PETRE VANCEA

 

              Când vrei să fixezi o mare personalitate, te gândeşti la trei forme tradiţionale necesare pentru identificarea ei: bio-bibliografia, neliniştile esenţiale ale conştiinţei teoretice şi anecdotica. O monografie de tip Sainte-Beuve cuprinde o personalitate situată în climatul vremii sale şi purtată prin toate mediile care au contribuit la formarea ei. În acest fel, personalitatea prezentată devine un exponent al unei anumite structuri spirituale şi poate fi comunicată întregului corp social al naţiunii din care face parte, fiecare reţinând ceea ce îl interesează, după rangul său cultural. Nu pot întocmi o astfel de monografie în care să se exprime integral una din marile personalităţi ale ştiinţei româneşti contemporane. La aceasta adaug ceea ce i s-a spus lui Flemming într-o consfătuire a laureaţilor premiului Nobel, ţinută la Roma, când s-a afirmat despre el că se deosebeşte de ceilalţi prin faptul că adaugă calităţii lui de savant pe aceea de binefăcător. Spaţiul nu-mi permite acest lucru şi, de aceea, am să încerc să mă mişc pe liniile esenţiale ale vieţii acestui strălucit om de ştiinţă, pedagog şi medic.

              Eu fac parte din familia oamenilor lipsiţi de umor şi de aceea am să las la o parte aspectele anecdotice din viaţa omului de ştiinţă de care mă ocup. Ca la orice mare personalitate, constat şi la prof. Petre Vancea existenţa unui timp al său punctat de faptele sale, timp desprins din fluviul timpului istoric naţional. Personalităţile ne relevează existenţa timpului eficace, prezenţa lor în istoria culturii, consolându-ne prin faptul că nu lasă omul absorbit de spaţiul infinit. Oamenii obişnuiţi se mişcă în ritmica anotimpurilor. Nu am să măsor timpul lui Vancea, ci am să încerc să-l desprind din fapte, fiindcă nici mie nu-mi place să mi se cunoască vârsta şi când sunt întrebat când m-am născut, răspund invariabil: „Într-unul din anii care au trecut”.

              Contemplând filosofic viaţa profesorului Petre Vancea, trebuie să determin disciplina filosofică în care poate fi cuprinsă activitatea sa. Aceasta este filosofia naturii, disciplină specială, care face parte din sistemul ştiinţelor filosofice şi în care se oglindesc rezultatele cercetărilor ştiinţifice.

              Din diferitele mele întâlniri cu Petre Vancea, am reţinut câteva din momentele semnificative ale vieţii sale, momente care mi-au arătat treptele iniţierii sale, plecând din mediul ţărănesc, unde a văzut lumina zilei, până la stilul gândirii ştiinţifice de nivel academic. Îi face plăcere să-şi amintească de copilărie şi de viaţa comunităţii ţărăneşti, caracterizată prin sufletul ei colectiv învăluitor. Geo Bogza, într-o tabletă inspirată, consemnează un fapt definitoriu pentru structura sufletului ţărănesc, formulată simplu: „Bună ziua”. El afirmă că îi face plăcere să străbată un sat de la un capăt la altul pentru a da „bună ziua” şi a i se răspunde cu „bună ziua”. Strălucitul prozator se întreabă: „Din ce străfunduri sufleteşti izvorăşte „bună ziua”, acest semn al unei calde solidarităţi umane?”

              Şi profesorul Petre Vancea s-a întrebat asupra acestei solidarităţi ţărăneşti, desprinsă din organicitatea vieţii colective rurale şi, ca orice om de ştiinţă, negăsind cauza reală, s-a mulţumit să o constate cu satisfacţie şi să o descrie, acesta fiind stilul gândirii ştiinţifice moderne. A fost puternic impresionat de mediul citadin. În primii ani de viaţă petrecuţi în acest mediu mecanic şi indiferent, s-a simţit străin de noile obiceiuri întâlnite. Filtrând prin conştiinţa sa actuală de om de ştiinţă aceste prime impresii, a ajuns la concluzia că ordinea citadină, raţională prin esenţă, este superioară sub raportul comodităţii şi eficacităţii celei ţărăneşti, dar fiind rece şi indiferentă faţă de sufletul omenesc, nu constituie un climat favorabil dezvoltării organice a culturii şi nici nu oferă condiţii prielnice fericirii umane.

