit Spațiu Mijlociu (corespunzând aproximativ Federației Ruse și teritoriilor adiacente din Asia Centrală), Vest (Europa), Sud (Orientul Apropiat și Mijlociu), Est (Orientul Îndepărtat și Asia de Sud-Est).
„Dacă Spațiul Mijlociu – scrie Brzezinski – este împins progresiv către orbita în expansiune a vestului (în care Statele Unite au preponderență), dacă regiunea de sud nu este supusă dominației unui singur jucător și dacă estul nu este unificat în o modalitate care duce la expulzarea Statelor Unite din bazele sale de coastă, atunci se poate spune că Statele Unite vor prevala.
Dar dacă spațiul de mijloc respinge Occidentul, devine o singură entitate activă și fie preia controlul asupra sudului, fie stabilește o alianță cu principalul jucător estic [China, ed.], atunci primatul american în Eurasia se va reduce considerabil. La fel s-ar întâmpla dacă cei doi principali jucători estici [China și Japonia, n.red.] s-ar uni într-un fel”[lxi].
„Geostrategia pentru Eurasia” dezvoltată de Brzezinski identifică Europa drept vehiculul principal al Statelor Unite pentru o proiecție mai mare a puterii pe continentul eurasiatic. Conform definiției brutal de realiste folosite de fostul consilier Carter, Europa este „principalul cap de pod geopolitic [al Statelor Unite] pe continentul eurasiatic”[lxii]; Mai mult, este un „cap de pod democratic”[lxiii], deoarece „împarte aceleași valori”[lxiv] care au fost exportate din America în Europa în 1945 și 1989 și care au transformat-o pe aceasta din urmă în „aliatul natural.” [sic! ] din Statele Unite”[lxv].
Prin urmare, asigură Brzezinski, extinderea Uniunii Europene, irelevantă din punct de vedere politic și supusă militar Statelor Unite, nu ar trebui să ridice preocupări excesive la Casa Albă, dimpotrivă: „O Europă mai extinsă va crește sfera de influență americană (… ) fără să creeze în același timp o Europă atât de integrată politic încât să poată pune probleme Statelor Unite în probleme geopolitice cărora le acordă o mare importanță, în special în Orientul Mijlociu”[lxvi].
În ceea ce privește rolul geopolitic al Rusiei, marea țară situată în centrul masei continentale eurasiatice, Brzezinski face referire la eventualitățile pe care analiștii le-au luat în considerare la sfârșitul anilor 1990. Dintre toate teoriile formulate la acea vreme, cea care s-a adeverit practic este cea conform căreia Rusia, mai devreme sau mai târziu, ar constitui o aliniere eurasiatică împreună cu Iranul și China: „cea mai militantă putere islamică din lume și cu puterea asiatică cea mai puternică și populată din lume”[lxvii].
NOTE
[i] George Orwell, Nouăsprezece optzeci și patru, Secker & Warburg, Londra 1949.
[ii] Roderigo Di Castiglia (pseudonim di Palmiro Togliatti), Hanno perduto la speranza, „Rinascita”, anno VI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1950
[iii] Giulio Meotti, Ecco perché ho scripto 1984, „Il Foglio” (versiunea digitală), 26 august 2013.
[iv] Eduard Suess, Das Antlitz der Erde, 3 vol., F. Tempsky, Prag-Wien-Leipzig 1885-1909.
[v] Carl Gustav Reuschle, Handbuch der Geographie oder Neueste Erdbeschreibung mit besonderer Rücksicht auf Statistik, Topographie und Geschichte, Schweizerbart, Stuttgart 1859.
[vi] Hesiod, Teogonia, 346-348.
[vii] Eschil, Perșii, 185-186.
[viii] Raniero Gnoli, Ricordo di Giuseppe Tucci, ISIAO, Roma 1985, p. 9.
[ix] Giuseppe Tucci, Ciro il Grande. Discorso commemorativo tenuto in Campidoglio il 25 maggio 1971, ISIAO, Roma 1971, p. 14.
[x] Mircea Eliade, Testul labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Ediciones Cristiandad, Madrid, 1980, p. 70.
[xi] Mircea Eliade, L’Europe et les rideaux, „Comprendre”, 3, 1951, p. 115.
[xii] Roberto Scagno, Mircea Eliade: a Roman Ulisse between the East and the West, în: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade, Jaca Book, Milano 1998, p. douăzeci și unu.
[xiii] Mircea Eliade, Struttura e funzione dei miti, în Spezzare il tetto della casa, Jaca Book, Milano 1988, pp. 74-75.
[xiv] Franz Altheim, Storia della religione Romana, Settimo Sigillo, Roma 1996, p. 30.
[xv] Franz Altheim, Attila et les Huns, Payot, Paris 1952, p. 5.
[xvi] Franz Altheim, Attila et les Huns, cit., p. 225.
[xvii] S-ar putea adăuga și alte cazuri exemplificative: cf. C. Mutti, Esploratori of the Continent. L’unità dell’Eurasia nello specchio della filosofia, dell’orientalistica e della storia delle religioni, Effepi, Genova 2011.
[xviii] Eurasism sau eurasianism? Eurasianist sau eurasianist? Este adevărat că „expresiile eurasism și eurasist [au] intrat acum în uz comun” (Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa. The myth of Eurasia in Russian cultura, Libri Scheiwiller, Milano 2003, p. 197, n. 89). ). Cu toate acestea, pe baza unui criteriu analogic, consider de preferat formele Eurasianism și Eurasianism, întrucât termeni similari, precum europeanism, africanism, americanism etc., precum și adjectivele corespunzătoare, se formează prin adăugarea sufixului -ism., – este la tema adjectivului, nu la tema nominală. Altfel, am avea un europist, un africanist, un americanist.
