Domnule profesor ION COJA, deunăzi, pe site-ul dumneavoastră…
…pe site-ul nostru! Așa e corect!
…ați fost foarte aspru cu un comentator care s-a declarat ateu! Nu v-ați angajat într-o discuție propriu zisă, prin care să-l „combateți”, ci l-ați declarat direct „dihor”! A fost corect din partea dvs?!
Comparația cu dihorul, adică cu un animal, a fost impusă de persoana în cauză, care opina că animalele au o soartă mai bună decât oamenii, nu sunt dezbinați ca aceștia, deoarece nu au nicio religie… Incalificabil! A nu avea nicio religie nu înseamnă că ești ateu! Iar ca ateu meriți o replică, meriți să fii „pus la punct”, în măsura în care ești propagandist al ateismului! Altminteri, dacă ești ateu și stai în banca ta, ai dreptul la intimitate, ai dreptul să fii lăsat în pace! Singurii care te pot „deranja”, încercând să te vindece de ateism, sunt cei apropiați, din familie, prietenii, colegii… Ceilalți, lumea, societatea, trebuie să te lase în pace! Ca pe orice handicapat!
Ați vindecat vreodată pe cineva de ateism?!
N-am întâlnit, față către față, niciun ateu până acum! Am întâlnit oameni la care credința era slabă, scăpătase prea mult și ei înșiși intraseră în panică! Nu se simțeau în largul lor!
Înțeleg că vi s-au adresat. Ce i-a făcut să vă împărtășească problemele lor?
A fost vorba numai de tineri, de studenți. Eu la curs le vorbeam de Dumnezeu, atunci când venea vorba în chip firesc, în ordinea logică a ideilor discutate. Când se potrivea s-o fac! Și mai des le vorbeam de Iisus, atunci când puneam în evidență „revoluția” înfăptuită de Iisus. Și-l citam pe Țuțea: „singura revoluție din istoria omenirii a fost cea înfăptuită de Iisus”…Cursul ținut de mine, de introducere în lingvistică, se ținea în primul semestru al anului I. Erau încă copii, cu o mulțime de necazuri și neputințe sufletești… Mă pomeneam că vin după mine în pauză sau după curs ca să mi se destăinuie cu una sau alta…
Puteți da câteva exemple?…
De mai multe ori mi-au cerut să le explic care este sensul vieții lor!… Nu reușeau să răspundă la această întrebare! Mi-am dat seama că eu la curs le dădusem de fapt un răspuns, așa că, până la urmă am introdus în curs această întrebare. E vorba de teoria mulțimilor și a paradoxului, a lui Betrand Russel, conform căreia ceea ce este adevărat despre elementele unei mulțimi nu este cu necesitate adevărat și despre mulțimea respectivă! Vezi legătura?
Daaa’ de unde?!… Deloc!
Te cred! Nici eu nu am văzut-o decât după ani de zile, datorită acestor tineri… Ei m-au obligat să mă întreb cu toată seriozitatea care este rostul existenței mele, ca să le pot da răspunsul de care aveau ei nevoie! Mie nu-mi trebuia acest răspuns. Sunt o fire optimistă și trăiam liniștit fără să-mi pun asemenea întrebări! Am ajuns la următorul răspuns: nu dumneata ai ales să vii pe lumea asta! Altcineva ți-a dat viață! Ți-a deschis ușa și te-a lăsat „la apă”! El, cel ce ți-a dat viață, el a cărui faptă și făptură ești, trebuie să știe care este rostul dumitale! Asta nu mai este grija dumitale. ci a celui care te-a adus pe lume! Dumneata – și la fel fiecare om, trebuie să se îngrijească de rostul pe care îl au faptele sale. Asta să te preocupe: să nu trăiești la întâmplare, ci să dai o noimă, un rost faptelor tale, nu existenței tale, care este făptuirea altcuiva!… A lui. Corect: a Lui, cu majusculă! A Altcuiva!
Nu văd legătura cu principiul lui Russel!
Păi ziceam cam așa, făceam o mică scamatorie: lumea asta toată este o mulțime, este Creația Domnului, este Domnul însuși. Dar ceea ce este valabil despre elementele acestei mulțimi, cee ce poți să spui despre aceste elemente nu este valabil și despre mulțimea respectivă, despre numele acelei mulțimi. Care sunt atributele elementelor care alcătuiesc această lume, această mulțime? Culoare, dimensiune limitată, efemeritate, materialitate etc. Aceste atribute nu aparțin și Domnului! La fel cum, să zicem, avem o mulțime a elementelorcă, dacă, deci, și, însă, mulțime denumită conjuncție! Numai că cuvîntul conjuncție nu este și el conjuncție! Ci este substantiv!… De aici paradoxul: „conjuncția nu este conjuncție!…” Deci nu trebuie amestecat limbajul cu metalimbajul, nu trebuie amestecate elementele unei mulțimi cu mulțimea respectivă, nu trebuie echivalate sau comparate!… La fel, nu trebuie să-l imaginăm pe Dumnezeu cu atributele pe care le au elementele mulțimii pe care a creat-o! Dieu invisible a créé le monde visible!
O să mă gândesc la această demonstrație…
Nu sunt convins că am dreptate! Nici nu am încercat să duc această demonstrație prea departe, ceea ce mă interesa era să discutăm despre Dumnezeu la curs!… Mai exact spus, să-L pomenim. Nu m-am simțit niciodată vrednic să „discut” despre Dumnezeu!… De mai multe ori am accentuat la curs că limbajul filosofic are un mare defect: toate subiectele puse în discuție poartă un nume și acele nume sunt substantive, de cele mai multe ori! Tendința de a denumi prin substantive aceste „probleme” deformează percepția corectă în nenumărate cazuri, căci rareori este vorba de „substanțe”, de substantive! Bunăoară timpului nu i se potrivește nicicum ca denumire un substantiv! Ce substanță are timpul?!… Și de câteva ori le-am pus studenților următoarea problemă: oare este corect ca numele lui Dumnezu să fie un substantiv? Nu ar fi cumva mai corect să folosim o altă parte de vorbire?
Interesantă întrebare!
