Toma Caragiu povestit de sora sa

De câte ori ajung la Ploieşti, nu mă pot opri să merg în micul parc de lângă Teatrul „To­ma Caragiu”. 

Aici, căţărat pe un pie­destal de marmură, stă bustul marelui actor, dispărut mult prea repede dintre noi, la cutremurul din 1977.

Un bust de o frumuseţe dramatică, şi trist, şi şăgalnic, deformat şi mărit cu duioşie. De parcă a fost sculptat direct cu sufletul. Însingurat pe piedestalul său, Toma Caragiu pare văzut printr-o lentilă a inimii şi a nos­talgiei. Aşa cum l-am văzut şi noi, toţi, şi îl vom ve­dea mereu. 

Multă vreme, nu am ştiut cine este auto­rul acestei sculpturi care mă atrăgea ca un magnet. Apoi am aflat. Fusese rea­lizat chiar de sora ac­to­rului, sculptoriţa Geta Ca­ragiu, cea care a lăsat şi nu obo­seşte să lase, în­că, urme adânci în sculp­tura româ­nă. Şi care ală­turi de Toma Ca­ragiu şi de cealaltă soră a lor, Ma­tilda Caragiu, aca­de­mi­cian şi filolog de elită, şi-au lăsat pecetea nu­melui pe cultura noastră. 

Aşa că ar­deam de ne­răb­dare s-o cu­nosc pe doam­na Geta Ca­ra­giu, ultima depozitară a amintirilor des­pre aceas­tă veche fa­milie de aromâni.

Şi cum de fiecare Cră­ciun şi An Nou, Toma Caragiu ne răs­făţa cu apariţiile lui scă­pă­rătoare, debordând de umor fin, prilejul evo­cărilor este şi mai nimerit. Un Crăciun cu Toma Ca­ragiu, aşadar. Amintiri de familie, povestite de Geta Caragiu, marea doamnă a sculpturii româneşti.

„Clovnul şi-ai săi”

Toma (12 ani), Maty (10 ani) şi Gety (8 ani)

Cu câteva zile înainte de Crăciun, doamna Ca­ra­­giu mi-a deschis zâm­bi­toare şi energică, la cei 87 de ani ai săi, uşa casei sale de pe strada Polonă, din Bucu­reşti.

O casă de o ele­gan­ţă discretă şi caldă. Înşirate cuminţi pe pereţi, vechi icoane ardeleneşti pe sticlă şi pristolnice de lemn învăluie spaţiul într-un abur aparte, de har.

Va­săzică, acesta e locul unde ve­nea Toma Caragiu, la pă­rinţi şi la familie, să-şi pe­treacă Crăciunul şi Paş­tele, precum şi sfârşiturile de săptămână, atunci când reuşea să fugă de la filmări.

Bucuroasă să-i evoce amintirea, d-na Geta Caragiu în­cepe să-mi arate ima­gini cu alte şi alte sculpturi rea­­lizate de ea, inspirate, toate, de marele actor dis­pă­rut.

 A fă­cut o expoziţie în 2013, dedicată lui Toma, la Teatrul din Ploieşti. „Clov­nul şi ai săi”, a numit-o. „Înfăţi­şea­ză familia noas­tră, Toma, Ma­tilda şi eu”, spune Geta Ca­ra­giu, deschi­zân­du-mi cum nu se poate mai bine drumul spre interviu.

– Vă pun o primă întrebare, care sper să nu cuprindă prea multă tristeţe în ea. Cum aţi realizat sculpturile care îl înfă­ţi­şează pe Toma Caragiu, fratele dvs.? Du­pă fotografii? Din me­morie?

– Din memorie. Am început să le fac ime­diat du­pă ce Toma a murit. Atunci, pen­tru mine s-a dărâmat pământul. Am su­ferit îngrozitor. Ce vedeţi aici, este durerea mea, întruchipată în sculpturi.

Mai încer­ca­sem şi înainte, când trăia Toma, să-i fac nişte de­sene tot din memorie. Dar nu eram mul­ţumită. Nu ieşea nimic. Pe urmă, m-au mânat oful, su­ferinţa, tot ce aduna­sem. A fost o suferinţă îngrozitoare în familie, credeam că o să murim cu toţii.

Mi-am pus tot su­fletul în ce am făcut. Şi în bustul de lângă Tea­­trul din Ploieşti, şi în toa­te celelalte pe care i le-am făcut, este numai şi numai suflet. Şi ce am încercat eu să redau mai abitir au fost ochii aceia me­reu umezi ai lui To­ma, care te făceau să şi râzi, să şi plângi. Râsu’ plân­su’. Ochii lui debordând de umor, dar un umor nuan­ţat şi subtil. Aşa că e şi râs, şi plâns în sculpturile mele. Mai şi râdeam când le făceam, că erau ha­zoa­se, uneori hidoase – aşa cum ne vedeam noi în­tre noi, fraţii, când mai urâţi, când mai frumoşi.

Şi am mai vrut să arăt prin sculpturile mele şi spiritul familiei noastre iubitoare şi tandre. Să ştiţi că nu numai eu, dar şi sora mea, Matilda, şi-a adus obolul ei de tandreţe, în memoria lui Toma, printr-o carte scrisă de ea: „Toma Caragiu – ipostaze”.

„E Toma la televizor!”

Cei trei fraţi Caragiu

– De ce aţi numit toate aceste sculpturi de­di­cate lui Toma Caragiu, „Clovnul şi ai săi”?

-Toma a avut două vise care nu i s-au mai îm­plinit. Voia să joace măcar o dată în viaţă în „Cyrano de Bergerac”, de Edmond Rostand. Şi mai avea o foarte mare dorinţă, să apuce să joace rolul unui clovn, la circ. Am fost urmărită de această idee şi am ţinut să împlinesc măcar prin ceea ce fac eu această dorinţă a lui. De aceea m-am bucurat foarte tare că demersul meu a fost susţinut şi de Teatrul din Plo­ieşti, unde Toma a fost actor.

De altfel, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti a sprijinit şi expoziţia „Clovnul şi ai săi” la festivalul organizat acum trei ani la Plo­ieşti. Şi-au împlinit şi ei un vis.

– Toate aceste portrete sculptate ale lui Toma Caragiu sunt altfel decât restul operei dvs.: dra­ma­tice, cutremurătoare…

– A fost durerea teribilă a morţii lui, moar­tea aceea cumplită, sub dărâmăturile cutre­mu­rului din 1977. Mă obsedează şi astăzi ima­ginile acelea. Fac mereu desene cu chipul lui. Am făcut câteva chiar zilele trecute. Şi toate din amintire. Încât mi-a zis o prietenă: „Tu îl ai pe Toma în sânge”. Îmi amintesc ce-mi spu­nea şi Toma. „Mă, sor-meo, tu eşti cel mai ta­lentat membru al familiei. Tu faci, uite, atâ­ta, o bucăţică, o ciopleşti, o torni în bronz. Păi aia rămâne în timp. Pe când la noi, la ac­tori, verba volant”. Dar uite că replicile lui To­ma n-au zburat. Sunt reluate mereu la te­levizor. Oamenii îl iubesc şi azi. Mă trezesc me­reu cu telefoane: „E Toma!”