CD
1.322 aprobate
denitsoc@gmail.com
154.47.28.183
POATE SALVA CONFUCIANISMUL OCCIDENTUL?
De CD

Rog cititorii sa nu se alarmeze, in primul rand occidentul, de data asta ne include si pe noi, visul nostru sa fim europeni, iata suntem. Deci nu suntem lasati deoparte de data asta, am facut eforturi serioase sa venim la nivelul cerut de occident, deci meritam, norocul nostru ca totusi nu ne-am pus mintea sa-i depasim.

Dar in situatia in care ne aflam, fara o ideologie care sa ne conduca in vre-o directie luminoasa si salvatoare, nici occidentul nu are cum sa ne ajute. Occidentul nu are nici el vre-o idée calauzitoare, cu cultura daramata si kontramandata, wokezata la maximum nu mai are nici o scanteie care sa aprinda focul imaginativ al vechii filozofii antice grecesti, care s-a ocupat candva si de politica. Puntile au fost arse si noua generatie de “ganditori” nu sunt in stare sa lumineze, sa conduca si sa implementeze.

Intrebare din titlu este veche, ultracirculata in ultimii 20 de ani in toate mediile culturale occidentale. Caci salvarea nu au putut-o vedea niciunde, iar China cu avantul ei economic, educational, stiintific si tehnologic a aratat ca o deschidere spre trecutul intelept aduce rezultate fabuloase. Da, confucianismul a fost acceptat si de comunisti si probabil ca Universalitatea Armoniei le-a dat idea deschiderei catre Occident si de aici incolo istoria s-a schimbat.

Dar nu vreu sa va spun eu istorii citite ci vreau sa-l invit pe profesorul Daniel A. Bell sa ne spuna el, asa cum a facut-o in cartile lui valoroase si in interviurile sale savuroase, ca un martor de la fata locului si de la inaltimea pregatirii lui profesionale.

Daniel A. Bell este decan al Școlii de Științe Politice și Administrație Publică de la Universitatea Shandong (Qingdao) și profesor distins la Universitatea Fudan (Shanghai).
Este din Montreal și a fost educat la Universitatea McGill din Canada și la Universitatea Oxford, Anglia. A deținut posturi de predare în Singapore, Hong Kong, Shanghai și Beijing și burse de cercetare la Princeton, Stanford și Universitatea Ebraică.

Opera sa se ocupă de comunitarism, una dintre cele mai fructuoase domenii ale filozofiei americane contemporane, care a luat ființă la sfârșitul anilor 1970 ca o reacție la filosofia „liberală” a lui John Rawls. Bell a contribuit, împreună cu alții, la atragerea unor filozofi de prim rang, precum Charles Taylor și Michael Walzer, care au ieșit din această mișcare, interesați de tradiția intelectuală chineză.
Din punct de vedere metodologic, poziția lui Bell se află la joncțiunea dintre teorie și practică. Pentru el, a gândi politicul înseamnă și a ne gândi la aplicațiile sale concrete. Abordarea sa este hotărât interdisciplinară, cu contribuții din filosofie, științe politice și chiar sociologie.

Cărțile sale includ Communitarianism and Its Critics – Comunitarismul si criticii sai (Oxford University Press, 1993), East Meets West – Estul intalneste Vestul (Princeton University Press, 2000), Beyond Liberal Democracy – Dincolo de Democratia Liberala(Princeton University Press, 2007), China’s New Confucianism – Noul Confucianism al Chinei (Princeton University Press, 2008), The Spirit of Cities – Spiritul oraselor (coautor cu Avner de-Shalit) (Princeton University Press, 2012) și The China Model – Modelul Chinezesc(Princeton University Press, 2015),.

Cea mai recentă carte (în colaborare cu Wang Pei) “Just Hierarchy: Why Social Hierarchies Matter in China and the Rest of the World” – “Doar Ierahia: De ce Ierarhia Sociala conteza in China si in restul lumii”, a fost publicată de Princeton University Press în 2020.

El este editor fondator al seriei Princeton – China (Princeton University Press) care traduce și publică lucrări academice originale și influente din China. Lucrările sale au fost traduse în 23 de limbi, imi pare rau dar nu am vazut sa fi fost tradus si in limba romana.
În 2018, a fost distins cu Premiul Huilin și a fost onorat ca „Lider Cultural” de către Forumul Economic Mondial. În 2019 a fost distins cu Premiul Special pentru Cartea Chinei.