[xix] „Cultura europeană (…) este rezultatul istoriei unui anumit grup etnic. Triburile germanice și celtice, suferind influența culturii romane în diferite grade și amestecându-se puternic între ele, au creat un mod de viață comun specific din elementele culturii lor naționale și ale culturii romane. În virtutea condițiilor etnografice și geografice comune, au trăit o viață comună mult timp în obiceiurile și istoria lor, datorită relațiilor reciproce continue, în plus, elementele comune erau atât de relevante, încât sentimentul unității romano-germane era inconștient. mereu prezent.în ei” (Nikolaj Trubeckoj, L’Europa e l’umanità, Einaudi, Einaudi, Torino 1982, p. 12).
[xx] Pentru o privire de ansamblu asupra gândirii „clasice” eurasiatice, pe lângă studiul menționat mai sus al lui Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa, vezi: Otto Böss, La dottrina eurasiatica. Contributi per una storia del pensiero russo nel XX secolo, Società Editrice Barbarossa, Cusano Milanino, s.d.
[xxi] Nicolas S. Troubetzkoy, Principes de Phonologie traduits par J. Cantineau, Paris 1949.
[xxii] AA. VV., Ischod k Vostoku. Predčuvstrija i sverženija. Utverždenie evrazijcev, Rossijsko-Bolgarskoe izdatel’stvo, Sofija 1921. Există o traducere în limba engleză: Exodus to the East. Legături și evenimente. Charles Schlack, Jr., editor. 1996. În spaniolă, unele dintre aceste articole au fost publicate în: Eurasia y el eurasianismo. Între Est și Vest. Edițiile Fides, Tarragona, 2020. (n.d.t.)
[xxiii] Nikolaj Sergeevič Trubeckoj, L’eredità di Genghis Khan, Società Editrice Barbarossa, Milano 2005, p. 24.
[xxiv] Pëtr Savickij, Povorot k Vostoku, în AA. VV., Ischod k Vostoku, cit., pp. 1-13.
[xxv] Martino Conserva – Vadim Levant, Lev Nikolaevič Gumilëv, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2005; Luigi Zuccaro, Geofilozofie cu Lev Gumilëv, Anteo, Cavriago 2022.
[xxvi] În italiană: Lev Gumilëv, Gli Unni. Un empire di nomadi antagonista dell’antica Cina, Einaudi 1972. În spaniolă: Lev Gumilev: Căutarea unui regat imaginar; Legenda prestului Ioan. Drakontos – Critică, Grupul Grijalbo-Mondadori, Barcelona, 1994
[xxvii] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, „Eurasia. Revista studii geopolitice”, 1/2004, p. 9.
[xxviii] Alain De Benoist – Aleksandr Dugin, Ce este eurasismul? O conversație între Alain de Benoist și Alexandr Dugin. Ediciones Fides S.L., Torredembarra (Tarragona), 2014, p. 93
[xxix] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, „Eurasia. Recenzia studiilor geopolitice”, cit., pp. 7-23.
[xxx] Cf. Karl Haushofer, Il blocco continentale. Mitteleuropa-Eurasia-Giappone, Anteo, Cavriago 2023.
[xxxi] Claudio Mutti, Carlo Terracciano redattore di Eurasia, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 1/2021, pp. 19-24.
[xxxii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: una geopolitica „orizzontale”, „Eurasia. Revista studii geopolitice”, 2/2005, p. 181.
[xxxiii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: una geopolitica „orizzontale”, cit., p. 191.
[xxxiv] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 184.
[xxxv] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 184.
[xxxvi] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 186.
[xxxvii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 190.
[xxxviii] „Pentru mine este evident că victoria lui Trump a marcat prăbușirea paradigmei politice globale și, în același timp, începutul unui nou ciclu istoric. (…) în „Epoca lui Trump”, antiamericanismul este deja sinonim cu globalizarea (…) Cu alte cuvinte, antiamericanismul în contextul politic actual devine parte integrantă a retoricii aceleiași elite liberale pentru care sosirea lui Trump a fost o adevărată lovitură. Pentru oponenții lui Trump, 20 ianuarie a fost „sfârșitul istoriei”, în timp ce pentru noi a reprezentat o fereastră pentru noi oportunități și opțiuni” („Les Amis d’Alain de Benoist”, 28 martie 2017, alaindebenoist.com). Pentru o analiză a erorii de evaluare comisă de Dugin asupra fenomenului Trumpist, cf. Daniele Perra, La visione strategica di Aleksandr Dugin, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 1/2020, pp. 19-26.
[xxxix] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, Ars Magna, 2021. Ed. it.: Aleksandr Dugin, Contro il Grande Reset. Manifesto del Grande Risveglio, AGA Editrice, Cusano Milanino 2022.
[xl] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 47. Despre averea reînnoită a temei evanghelice a „Marea Trezire”, cf. Claudio Mutti, Le sètte dell’Occidente, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 2/2021, pp. 9-17. Traducerea în spaniolă: sectele Occidentului. https://www.eurasia-rivista.com/las-sectas-de-occidente/
[xli] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 37. Sul rol di Steve Bannon, cf. Claudio Mutti, Sovranisti a sovranità limitationta, în AA. VV., Inganno Bannon, Cinabro Edizioni, Roma 2019, pp. 83-102.
[xlii] „Lupta noastră nu mai este împotriva Americii. America despre care nu știam că mai există. Diviziunea societății americane este de acum înainte ireversibilă. Suntem în aceeași situație peste tot – în interiorul SUA și în afara. Deci aceeași luptă la scară globală” (Alexander Dugin, Great Awakening: the future starts now, „Katehon”, 9 ianuarie 2021, katehon.com).
[xliii] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, Volpe, Roma 1965., pp. 17-18.
[xliv] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., p. douăzeci și unu.
[xlv] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., pp. 26-29.
[xlvi] Lorenzo Disogra, L’Europa come rivoluzione. Pensiero e azione di Jean Thiriart, Prefazione di Franco Cardini, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2020, p. 30.
[xlvii] Jean Thiriart, Entretien accordé à Bernardo Gil Mugurza [rectius: Mugarza] (1982), în: AA. VV., Le prophète de la grande Europe, Jean Thiriart, Ars Magna 2018, p. 349.
