De ce n-am ales libertatea în 1969 ?
4 iulie 2023|Doctrină naţionalistă
De ce n-am ales libertatea în 1969?

1 martie 2014

Doctrină naţionalistă

De ce n-am rămas în Franța în aprilie 1969?

Pe blogul nostru a fost publicat un text pe care l-am intitulat „Ne vom întoarce acasă!” – mesaj din diasporă, un text care a stârnit comentarii multe și pozitive, ca să zic așa. Printre ele și comentariul de mai jos:

„Foarte frumos articolul….foarte frumoase comentariile. Am o singură întrebare foarte simplă dacă îmi permiteți. Dacă iubiți România așa de mult, de ce ați emigrat?”

Ideea ar fi că cine își iubește țara nu emigrează… I-am răspuns comentatorului că întrebarea (și ideea pe care o conține) este greșită, dar că, personal, sunt bucuros că a pus această întrebare, care stârnește în mine altă întrebare: de ce n-am emigrat și eu, de ce n-am rămas în Franța în 1969, când am avut ocazia?

În aprilie 1969 am mers în Franța însoțind trupa studențească de teatru ”Podul”, care montase un spectacol după piesa mea Adio, Julieta, adio! Am zis spectacol, căci autorii acestuia – Iulian Negulescu, Florin Tănase și Petrică Ionescu, pe post de actori-regizori, se pricepuseră să facă un soi de pantomimă, nu se rosteau pe scenă decât două cuvinte – dacă mai țin eu minte bine: Romeo! și Julieta!, rostite pe rând de mai multe perechi de personaje… În schimb, mișcarea pe scenă a personajelor – conținută în parantezele textului meu, era atât de limpede încât nu mai era nevoie și de cuvinte. Nu m-a deranjat ideea frumoșilor tineri de la „Podul”, mai ales că spectacolul era gândit pentru a participa cu el la Festivalul de teatru de la Nancy, în fața unui public care nu pricepea limba română. Piesa îmi fusese inspirată de ridicarea zidului de la Berlin și aluzia la celebrul zid era destul de evidentă. Pe scenă, în spectacol, „zidul” a fost înlocuit cu un sul de hârtie igienică care despărțea spațiul de joc în două…

În plus, băieții au păstrat pe afiș numele meu ca autor, așa că am fost trecut și eu pe lista celor care urmau să primească pașaport pentru Franța. În prima fază nu mi s-a acordat „viza”, abia după ce mi-a pus o pilă colega L. P., am fost și eu inclus în echipă!…

Un amănunt: pe la începutul lui aprilie s-a ținut la Facultate adunarea generală de partid la care trebuia să se discute și cererea mea de intrare în PCR, alături de alți colegi: Mircea Martin, Gheorghe Frâncu, și câțiva studenți. Romul Munteanu, care era secretar PCR, m-a chemat la el și m-a întrebat cum e cu plecarea în Franța. I-am spus că am primit pașaport și voi pleca. Mi-a zis cam așa: „Măi, Coja, amânăm intrarea ta în partid! Nebun cum ești, te văd în stare să rămâi pe acolo exact la câteva zile după ce te-am primit noi în Partid?!” Zic: „Da, ar avea haz! Mi-ați dat o idee!”

Ideea cu rămasul în Occident cred că o avea oricine prindea un pașaport! Și ideea asta m-a cam însoțit în tot drumul!

Ba mai mult: mergând la Constanța, ca să-i mai văd o dată pe ai mei – pentru orice eventualitate!, frate-meu, comentând plecarea mea îmi zise foarte serios, cu maică-mea de față: „Dacă te prind că te întorci, să știi că te bat!” Deh, frate mai mare!…

Am plecat deci! În avion, lângă mine s-a postat ofițerul de securitate care ne-a însoțit: Dl Gheorghe G. Mi-am dat seama că pentru el eu eram veriga slabă a lanțului, așa că nu m-a prea slăbit din ochi! Am avut însă o conversație plăcută cu dumnealui, Dumnezeu să-l ierte! Și să-l odihnească!… Din cauza mea i-a cam scăpat din ochi pe ceilalți!

