ION C. PENA, un nume ce trebuie salvat

Titlul autoarei a fost „Ion Pena, un autor vizionar” de Lorena Lupu. Cei de la „Revista Orizont” a Uniunii Scriitorilor din Romania au considerat, la momentul respectiv, ca titlul este prea puternic si l-au inlocuit cu „Războaiele cu viaţa”.

Există artişti care se nasc parcă în contexte anume create să-i sprijine creativ. Părinţi cu o bună
situaţie materială, dornici să le ofere şanse în domeniul practicat; o societate care îi ia în braţe de
mici, conducându-i spre succese; oameni mereu dornici să le ofere a doua şansă.
Şi există artişti, poate la fel de talentaţi, a căror existenţă şi creaţie este o perpetuă luptă cu
circumstanţele, cu sărăcia, cu o profesie nefavorabilă, cu condiţii sociale şi economice dificile, şi, în
cazul unui autor ca Ion C. Pena, cu două valuri de extremism oficializat, fascismul şi comunismul.
Este uluitor cum acest autor, în scurta lui viaţă, s-a ciocnit de ambele, a repudiat atât legionarismul,
cât şi, cum se vede în lucrarea sa „Moneda fantazienilor”, mişcările socialiste şi, ambele, în replică,
l-au strivit şi i-au negat / distrus memoria. Pe cât se poate.

Traseul vieţii lui Ion Pena este, la o primă vedere, neobişnuit pentru un scriitor. Născut la început de
secol al XX-lea într-o familie de ţărani cu şapte copii, cu siguranţă că tânărul dă dovadă de calităţi
intelectuale excepţionale; altfel, arareori ajungeau copiii unor familii sărace, cu multe guri de hrănit,
să-şi continue studiile. Formaţia junelui este una economică: absolvă Şcoala de Comerţ Elementar
din Roşiorii de Vede, apoi, Şcoala de Comerţ Superior din Turnu Măgurele. Aparent, nici o legătură
cu ceea ce ne imaginăm noi a fi un scriitor: o fiinţă aflată mai presus de realitate, bântuită de muze
şi viziuni onirice. Aparent, precizez. De fapt, după cum vom vedea în continuare, taman această
formaţie neconvenţională pentru un literat îi va da lui Pena nota sa distinctă, particulară.

După ce-şi finalizează studiile, junele Pena obţine un post de perceptor, adică de funcţionar
însărcinat cu colectarea taxelor. Această îndeletnicire, prea puţin populară, îl pune pe Pena în
contact nemijlocit cu realitatea, în cele mai dureroase forme ale ei. Are contact direct cu cele mai
sărmane pături ale populaţiei, vede nesfârşită foame şi chin, şi aceste experienţe nasc o operă
profundă, autentică, care alternează poemele zbuciumate, descrieri ale unui chin neîntrerupt, cu
sarcasmul muşcător al epigramelor şi cu incredibilul pamflet social şi politic care e „Moneda
fantazienilor”, o incredibilă povestire în două părţi care, în sine, furnizează toate explicaţiile pentru
decizia cenzurii comuniste de a-l rade pe Pena de pe faţa pământului şi de a-l face dispărut cu totul,
în „fondul special (S) – interzişi”, greu accesibil chiar şi lectorilor de specialitate.

Ion Pena a avut o viaţă scurtă. 33 de ani. A scris când şi cum a putut, printre obligaţiile muncii de
perceptor. A publicat poeme în reviste literare locale, dar şi în importante titluri bucureştene, cum ar

fi „Universul literar”, „Prepoem”, „Păcală”, „Vremea” sau „Epigrama”. A stârnit hohote de râs cu
epigramele cu care înfiera viciile, tarele de caracter şi lipsa de viziune a unora dintre concetăţenii
săi. A stârnit valuri de mânie legionară cu atacurile sale la adresa extremismului fascist şi
antisemitismului, nu doar din epigrame, ci şi din scrierea „Exclusivismul rasei şi culturii germane”.
Într-atât încât cele două volume de debut, „Iarmaroc” (poezii) şi „Flori veninoase” (epigrame), în
curs de publicare la Editura „Drum”, i-au fost retezate din faşă. Cu tot cu editura „Drum”.

Pe scurt, Pena a fost unul dintre puţinii intelectuali care au acordat prioritate valorilor morale, în
defavoarea intereselor personale şi a propriei cariere literare. Lucru rar şi cu atât mai valoros, în
condiţiile în care, pe măsură ce regimul comunist se impunea din ce în ce mai tiranic, scriitori,
artişti şi poeţi de mare valoare se transformau în marionete proslăvitoare.