[xlviii] Jean Thiriart, La Turquie, la Méditerranée et l’Europe, „Conscience européenne”, n. 18 iulie 1987.
[xlix] Eseul L’Europe jusqu’à Vladivostok, publicat în traducere rusă în ziarul „Den’” și publicat în limba franceză în nr. 9 din „Nationalisme et République” din septembrie 1992, a fost reluată la conferința de presă pe care Jean Thiriart a susținut-o la Moscova la 18 august a aceluiași an. Traducerea italiană a apărut în „Eurasia”: prima parte în nr. 4/2013 (p. 177-183), partea a doua în nr. 4/2017 (p. 131-145).
[l] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2018, p. 204.
[li] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 190.
[lii] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 191.
[liii] Zbigniew Brzezinski, Tabla mare de șah. Primatul american și imperativele sale geostrategice, Cărți de bază, New York 1997. Ed. spaniolă: The Great World Board. Supremația americană și imperativele ei geostrategice. Ediciones Paidós Ibérica, S. A., Barcelona, 1998.
[liv] „Cine stăpânește Europa de Est comandă Heartland; Cine stăpânește Heartland comandă Insula-Lume; Cine stăpânește Lumea-Insula comandă lumea” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 38).
[lv] „O geostrategie pentru Eurasia” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 197).
[lvi] „Pentru America, premiul geopolitic principal este Eurasia. Timp de o jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puterile eurasiatice (…) Acum o putere non-eurasiatică este preeminentă în Eurasia – iar primatul global al Americii depinde direct de cât de mult timp și cât de eficient este susținută preponderența sa pe continentul eurasiatic” (Zbigniew). Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 30). Ed. spaniolă: p.39
[lvii] „Eurasia este cel mai mare continent al globului și este geopolitic axial” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Ed. spaniolă: p. 39
[lviii] „O simplă privire asupra hărții sugerează, de asemenea, că controlul asupra Eurasiei ar implica aproape automat subordonarea Africii, făcând emisfera vestică și Oceania periferice geopolitic față de continentul central al lumii” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Ed. spaniolă: p. 39 și 40.
[lix] „Eurasia este, de asemenea, locația majorității statelor politice asertive și dinamice ale lumii. După Statele Unite, următoarele șase mari economii și următoarele șase cei mai mari cheltuitori cu arme militare se află în Eurasia. Cei doi cei mai populați aspiranți ai lumii la hegemonie regională și influență globală sunt eurasiatici. Toate provocările politice și/sau economice potențiale pentru primatul american sunt eurasiatice. În mod cumulativ, puterea Eurasiei o umbrește cu mult pe cea a Americii. Din fericire pentru America, Eurasia este prea mare pentru a fi una din punct de vedere politic. Eurasia este astfel tabla de șah pe care continuă să se joace lupta pentru primatul global” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Tradus ing.: p. 40
[lx] „Această tablă de șah uriașă, cu formă ciudată, eurasiatică – care se extinde de la Lisabona până la Vladivostok” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35).
[lxi] „Dacă spațiul de mijloc poate fi atras din ce în ce mai mult în orbita în expansiune a Vestului (unde America predomină), dacă regiunea de sud nu este supusă dominației unui singur jucător și dacă Estul nu este unificat într-un mod care determină expulzarea Americii din bazele sale offshore, se poate spune că America va prevala. Dar dacă spațiul de mijloc respinge Occidentul, devine o entitate unică asertivă și fie câștigă controlul asupra Sudului, fie formează o alianță cu actorul major din Est, atunci primatul Americii în Eurasia se micșorează dramatic. Același lucru ar fi și dacă cei doi mari jucători estici [Cina și Giappone] s-ar uni cumva” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35). Tradus ing.: p. 43
[lxii] „Capul de pod geopolitic esențial al Americii în continentul eurasiatic” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59). Tradus Sp.: 65
[lxiii] „The Democratic Bridgehead” este titlul celui de-al treilea capitol din The Grand Chessboard, cit., p. 57
[lxiv] „aceleași valori” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59). Tradus ing.: p. 65
[lxv] „aliatul natural al Americii” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 57). Tradus ing.: p. 65
[lxvi] „O Europă mai mare va extinde aria de influență americană (…) fără a crea simultan o Europă atât de integrată din punct de vedere politic încât să poată provoca în curând Statele Unite în chestiuni geopolitice de mare importanță pentru America în alte părți, în special în Orientul Mijlociu” ( Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 199). Tradus mai ales: p. 202
[lxvii] „cea mai militantă putere islamică din lume și cea mai populată și puternică putere asiatică din lume” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 116). Tradus ing.: p. 121
Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/cual-eurasia
Traducerea: CD
MULTELE LECȚII ALE UCRAINEI
– Comentarii de război ale ambasadorului pentru pace pentru cetățenii din East Bay, Chas W. Freeman, Jr. (USFS, Ret.) Scholar în vizită la Institutul Watson pentru Afaceri Internaționale și Publice, Universitatea Brown Biblioteca Barrington, Barrington, Rhode Island, 26 septembrie 2023
De Chas W. Freeman, Jr. – diplomat, om de afaceri și scriitor american.
Vreau să vă vorbesc în această seară despre Ucraina – ce sa întâmplat cu ea și de ce, cum este probabil să iasă din calvarul la care a supus-o rivalitatea marilor puteri; și ce putem învăța din asta.
O fac cu o oarecare nervozitate și un avertisment pentru acest public. Discuția mea, ca și conflictul din Ucraina, este una lungă și complicată. Contrazice propaganda care a fost foarte convingătoare. Discursul meu va jigni pe oricine este implicat în narațiunea oficială.
Modul în care presa americană a tratat războiul din Ucraina ne aduce în minte un comentariu al lui Mark Twain: „Cercetările multor comentatori au aruncat deja mult întuneric asupra acestui subiect și este probabil ca, dacă vor continua, în curând nu vom mai ști nimic despre asta.”