Interesant și răspunsul!… Au fost mai multe răspunsuri. Mulți au spus că ar trebui să fie un verb… De aici altă întrebare: la ce mod? Care ar fi modul verbal potrivit, cel mai potrivit? Eu am propus gerunziul… Interesantă a fost ideea că numele Domnului s-ar potrivi să fie o interjecție, de uimire și adorare… Alt răspuns ar fi că lui Dumnezeu i se potrivește mai mult o funcție sintactică decât un statut morfologic, funcția de subiect! Dumnezeu ca subiect omniprezent, ca subiect al Universului, al Lumii etc. Repet: nu răspunsul conta, ci faptul că ne gândeam la Dumnezeu, la o oră de curs…
Înainte de 1990?
Înainte, atunci avea farmec! Mai apoi, după 1990, când am avut ore la teologie-pedagogie, m-am simțit în largul meu!
Nu v-a fost teamă, înainte de 1990?
Abia așteptam să mi se zică ceva!… Eu, m-am însurat în 1978. Am trimis invitație la mai toți colegii, iar în invitație am precizat ora și locul cununiei religioase: la Sfânta Biserică Adormirea Maicii Domnului!… Iar mama i-a rugat să slujească pe toți patru preoții! Mi-au făcut o slujbă!… Ce făceam eu nu era mare lucru! Să vorbim o dată despre IOAN ALEXANDRU… Oficial, ținea ore de limbi facultative: limba ebraică! Le ținea într-un amfiteatru plin de studenți din tot Bucureștiul! Căci făcea gramatica limbii ebraice pe texte din Biblie, făcea catehizare curată! Știa toată lumea, inclusiv conducerea de partid, și toată lumea îl iubea pentru asta!
Despre Iisus cum aduceați vorba la curs?
La o facultate de filologie vine deseori vorba despre antichitate, despre Oedip, despre zei… Despre zeii care se temeau cu toții, inclusiv Jupiter, se temeau numai de Destin, de Moira!… Povestea lui Oedip asta voia să demonstreze: că fiecare ne naștem cu un destin implacabil și că nu poți să modifici nici cu o iotă ce ți-e scris… Și vine Iisus să-i vestească pe oameni că lucrurile nu stau deloc așa! Că viața noastră are o țintă, o noimă: mântuirea, viața de apoi! Și ca să dobândești mântuirea, asta depinde numai de tine, de conduita ta omenească! În respectul unor principii morale!… Nimeni nu te poate împiedica să te mântui! Ești liber să alegi între mântuire și pierzanie!… Mai multă și mai adevărată libertate nu poate exista! Condiția ta de om te ridică deasupra oricărei împilări! Conștiința acestei libertăți dă sens existenței noastre!…
Într-o astfel de discuție, s-a ajuns odată la o concluzie interesantă: că adevăratul erou nu este Oedip fiul, ci Oedip tatăl! Acesta se opune destinului, nu-l poate accepta!… Mi-am tot promis să adâncesc această perspectivă, dar n-am găsit momentul sau timpul… Ofer acest subiect altcuiva, mai tînăr și mai inspirat!… E darul meu de Crăciun pentru fratele mai tînăr necunoscut!… Oedip fiul este în necunoștință de ce se petrece cu el! Taică-su este cel care încearcă să schimbe destinul său și mai ales destinul, de neacceptat, al fiului său… Taică-su este cel care nu acceptă! Eroul!
Interesant ce spuneți! Ați discutat cu studenții și despre existența lui Dumnezeu?
Nu-mi aduc aminte!… De fiecare dată am pornit de la ideea, de la subînțelesul că această problemă nu se pune! Cred că ex cathedra acesta a fost mesajul: suntem oameni serioși și nu ne punem această problemă! Ci ne străduim să-L înțelegem pe Dumnezeu!… Să ne apropiem de El. Nu avem nevoie de nicio demonstrație privind existența lui Dumnezeu!
Dar vi s-a întâmplat să discutați acest subiect în alte ocazii? Bunăoară dacă ați găsi de cuviință să-l aduceți pe calea credinței pe ateul de pe site-ul …nostru, ce i-ați spune?
Când eram copil mama ne spunea că Dumnezeu cunoaște faptele noastre, chiar dacă nu există martori la ce facem! Ba, spunea mama, Dumnezeu ne cunoște și gândurile!… Intențiile! Nici la acest nivel să nu păcătuim căci află Dumnezeu!… Iar eu mă miram: cum ar putea să țină minte Dumnezeu atâtea despre fiecare! Pe vremea aceea nu exista memorie electronică! Păi dacă nenorociții ăștia care ne „monitorizează” cu super calculatoarele lor reușesc să știe aproape totul despre fiecare, pentru Jupânul cel mare nu poate fi asta o problemă de vreo oarecare dificultate!…
„Jupânul” ați spus?
Poți să-i spui lui Dumnezeu oricum, important este ce sens îi dai acelui cuvînt!… Rareori folosim un cuvînt cu sensul său din dicționarele explicative! E prima oară când Îi spun lui Dumnezeu așa… Nu știu ce mi-a venit!… Jupân?!… Nu-i rău!
Mă întorc la întrebarea dumitale: simplificând lucrurile din rațiuni didactice, la mulți le-am spus să fie atenți la coincidențele din viața lor, din viața celor din jur… Inclusiv din viața planetei: sunt atâtea coincidențe în istoria planetei noastre, rarisime, a căror însumare nu are cum să fie întâmplătoare. Rezultatul acestor coincidențe: apariția vieții pe pământ, apariția Omului! Scris cu majusculă!… După mulți ani, în urmă cu vreo trei, am găsit la Einstein o vorbă asemănătoare, cum că Dumnezeu ne face semn că există prin coincidențe…
Constat că, de fapt, cei mai mulți oameni care au probleme cu credința nu realizează ideea creștină esențială: libertatea de a crede, de a năzui sau nu la mântuire… Ar vrea să capete dovezi „mai” convingătoare pentru ei ca să creadă! Nu-și dau seama că tocmai aici este baiul: a crede devine un merit, o răsplată, numai în măsura în care dovezile existenței lui Dumnezeu nu sunt „indiscutabile” și arhi-suficiente! Îndoiala! Fără îndoială nu ai niciun merit dacă crezi!… Îndoiala este un reflex natural al inteligenței! Al rațiunii! Nu este grav dacă te îndoiești!… Totul este să nu rămâi așa!…
Dar nu aș vrea să ducem prea departe discuția!… Cei cu care am discutat acest subiect, ți-am spus, au fost oameni care credeau, dar le slăbise credința. Simțeam că le face bine să vadă că un om ca mine le dădea curaj să nu dispere!
Ce fel de om sunteți?
La întrebarea asta chiar că nu-ți răspund!