              În acest mediu ţărănesc lucrurile sunt vii, apropiate oamenilor şi parcă vorbesc. În mediul citadin sunt pulverizate prin abstracţii, prin semne de clasificare şi organizare raţională.

              Întrebându-l odată ce a reţinut din perioada liceală a educaţiei lui, mi-a răspuns: „M-a impresionat noul mod de a gândi, lucrurile fiind înlocuite cu semnele lor, mod neconvingător prin faptul că semnele nu exprimă natura lor.” „Structura învăţământului liceal oglindită în numărul disciplinelor predate.” „Neliniştea spiritului produsă de numărul disciplinelor şi de setea de a şti tot. Am trăit şi eu aventura spirituală a lui Giovanno Papini, descrisă strălucit în „Omul sfârşit”

              Nu şi-a recăpătat liniştea spirituală şi împăcarea cu defalcarea întregurilor decât la universitate, când a fost silit să ancoreze într-un domeniu determinat de activitate intelectuală. Nici terminarea studiilor universitare n-a adus o clarificare metodologică privind instrucţia şi educaţia în societatea modernă. Abia târziu, când a luat contact cu gândirea filosofică, a înţeles poziţia spirituală a omului de ştiinţă modern.

              Numărul disciplinelor predate în liceu îl înţelege ca o formă modernă de organizare a învăţământului, chemată să permită, pe de o parte, identificarea vocaţiilor, iar, pe de altă parte, constatarea făcută de omul de ştiinţă modern, că întregurile nu pot fi studiate decât prin defalcarea lor. Această defalcare îmbracă forma precisă a specializării în universitate.

              Tot târziu, şi-a dat seama de valoarea gnoseologică şi practică a semnelor. În simbolica gândirii moderne, eficacitatea semnelor, adică a modului de cunoaştere indirectă a vieţii şi a lumii, deşi îndepărtează omul de natura lucrurilor, îi oferă posibilitatea de a le stăpâni. Acest lucru a fost posibil prin lămurirea filosofică a termenilor: lucrul în sine sau realul, fenomenul şi simbolul ca expresie a cunoaşterii. Aceasta nu înseamnă, îmi spunea el într-o zi, că necesitatea defalcării întregurilor şi a expresiei simbolice a constatărilor pot linişti conştiinţa teoretică a unui om de ştiinţă sau a unui filosof. Biruinţele practice şi tehnice nu pot consola omul teoretic, care constată incapacitatea sa de a cunoaşte direct şi dintr-odată întregurile. Această nelinişte a conştiinţei teoretice, îmi spunea profesorul Petre Vancea, a trăit-o şi Claude Bernard. Ilustrul fiziolog francez afirmă că un cercetător poate descompune şi analiza corpul omenesc, dar după aceea nu-l mai poate reconstitui, fiindcă îi lipseşte acel element vital care nu mai apare după analiza de laborator. Tot el afirmă necesitatea întregului, considerat ca teatru al proceselor fizico-chimice, orice fiziolog trebuind să plece de la el. Întregurile trebuie intuite ca daturi naturale, chiar dacă nu pot fi explicate, adică determinate prin cauzele lor. Este cunoscuta idee a ansamblurilor cu care operează Claude Bernard în cercetarea fiziologică.

              Alte constatări târzii punctează conştiinţa teoretică a profesorului Vancea: „Încrederea în lumea aparentă prin succesele obţinute în cercetarea ei; Dominanta inductivă a ştiinţelor pozitive, numite de Claude Bernard ştiinţe cuceritoare, spre deosebire de cele contemplative – şi relativitatea constatărilor lor”.

              Formula lui Hugo: „Un savant fait oublier un savant; un poete ne fait pas oublier un poete” (un savant face să fie uitat un alt savant, dar un poet nu poate face uitat un alt poet), m-a umplut de tristeţe şi mi-a amintit de Melancolia lui A. Durer. Totuşi, există în acest sisifism al omului de ştiinţă câteva aspecte care ne arată marşul lui glorios: cuceririle utile şi conştiinţa teoretică a incapacităţii omului de a cunoaşte prin mijloacele lui absolutul.