Se spune că, în război, adevărul este prima victimă. Războiul este de obicei însoțit de o ceață de minciuni oficiale. Nicio astfel de ceață nu a fost vreodată la fel de deasă ca în războiul din Ucraina. În timp ce multe sute de mii de oameni s-au luptat și au murit în Ucraina, mașinile de propagandă de la Bruxelles, Kiev, Londra, Moscova și Washington au lucrat ore suplimentare pentru a ne asigura că luăm parte pasionati, credem ceea ce vrem să credem și condamnăm pe oricine care pune sub semnul întrebării narațiunea pe care am interiorizat-o.
Nimeni care nu este în prima linie nu are nicio idee reală despre ceea ce s-a întâmplat în acest război. Ceea ce știm este doar ceea ce guvernele noastre și alți susținători ai războiului vor să știm. Și au dezvoltat obiceiul prost de a-și inhala/crede propria propagandă, ceea ce garantează politici delirante.
Fiecare guvern care este parte la Războiul din Ucraina – Kiev, Moscova, Washington și alte capitale ale NATO – s-a făcut vinovat de diferite grade de autoînșelăciune și greșeală greșită. Consecințele pentru toți au fost cumplite. Pentru Ucraina, au fost catastrofale. O regândire radicală a politicii de către toți cei implicați este de mult așteptată.
De unde și unde NATO?
În primul rând, unele fundaluri necesare. NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) a luat ființă pentru a apăra țările europene în sfera de influență americană de după cel de-al Doilea Război Mondial împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și a națiunilor sale satelite. Zona de responsabilitate a NATO era teritoriul membrilor săi din America de Nord și Europa de Vest, dar nicăieri dincolo de asta.
Alianța a contribuit la menținerea unui echilibru de putere și la menținerea păcii în Europa în timpul celor peste patru decenii ale Războiului Rece. În 1991, însă, URSS s-a dizolvat, iar Războiul Rece s-a încheiat. Aceasta a eliminat orice amenințare credibilă la adresa teritoriului membrilor NATO și a ridicat această problemă: dacă NATO era încă răspunsul la ceva, care era întrebarea?
Forțele armate americane nu au avut nicio problemă să răspundă la această enigmă. Ei aveau interese convingătoare în conservarea NATO.
NATO a creat și susținut un rol european și o prezență post-Al Doilea Război Mondial pentru SUA. militar,
Acest lucru a justificat o structură a forțelor americane mult mai mare și multe mai multe tagle extrem de dorite pentru ofițerii pavilion[1] decât ar exista altfel, NATO a sporit statura internațională a forțelor armate americane, încurajând în același timp competența unică a SUA în managementul alianțelor și coalițiilor multinaționale și
A oferit turnee de serviciu în Europa care au făcut serviciul militar pe timp de pace mai atractiv pentru SUA. soldați, marinari, aviatori și marinari.
Apoi, de asemenea, secolul al XX-lea părea să sublinieze că securitatea SUA era inseparabilă de cea a altor țări nord-atlantice. Existența imperiilor europene a asigurat că războaiele dintre marile puteri ale Europei – războaiele napoleoniene, Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial – s-au transformat în curând în războaie mondiale.
NATO was how the United States dominated and managed the Euro-Atlantic region in the Cold War. Disbanding NATO or a U.S. withdrawal from it would,arguably, just free Europeans to renew their quarreling and start yet another war that mightnot be confined to Europe.
So, NATO had to be kept in business. The obvious way to accomplish that was to find a new, non-European role for the organization. NATO, it came to be said, had to go “out of area or out of business.” In other words, the alliance had to be repurposed to project military power beyond the territories of its Western European and North American member states.
In 1998, NATO went to war with Serbia, bombing it in 1999 to detach Kosovo from it. In 2001, in response to the ‘9/11’ terrorist attacks on New York and Washington, it joined the U.S. in occupying and attempting to pacify Afghanistan.[2] In 2011, NATO fielded forces to engineerregime change in Libya.
The Coup in Kyiv, Crimea, and the Rebellion of Russian Speaking Ukrainians
In 2014, after a well-prepared[3] US-sponsored anti-Russian coup in Kyiv, Ukrainian ultranationalists banned the official use of Russian and other minority languages in their country and, at the same time, affirmed Ukraine’s intention to become part of NATO.
Among other consequences, Ukrainian membership in NATO would place Russia’s 250-year-old navalbase in the Crimean city of Sebastopol under NATO and hence U.S. control. Crimea was Russian-speaking and had several times voted not to be part of Ukraine. So, citing the precedent of NATO’S violent intervention to separate Kosovo from Serbia, Russia organized areferendum in Crimea that endorsed its reincorporation in the Russian Federation. The results were consistent with previous votes on the issue.
Meanwhile, in response to Ukraine’s banning of the use of Russian in government offices and education, predominantly Russian-speaking areas in the country’s Donbas region attemptedto secede. Kyiv sent forces to suppress the rebellion. Moscow responded by backing Ukrainian Russian speakers’ demands for the minority rights guaranteed to them by both thepre-coup Ukrainian constitution and the principles of the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE).
NATO backed Kyiv against Moscow. An escalating civil war among Ukrainians ensued. This soon evolved into an intensifying proxy war in Ukraine between the United States, NATO, and Russia.
Negotiations at Minsk, mediated by the OSCE with French and German support, brokered agreement between Kyiv and Moscow on a package of measures, including:
– a ceasefire,
– the withdrawal of heavy weapons from the front line,
– the release of prisoners of war,
– constitutional reform in Ukraine granting self-government to certain areas of Donbas, and
– the restoration of Kyiv’s control of the rebel areas’ borders with Russia.
The United Nations Security Council endorsed these terms. They represented Moscow’s acceptance that Russian-speaking provinces in Ukraine would remain part of a united but federalized Ukraine, provided they enjoyed Québec-style linguistic autonomy. But, with U.S.support, Ukraine refused to carry out what it had agreed to.