Ați spus de mai multe ori că mama dumneavoastră Îl vedea pe Dumnezeu la tot pasul! Vă citez: „în te miri ce”! Și că v-a învățat și pe dumneavoastră să-L vedeți!
„Să-L văd” în sensul „să-L simt”! Adică teologia mea este pur țărănească, nu am adăugat prea mult!… Pentru mine Dumnezeu este prezent tot timpul, dar nu mi se arată la fel, tot timpul! Ne-ar distrage de la viață!… Dar fac o mențiune, bine că n-am uitat de ea: mama m-a învățat să-l simt pe Dumnezeu!… Mereu o auzeam, comentând ce se întâmpla prin mahalaua noastră sau în neamul nostru: „L-a bătut Dumnezeu pe Cutărică” sau „Dumnezeu nu bate cu parul”… Îl pomenea mult mama și pe dracul. Drăcuia des!… Drăcui și eu!… Dar despre dumnealui nu prea mi-a vorbit! Nu mi l-a arătat niciodată!… Și în teologia din sufletul meu – am spus suflet, nu minte!, dracul n-a existat! Am descoperit existența Ne-fârtatelui știi când? După 1990!… Am simțit-o fizic, adică i-am văzut chipul! Are chip, nenorocitul!… Sau, mai exact spus, ia chip de om!… Nu dau detalii, le-am dat într-o carte, încă netipărită!
L-ați descoperit pe Diavol abia după 1990?! Interesant!…
Dumnezeu a luat o singură dată chip de om: prin Fiul Său!… Diavolul poate fi văzut mereu, mai ales la TV, o mulțime de îndrăciți… I-ai văzut în seara asta la B1?… Guvernul e plin de îndrăciți! Parlamentul… Dar mai ales la Televiziuni!
Poate exista credința în Dumnezeu fără credința în Iisus?
Ce întrebare îmi pui?!…
Nu vi s-a mai pus?
Nu! Dar în subconșientul meu cred că a acționat! Ca creștin, confruntat cu existența altor religii, ar trebui să am un răspuns la această întrebare…
Vă ascult!
Eu Îl mai aminteam studenților pe Dumnezeu atunci când discutam dicotomia continuu-discontinuu. Este esențială pentru a pricepe cum stau lucrurile în toate domeniile, în toate științele, dar și în viața de zi cu zi! Discontinuitatea este o invenție a minții umane! Mintea umană nu are încotro și, ca să poată cuprinde lumea în care îi este dat să trăiască, segmentează lumea, o face bucățele și la fiecare bucățică îi dă un nume! Adică pune la lucru graiul omenesc, cuvintele! Se aseamănă graiul cu invenția de a măsura suprafața cercului folosindu-te de pătrate! De pătrățele din ce în ce mai mici, dar tot rămâne mereu un rest, pentru care imaginăm pătrățele și mai mici, și nici la infinit dacă am putea ajunge nu reușim să acoperim integral suprafața cercului! Cercul, linia curbă, este a lui Dumnezeu, linia dreaptă, pătratul, sunt invenții ale minții omenești. Nu găsești în natură decât linii curbe, niciun pătrat!… Nicio linie dreaptă! Nu găsești în natură „drepte paralele” pentru că nu găsești linii drepte!…
Credința în Dumnezeu este firească, aparține naturii, aparține lui Dumnezeu, și are acest atribut: este un continuum! Credem fiecare mai mult sau mai puțin decât oricare dintre noi! Inclusiv cei care nu cred, o face fiecare în feluri și grade diferite! Ești de acord, sper!
Da, aici vă dau dreptate totală!
La fel stau lucrurile și dacă te referi la religii! De la primele pâlpâiri de credință, stârnită de teama de fulger sau de imensitatea unui munte, și până la venirea lui Iisus Hristos, credința în Dumnezeu s-a acumulat prin adausuri infinitesimale, prin fiecare om, prin fiecare religie, prin fiecare teologie!… Toate religiile merită recunoștința noastră! Fiecare ne apropie de Dumnezeu! Creștinismul s-a revelat la un moment dat, nu întâmplător, ci atunci când, prin alte religii, ne-am fost apropiat de Dumnezeu cel mai mult!… De aceea se spune că Iisus a avut înainte-mergători! Prin mari profeți, din religii diferite, care au făcut să se instituie un continuum perfect! Să fim pregătiți pentru întâlnirea cu El, cu adevărul cristic! Natura non facit saltuus! Dar nici Dumnezeu! …Evident, nu toți oamenii erau pregătiți pentru această întâlnire! Dar cei care erau pregătiți atinseseră o anume masă critică, absolut necesară pentru ca revelația divină „să prindă” și să aibă consecințele pe care le-a avut!
Considerați că religia viitorului va fi creștinismul? Învățătura lui Iisus Hristos se va „mondializa”?
Cam așa sper să se petreacă lucrurile, mai devreme sau mai târziu! Sunt convins chiar! Două mii de ani însă, la nivelul cel mai înalt, celest, nu înseamnă mare lucru! Ar fi fost o schimbare prea bruscă dacă în acest răstimp, atât de scurt, numai două milenii, toată omenirea ajungea la acest numitor comun: credința în Iisus Hristos!… Deja e mare lucru că imensa majoritate a oamenilor țin de o religie, cred!
Totuși, cum se face că în multe țări, cândva credincioase, credința este în pierdere de teren?! Catedrale abandonate…
Vezi, trebuie introdus în ecuație și Șeitanul, Satanail, Ucigă-l toaca sau cum să-i mai spunem! Face parte din scenariu, și nu este un personaj secundar! Pe termen scurt îi mai iese și lui câte o pasiență!
Personajul principal este Dumnezeu?
Personajul principal este omul!
Iar Dumnezeu?
Este autorul, este regizorul, este scenograful, este… este mulțimea de care vorbeam mai pe la început! Și din care facem și noi parte! Eu, dumneata, cei care ne citesc…
Vă mulțumesc pentru…
Ba eu trebuie să-ți mulțumesc! Fără dumneata nu-mi puneam aceste întrebări!… La fel pățeam și cu studenții. Întrebările lor mă făceau să înțeleg mai bine materia pe care o predam! Dacă n-am spus prostii prea mari, le datorez și lor această reușită!
Bine că mi-am adus aminte: în comentariul pe care l-ați făcut pe site la adresa ateului ați afirmat, citez: „Și pot spune că sunt într-o oarecare intimitate cu Dumnezeu! Ne facem cu ochiul destul de des, fără să vadă ceilalți! Vă spun un secret: Dumnezeu știe de glumă și chiar glumește foarte des! Are un umor!…” Ce să înțeleg din această… cum s-o numesc?! Declarație?!