Pe de altă parte, scriitorul a tras nenumărate semnale de alarmă legate de analfabetismul populaţiei
de rând şi a făcut eforturi considerabile să ridice nivelul cultural al populaţiei, în localităţile în care
a lucrat. La Sicheviţa, în Banat, a înfiinţat un cămin cultural – „Lumina”, pe care l-a dotat cu un
mare număr de cărţi şi a contribuit financiar la achiziţionarea unui aparat de proiecţie. După ce este
mutat în Domneşti (Muscel, actualmente judeţul Argeş), a pus bazele unei biblioteci publice,
„Biblioteca modernă”. Şi, desigur, problema analfabetismului e tratată şi în „Moneda fantazienilor”.

Când am început să studiez cazul Pena, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce motiv ar avea
extremiştii din ambele capete ale eşichierului politic să anihileze cu atâta ferocitate un autor decedat
de foarte tânăr pe câmpul de luptă, cu o operă relativ restrânsă ca dimensiuni: şase manuscrise –
cinci de poezii, unul de epigrame şi o povestire? Operă care, pe deasupra, s-a şi pierdut parţial
datorită neglijenţei unora dintre prietenii autorului?

Răspunsul se află în „Moneda fantazienilor”. Încadrată de critici în sertăraşul literaturii de
anticipaţie sau al literaturii absurde de factură urmuziană, „Moneda fantazienilor” e nici mai mult
nici mai puţin decât profeţia lucidă, cutremurător de exactă, uluitor de bine detaliată, a celor 50 de
ani de comunism care vor urma şi a unor fenomene economice încă necunoscute pe vremea
autorului, cum ar fi inflaţia – devalorizarea treptată a monedei, pentru a încuraja consumerismul în
gol.

Cu o viziune care transcende literatura, Pena prezintă, halucinant de corect, tot ce comunismul va
aplica 20 de ani mai târziu: cooperativizarea, demolarea proprietăţii şi a ramurilor de activitate
private, pentru bunăstarea poporului. Desigur, eul narativ, jurnalistul delegat să trimită

corespondenţă din ţara imaginară, Fantazia, nu are decât cuvinte de laudă pentru aceste fabuloase
reforme, menite să asigure bună stare naţiunii. Dar, printre rânduri, citeşti satira amară a unui spirit
care, după ce îşi atrăsese împotrivă toată mişcarea legionară românească, lansa previziunea unui
potenţial viitor bolşevic.

Stilul povestirii, voit sec, jurnalistic, este de o originalitate absolută în cadrul prozei noastre
interbelice. Anumiţi exegeţi îl compară pe Pena cu Orwell. Dar dacă Orwell e mai preocupat de
feeria genului utopic, Pena acordă o atenţie mult mai mare amănuntului dramatic concret de pe
teren, surprins succint, în regim de reportaj.

Iar întorsătura de situaţie, când cooperativizarea devine, din binele obştesc, marele rău care
absoarbe cu sila, ucide şi striveşte orice formă de proprietate privată, iar ultimul ţăran chiabur
moare ochi în ochi cu dictatorul luminat e un punct culminant al literaturii române. Punctul în care
satira şi critica dureroasă se întâlnesc într-un deznodământ cu accente de farsă tragică.

Să rezumăm: sunt creatori care primesc totul de-a gata de la viaţă. Şi sunt creatori siliţi să lupte din
greu pentru fiecare cuvinţel. Cei din urmă mor de obicei tineri, şi cu opera ciuntită. Dar fiecare
cuvinţel scris de ei emană forţa interioară a omului călit în războaie cu viaţa.”

                               *****

Destinul tragic al unui autor dublu cenzurat de Lorena Lupu / articol aparut in Romania Literara a USR

Despre autorul Ion C. Pena nu am aflat din manualul de limba română. Nici dintr-o publicaţie literară. Nici dintr-o bibliotecă, o librărie sau un cenaclu. Despre autorul Ion Pena am aflat de la nepotul domniei sale, domnul Marin Scarlat, care şi-a făcut o misiune din a-l reabilita şi promova.

De ce? Nu pentru că Ion Pena nu ar fi avut o intensă activitate literar-publicistică. În scurta sa viaţă, a publicat în reviste locale şi naţionale deopotrivă. A onorat paginile unor publicaţii cu un bun renume, cum ar fi „Universul literar”, „Vremea”, „Prepoem”, „Păcală” sau „Epigrama”. În decurs de numai câţiva ani, a pregătit două volume cu care urma să debuteze, „Iarmaroc” (versuri) şi „Flori veninoase” (epigrame). Şi, spune-se, avea şi alte manuscrise, al căror conţinut va rămâne pentru totdeauna un mister. De ce?