Years later, the French and Germans admitted that their mediation efforts at Minsk had been a ruse directed at gaining time to arm Kyiv against Moscow and Ukrainian President Volodymyr Zelensky (like his predecessor in office, Petro Poroshenko) confessed that he had never planned to implement the accords.
Moscow and NATO Enlargement
In 1990, in the context of German reunification, the dissolution of the Warsaw Pact, and Russia’s abandonment of its politico-economic sphere of influence in Central and Eastern Europe, the West had several times somewhat slyly but solemnly promised not to fill the resulting strategic vacuum by expanding NATO into it.
But as the 1990s proceeded, despite a lack of enthusiasm on the part of some other NATO members, the United States insisted on doing just that. NATO enlargement steadily erased the Eastern European cordon sanitaire of independent neutral states that successive governments in Moscow had considered essential to Russian security. As former members of the Warsaw Pact entered NATO, U.S. weaponry, troops, and bases appeared on their territory.
In 2008, in a final move to extend the U.S.sphere of influence to Russia’s borders, Washington persuaded NATO to declare its intention to admit both Ukraine and Georgia as members.
The eastward deployment of U.S. forces placed ballistic missile defense launchers in both Romania and Poland. These were technically capable of rapid reconfiguration to mount short-range strikes on Moscow.
Their deployment fueled Russian fears of a decapitating U.S.surprise attack. If Ukraine entered NATO and the U.S. made comparable deployments there, Russia would have only about five minutes’ warning of a strike on Moscow. NATO’s role in detaching Kosovo from Serbia and in U.S. regime-change and pacification operations in Afghanistan and Libya as well as its support of anti-Russian forces in Ukraine, had convinced Moscow that it could no longer dismiss NATO as a purely defensive alliance.
As early as 1994, successive Russian governments began to warn the U.S. and NATO that continued NATO expansion – especially to Ukraine and Georgia – would compel a force fulresponse. Washington was aware of Russian determination to do this from multiple sources,including reports from its ambassadors in Moscow.
In February 2007. Russian President Vladimir Putin, speaking at the Munich Security Conference, declared: “I think it is obvious that NATO expansion … represents a serious provocation … And we have the right to ask: against whom is this expansion intended? And what happened to the assurances our western partners made after the dissolution of the Warsaw Pact?”
On February 1, 2008, Ambassador Bill Burns, now the director of the Central Intelligence Agency (CIA), warned in a telegram from Moscow that, on this subject Russians were united and serious. Burns felt so strongly about the consequences of NATO expansion into Ukraine that he gave his cable the subject line, “Nyet Means Nyet”[“No means no.”]
In April 2008, NATO nonetheless invited both Ukraine and Georgia to join it. Moscow protested that their “membership in the alliance is a huge strategic mistake which would havemost serious consequences for pan-European security.”
By August 2008, as if to underscore this point, when an emboldened Georgia sought to extend its rule to rebellious minority regions on the Russian border, Moscow went to war to consolidate their independence – Osetia and Abhazia.
Civil and Proxy War in Ukraine
Less than a day after of the US-engineered coup that installed an anti-Russian regime in Kyivin 2014, Washington formally recognized the new regime. When Russia then annexed Crimea and civil war broke out with Ukraine’s Russian speakers, the United States sided with and armed the Ukrainian ultranationalists whose policies had alienated Crimea and provoked the Russian-speaking secessionists.
The United States and NATO began a multi-billion-dollar effort to reorganize, retrain, and re-equip Kyiv’s armed forces. The avowed purpose was to enable Kyiv to reconquer the Donbas and eventually Crimea. Ukraine’s regular army was then
decrepit. Kyiv’s initial attacks on Russian speakers in the Ukrainian eastern and southernregions were largely conducted by ultranationalist militias.[4]
By 2015, Russian soldiers were fighting alongside the Donbas rebels. An undeclared US/NATO proxy war with Russia had begun.
Over the course of the next eight years – during which the Ukrainian civil war continued – Kyiv built a NATO-trained army of 700,000 – not counting one million reserves – and hardened it inbattle with Russian-supported separatists.
Ukrainian regulars numbered only slightly less than Russia’s then 830,000 active-duty military personnel. In eight years, Ukraine had acquired a larger force than any NATO member other than the United States or Türkiye, outnumbering the armed forces of Britain, France, and Germany combined. Not surprisingly,Russia saw this as a threat.
Meanwhile, as tensions with Russia escalated, in early 2019 the United States unilaterally withdrew from the Intermediate Nuclear Force (INF) Treaty, which had barred ground-launched missiles with ranges of up to 3,420 miles from deployment in Europe. Russia condemned this as a “destructive” act that would stoke security risks.
Despite ongoing misgivings on the part of some other NATO members, at American insistence, NATO continued periodically to reiterate its offer to incorporate Ukraine as a member, doing so once more on September 1, 2021. By that time, after billions of dollars of U.S. training and arms transfers, Kyiv judged it was finally ready to crush its Russian speakers’ rebellion and their Russian allies.
As 2021 ended, Ukraine stepped up pressure on the Donbas separatists and deployed forces to mount a major offensive against them timed for early 2022.
Moscow Demands Negotiations
At about the same time, in mid-December 2021, twenty-eight years after Moscow’s first warning to Washington, Vladimir Putin issued a formal demand for written security guarantees to reduce the apparent threats to Russia from NATO enlargement by restoring Ukrainian neutrality, banning the stationing of U.S. forces on Russia’s borders, and reinstating limits on the deployment of intermediate-range and shorter-range missiles in Europe.
TheRussian foreign ministry then presented a draft treaty to Washington incorporating these terms – which echoed similar demands put forward by former Russian President Boris Yeltsinin 1997. At the same time, apparently both to underscore Moscow’s seriousness and to counter Kyiv’s planned offensive against the Donbas secessionists, Russia massed troops along its borders with Ukraine.