Așa am zis, că eu și Doamne-Doamne ne facem cu ochiul?!…
Din când în când!…
Inspirată vorbă! O să încerc s-o țin minte! Cine știe?! O fi ceva adevărat!… E greu să spui ceva care să nu fie cât de cât adevărat! Să nu fie câtuși de puțin adevărat!… M-ai pus pe gânduri cu citatul dumitale! Cine ziceai că-i autorul?… Salută-l din partea mea! Spune-i și lui Crăciun Fericit!
A consemnat Petre Burlacu
.
.
.
Post scriptum – Aseară, la Digi, într-o discuție pe marginea mitingurilor de dreapta din Polonia, ideologii de pe malul stâng al Dâmboviței se întreceau între ei căutându-le și găsindu-le fel și fel de carențe participanților la aceste manifestări calificate din start ca naziste. Ajunsă emisiunea la ultimele minute, fiecare vorbete a pus concluzii. Unul dintre ei a găsit explicația extremismului varșovian, amintindu-le colegilor de platou, cu un soi de tristă compasiune, că „oamenii ăia cred în Dumnezeu!” Și nimeni din haita de la Digi nu „s-a sesizat”! Erau în deplin acord că neisprăvitul!
Gura păcătosului rostise însă fără voia sa un mare adevăr: Dumnezeu le stă alături celor care luptă în felul lor în apărarea Europei. Cu ei este Dumnezeu!
La începutul începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici pământ și nici umbră de vietate, diavolul, care trăia pe atunci, era frate cu Dumnezeu și locuiau amândoi în văzduh, pe un tron făcut din spumă.
Dumnezeu sta veșnic pe gânduri, pe când diavolul căsca și se-ntin-dea toată ziua, neștiind cum să-și treacă timpul. Într-una din zile, diavolul, amărât peste măsură, veni la Dumnezeu și scărpinându-se după ureche, îi zise:
— Frate, tu de când te-ai pomenit, tot gândești întruna, iar eu mor de urât pe lângă tine. Fă-mă și pe mine să înțeleg o frântură măcar din gândurile tale!
Dumnezeu i-a răspuns atunci cu bunătate:
— Nu ești tu în stare să-mi pricepi gândurile, dar uite un fum din ele, să ai cu ce te juca.
Zicând aceasta, Dumnezeu a suflat, așa cum sufli când vrei să aburești geamul, și a dat afară o rotocoală mică de fum, care s-a făcut ca o gogonea ce creștea mereu. Diavolul s-a repezit atunci și, sărind pe ea, a turtit-o și a început s-o întindă ca pe o cocă, fugind de la un capăt la altul și dându-se de-a berbeleacul. Cu cât fugea însă, cu atât și bolta ceea de fum se lățea, de nu-i mai puteai da de margini.
— Iacă, ăsta să fie tronul nostru de-acum și să se cheme cer.
— O fi, Doamne, dar știu că eu am început să mă cam satur și de jucăria asta și am să te rog să-mi faci alta.
— De ce crezi tu că de jucării mi-e mie acum?
— Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine.
— Ba să mă lași în pace!
— Ba n-am să te las defel și zicând astfel, începu să-l gâdile pe Dumnezeu, doar și-o putea face tovarăș de joacă.
— Ptiu, bată-te prăsania, nu vrei să te astâmperi?
Și Dumnezeu îl scuipă pe diavol, dar scuipatul căzu jos. Diavolul s-a repezit să-l șteargă. Cum a tras, însă, cu laba, scuipatul a început să se întindă, până ce s-a făcut o apă adâncă, iar diavolul a căzut la fund cu ghearele înfipte în nisip.
— Hm, că bine mi-o făcu frate-meu, dar și eu am să i-o fac.
Și ce-i veni juratului în gând, să ia nisip de-acolo, din fund, și să-l arunce lui Dumnezeu în ochi, ca să-l orbească. A luat un pumn zdravăn și fugi spre mal. Până să ajungă, însă, nisipul s-a prelins printre gheare și când s-a uitat el, nu mai avea nimic în mână. A mai încercat de două ori, dar la fel i s-a întâmplat. Atunci l-a chemat Dumnezeu la el și i-a spus:
— Degeaba încerci să faci rău, că n-ai să izbândești, dar du-te și încearcă să aduci în numele meu, căci m-am gândit să fac ceva, să-ți fie și ție de folos. Diavolul a plecat capul rușinat, s-a afundat din nou în apă și a izbutit să aducă un pumn de nisip. Din nisipul ăsta Dumnezeu a făcut un aluat, pe care l-a întins cam cât un pârlog de pământ. Pe el a mai azvârlit apoi încă un pumn de nisip și pământul s-a îmbrăcat, ca din senin, într-o pânză de verdeață și de pomi atât de minunați, că juratul de diavol a rămas cu ochii holbați, neștiind ce să creadă.
— Mare este puterea ta, frățioare, zise diavolul, fugind de colo până colo, în iarbă.
Dar bucuria lui nu ținu mult, căci după puțin timp, fruntea i se posomorî dintr-o dată, dorul de joacă i se stinse, iar în fundul sufletului său răsări ghimpele vrăjmășiei: „De ce Dumnezeu să aibă atâta putere nemărginită și eu, nu? De ce Dumnezeu să fie mai presus decât mine? De ce?“
Gândul acesta începu să-l chinuiască grozav: „Dumnezeu are acum cerul plin de slavă; are pământul încântător, cu podoaba de iarbă, de flori și pomi, are apele limpezi și eu — nimic, nimic!“..
Cu cât gândea mai mult, cu atâta și pizma se săpa mai adânc în sufletul lui. Da târcoale prin toate colțurile, privea frumusețile pământului și se trudea, cu mintea lui beteagă, să pătrundă puterea nebănuită a celui ce le făcuse, dar capul lui era prea neputincios să poată înțelege. În goliciunea sufletului său, nu rămânea decât un singur gând, o singură dorință: să aibă și el ceva din cele ce făcuse Dumnezeu. „Ei bine, își zise el, voi cere, și de nu-mi va da, voi lua și eu prin înșelăciune partea ce mi se cuvine; voi fura-o de va trebui, dar voi avea și eu partea pe care singur să rămân stăpân“.