Am ajuns cu avionul la Paris, tren pentru Nancy aveam abia a doua zi, așa că ne-am dus la Ambasada României unde ni s-a oferit fiecăruia câte un fotoliu în care să dormim! I-am zis dlui „colonel” că eu, dacă ajung la Paris și în prima noapte petrecută la Paris dorm, mă culc, când mă întorc acasă fratele meu Aurel are să mă bată! Eu ca eu, dar el nu ar putea concepe așa ceva: să dorm la Paris ca bolovanul!…

Ca să fie toată lumea mulțumită am cerut să dau un telefon unui coleg, profesorului Ion Diaconescu, care era lector la Sorbona de limba română. Om de treabă, coleg bun, acesta a venit la Ambasadă, unde lumea îl cunoștea bine, și m-a luat să-mi arate Parisul by night! Pe la miezul nopții însă ne-am despărțit, eu rămânând să mai hălăduiesc prin Orașul luminilor! Am fost cam decepționat: Parisul, inclusiv în Cartierul Latin, nu avea nici pe departe viața de noapte tumultoasă de la București sau Constanța. În 1969 la București erau deschise toată noaptea restaurantele cu mandatari, primăria asigurase circulația de noapte a autobuzelor, în perimetrul Romană-Rosetti-Unirii-Operă era toată noaptea o vânzoleală, un du-te vino neîntrerupt… Pur și simplu Bucureștiul duduia! Mă refer la cârciumi și restaurante, baruri de noapte… În centru, bulevardele erau mai animate ca-n amiaza mare…

La ziuă, când ne retrăgeam sleiți de puteri, îi întâlneam pe primii oameni ai muncii care nu petrecuseră, ci mergeau acum la treabă!… Unii dintre noi plecau și ei de la Calul Bălan sau Universității direct la muncă!… Cine venea mahmur la servici, pe vremea aceea, era înțeles de toată lumea și cocoloșit, îi semnau alții condica de prezență, dacă era nevoie! Ehehe! Ce timpuri!…

La Nancy, trupa Podul a avut un succes total! A mai fost și o trupă de la Nottara, cu o piesă a unui spaniol, tot așa: le-a rupt gura la toți! Cu o mențiune specială pentru jocul lui Ștefan Iordache. Atunci l-am cunoscut și ne-am plăcut unul pe altul, mântuiind împreună câteva sticle de Beaujolais… Prezența românească a fost deasupra tuturor! Unde mai pui că totul se petrecea după august 1968… Ne simțeam cei mai importanți din tot Hexagonul! Mai ales că Franța îmi dovedise chiar pe timpul șederii noastre cât de rău ajunsese: s-au debarasat de Charles de Gaulle prin referendum… Cu câtă inconștiență!

A venit și întoarcerea acasă, pe același traseu, cu altă noapte petrecută la Ambasadă, dar nu și de mine! Eu am plecat iar de nebun prin Paris, de data asta singur-singurel și cu un gând mai precis: să mă hotărăsc ce fac! Rămân la Paris sau mă întorc în …Bucale?

Peripatetizând prin Paris am pus pe cântar tot ce putea să intre în discuție și să conteze la data aceea: nu eram însurat, la București locuiam prost de tot, studențește, trăind mai mult din meditații decât din leafă, iar la Nancy avusesem succes cu piesa, mai aveam câteva piese la fel de bune, toate refuzate la București, cu care mă simțeam în stare „să rup gura” Occidentului mai dihai decât o făcusem cu piesa de la Nancy!

De pe vremea când, student, fusesem patru veri la Mamaia la Salvamar, aveam mai multe numere de telefon la care să sun să-mi anunț prietenii francezi că „j’ai choisi la liberté”… Printre acei prieteni erau și câteva domnișoare, dar nu eram sigur care mai rămăseseră cilibii… Încercam să-mi imaginez ce voi face după ce se vor trezi cu mine lipsă la apelul de la Ambasadă!