Pentru că autorul Ion Pena, în decursul celor 33 de ani pe care i-a petrecut pe pământ, a avut neşansa de a înfrunta (la propriu şi la figurat) cele două valuri de extremism ale secolului trecut. Fascismul şi comunismul.

Şi dincolo de talentul său literar, Ion C. Pena mai avea o calitate, rară pentru un scriitor: coloană vertebrală. O moralitate care nu cunoştea compromisul. Ticăloşia umană aferentă ambelor flageluri îl strepezea. Nu putea mima susţinerea pentru crimele nici unuia dintre ele. Şi acestea s-au răzbunat. I-au şters complet orice urmă a existenţei şi operei, i-au distrus manuscrisele şi i-au nimicit eforturile.

„Când eram copil”, povesteşte Marin Scarlat, „mă uitam la portretul acestui bărbat interesant, cu ochi pătrunzători, şi le întrebam pe femeile din familie: ‘Cine a fost acest om?’ Iar ele îmi răspundeau: ‘Lasă că nu trebuie tu să ştii.’ Teama era reală pentru că, după moartea lui Pena, Securitatea şi-a trimis oamenii în control, iar şi iar, să confişte orice scriere a lui Pena şi să se asigure că nu rămăsese nimic”.

A fost o traumă teribilă pentru o familie de ţărani cu o situaţie materială modestă, din comuna Belitori, judeţul Teleorman.

Încă de la început, naşterea unui scriitor talentat şi vizionar, în 1911, într-o familie simplă cu şapte copii, toţi predestinaţi muncii câmpului, cum erau copiii de ţărani în acea vreme, era foarte improbabilă. Dar Ion avea rezultate atât de strălucite la învăţătură, încât a ajuns să-şi continue studiile. E drept, a fost îndrumat spre un domeniu practic, de utilitate imediată, pentru că nu-ţi permiteai să fii boem când resursele-ţi erau atât de limitate: a studiat la Şcoala de Comerţ Elementar din Roşiorii de Vede, apoi a urmat Şcoala de Comerţ Superior din Turnu Măgurele. Dar talentul literar, se ştie, poate făuri frumuseţi chiar şi din „bube, mucegaiuri şi noroi”; şi a reuşit să metamorfozeze viziunea critică a lui Ion C. Pena asupra economiei de concepţie socialistă într-o lucrare literară care merită citită şi apreciată la nesfârşit pentru satira subtilă, de factură swiftiano – orwelliană: „Moneda fantazienilor”. O satiră subtilă, dar atât de necruţătoare şi de bine argumentată, încât, citind-o, înţelegi de ce acest autor dispărut de timpuriu, după o viaţă chinuitoare, marcată de lipsuri şi eforturi continue, a ajuns în „fondul special (S) – interzişi” al cenzurii comuniste. Acest lucru însemna că nici măcar lectorii de specialitate nu aveau acces la munca lui decât cu mare greutate.

Aflu că, în curând, „Moneda fantazienilor” va apărea în volum şi salut acest lucru. E o carte de o rară originalitate în peisajul literaturii noastre, o carte care merită citită şi gustată.

Poezia lui Ion C. Pena, confesiune a eforturilor continue ale tânărului silit să ducă o viaţă cumplit de grea, de colector de taxe la ţară, unde asista direct la suferinţe şi sărăcie şi avea misiunea ingrată de a încerca să extragă impozite de la oameni care nu aveau ce pune pe masă, e de un lirism pe care unii l-ar putea considera expozitiv şi datat, chiar dacă e izbitor în sine.

Epigramele sale, sclipitoare şi tăioase, care au stârnit primul val de cenzură împotriva sa – cel lansat de legionari, care nu doar că i-au anulat editarea volumelor „Iarmaroc” şi „Flori veninoase”, ci au închis chiar şi Editura „Drum”, cea care urma să le publice – cum ziceam, epigramele care i-au adus prima condamnare extraliterară din partea tiranilor vremii, deşi excelente, devin greu de savurat pe măsură de ţintele lor devin obscure, uitate de vreme.

În schimb, povestirea în două părţi „Moneda fantazienilor”, scăpată ca prin minune de după toate indexurile şi interdicţiile, e o dovadă a geniului vizionar care era Ion Pena, şi a faptului că, dacă ar fi avut şansa unor vremuri mai prielnice şi a unei vieţi îndelungate, pe timp de pace – autorul a decedat pe front, în al doilea război mondial – am fi avut un titan al literaturii de anticipaţie.