Tremurând de ciudă, se duse la Dumnezeu și-i spuse:
— Doamne, nu-ți fie cu supărare, dar pământul ăsta pe care l-ai făcut, mie mi se cuvine, căci eu am adus nisipul din fundul apei.
Dumnezeu îl privi cu blândețe, ghicindu-i mânia ce-i copleșea sufletul.
— Nu, frățioare, pământul ăsta e truda gândurilor mele, ca și cerul pe care-l vezi, ca și apele care murmură scăldate în razele aurii ale soarelui.
Eu le-am făcut ca să te bucuri și tu de ele, să sorbi și tu din frumusețea lor, căci frate îmi ești; nu le-am făcut însă ca să-ți încolțească vrăjmășia în suflet.
— Dar dacă-ți sunt într-adevăr frate, de ce să nu-mi dai și mie partea mea, pe care s-o pot îngriji cum îmi place mie? Gândurile tale sunt prea adânci, pentru ca să mai porți și-atâtea griji mărunte. Vreau să te ajut și eu în munca ta, Doamne, și dacă frate mă socotești, atunci ascultă-mă, dă-mi pământul și ai să vezi cu cât drag am să veghez asupra lui, dar dă-mi-l.
Dumnezeu, în sufletul căruia nu era nici o umbră de mărire deșartă, în bunătatea lui fără margini și-n dragostea de frate, i-l dărui.
Mai mult încă, diavolul izbuti chiar să-i smulgă și un zapis, prin care-l făcea stăpân în toată legea, pe tot pământul. Încornoratul atâta așteptase, ca să se întărească bine, că unde începe să facă fel de fel de răutăți, uitând cu totul de Dumnezeu. Bieții oameni erau împinși numai la păcate, de intraseră în fundul iadului de vii, iar diavolul tot mai tare își bătea joc de ei.
Abia acum văzu Dumnezeu care fusese scopul diavolului. Și răbdă Sfântulețul azi, răbdă mâine, răbdă poimâine, că doar își va mai veni Necuratul în minți, dar degeaba. Încornoratul tot ce știa făcea. Dumnezeu se cam luă pe gânduri, căci de, și răbdarea își are marginile ei. Se gândea Sfântulețul, ce-i vinovată lumea să sufere atâta, pentru pofta unui încornorat și s-a hotărât s-o scape din ghearele lui; dar vorba era cum s-o scape, căci Necuratul de câte ori îi zicea Dumnezeu ceva, scotea zapisul din chimir și i-l arăta:
— Avem noi înscris, ori ba? Păi dacă avem, înseamnă că sunt stăpân și că sunt liber să fac ce vreau.
Puterea lui Dumnezeu e mare, însă; iar dacă iartă toate nelegiuirile câte se fac, apoi chiar și când plătește, nu dă o dată cu ciomagul și știi așa pe nesimțite, dar tot plătește; dacă nouă, oamenilor, ni se pare că rămân mulți nedreptățiți, este pentru că nu băgăm noi de seamă. De nu pedepsește azi, apoi mâine; cel care nu se îndreaptă, tot nu scapă. Așa și cu diavolul; l-a sfătuit, l-a mai dojenit, iar dacă a văzut și-a văzut, s-a hotărât să-i dea răsplata ce i se cuvenea.
Într-una din zile, numai ce chemă pe Sfântul Petre la el și îi zise:
— Petre, mari nelegiuiri a mai făcut „Nefrate-meu“ ăsta pe pământ, că numai frate nu-mi mai poate fi!
— Mari nelegiuiri, Doamne, mari de tot și mă tot gândesc și eu cum de l-ai putut răbda atâta amar de vreme.
— Am tot crezut că se va cuminți, Petre, dar văd că răutatea lui e fără de sfârșit; de asta te-am chemat, să scăpăm biata lume din ghearele spurcatului.
— S-o scăpăm Doamne, dar cum, căci are la mână zapisul cela care ne tot izbește mereu.
— Zapisul l-a luat prin lingușire și prin înșelăciune, Petre, și cine înșeală, înșelăciune va fi pierderea lui. Ascultă-mă. Caută niscai zdrențe prin podul cerului, și așa îmbrăcat, du-te la el; fă-te că ești om sărman și că umbli să te bagi slugă. Dar nu cumva să dai ceva de bănuit, c-apoi totul e pierdut. Cată să-i fii pe plac, așa ca să capete încredere în tine. De furat să nu-ncerci, căci îl poartă totdeauna în chimir, iar noaptea doarme cu chimirul încins. Stai însă până la vară și atunci eu am să dau o căldură mare de tot. Diavolul o să meargă la gârlă și-o să te ia și pe tine. Când el o fi în fundul apei, eu am să dau deodată un ger, încât o să înghețe apa de-un lat de mână și el n-o să mai aibă loc nici cât gămălia acului ca să iasă. Tu să iei atunci chimirul și să te sui în cer și i-oi arăta eu cum se plătesc fărădelegile.
Așa a făcut Sfântul Petre. S-a îmbrăcat cu niște țoale vechi, găsite într-un colț al raiului, a coborât pe pământ, iar de aici fuga la împelițatul de diavol. La poarta lui, doi încornărați, îmbrăcați în cămăși de foc, făceau de pază.
— Ce e cu tine, mă zdrențurosule?
— Apoi, domnișorilor draci, sunt un biet nevoiaș și-aș vrea să mă bag slugă pe la cineva, dac-oi găsi. N-ăți ști cumva dumneavoastră pe vreunul care are nevoie?
— Ba chiar stăpânu-meu are nevoie de o slugă, spuse unul din ei, dar vezi că lui îi place, ori să fii om, ori să nu mai fii.
— De asta n-aveți nici o grijă, domnișorilor. De nu i-a plăcea cum l-oi servi, poate să m-alunge ca pe-un câine.
Tura-vura l-au dus înaintea lui Scaraoțchi, care ședea tolănit pe-un tron de aur, păzit de șapte aghiotanți cu săbiile scoase.
— Cine te-a adus prin locurile astea, măi nepricopsitule?
Și unde mi-l măsoară Încornoratul de sus până în jos, de să-l bage în pământ, nu alta.
— Sărut tălpile, Luminăția voastră, iaca sărăcia și nevoile m-au adus. Sunt un biet creștin fără de nici un căpătâi și umblu să-mi găsesc un stăpân. Nu cer mai mult decât un codru de mămăligă și-un locșor unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.