              Eu am adăugat: şi speranţa paradoxală, că va fi atins. Sunt fericiţi artiştii care se cred posesorii absolutului şi care cred în perenitatea operei lor. Acesţia din urmă se situează prin naivitate în afara speciei din care fac parte. Ei  ignorează acea permanentă tensiune polară subiect-obiect, care domină atât omul teoretic, cât şi pe cel artistic. În fond, aceşti doi termeni constituie drama cunoaşterii şi a creaţiei umane.

              Mi-a făcut plăcere când am constatat asemănarea de structură spirituală între mine şi profesorul Vancea, care, ca şi mine, este permanent neliniştit de aceşti doi termeni: firescul şi nefirescul. Primejdiile pe care el le vede în civilizaţia modernă izvorăsc din construcţiile ei nefireşti oglindite în mediul artificial şi nociv creat de omul modern.

              Am spus că voi urmări momentele esenţiale ale vieţii lui, atât pentru prezentarea conştiinţei lui teoretice, cât şi pentru succesele lui profesionale. Voi continua deci în acest sens.

              L-am cunoscut pe profesorul Petre Vancea în anul I de studenţie, la Cluj, în 1920. Parcă-l văd, în uniforma lui de student al Institutului Medico-Militar, vioi şi suplu, vioiciune şi supleţe care s-au păstrat până azi. Îl întâlneam la diferite cursuri, la medicină, la litere şi filosofie, la ştiinţele naturale şi oriunde se ţineau conferinţe mai importante. Ne întâlneam la Institutul de Anatomie, datorită eleganţei profesorului Victor Papilian, ale cărui cursuri erau frecventate şi de studenţii de la alte facultăţi şi chiar de oameni care nu erau studenţi. Atunci s-a stabilit între noi o prietenie care durează şi astăzi. M-am apropiat de el fiindcă am fost surprins de câteva constatări care au punctat începutul carierei sale universitare. Profesorul Papilian a amintit într-unul din cursuri de uimirea lui Leonardo da Vinci când a constatat minunea corpului omenesc şi a explicat agonia ca o luptă a sufletului căruia îi vine greu să părăsească o astfel de construcţie. Profesorul Vancea mi-a spus că, după această poveste cu Leonardă da Vinci, a devenit mai încordat în timpul lucrărilor de disecţie, urmărind cu pasiune veridicitatea afirmaţiilor marelui italian.

              „Ce ciudăţenie, îmi spunea el mai târziu, un cadavru mi-a revelat minunatele construcţii ale naturii, iar omul viu m-a decepţionat prin mulţimea metehnelor fizice, morale şi intelectuale.”

              Dacă urmărim studiile sale universitare, ce constatăm?

              Răspunsul l-a dat el. „Privind structura învăţământului medical universitar din vremea mea, reţin din toată durata studiilor câteva discipline fundamentale: anatomia normală şi patologică, patologia generală şi experimentală, fiziologia, farmacologia şi farmacodinamia, histologia şi disciplinele clinice. Mai târziu mi-am dat seama de dificultăţile întâmpinate de orice organizator al unei facultăţi de medicină, care, dacă este concepută umanist, face din medic un adevărat enciclopedist.”

              Oamenii înzestraţi şi realizaţi se desprind din faptele lor. Voi consemna şi eu câteva fapte semnificative care definesc profilul spiritual al profesorului Vancea. Primul fapt îl constituie preconizarea vaccino-terapiei trachomului, ipoteză care s-a verificat mai târziu printr-o largă aplicare în terapeutica acestei boli. Această ipoteză terapeutică a fost emisă în anul IV de studenţie, la Facultatea de Medicină din Cluj (1924). Din seria lucrărilor asupra trachomului fac parte: cercetările experimentale asupra toxicităţii serului trachmatoşilor; reacţiunea de fixare a complementului în trachom cu antigen adenoidian; cultivarea virusului trachomului pe membrana chorio-alantoidă a oului de găină embionat; tratamentul prin sulfamide al trachomului etc. (1924-1970).