On January 26, 2022, the U.S. formally responded that neither it nor NATO would agree tonegotiate Ukrainian neutrality or other such issues with Russia. A few days later, RussianForeign Minister Sergei Lavrov laid out his understanding of the American and NATO positions at a meeting of Russia’s Security Council as follows:
“[Our] Western colleagues are not prepared to take up our major proposals, primarily those on NATO’s eastward non-expansion. This demand was rejected with reference to the bloc’s so-called would feel compelled to react.
Given NATO’s transformation from a purely defensive, Europe-focused alliance into an instrument for power projection in support of U.S. regime-change and other military operations beyond its members’ borders, Moscow had a reasonable basis for concernt hat Ukrainian membership in NATO would pose an active threat to its security. This threat was underscored by U.S. withdrawal from the treaty that had prevented it from stationing intermediate-range nuclear weapons in Europe, including in Ukraine.
Moscow consistently demanded neutrality for Ukraine. Neutrality would make Ukraine both a buffer and bridge between itself and the rest of Europe, rather than part of Russia or a platform for Russian power projection against the rest of Europe.
By contrast, the United States sought to make Ukraine a member of NATO – part of its sphere of influence – and a platform for the deployment of U.S. military power against Russia.
Moscow agreed at Minsk to respect continued Ukrainian sovereignty in the Donbas region, provided the rights of Russian speakers there were guaranteed. But, with support from the U.S. and NATO, Ukraine declined to implement the Minsk agreement and redoubled its effort to subjugate the Donbas.
When Washington refused to hear the Russian case for mutual accommodation in Europe and instead insisted on Ukrainian membership in NATO, the U.S. government knew that this would produce a Russian military response. In fact, Washington publicly predicted this.
Early in the resulting war, when third-party mediation achieved a draft peace agreement between Russia and Ukraine, the West – represented by the British – insisted that Ukraine repudiate it.
This sad incident brings me to the war aims of the participants in the war.
War Aims in Ukraine
Kyiv has not wavered from its objectives of:
– Forging a purely Ukrainian national identity from which Russian and other languages,cultures, and religious authorities are excluded.
– Subjugating the Russian speakers who rebelled in response to this attempt at their forcedassimilation.
– Obtaining U.S. and NATO protection and integrating with the EU.
– Reconquering the Russian-speaking territories Moscow has illegally annexed fromUkraine, including both the Donbas oblasts and Crimea.
Moscow clearly stated its maximum and minimum objectives in the draft treaty that itpresented to Washington on December 17, 2021. Core Russian interests have been andremain:
(1) to deny Ukraine to the American sphere of influence that has engulfed the rest of Eastern Europe by compelling Ukraine to affirm neutrality between the United States /NATO and Russia, and
(2) to protect and ensure the basic rights of Russian speakers in Ukraine.
Washington’s objectives – which NATO has dutifully adopted as its own – have been much more open-ended and unspecific. As National Security Adviser Jake Sullivan put it in June2022:
“We have . . . refrained from laying out what we see as an endgame. . .. We have been focused on what we can do today, tomorrow, next week to strengthen the Ukrainians’ hand to the maximum extent possible, first on the battlefield and then ultimately at the negotiating table.”
Inasmuch as the first principle of warfare is to establish realistic objectives, a strategy to achieve them, and a plan for war termination, this is a perfect description of how to brew up a “forever war.” As Vietnam, Afghanistan, Iraq, Somalia, Libya, Syria, and Yemen attest, this has become the established American way of war.
No clear objectives, no plan to achieve them and no concept of how to end the war, on what terms, and with whom.
The most cogent statement of U.S. objectives in this war was offered by President Biden as it began. He said his goal with Russia was to “sap its economic strength and weaken its military for years to come” – whatever it takes.
At no point has the United States government or NATO declared that the protection of Ukraine or Ukrainians, as opposed to exploiting their bravery to take down Russia, is the central American objective. In April 2022, Secretary of Defense Lloyd Austin reiterated that U.S. aid to Ukraine was intended to weaken and isolate Russia and thereby deprive it of any credible capacity to make war in future.
Quite a few American politicians and pundits have extolled the benefits to having Ukrainians rather than Americans sacrifice their lives for this purpose. Some have gone farther and advocated the breakup oft he Russian Federation as a war aim. If you are Russian, you don’t have to be paranoid to see such threats as existential.
Russian President Putin assesses U.S. war aims as directed at humbling the Russian Federation strategically and, if possible, overthrowing its government and dismembering it.[6] The United States has not disputed this assessment.
Peace Set Aside
In mid-March 2022, the government of Turkey and Israeli Prime Minister Naftali Bennett mediated between Russian and Ukrainian negotiators, who tentatively agreed on the outlines of a negotiated interim settlement. The agreement provided that Russia would withdraw to its position on February 23, when it controlled part of the Donbas region and all of Crimea, and in exchange, Ukraine would promise not to seek NATO membership and instead receive security guarantees from a number of countries. A meeting between Russian President Putin and Ukrainian President Zelensky was in the process of being arranged to finalize this agreement, which the negotiators had initialed ad referendum – meaning subject to the approval of their superiors.
On March 28, 2022. President Zelensky publicly affirmed that Ukraine was ready for neutrality combined with security guarantees as part of a peace agreement with Russia. But on April 9 British Prime Minister Boris Johnson made a surprise visit to Kyiv. During this visit, he reportedly urged Zelensky not to meet Putin because: (1) Putin was a war criminal and weakert han he seemed. He should and could be crushed rather than accommodated; and
(2) even if Ukraine was ready to end the war, NATO was not.
Zelensky’s proposed meeting with Putin was then called off. Putin declared that talks with Ukraine had come to a dead end. Zelensky explained that “Moscow would like to have one treaty that would resolve all the issues. However, not everyone sees themselves at the table with Russia. For them, security guarantees for Ukraine is one issue, and the agreement with the Russian Federation is another issue.”
This marked the end of bilateral Russian-Ukrainian negotiations and thus of any prospect of a resolution of the conflict anywhere but on the battlefield.