— Păi dacă așa ți-i povestea, să rămâi la mine, numai vrednic să fii. I-a dat Împelițatul să mănânce și l-a pus la lucru. Să-l fi văzut pe Sfântul Petre cu mânecile sumese, frecând cazanele cu zmoală, te-ai fi crucit de vrednicia lui. Diavolului îi plăcu mult și încetul cu încetul începu să
prindă încredere în el. Intrase Sfântulețul pe sub pielea Tartorului, că ajunsese să nu mai facă nimic fără el. „Petre-n sus, Petre-n jos“; unde se ducea, unde se întorcea, Petre era nelipsit. Ba încă de la un timp, până și sfatul i-l cerea.
În sfârșit, a sosit și vara pe care Sfântul Petre o aștepta cu atâta nerăbdare. Și dăduse Dumnezeu în vara aceea o căldură așa de mare, că se pârliseră iarba și florile, iar frunzele pomilor se îngălbeniseră și cădeau ca-n toamnă. Ardea tot pământul de parcă era un cuptor, că de-atunci a și rămas numele de luna lui cuptor. Acu satana, de gras ce era, se topea osânza pe el, cum s-ar fi topit untura de porc pe foc. Sta toată ziulica ascuns într-o pivniță și într-o zi chemă pe Petre la el.
— Ia ascultă, Petre, hai la gârlă să fac o baie, că uite, nu mai pot, mă topesc de-an picioarele.
— Să mergem, stăpâne, dacă zici, dar în gândul lui: „să mergem, împelițatule, că ți s-a cam împlinit veleatul! Oi ști eu să mă plătesc de slugărnicia asta!“
Și-a luat satana albituri de primeneală și au plecat; diavolul înainte și Petre după el. Cum au ajuns la gârlă, diavolul nici c-a mai așteptat și s-a dezbrăcat. Și-a pus chimirul peste albituri și zdup, cu un scuipat lângă ele, pe urmă s-a aruncat în apă. Plutea satana ca o bucată de osânză, iar grăsimea de pe el se făcea cerculețe în jurul lui. Apoi s-a dus la fund, în timp ce Sfântul Petre se tot gândea la el: „măi, fir-ar al dracului, dar ce-o mai fi și cu scuipatul ăsta de-l aruncă aci satana!“ Se uită pe întinsul apei; nici gând de îngheț; apa curgea liniștită, îmbibată de osânza satanei. „Ei, își zise el, nu cumva să-și fi uitat Dumnezeu vorba? Ia mai bine să încerc să-i fur eu zapisul frumușel din chimir, cât stă Împielițatul în fundul apei“. Se gândi puțin și hop, puse mâna pe chimir.
Tartorul, însă, vezi, fusese cu scaun la cap, păsămite că scuipatul era fermecat, căci abia a pus Sfântul Petre mâna pe chimir și numai ce-a ieșit, așa ca din senin, o coțofană și unde începu să strige de-ți lua auzul:
— Caț, caț, caț, caț, caț!
Dracul sări ca fript în sus și-l prinse cu chimirul în mână.
— Ce faci, Petre?
— Ce să fac, stăpâne, luă vorba Sfântul Petre, ridicând și țoalele celelalte de jos. Uite, au fost puse prea lângă mal și s-au stropit de apă, iar acuma vreau să le mut mai încoace.
Se încrezu diavolul și se liniști, da Sfântul Petre: „Măi, a dracului coțofană, de unde mai ieși și asta? Să știi că nimic nu fac. Dumnezeu nici gând n-are de-nghețat și de m-o prinde și-a doua oară, nici că mai scap din ghearele satanei. Stai să șterg întâi scuipatul, că numai ăla e cu
pricina“, și zicând așa, îl șterse cu piciorul, apoi înșfăcă chimirul; coțofana dracului, însă, răsări ca din pământ și începu să strige și mai tare:
— Caț, caț, caț, caț, caț!
Satana sări de data asta ca ars și se uită bănuitor la Petre:
— Ce tot faci, mă nemernicule? Dar și Petre hoț:
— Aoleo, stăpâne, parcă fusei zăpăcit, că pusei țoalele peste niște mărăcini, gata să se umple de scai.
— Dă-le la o parte, smintitule, orb ai fost? Pune-le încolo pe iarba ceea, așa vezi — și iar se dete afund.
Dumnezeu, însă, nu doarme și nici nu uită. Abia s-a zvârlit diavolul în apă și odată, uite-așa ca prin farmec, numai ce s-a făcut apa tot o spumă la suprafață și cât ai clipi, a înghețat tun de-un lat și mai bine de palmă. Atât i-a trebuit Sfântului Petre, că a și înhățat chimirul cu totul și să te
păzești duluță. S-a dus spre cer! Bietul diavol, dă-i încoace, dă-i încolo, doar va găsi vreo deschizătură, dar nici pic. Urla prin apă de gemea pământul de groază, dar ce-i folosea? A început atunci să iscodească printre pești, poate că va ști vreunul vreo găurice pe unde ar putea ieși, dar nu degeaba se zice: „să ai mintea unui pește!“ Nici unul nu i-a spus; numai afurisita de știucă vru să se arate ea mai căpoasă decât ceilalți și îi spuse:
— Vezi și tu pe unde e vreun fir de papură; rupe-l, trage-l înăuntru și pe-aici ți-i drumul!
Acolo s-a dus diavolul și s-a pus pe lucru. A ros întâi firul de papură sub apă, apoi l-a tras în jos pe cel de deasupra apei. Și-a făcut un locșor și fuga după el. Zbura Sfântulețul cât putea, dar nici diavolul nu se lăsa și tocmai când Sfântul Petre s-a apucat cu mâinile de toartele cerului,
hop și diavolul se agăță cu ghearele de talpa piciorului. Până aci, însă, i-au mers nelegiuirile lui. Dumnezeu întinse mâna și-l trase pe Sfântul Petre înăuntru, iar diavolul rămase doar cu o halcă de carne din talpa lui Sfântul Petre în mână și de atunci a rămas omul cu scoabă la picior.
Un tunet prelung răbufni deodată, că se cutremură cerul: pământul vui groaznic și se despică în două; soarele se-ntunecă la față, iar mânia Domnului se revărsă asupra Necuratului.
— Până acum mi-ai fost frate, izbucni Dumnezeu. Ai făcut toate nelegiuirile de pe lumea asta; ai nesocotit cuvântul meu, ca și cum eu n-aș fi fost nimic pentru tine. Ei bine, de azi „Ne-frate“ să-mi rămâi!