              Lucrările privind patologia şi terapeutica trachomului, în special ipoteza virusului trachomului, care 40 de ani mai târziu a fost descoperit de trei cercetători chinezi – Tang, Chang şi Wang – au dus la decernarea Medaliei de aur a Trachomului 1969 profesorului dr. Petre Vancea, de către Liga Internaţională contra Trachomului, la Paris.

              Cunoscând cercetările experimentale referitoare la cancerul gudronului, iniţiate de către Yamagiva şi Ichikava, profesorul Vancea a considerat că este demn de interes să cerceteze dacă şi la nivelul ochiului se produce cancerul gudronului. Experienţele u dovedit că leziunile produse nu evoluează până la stadiul de cancer (1924-1926).

              Cercetările referitoare la rolul cristalinuluiîn metabolismul colesterinei (1925-1929).

              Cercetări experimentale privind studiul patogeniei cataractei  naftalinice, care au permis elaborarea unei ipoteze asupra modului de formare a cataractei la om (1925-1929).

              Rolul simpaticului în fiziopatologia oculară, cu câteva consideraţii asupra tonusului organo-vegetativ în oftalmologie (Teză de docenţă, Cluj, 1928).

              Există o secreţie internă a glandei lacrimale? Răspunsul este afirmativ.

              Introducere la Neurologia oculară. Lucrare premiată de Academia Română, în urma raportului prof. dr. Gh. Marinescu (1935).

              Cercetări asupra leziunilor provocate de inoculările exogene ale ochiului cu BCG (bacilul biliat al lui Calmette-Guerin), (1932-1939).

              Funcţiile oxidoreductoare ale ochiului (1939).

              Profilaxia glaucomului în România (1956-1969).

              Cercetări experimentale şi clinice asupra extractului total de glob ocular (ETO, 1954-1971).

              O nouă concepţie asupra miopiei forte progresive şi a tratamentului acesteia (1970).

              Este imposibil de reprodus aici toate titlurile lucrărilor ştiinţifice publicate de profesorul Petre Vancea, adunate în şase volume, care cuprind până azi peste şapte sute de lucrări. Prin amabilitatea lui, am reţinut numai câteva din ele, pentru a ilustra orientarea sa către cercetările ştiinţifice în stilul gândirii moderne care împleteşte observaţia, experimentul şi raţionamentul. Profesorul Vancea acordă un rol important ipotezelor de lucru.

              Am să consemnez, în continuare, alte aspecte ale personalităţii sale, în care găsesc satisfacţia unei asemănări cu modul meu de a gândi. Este vorbe de preocupă teoretice privind ştiinţa în genere şi arta, cu aplicaţii în medicină.

              Am purtat întinse discuţii cu el asupra acestor preocupări teoretice. Problema fundamentală a fost: este medicina o şriinţă, sau o artă? Am căzut de acord că medicina este o artă utilă. Ea nu depăşeşte precizia, adică jocul nelimitat de nuanţe, prin aceasta deosebindu-se de ştiinţele exacte, ca matematica, de pildă. Înainte de a motiva afirmaţia de mai sus, am să comentez câteva constatări comune. Metodologic vorbind, forma cercetării medicale este observaţia. Se ştie de la Cuvier că observatorul stă la pândă, iar experimentatorul constrânge natura să i se dezvăluie. Dar, fie că medicul observa, fie că experimentează, el are situaţia oricărui cercetător în ştiinţele pozitive, adică este silit să se mişte în spaţiul finit, vorbind în limbajul lui Paul Valery, şi să aproximeze, fiind supus experienţei etern deschise.Dacă medicina ar fi ştiinţă, s-ar putea vorbi de medicină pură şi nu credem că este posibil acest lucru. Ar însemna că suntem metodologic în stare să-i fixăm un obiect precis, or, ea este rezultatul practic al unui concurs de discipline varii. Anatomia, fiziologia, farmacologia, biochimia, histologia şi histochimia sunt ştiinţe, iar suma lor se cheamă medicină. Am stabilit deosebirea între ştiinţă şi artă. Orice ştiinţă este definită prin obiect şi orice artă prin rezultat. După definiţia lui Claude Bernard, medicina este „ştiinţa” care cercetează bolile şi remediile lor. Patologicul nu priveşte numai omul, sau regnul animal, ci şi regnul vegetal, fitopatologia de pildă. Nu se poate vorbi, aşadar, de medicină vegetală. Un filosof pesimist întinde patologicul în toată natura, îmbolnăvind şi mineralele. Dar dacă există o specificitate a patologicului uman, indiferent de suprafaţa cuprinsă de patologic în natură, aspectul de artă al medicinei apare în forma sa dominant practică, iar metodologic, în cercetarea multi- şi interdisciplinară.