Mă interesasem și aflasem că dacă „rămîi”, cel mai bine este să te prezinți la un post de poliție, de acolo să începi… Sau să merg la Biserica Română m-am gândit… La Biserică… Pe care Ion Diaconesu, Dumnezeu să-l odihnească, mi-o arătase în orele petrecute împreună… Și deodată mi-am adus aminte că a doua zi era Paștele!… Paștele!…

De când mă știam plecat de acasă, de vreo zece ani, nu fusese Paște sau Crăciun la care să nu mă întorc acasă, să fiu cu ai mei, mamă, tată, frate, soră… Mai apoi și cumnat, cumnat de treabă cum l-am avut pe Ion Efrim… A doua zi ei se adunau toți să ciocnească ouă roșii, dar fără mine… Eu urmând să umblu și mâine la fel, prin Parisul aglomerat, dar nu prea viu!, aș fi zis.

„Aglomerat, dar nu viu!” Cred că e o formulă corectă pentru Paris!…

Ce viață era la Constanța, cu câți gorobeți aveam să mă văd în plimbarea obligatorie de la Cazinou!… Bașca vecinii, toți așteptându-mă să le povestesc cum a fost la Paris!…

Da! Sunt aproape sigur că dacă ar fi fost altă zi, și nu ajunul Paștelui, în ziua aceea aș fi decis să rămân în Occident, mon amour!…

Așa că m-am întors la Ambasada României, unde erau toți pe jar! „Coja și Iulică Negulescu au rămas!…” Ce ușurare pe răposatul domn Gheoghe G. când m-a văzut: „știam eu, domnule, că domn profesor nu rămâne!”

Iulică Negulescu a rămas în Franța însă, am auzit că a mai montat o dată piesa, fără același succes… Nu l-am mai văzut de atunci! A făcut și ceva film…

Așa că m-am întors la București, iar de la aeroport direct la gară. Am sunat-o pe mama din gară să-i spun Hristos a înviat! Oareșicât era vorba și de mine în această constatare… Înviasem și eu din ce fusese cât pe ce să mi se întâmple…

Era singură mama și pregătea masa de pânz. Am luat primul tren și am ajuns la timp să mai prind și eu o ciosvârtă de miel! Și mai ales să particip la hazul general. Ce se întâmplase?

Când s-au adunat toți, maică-mea, șolticară cum era, i-a anunțat foarte solemnă și înmărmurită că am dat telefon de la Paris și că am rămas pe acolo… Juca mama un teatru când era nevoie!… Mamă, mamă!

Primul care a reacționat a fost frate-meu: s-a îngălbenit tot! Cum de a putut face asemenea prostie ăla micu?!

Maică-mea: Păi nu i-ai spus tu să rămână?! Să nu-l prinzi că se întoarce în Țară că-l bați?!

„Vai de capul lui! Ce-o să se facă pe acolo?!… vai, vai, vai!”

Maică-mea, femeie și mamă miloasă, l-a liniștit imediat. Nu se așteptase ca frate-meu să reacționeze cu atâta disperare!… Deh, ca frate mai mare era îngrijorat că n-o să-mi mai poată purta de grijă!…

După ce m-au văzut alături de ei, cu paharul de vin de Lipnița în față povestind cum e pe lumea cealaltă, s-a pus și întrebarea firească: la ce s-a gândit fiecare când maică-mea le-a spus că eu am ales libertatea. Memorabil răspunsul lui Ion, cumnată-miu: „Mi-am zis, eh, să văd acum cum o să facă mamașa să-i trimită și la Paris oala cu sarmale lui Onică al nostru!?”

Pasă-mi-te, maică-mea nu scăpa nicio ocazie de a trimite la București de mâncare odorului ei cel mic! Să nu flămânzească prin străini, iar lor, acasă, să le prisosească bunătățile aduse de ginere, medic celebru la Oltina și Ostrov!… Dădea mama pe la vecini, pe la rude, cum să nu trimită și la București?!…

Eh, dar să vedem cum se va descurca Cojuleasa să deschidă și spre Paris o linie de aprovizionare!… Căci în tot Parisul nu găsești miel ca cel dobrogean! Sau brânză ca telemeaua de Băneasa, făcută de domnul Dordea! Cum ar fi mâncat maică-mea asemenea bunătăți și nu mi-ar fi trimis și mie la Paris?! Exclus! Tot ce rămânea de văzut era cum! Cum, prin cine, vor ajunge toate astea și la Paris, la buburică al ei?!…