Și pentru că, în prostia ta, ai căutat, cu sufletul tău spurcat, să te înalți mai presus decât mine, de adâncul adâncurilor să ai parte.
Lumina zilei să n-o mai vezi în viața ta și să trăiești acolo ca o lighioană ce ești. Aripile să-ți cadă și-n locul lor să-ți crească coarne și coadă.
Așa ai vrut-o și așa să fie în vecii vecilor!.. Atât a fost!
Un trăsnet îl azvârli pe diavol tocmai în fundul întunecat al pământului, care apoi se închise, de nu se mai auzi nici geamăt.
Blestemul Domnului se împlinise!..
De-atunci și până astăzi și cât o mai fi lumea, acolo în întunericul gheenei va rămâne. Pentru că atât cât trăise, nu făcuse decât rele și azi e socotit ca un îndrumător de răutăți.
De-atunci frăția dintre el și Dumnezeu s-a desfăcut, iar oamenii i-au pus numele de „Nefârtate“ sau „Nefârtache“.
Tot atunci a blestemat Dumnezeu și pe știucă, de-a rămas așa sfrijită și pocită cum este azi; iar carnea ei este fără nici un gust, ca iasca.
Sursele:
Din legendele românilor. Selecție de Delia Damirescu. Editura Ion Creangă, București, 1990;
Legende populare românești, biblioteca școlarului, Editura Litera 2002, Selecție Constantin Dragomir.
Legendele cosmosului. Ediție critică și studiu introductiv de Tony Brill. Colecția ,,Miorița”. Editura ,,Grai și suflet – Cultura națională”, București, 1994.
Sursa:
https://basm.scoala-online.eu/legende/cosmogonice/povestea-cu-nefartate/
https://basm.scoala-online.eu/legende/cosmogonice/povestea-cu-nefartate/
Aici un text de baza despre NEFARTAATUL si ce face el azi in VATICAN:
DISTRIBUITI-L CA SA NU MAI DEA LUMEA VINA PE IEZUITI CACI VATICANUL E SUB OCUPATIA UNEI LOJI MASONICE !!!
ULTIMUL BASTION CATOLIC DE RIT VECHI EXPLICA EXACT CUM VATICANUL A FOST INFILTRAT DE O LOJE MASONICA !
E IMPORTANT DE AFLAT FAPTUL CA MONSEIGNEURUL LEFEBVRE A CONTINUAT SA CONSACRE PREOTI NOI IN SPIRITUL VECHI , AUTENTIC CATOLIC . Fapt pentru care a fost persecutat el si toata Fraternitatea Pius x condusa de el .
Link:
https://www.youtube.com/watch?v=XSuBwJ4xuns
titlu
Mgr LEFEBVRE L’Église est occupée par une loge maçonnique (Illuminati)
Ei (Vaticanul si papii precum si documentele lor oficiale!!!!!!!!!!! ) predica invataturile unei contra-biserici, declara Monseigneurul Lefebvre , ultimul bastion al catolicismului authentic de rit vechi ! Biserica este azi ocupata de aceasta contra-biserica ! Elaborata intr-o loje masonica care a ocupat toate locurile din Vatican . Marele maestru al masoneriei ii cere lui Bonnigny (?) sa desupranaturalizeze incarnatiunea lui Cristos.
Bonigny(?) raspunde ca e perfect de accord dar ca ii trebuie un interval de timp (probabil zece ani ) pentru a pune Congregatia Sacramentelor in Congregatia Riturilor si mai apoi pentru a infiltra si pune totul in Congregatia Riturilor pe care s-o infiltreze total dand afara elementele care se opun francmasoneriei !
Ei ne cer sa incetam sa consacram preoti !
Cine ne cere sa incetam de a mai consacra preoti ? ……Diavolul !…….Sa suprimam seminariile ! Ei stiu exact ce fac caci au scris-o ! Cardinalul Aron mi-a zis-o el insusi !
Ei vor sa inchida seminariile caci noi nu vrem sa le urmam invataturile francmasone . E o loge care actioneaza dupa un plan de distrugere a sacerdotiului, spre a distruge liturghia .
Cum sa ma supun la asa ceva. Consacrand preoti eu consider ca ma supun bisericii . Efectul persecutiei bisericii din interior este clar . In toate documentele bisericii se constata infiltratia care nu este in spiritual respectului bisericii .
E IMPORTANT DE AFLAT FAPTUL CA MONSEIGNEURUL LEFEEBVRE A CONTINUAT SA CONSACRE PREOTI NOI IN SPIRITUL VECHI , AUTENTIC CATOLIC . Fapt pentru care a fost persecutat el si toata Fraternitatea Pius x condusa de el .
Ils n’ensaignent plus L’église Catholique !
Mais ils ensaignent autre chose !
……………………………………………
La prochaine fois c’est moi qui les interrogerai: Quelle église etes Vous ?
…………………………………………….
Je veux savoir a quelle église avons nous à faire ………a une contre-église ?
Ils n’enseignent plus la foi Catholique et ils ne defendent plus la foi Catholique !
Ils n’ont plus la meme foi ni la meme doctrine ni la meme morale comme leurs prédécesseurs Catholiques.
Leur grande érreur c’est l’oecumenisme …L’oecumenisme est le contraire de la foi Catholique !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! .
Maintenant le grand Maitre de la Maçonnerie demande a Bonigny (?) sau Bonninny d’appliquer tout cela : de dénaturalizer l’Incarnation du Christ
……………………………………………..
Qui demande d’arreter les ordinations des pretres ? …….. Le diable !
Ziceam să vă readuc aminte că i-aţi promis lui ŞaseŞaseŞase că o să-i dedicaţi un text despre Nefârtate. Textul este din acea carte, încă netipărită? Dacă da, poate vă înduraţi de noi, şi-l publicaţi pe sait înainte de a tipări cartea.
Şi să-i mai faceţi interviuri lui Petre Burlacu ceva mai des, că ştie să vă intrebe, mai rar asemenea măiestrie.
Cumva, Nicu Cohen a prilejuit interviul (admonestarea) ?
Din păcate, l-aţi ratat la mustaţă. Cred că d-aia a fugit de pe sait, ca să nu se convertească de la ateism la ortodoxie, simţea că nu mai rezistă. Ar fi ieşit un bun creştin care ar fi ţinut cu stricteţe toate posturile, şi nu numai posturile.