              La aceste păreri ale mele, profesorul Vancea obiectează: „Nu trebuie să ne împiedicăm de conceptul patologicului, a cărui sferă are o întindere atât de mare în natură, cuprinzând cele mai variate forme de dezechilibru, de dereglare sau de distrugere. Dacă ştiinţa procedează prin defalcări în natură cum susţii, atunci şi medicina poate defalca pentru constituirea obiectului ei, patologicul uman cu caracteristicile lui. Fenomenele fizice şi chimice cuprind toată natura şi, cu toate acestea, chimia şi fizica sunt ştiinţe.”

              La aceste obiecţiuni eu răspund că este logic să se vorbească de medicină pură, de fizică pură, de chimie pură, de matematică pură, de drept pur, de economie pură etc., căutarea purului unic, sau multiplu, fiind singurul mod al gândirii teoretice. Prin acest pur se pot uni: filosofia, ştiinţa şi arta. Panteiştii confundă purul cu substanţa universală, cu absolutul şi cu infinitul. Purul trebuie căutat, chiar dacă la scară umană este greu de găsit, atât în natură, cât şi în spirit. Nicio limită nu trebuie pusă în calea gândirii speculative şi a simbolicii care o exprimă. Se vorbeşte de esenţele lucrurilor, şi cu toate că sunt egale, se încearcă formularea unei ierarhii esenţiale, ca bază a ordinii esenţiale, adică se încearcă constituirea unei axiologii pure. Dar cum am spus, a face ştiinţă înseamnă a gândi pur, această gândire dovedindu-şi eficienţa în zona tehnicului şi practicului. Nici cercetătorul medical nu poate ocoli neliniştile conştiinţei teoretice ale omului modern. Altfel, conştiinţa acestuia se îneacă în empiric.

              Este firesc ca medicina să fie stăpânită de o concepţie pragmatică, fiindcă în acest domeniu al activităţii umane se pun aceste probleme permanente legate de viaţa omului: neputinţa, boala, îmbătrânirea şi moartea.Dacă o ştiinţă pură poate mulţumi inteligenţa speculativă prin jocul ei de ipoteze, medicina ca artă este definită prin rezultate. Cu ce consolezi un bolnav de cancer dacă îi expui toate ipotezele de lucru emise în oncologie, când el se topeşte încet, sub privirile medicului curant?

              În ceea ce priveşte cercetarea multi- şi interdisciplinară, ea există şi în alte discipline ale minţii omeneşti. În aceste discipline se fixează metodologic obiectul fiecăreia, iar celelalte, care concurează la obţinerea rezultatelor, se definesc ca discipline auxiliare. În medicină însă, toate disciplinele formează substanţa cercetărilor ei, fiecare dintre ele având un rol important. Poziţia omului integrat în natură defineşte structura gândirii medicale, umanistă prin natura ei. Cercetările multi- şi interdisciplinare pun problema organizării unei facultăţi de medicină moderne, în care să se cuprindă toate disciplinele necesare conservării şi desăvârşirii vieţii umane şi fixării poziţiei omului în cosmos. Numai câteva probleme care aparţin sistematicii medicale şi structurii învăţământului medical universitar ne arată câte dificultăţi trebuie să învingă un organizator al acestuia. De pildă, metematizarea şi fizicalizarea şi limitele lor impuse de fenomenele biologice. Heisenberg susţine că rezultatele cercetărilor în fizică nu au o aplicaţie automată în biologie. Relaţia dintre viu şi cantitativ ne aminteşte de distincţia făcută de Othmar Spann între ştiinţa vie şi ştiinţa moartă. Ştiinţa vie nu s-a realizat, iar ştiinţa moartă nu poate fi înlăturată. Aşa cum nu s-a putut şterge graniţa dintre mecanism şi organism. Un joc perpetuu combinator al raţiunii şi intuiţiei. Este greu de formulat o experienţă pură în care s-ar putea întâlni mecanicul şi organicul.