Bell, nu’i nici cetățean chinez, nici membru al Partidului Comunist Chinez, a fost totusi numit decan datorită lucrării sale academice despre confucianism – dar în curând s-a trezit să facă față unei varietăți de probleme care aveau puțin de-a face cu studiile sale sau cu Confucius. Acestea includ importanța culorii părului și prevalența vopsirii părului în rândul administratorilor universităților, atât bărbați, cât și femei; Cultura băuturii din Shandong, cu toasturi nesfârșite la fiecare masă comună; și unele consecințe neintenționate ale unei meritocrații academice intens competitive.

Luând în considerare atât renașterea confucianismului în China în ultimele trei decenii, cât și ceea ce el numește „revenirea comunistă” din 2008, Bell prezice că viitorul politic al Chinei va fi probabil determinat atât de confucianism, cât și de comunism.

În Statele Unite, viitorul politic este constrâns, la bine și la rău, de aranjamente constituționale care au fost în vigoare de mai bine de două secole. Cu excepția unor evoluții dramatice pe care puțini le-ar saluta, cum ar fi războiul nuclear sau atacurile teroriste majore, este foarte puțin probabil ca sistemul politic să se schimbe mult în următoarele câteva decenii.

În China, dimpotrivă, viitorul politic este larg deschis. Conform formulării Partidului Comunist Chinez (PCC), sistemul actual este „etapa primară a socialismului”, ceea ce înseamnă că este o fază de tranziție către o formă superioară de socialism.

La sfârșitul anului 2006, China Central Television a difuzat un documentar în douăsprezece părți intitulat The Rise of Great Powers. Seria s-a bazat pe cercetările unei echipe distinse de istorici chinezi care au informat, de asemenea, Biroul Politic de guvernământ despre descoperirile lor. Mai surprinzător, poate, serialul a fost remarcabil de echilibrat, asemănător, probabil, cu ceea ce s-ar putea viziona pe National Geographic Channel.

A descris motivele pentru care nouă țări au ajuns să devină mari puteri, programul a implicat în mod clar că Marea Britanie și Statele Unite au fost singurele mari puteri durabile dintre toate.

Una dintre cele mai enigmatice trăsături ale societăților din Asia de Est este că par atât rigid ierarhice, cât și puternic egalitare. Pe de o parte, au încorporat ritualuri ierarhice în viața socială de zi cu zi. În Japonia și Coreea de Sud – poate cele mai ierarhice societăți din Asia de Est – ritualurile de salut și despărțire între persoane cu statut social diferit sunt guvernate de practici de înclinare care variază în funcție de statutul social al persoanei. Cei cu statut mai mic se înclină în unghiuri mai ascuțite față de superiorii lor sociali și invers. În Coreea, prietenii apropiați par relativ formali, indiferent de cadru.

“Acum vreo zece ani, un prieten apropiat a venit să mă viziteze în Hong Kong. Acest prieten – acum director al unui centru de etică la o prestigioasă universitate americană – a părut puțin surprins când a fost informat că familia mea a angajat o asistență casnică care să ne ajute să aibă grijă de copilul nostru și să se ocupe de treburile casnice. Tocmai sosise dintr-o altă călătorie și, din moment ce avea de gând să stea la noi câteva zile, i-am spus să-și pună hainele murdare în coșul de rufe și ajutoarea noastra se va ocupa de ele. Dar prietenul meu a obiectat, spunând că asta ar fi un abuz, dar i-am explicat ca ajutoarea este foarte mandra de munca ei si vrea ca mai multi sa o cunoasca si ca ar fi nefericita daca ar vedea ca am apelat la serviciile unei spalatorii.”

“În 2006, mi s-a cerut să servesc ca examinator pentru o examinare orală a unui doctorand la o universitate chineză. Teza s-a ocupat de gândirea unui filozof britanic contemporan și a fost o relatare impresionant de cuprinzătoare și bine documentată a ideilor sale. Dar am subliniat că teza a avut mai mult o prezentare decât o evaluare critică și am menționat ceva ce am învățat de la unul dintre profesorii mei de la Oxford: că atunci când citim un text filozofic, ar trebui să ne întrebăm întotdeauna: „Este acest argument adevărat sau fals?” și să dam motive pentru opiniile noastre. Ideea mea a fost imediat apreciata si prezentarea tezei a fost amanata pentru a ocaziona includerea concluziilor critice.”