Ne-a părut rău la toți că maică-mii nu i s-a oferit și această ocazie de a face ceva ce părea imposibil de făcut!… E lucru sigur că maică-mea, inventivă cum a fost toată viața, găsea soluția… Afla ea de vreo stewardesă sau de vreun pilot, de exemplu! Nu era prea complicat, dacă mă pun în locul mamei!…

Așadar, dacă n-aș fi ținut așa de mult la „ritualul ortodox” al Paștelui, cine știe pe unde mi-ar fi sticlit ochii acum?!…

Nu-mi pare rău că n-am ales „libertatea”! Mai ales libertatea „de creație” din Occident! Curând după ce m-am întors, am încercat să mai rup o dată gura Occidentului, cu altă piesă, una anti-sovietică rău, Requiem pentru Jan Palak, Jan Palak fiind studentul ceh care s-a sinucis dându-și foc la Praga, ca formă extremă de protest față de cele ce făcuseră sovieticii în vara lui 1968 la Praga. Gest care l-a inspirat apoi, după douăzeci de ani, pe bietul Liviu Babeș al nostru, pe pârtia de la Poiana Brașov…

Am încercat să scot din Țară piesa și am reușit de două ori, din cinci încercări!… Adică, știind că este o piesă care la București nu se poate juca, fiind anti-sovietică, am dat-o la cinci persoane care plecau în Franța la distanță de câteva zile unul de altul. Pe trei securitatea i-a „găbuit” și au oprit textul, doi însă i-au scăpat, așa că textul meu a ajuns unul la Monica Lovinescu, altul la Victor Smatoc, prieten de nădejde…

Urmarea, una din urmări, a fost că n-am mai primit pașaport 15 ani de zile.

Dar ce vreau să zic este altceva: anume că piesa mea, așa cum era ea anti-sovietică, anti-comunistă deci, iar eu mizasem tocmai pe asta, imaginându-mi că va stârni în Occident interesul maxim, ca orice text disident!, ei bine textul respectiv a rămas nebăgat în seamă! Victor al meu l-a prezentat la câteva edituri, și dialogul a fost cam acesta:

– Păcat, piesa e bună, dar noi nu publicăm literatură anti-comunistă sau anti-sovietică! Nu avem chef să ne sară birourile în aer cu o bombă pusă de KGB!

– Bine, domnule, vă e frică de KGB aici la Paris, iar celui care a scris piesa nu i-a fost frică la București aflându-se? Nu cumva exagerați?!

…Nu cumva cauza era alta, mă întreb eu acum? Bunăoară nu puteai demasca relele comunismului decât dacă erai pe lista celor care trebuiau s-o facă?!… Mă întreb și eu!

S-a dus Victor cu piesa și la Alain Parouit, adică la Europa Liberă, și aceeași lipsă de interes. De la Monica Lovinescu am și o scrisoare, către cel care a scos piesa din România și i-a trimis textul prin poștă. Coana Monica îi scrie și-l întreabă ce să facă cu piesa, nu înțelege de ce i-a fost trimisă!… Piesa era semnată „un român”… Ce-o fi fost în capul gagicii?…

În 1984 am primit pașaport și am încercat la Paris să mă ocup și de soarta piesei… Dar despre asta cu altă ocazie.

Ce vreau acum să spun este că eșecul pe care l-am avut cu piesa Requiem mă face să nu prea regret că în 1969 nu am rămas la Paris, în Occident! Socotelile de la Bucurști nu se prea potrivesc cu cele de la Paris, iar eu asta nu am știut în 1969, când am vrut să rămân… M-a salvat, m-a întors acasă puterea de atracție a zilei de Paște, cu tot alaiul ei de ritualuri ortodoxe… Atât de supărătoare pentru unii activiști și propagandiști ai Nimicului, ai nimicniciei, iar pentru alții, ca mine, iată, salutare! Adică salvatoare!

Dixi et salvavi animam meam!, cum ziceau moșii noștri! Tot binele, tuturor!

Doamne, ajută!

1 martie 2014