Unii critici afirmă că „Moneda fantazienilor” e literatură absurdă, de sorginte urmuziană. Alţii fac referinţe, corecte altminteri, la Orwell şi la percutanta sa satiră socială. „Moneda fantazienilor” are toate aceste nuanţe, dar are cu mult mai mult: e o profeţie cutremurător de justă, analizată în cele mai intime amănunte, a structurilor, mecanismelor şi ideologiei comunismului, care va urma. Ion Pena anticipează fenomene economice pe care nimic din perioada interbelică nu le prevestea, şi care sunt în continuare o problemă, chiar şi în zilele noastre. Propunând o inflaţie artificială, adică devalorizarea treptată a monedei, pentru a încuraja consumul şi a descuraja economiile, Pena şfichiuieşte consumerismul cu 50 de ani înainte ca acesta să fie definit ca atare de specialiştii în economie.

Deşi nu a trăit în comunism, e uşor de bănuit că Ion Pena era familiar cu răspândirea ideilor socialiste, cu „Capitalul” lui Marx şi cu pericolul ca o ţară traumatizată de o extremă (cea dreaptă) să se refugieze în direcţia opusă. „Moneda fantazienilor” anticipează acest mers al lucrurilor şi anunţă colectivizarea, nimicirea proprietăţii private, a micului întreprinzător, pentru bunăstarea tuturor.

Procedeul literar pe care îl aplică autorul e prezentarea tuturor acestor evenimente la persoana I, prin prisma unui eu narativ care nu are decât un imens entuziasm şi călduroase cuvinte de laudă pentru ceea ce constată. Acest eu narativ e un jurnalist, însărcinat să viziteze o ţară imaginară, Fantazia, unde se aplică toate aceste reforme. Dar eul narativ nu trebuie crezut pe cuvânt nici o secundă. Falsa sa naivitate e mască pentru amărăciunea neagră a autorului. Tonul său exaltat e contrapunctat de ironia perpetuă, muşcătoare. Iar impactul literar e izbitor.

Stilul povestirii este unul din punctele forte: dacă poezia lui Pena e expozitivă, stilul acestei proze e unul ermetic, cizelat cu grijă. Un ton voit sec, jurnalistic, de o originalitate absolută în cadrul prozei româneşti interbelice. Formaţia economică a lui Pena şi experienţa sa de preceptor îl fac să prezinte cu rigoare şi nuanţă amănuntul dramatic concret de pe teren. Deşi succinte, în ton de reportaj, acestea conving şi izbesc. Autenticitatea e covârşitoare.

Apoi, pe măsură ce poporul este deposedat din ce în ce mai complet de proprietatea privată, şi devine din ce în ce mai dependent, dictatorul luminat, descris la început ca un înţelept generos, tătuc al naţiunii, îşi dă pas cu pas arama pe faţă. Portretul capătă tenebre neanticipate. Ultimul ţăran chiabur, cel care a rezistat cu eforturi imense manipulării – şi nu e greu pentru cititor să identifice acest ţăran ca adevăratul alter ego al lui Pena, opus naratorului entuziast şi naiv – are şansa de a descoperi adevărata faţă a dictatorului neiertător şi cinic. Şi să moară cu această imagine dezumanizantă în ochi.

Un destin pe care, putem spune, l-a împărţit cu autorul său.

„Moneda fantazienilor” nu e o lectură uşoară. Nu e „targetată” spre cititorul căutător de distracţii pasagere. Nu e una dintre cărţile care mint. E printre cele care trezesc la realitate. Şi de aici derivă o forţă a scriiturii cu care puţini autori români se pot lăuda. 

                        *****

Două scrieri premonitorii: „Moneda fantazienilor” de Ion Pena și „Ferma Coțofana veselă” de Radu Tudoran

https://www.academia.edu/17702204/Dou%C4%83_scrieri_premonitorii_Moneda_fantazienilor_de_Ion_Pena_%C8%99i_Ferma_Co%C8%9Bofana_vesel%C4%83_de_Radu_Tudoran

––––––––-

Ion C. Pena, dublu cenzurat in 1940 si scos de comunisti din istoria literaturii, ălături de Mihu Sadoveanu în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia

 https://www.youtube.com/watch?v=tU_esde5vY4&list=RDtU_esde5vY4&start_radio=1, videoclip „Nostalgia”, Loredana Groza & Directia 5, producatori Antena 1 & Marin Scarlat

https://www.facebook.com/100011294883181/videos/149225178797311, Promovarea albumului Tomilio la Pro TV, cu Loredana si Florin Calinescu, inceputurile showbiz ului. Calitatea clipului nu este cea mai fericita, ascultati pana la final !