“Puțini academicieni occidentali ar aspira să predea teoria politică într-un cadru autoritar. Cu siguranță, fluxul liber și dezinhibat al discuțiilor este crucial pentru întreprinderea noastră. Când le spun prietenilor mei occidentali că am renunțat la o slujbă titulară și bine plătită în Hong Kong, relativ liber, pentru un post contractual la Universitatea Tsinghua din Beijing, ei cred că m-am pacalit. Îi explic că este o oportunitate unică pentru mine: este prima dată când Tsinghua angajează un străin în științe umaniste de la revoluție; Tsinghua antrenează o mare parte din elita politică a Chinei și s-ar putea să pot sa-mi aduc si eu contributia.”

DINCOLO DE DEMOCRAȚIA LIBERALA – cartea – prezentare:
Această lucrare a lui Daniel A. Bell poate fi văzută ca o încercare provocatoare de a arăta că există alternative legitime din punct de vedere moral în Asia de Est la o democrație liberală în stil occidental. În viziunea scriitorului, este vital să se țină cont de contextul cultural local dacă ne gândim la răspândirea drepturilor omului, a democrației și a capitalismului.

Lucrarea este compus din 12 capitole dintre care unele au fost deja publicate sub formă de articole, o bibliografie și un index. În urma unui capitol introductiv, cartea este împărțită în trei părți, care tratează, în ordine, drepturile omului, democrația și capitalismul. Un ultim capitol, original, își propune să clarifice un anumit număr de neînțelegeri, despre care Bell susține că se datorează răspunsurilor inadecvate pe care le-a dat la diferite prelegeri.

În primul dintre cele trei capitole dedicate drepturilor omului, Bell îl folosește pe Mencius pentru a se gândi la ceea ce poate constitui un război drept. „Teoria” gânditorului chinez ar permite ca războiul să fie justificat, foarte posibil mai mult decât dreptul umanitar la interferență, atunci când o populație civilă este lipsită de mijloacele de subzistență. În schimb, ar submina și bazele oricărei justificări a războiului din motive comunitare (în numele recuperării pământurilor ancestrale, sau al unei comunități lingvistice sau rasiale etc.).

Bell oferă apoi o imagine de ansamblu asupra unui anumit număr de dezbateri care au avut loc cu privire la drepturile și valorile omului în Asia: (a) dezbaterea asupra posibilității sau nu de a acorda o prioritate anumitor drepturi; (b) dezbaterea asupra fundamentului drepturilor omului și luarea în considerare a valorilor locale; (c) problema „pluralismului moral” și posibilitatea reducerii sau extinderii drepturilor omului în Asia; (d) chestiunea interesului dialogului intercultural asupra drepturilor omului.

Capitolul final din această a doua parte constă în gândurile autorului despre o experiență de predare a teoriei politice în Singapore. Aceasta are două elemente suprapuse: unul este o reflecție asupra măsurii în care diferențele culturale sunt luate în considerare în clasă; celălalt, căruia Bell îi acordă mai puțină atenție, implică considerații asupra finalității procesului educațional în dezvoltarea cetățenilor.

Partea finală pune problema validității modelului capitalist liberal în Asia de Est. În primul rând, Bell se ocupă de influența confucianismului asupra distribuției bogăției. Inspirându-se din textele lui Confucius și Mencius, el subliniază că problema majoră pentru orice guvern bun este cum să rezolve, în primul rând, întrebările de natură materială.

Există două corolare ale acestui lucru, care implică, pe de o parte, restricții asupra drepturilor de proprietate și, pe de altă parte, și astăzi, o concepție specială a acestui drept, care, concentrându-se mai mult pe familie decât pe individ, ar tinde să-i protejeze pe cei mai slabi.

Bell încearcă apoi să identifice un tip de capitalism est-asiatic care este adaptat perioadei actuale de globalizare, adică unul care se caracterizează atât prin eficiența sa, cât și prin contribuția sa pozitivă la obiectivele sociale și politice.

El o deosebește de capitalismul anglo-saxon, precum și de modelul asiatic glorificat înainte de criza din anii 1990. În special, el explorează aspectele pozitive ale intervenționismului puternic de stat în ceea ce privește educația și contribuția mecanismelor adesea informale și nestatale la politica de protecție socială.
În sfârșit, el subliniază că un astfel de capitalism est-asiatic întărește și coeziunea unei comunități și legăturile emoționale dintre membrii acesteia.