What Happened and Who’s Winning What
This war was born in and has been continued due to miscalculations by all sides. NATO expansion was legal but predictably provocative.
Russia’s response was entirely predictable, if illegal, and has proven very costly to it. Ukraine’s de facto military integration into NATO has resulted in its devastation.
The United States calculated that Russian threats to go to war over Ukrainian neutrality were bluffs that might be deterred by outlining and denigrating Russian plans and intentions as Washington understood them. Russia assumed that the United States would prefer negotiations to war and would wish to avoid the re division of Europe into hostile blocs.
Ukrainians counted on the West protecting their country. When Russian performance in the first months of the war proved lackluster, the West concluded that Ukraine could defeat it. None of these calculations have proved correct.
Nevertheless, official propaganda, amplified by subservient mainstream and social media, has convinced most in the West that rejecting negotiations on NATO expansion and encouraging Ukraine to fight Russia is somehow “pro-Ukrainian.”
Sympathy for the Ukrainian war effort is entirely understandable, but, as the Vietnam War should have taught us, democracies lose when cheerleading replaces objectivity in reporting and governments prefer their own propaganda to the truth of what is happening on the battleground.
The only way you can judge the success or failure of policies is by reference to the objectives they were designed to achieve.
So, how are the participants in the Ukraine War doing in terms of achieving their objectives?
Let’s start with Ukraine.
From 2014 to 2022, the civil war in Donbas took nearly 15,000 lives. How many have been killed in action since the US/NATO-Russian proxy war began in February 2022 is unknown but Russia not to agree to end the war.
But, in the end, Ukraine will have to make its peace with Russia, almost certainly largely on Russian terms.
Whatever else the war may be achieving, it has not been good for Ukraine. Ukraine’s bargaining position vis-à-vis Russia has been greatly weakened. But then, Kyiv’s fate has always been an afterthought in U.S. policy circles. Washington has instead sought to exploit Ukrainian courage to thrash Russia, reinvigorate NATO, and reinforce U.S. primacy in Europe. And it has not spent any time at all thinking about how to restore peace to Europe.
How about Russia?
Has it succeeded in expelling American influence from Ukraine, forced Kyiv to declare neutrality, or reinstating the rights of Russian speakers in Ukraine? Clearly not.
For now, at least, Ukraine has become a complete dependency of the United States and its NATO allies. Kyiv is an embittered, long-term antagonist of Moscow.
Kyiv clings to its ambition to join NATO. Russians in Ukraine are the targets of the local version of cancel culture. Whatever the outcome of the war, mutual animosity has erased the Russian myth of Russian-Ukrainian brotherhood based on a common origin in Kievan Rus. Russia has had to abandon three centuries of efforts to identify with Europe and instead pivot to China, India, the Islamic world, and Africa.
Reconciliation with a seriously alienated European Union will not come easily, if at all. Russia may not have lost on the battlefield or been weakened or strategically isolated, but it has incurred huge opportunity costs.
Then, too, NATO has expanded to include Finland and Sweden. This does not change the military balance in Europe. Western portrayal of Russia as inherently predatory notwithstanding, Moscow has had neither the desire nor the capability to attack either oft hese two formerly very Western-aligned and formidably armed but nominally “neutral”states. Nor does either Finland or Sweden have any intention of joining an unprovoked attack on Russia. But their decision to join NATO is politically wounding for Moscow.
Since the West shows no willingness to accommodate Russian security concerns, if Moscow is to achieve its goals, it now has no apparent alternative to battling on. As it does so, it is stimulating European determination to meet previously ignored NATO targets for defense spending and to acquire self-reliant military capabilities directed at countering Russia independently of those of the United States.
Poland is reemerging as a powerful hostile force on Russia’s borders. These trends are changing the European military balance to Moscow’s long-term disadvantage.
What about the United States?
In 2022 alone the United States approved $113 billion in aid to Ukraine. The Russian defense budget then was then less than half of that — $54 billion. It has since roughly doubled. Russian defense industries have been revitalized. Some now produce more weaponry in a month than they previously did in a year.
Russia’s autarkic economy has weathered 18 months of all-out war against it from both the U.S. and the EU. It just overtook Germany to become the fifth wealthiest economy in the world and the largest in Europe in terms of purchasing power parity. Despite repeated Western claims that Russia was running out of ammunition and losing the war of attrition in Ukraine, it has not, while the West has.
Ukrainian bravery, which has been hugely impressive, has been no match for Russian firepower.
Meanwhile, the alleged Russian threat to the West, once a powerful argument for NATO unity, has lost credibility. Russia’s armed forces have proven unable to conquer Ukraine, still less the rest of Europe. But the war has taught Russia how to counter and overcome much of the most advanced weaponry of the United States and other Western countries.
Before the United States and NATO rejected negotiations, Russia was prepared to accept a neutral and federalized Ukraine. In the opening phase of its invasion of Ukraine, Russia reaffirmed this willingness in a draft peace treaty with Ukraine which the United States and NATO blocked Kyiv from signing. Western diplomatic intransigence has failed to persuade Moscow to accommodate Ukrainian nationalism or accept Ukraine’s inclusion in NATO and the American sphere of influence in Europe.
The proxy war seems instead to have convinced Moscow that it must gut Ukraine, keep the Ukrainian territories it has illegally annexed, and likely add more, thus ensuring that Ukraine is a dysfunctional state unable either to join NATO or to fulfill the ultranationalist, anti-Russian vision of its World War II neo-Nazi hero, Stepan Bandera.
The war has led to the superficial unity of NATO but there are obvious fissures among members. The sanctions imposed on Russia have done heavy damage to European economies. Without Russian energy supplies, some European industries are no longer internationally competitive. As NATO’s recent summit at Vilnius showed, member countries differ on the desirability of admitting Ukraine. NATO unity seems unlikely to outlast the war. These realities help explain why most of America’s European partners want to end the war assoon as possible.