             Mai înainte de a încheia, consemnez încă câteva trăsături ale profesorului Petre Vancea.

              Medicul nu trebuie să aibă nicio prejudecată terapeutică, fiindcă în medicină este vorba de sănătatea şi fericirea concretă a omului. Conştiinţa lui teoretică, tehnică şi practică trebuie să fie deschisă faţă de orice sugestie, ipoteză sau experienţă. El nu trebuie să se situeze în zona negaţiei. Şi cercetătorul medical poate practica un scepticism moderat, legat de natura faptelor cercetate şi deci şi conştiinţa lui este stăpânită de acea îndoială metodică cartezială, care-l fereşte de dogmatism şi de absolutizare. El nu poate ancora însă într-un scepticism extrem. Medicul modern nu trebuie să fie blocat de ştiinţa modernă. El trebuie să se mişte de la elementele medicinei psiho-somatice până la magie. Conştiinţa morală trebuie să-l ferească de şarlatanism. Deviza lui să fie cea faustică: „Iubesc pe acela care doreşte imposibilul”.

              În centrul eticii muncii stă ideea datoriei, care nu implică nicio răsplată, mai ales la omul excepţional, în conştiinţa acestuia idealul înlocuind interesul. Omul excepţional curăţă ziua de înclinări naturale şi de dezgust, de aceşti paraziţi sufleteşti care stânjenesc omul comun, lacom, obosit şi înfrânt. Acestui om excepţional îi şade bine ca viaţa lui să se împletească din biruinţe şi înfrângeri. Se pare că acesta este conţinutul gloriei. Recompensele nu trebuie să fie roadele dorinţei de a le obţine, ci consecinţa firească a faptelor. S-a spus că portretele oamenilor străluciţi se întocmesc prin faptele lor.

              Titlurile, funcţiile şi distincţiile profesorului Petre Vancea sunt roade ale muncii lui.

              Înşir câteva: doctor şi docent al Facultăţii de Medicină din Cluj; profesor al Facultăţii de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, ca şef al catedrei de oftalmologie; membru corespondent al Academiei Române; membru al Academiei germane a oamenilor de ştiinţă „Leopoldina”; membru permanent în Consiliul Societăţii Europene de Oftalmologie; vicepreşedinte al Societăţii Internaţionale de Ergoftalmologie; membru titular al Societăţii de Oftalmologie din Franţa, Germania, Spania şi din multe alte asociaţii internaţionale cu caracter profesional (trachomul, strabismul, cecitatea, oftalmologia experimentală,

neurooftalmologia, genetica oculară etc.).

              Cele înşirate mai sus au un caracter rezumativ, prin ele nefiind epuizată activitatea ştiinţifică şi culturală a profesorului Vancea, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Ţin să subliniez că niciodată el n-a fost copleşit de amărăciuni, fiindcă a ştiut că în lumea amăgirilor există şi dezamăgiri. Profesorul Vancea ştie că ordinea ideală este greu de atins şi că hazardul permite triumful impostorului nociv, care se furişează în lumea nesigură a valorilor, ca şarpele în răzor, cum spune Dante despre soartă. Binele şi răul, aceste paradoxuri ale ordinii universale sunt prezente şi eficace în conştiinţa morală a oamenilor excepţionali şi a celor cumsecade, care nu sunt înclinaţi sau nu îndrăznesc să se situeze dincolo de bine şi de rău, chiar dacă această situare ar fi motivată de ideal.

              În cele de mai sus, am încercat să schiţez viaţa unui om de ştiinţă român.

                                                                                                        Petre Ţuţea