Scriitorul abordează problema drepturilor lucrătorilor migranți prin exemplul angajaților casnici (filipinezi și indonezieni în Hong-Kong și Singapore, migranți în orașele chinezești). El explică modul în care apelul la egalitatea formală între indivizi poate fi contraproductiv și de ce legile non-liberale, pe lângă etica confuciană, pot în cele din urmă să permită gestionarea situațiilor foarte dificile într-un mod care poate fi mai just și mai armonios.

Bell oferă apoi o imagine de ansamblu asupra unui anumit număr de dezbateri care au avut loc cu privire la drepturile și valorile omului în Asia: (a) dezbaterea asupra posibilității sau nu de a acorda o prioritate anumitor drepturi; (b) dezbaterea asupra fundamentului drepturilor omului și luarea în considerare a valorilor locale; (c) problema „pluralismului moral” și posibilitatea reducerii sau extinderii drepturilor omului în Asia; (d) chestiunea interesului dialogului intercultural asupra drepturilor omului.

Un studiu dedicat educației fizice în antichitate îi permite autorului să susțină opinia că promovarea acesteia în Grecia a dat naștere unei concepții de „cetățenie activă”, care rămâne de neimaginat în societățile confuciane: ar veni, pe de o parte, împotriva tradiției care a apreciat întotdeauna familia mai mult decât polisul și, pe de altă parte, împotriva unei concepții elitiste despre politic.

Inspirat de gândul lui Huang Zongxi, Bell abordează problema elitismului în capitolul următor, pe care îl raportează la posibilitatea unei democrații de inspirație confucianistă.
O meritocrație controlată democratic, care în vremuri fusese instituționalizată prin sistemul de examene, ar fi și astăzi o soluție pentru managementul societăților complexe.

Într-un sistem cu două camere, camera superioară ar putea deveni un Xianshiyuan, o adunare de savanți recrutați prin concurs, care ar fi mai capabili să mențină o anumită distanță critică decât colegii lor din camera inferioară.
Bell pleacă din experiența mai multor țări asiatice pentru a explica că democrația poate, în unele cazuri, să pună în pericol minoritățile etno-culturale, mai ales că programele de construire a națiunii sunt adesea centrate pe cultura majoritară.

În opinia sa, promovarea democrației trebuie, prin urmare, să fie însoțită de o evaluare a riscurilor pe care aceasta ar putea să le suporte atât în ceea ce privește coeziunea socială, cât și în ceea ce privește pacea.

Prin interesul înainte de toate pentru chestiunile de valori și prin propunerea de a gândi într-un mod non-dogmatic la implicațiile lor practice, Bell trebuie lăudat pentru că a intrat într-o dezbatere care este probabil să fie din ce în ce mai actuală și mai vie odată cu apariția de noi puteri. precum China și India.

El găsește o formulă care încapsulează foarte frumos provocarea care ne așteaptă evocând „întâlnirea dintre diverse universalisme”. A pune așa înseamnă, în opinia noastră, atât recunoașterea importanței culturii (pentru definirea politicilor publice, înființarea instituțiilor etc.), cât și refuzul de a ne angaja în discursuri care să o esențializeze doar pentru a o instrumentaliza cu atât mai bine.

În cele din urmă, și acesta este un punct important, este de remarcat și faptul că răspândirea valorilor nu poate fi unidirecțională și că gândirea chineză de astăzi are altceva de oferit în afară de producerea de artefacte ideologice. Desigur, dificultățile nu dispar doar prin articularea unor astfel de factori; într-adevăr, Bell nu se angajează în multe speculații teoretice asupra concepției sale despre universalisme, deoarece este interesat în special de modul în care sunt implementate acele politici care țin cont de contextul cultural. Procedând astfel, el se expune la o serie de obiecții.

Fără îndoială, anticipând dezbaterile polemice la care va da naștere cartea sa de eseuri, autorul are mare grijă să-și acopere argumentele cu foarte multe rezerve. El anticipează în mare măsură obiecțiile și se străduiește să le prevină printr-o prezentare sofisticată, măsurată și bine informată, fără să se teamă ocazional să sublinieze vreo slăbiciune a argumentului chiar și atunci când este pe aceeași cale cu a lui.

Pe scurt, prezentarea sa, deși normativă, nu este deloc dogmatică, iar propunerile sale, fie că le acceptăm sau nu, sunt un impuls stimulant la discuție. Un alt punct forte al cărții constă în multitudinea de exemple concrete și scenarii care servesc la ilustrarea propunerilor sale mai teoretice.
Bell recurge adesea la umor, uneori cu folos, în timp ce își condimentează munca cu anecdote personale pline de viață, extrase din mulți ani de viață într-un mediu asiatic. De asemenea, face apel la experiența sa trăită pentru a face multe comparații fructuoase între diferite țări din regiune.