The Ukraine War has clearly put paid to the post-Soviet era in Europe, but it has not made Europe in any respect more secure. It has not enhanced America’s international reputation or consolidated U.S. primacy. The war has instead accelerated the emergence of a post-American multi-polar world order. One feature of this is an anti-American axis between Russia and China.
To weaken Russia, the United States has resorted to unprecedentedly intrusive unilateral sanctions, including secondary sanctions targeting normal arms-length commercial activity that does not involve a U.S. nexus and is legal in the jurisdictions of the transacting parties.
Washington has been actively blocking trade between countries that have nothing to do with Ukraine or the war there because they won’t jump on the U.S. bandwagon. As a result, much of the world is now engaged in pursuit of financial and supply-chain linkages that are independent of U.S. control. This includes intensified international efforts to end dollar hegemony, which is the basis for U.S. global primacy.
Should these efforts succeed, the United States will no longer be able to run the trade and balance of payments deficits that sustain its current standard of living and status as the most powerful society on the planet.
Washington’s use of political and economic pressure to compel other countries to conform to its anti-Russian and anti-Chinese policies has clearly backfired.
It has encouraged even former U.S. client states to search for ways to avoid entanglement in future American conflicts and proxy wars they do not support, like that in Ukraine. To this end, they are abandoning exclusive reliance on the United States and forging ties to multiple economic and politico-military partners.
Far from isolating Russia or China, America’s coercive diplomacy has helped both Moscow and Beijing to enhance relationships in Africa, Asia, and Latin America that reduce U.S. influence in favor of their own.
To summarize:
In short, U.S. policy has resulted in great suffering in Ukraine and escalating defense budget shere and in Europe but has failed to weaken or isolate Russia. More of the same will not accomplish either of these oft-stated American objectives.
Russia has been educated in how to combat American weapons systems and has developed effective counters to them. It has been militarily strengthened, not weakened. It has been reoriented and freed from Western influence, not isolated.
If the purpose of war is to establish a better peace, this war is not doing that.
Ukraine is beingeviscerated on the altar of Russo phobia. At this point, no one can confidently predict how much of Ukraine or how many Ukrainians will be left when the fighting stops or when and how to stop it. Kyiv just failed to meet more than a fraction of its recruitment goals.
Combating Russia to the last Ukrainian was always an odious strategy. But when NATO is about to run out of Ukrainians, it is not just cynical; it is no longer a viable option.
Lessons to be Learned from the Ukraine War
What can we learn from this debacle? It has provided many unwelcome reminders of the basic principles of statecraft.
Wars do not decide who is right. They determine who is left.
The best way to avoid war is to reduce or eliminate the apprehensions and grievances that cause it.
When you refuse to hear, let alone address an aggrieved party’s case for adjustments in your policies toward it, you risk a violent reaction from it.
No one should enter a war without realistic objectives, a strategy to achieve them, and a plan for war termination.
Self-righteousness and bravery are no substitutes for military mass, firepower, and stamina.
In the end, wars are won and lost on the battlefield, not with propaganda inspired by and directed at reinforcing wishful thinking.
What has been lost on the battlefield can seldom, if ever, be recovered at the negotiating table.
When wars cannot be won, it is usually better to seek terms by which to end them than to reinforce strategic failure.
It is time to prioritize saving as much as possible of Ukraine. This war has become existential for it. Ukraine needs diplomatic backing to craft a peace with Russia if its military sacrifices are not to have been in vain. It is being destroyed. It must be rebuilt. The key to preserving Ukraine is to empower and back Kyiv to end the war on the best terms it can obtain, to facilitate the return of its refugees, and to use the EU accession process to advance liberal reforms and institute clean government in a neutral Ukraine.
Unfortunately, as things stand, both Moscow and Washington seem determined to persist in Ukraine’s ongoing destruction. But whatever the outcome of the war, Kyiv and Moscow will eventually have to find a basis for coexistence. Washington needs to support Kyiv in challenging Russia to recognize both the wisdom and the necessity of respect for Ukrainianneutrality and territorial integrity.
Finally, this war should provoke some sober rethinking here, in Moscow, and by NATO of the consequences of diplomacy-free, militarized foreign policy. Had the United States agreed to talk with Moscow, even if it had continued to reject much of what Moscow demanded, Russia would not have invaded Ukraine as it did.
Had the West not intervened to prevent Ukraine from ratifying the treaty others helped it agree with Russia at the outset of the war, Ukraine would now be intact and at peace.
This war did not need to take place. Every party to it has lost far more than it has gained. There’s a lot to be learned from what has happened in and to Ukraine. We should study and learn these lessons and take them to heart.
Note:
[1] Generals and admirals.
[2] Ukraine contributed troops to this NATO operation despite not being a member of the alliance.
[3] Reportedly, by 2014, various agencies of the U.S. government had committed a cumulative total of $5 billion or more to political subsidies and education in support of regime change inUkraine.
[4] Prior to the U.S. and NATO decision to aid Ukraine against its Russian-backed separatists, these militias were commonly identified as neo-Nazi in the Western media. They professed to be followers of Stepan Bandera – who has now been adopted as a revered national figure by Kyiv. Bandera was famous for his extreme Ukrainian nationalism, fascism, antisemitism, xenophobia, and violence. He and his followers were allegedly responsible for massacring50,000 – 100,000 Poles and for collaborating with the Nazis in the murder of an even larger number of Jews. After the US/NATO proxy war broke out, despite their continuing display of Nazi regalia and symbols on their uniforms and their ties to neo-Nazi groups in other countries, Western media ceased to characterize these militias as neo-Nazis.
[5] The “special military operation’ mounted by Russia bore little resemblance to the specific predictions put forward in this information warfare, which appears have been designed as much to rally support for Ukraine and boost its morale as to deter Russia.
[6] See, e.g., https://jamestown.org/event/watch-the-video-preparing-for-the-dissolution-of-the-russian-federation
Sursa: https://chasfreeman.net/the-many-lessons-of-the-ukraine-war
Traducerea: CD