În ciuda tuturor acestor elemente, în mintea cititorului apar un anumit număr de întrebări. O observație inițială pe care o putem face are de-a face cu domeniile gândirii chineze abordate de Bell, printre care primul fiind confucianismul și, într-o măsură mai mică, legalismul.
Sursele confucianiste la care se referă sunt în principal marii clasici (Confucius, Mencius, Xunxi) plus câteva personalități precum Huang Zongxi (1610-1695).

Nimeni nu s-ar gândi să conteste importanța majoră a acestor figuri sau inspirația pe care ne-o pot oferi și astăzi. Cu toate acestea, gândirea chineză s-a reconfigurat constant de-a lungul veacurilor. În secolul al XX-lea, de exemplu, confucianismul a întâlnit filozofia occidentală și aceasta a văzut apariția unor figuri de prim rang (Xu Fuguan, Tang Junyi, Mou Zongsan, printre mulți alții).

Chiar și astăzi, sunt mulți intelectuali care s-au inspirat din confucianism, deși Bell nu se ocupă prea mult de ei. Pare paradoxal că o lucrare care încearcă să se gândească la lumea actuală să nu ia în considerare toți acei contemporani care și-au pus întrebări foarte asemănătoare. În orice caz, riscă să prezinte cititorului occidental o viziune reducţionistă asupra gândirii chineze şi confucianiste.

Cu privire la chestiuni precum democrația, intelectualii confuciani contemporani sunt departe de a fi toți pe aceeași lungime de undă și ar fi meritat să se permită cititorului să înțeleagă pe deplin acest punct, mai degrabă decât să osifice opoziția dintre confucianism și democrația liberală de inspirație occidentală, deoarece autorul o face adesea.

Pentru a evidenția anumite valori cheie ale societăților actuale din Asia de Est, cartea prezintă confucianismul ca pe ceva foarte divers. Se referă uneori la gânditori (cel mai adesea din Antichitate), alteori la practici politice (de exemplu, recrutarea prin concurs a funcționarilor publici, care este produsul unei Chine imperiale de mai târziu), și chiar la „structurile profunde ale Cultura chineză” (pentru a împrumuta expresia lui Li Zehou), adică la cristalizarea obiceiurilor transmise din trecut (simțul ierarhiei, promovarea familiei, îngrijirea bătrânilor…).

Utilizarea acestor dimensiuni diferite poate fi, fără îndoială, justificată cu ușurință, deși un cititor mai puțin informat poate simți că este lipsită de explicații în anumite privințe.

Lucrările lui Pierre Rosanvallon, care ne invită în primul rând să considerăm politica ca spațiu al experienței, au arătat contradicțiile la care se poate preta o abordare normativă. În “La contre-démocratie”, “Contrademocrația” el examinează practicile non-instituționale de supraveghere, prevenire și judecată care inervează din ce în ce mai mult experiența democratică, cu nevoia consecventă de reconfigurare. Multe dintre aceste practici (acțiuni ale autorităților independente, mediatorilor, agențiilor de rating etc.) au scopul precis de a introduce o anumită perspectivă sau înțelepciune pe care membrii unei camere superioare recrutate în mod competitiv le-ar putea demonstra, în viziunea lui Bell.

Pierre Rosanvallon mai spune despre inteleptii din Senat că se găsesc aproape oriunde și în orice moment și că ar putea sta la baza unei abordări comparative generalizate. O discuție despre validitatea unui Xianshiyuan și-ar putea găsi de fapt locul într-o considerație a reprezentării în China, fără ca arhetipurile confucianiste și liberale ale democrației să se opună în mod necesar.

“Dincolo de democrația liberala”este o lucrare stimulativă și interesantă din punct de vedere intelectual, care se încadrează în orbita mai largă a circulației ideilor dintre China și America de Nord.

As fi foarte tentat sa cunosc si cateva pareri ale filozofului Andrei Marga, ca un bun cunoscator al filozofiei confucianiste, pe margine cartii in sine cat si a ideiilor ce le propune autorul Daniel A. Bell.

Ar trebui sa existe o preocupare mai crescuta a oamenilor de cultura romani pentru cultura si filozofia chineza caci orice influenta culturala are o sansa de a fi benefica si salvatoare, cel putin pentru noi care tot ne-a placut sa fim influentati de altii, de occidentali. Daca exista o sansa pentru occident atunci exista una si pentru noi.