Aveţi un comentariu pe care-l cred excepţional, este la articolul „Colinda mea”:
http://ioncoja.ro/colinda-mea/
Comentariul este:
http://disq.us/p/t2sok5
http://disq.us/p/t2sok5
Umbra Monseniorului Ghika la Tokyo
Heisei, adicã isihia!
Ajuns în septembrie 2010 la Tokyo, am aflat cã japonezii numãrã altfel anii: ei se aflã în anul 22 al erei Heisei.Ei numãrã anii de la întronarea împãratului. (Se foloseste si datarea standard, 2010, fireste). La urcarea pe tron, Împãratul japonez inaugureazã o erã nouã si ii dã epocii sale un nume-emblemã, un nume-program. Actualul împãrat, Akihito, i-a dat epocii sale numele Heisei, care se traduce : liniste, pace.
Pentru mine, cuvântul heisei mi-a sunat a hesychia (isihia), termen grec care înseamnã tot „liniste”,liniste luminatã. Acest paralelism mi s-a pãrut providential. Sã vizitezi Japonia în chiar epoca isihiei! Am luat-o si ca pe o adresare personalã – oricum, de bun augur.
Am rugat un confrate japonez (cunoscut la Congresul scriitorilor la care eram delegat) sã-mi traducã în japonezã formula isihastã, stihul de 5 cuvinte „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mã”, stih care se repetã în rugãciunea mintii (pe care voiam s-o fac cunoscutã în Japonia, pe cât posibil). Astfel, primele notiuni de limbã japonezã le-am primit la învãtarea formulei isihaste; ea sunã astfel:
„SHU IESU KIRISUTOYO, WATASHI WO AWARENDE, KUDASAI.”
În japonezã, stihul isihast are 7 cuvinte, deci este mai lung decât versiunea românã sau greacã. Cuvântul în plus, kudasai, este o reverentã. Japonezii nu se pot lipsi de reverente, nici în rugãciune. Ei sunt politicosi chiar si cu Dumnezeu! Dar faptul cã partea a doua a stihului, cea rostitã pe expiratie, este ceva mai lungã, vine perfect când faci sincronizarea stihului cu respiratia.
Asadar, am resimtit un acord între duhul epocii heisei („linistea”) si propria cãutare spiritualã de-o viatã:isihia.
Altã usã deschisã spre „genius loci nipponensis” era acel precedent divin:
binecuvântarea datã Japoniei de cãtre cãlãtorul mistic Monseniorul Ghika, acum opt decenii.
A pune o pecete pe viitorul lumii
As putea spune cã noi, românii, avem o relatie specialã, o conexiune de destin, cu împãratul actual al Japoniei, Akihito. Pentru cã, spune legenda, actualul împãrat a venit pe lume, ca darul lui Dumnezeu, în urma binecuvântãrii Monseniorului Vladimir Ghika.
A fost o minune. S-a petrecut în 1933. Voi povesti faptele, asa cum le stiu din atestãri documentare sau din mãrturii, unele publicate, altele rãmase în arhive sau în memoria unor contemporani. În 1933, Monseniorul Vladimir Ghika a cãlãtorit la Tokyo, cu vaporul. Mergea sã ajute la instalarea unei manãstiri carmelite. Însotea un grup de cãlugãrite care au insistat sã fie sprijinite de Monseniorul Ghika, în misiunea lor. Pentru cã Monseniorul avea multe relatii peste tot. El a obtinut si
gratuitatea acelei cãlãtorii cu vaporul. Monseniorul avea cunostinte însemnate la Tokyo. În primul rând, pe amiralul Yamamoto, pe care-l cunoscuse la Roma. Amiralul Yamamoto fusese atasat naval la Roma si se convertise la crestinism. În 1933, amiralul Yamamoto chiar l-a întâmpinat pe Monsenior la coborârea de pe vapor. Monseniorul l-a rugat sã-i favorizeze o audientã la împãratul Hirohito. Voia sã-l binecuvânteze pe împãrat! Aflase despre mâhnirea împãratului Hirohito: nu avea un fiu care sã-i succeadã la tron. Monseniorul i-a spus lui Yamamoto:„Dacã îl voi binecuvânta pe Împãratul, el va avea un fiu!” Yamamoto a rãspuns cã e absurd si este un delict sã vrei sã-l binecuvântezi pe Împãratul, cãci Împãratul este una cu Dumnezeu; si nu-l poti binecuvânta pe Dumnezeu! Împãratul are origine divinã, este fiul lui Amaterasu, dumnezeul soarelui si al luminii. Monseniorul Ghika a insistat senin: „Fã sã ajungã smerita mea sugestie la alteta sa, prilejuieste-mi o audientã la palat … si lasã-l pe Împãrat sã aleagã el singur, dacã vrea sau nu sã-l binecuvântez.” Pentru aceastã audientã, Monseniorul a cerut sã i se traducã în japonezã, formula „Dumnezeu sã te binecuvânteze”. Amiralul Yamamoto i-a reamintit cã Mikadoul este una cu Dumnezeu, asa cã au „ajustat” formula astfel: „Sã te binecuvânteze Cel Atotputernic!” Audienta a fost deosebit de destinsã si seninã. Împãratul Hirohito a vorbit cu Monseniorul în limba francezã, mândru cã vorbea impecabil franceza. În sala primirilor se aflau demnitari si ofiteri. Am citit într-o sursã, cã Împãratul însusi i-a spus Monseniorului român cã este mâhnit cã nu are descendenti masculini si doreste sã aibã un fiu. Monseniorul a rãspuns cã dacã-i va da binecuvântarea, Dumnezeu îi va da un fiu. Împãratul încuviinteazã. Se ridicã amândoi în picioare. Împãratul se înclinã în fata Monseniorului; acesta face semnul crucii pe fruntea Împãratului … Gãrzile se reped cu mâna pe sabie, cãci este nemaipomenit ca un om sã-l atingã pe Împãrat. Hirohito linisteste gãrzile, surâzând. Monseniorul rosteste în japonezã: „Sã te binecuvânteze cel Atotputernic”. Si : „Fie ca numele tãu sã dãinuie si sã ti se nascã un fiu.” Face iar semnul crucii, pe fruntea Împãratului.
Monseniorul însusi a povestit scena, încheind: „Într-adevãr, în anul urmãtor,
Împãratului i s-a nãscut un fiu”. Fiul este Akihito, împãratul de astãzi al Japoniei. (Am preluat unele date dintr-o carte de Elisabeth de Miribel, care citeazã texte între ghilimele, dar nu indicã sursele.) În acel timp, Împãratul Hirohito avea 32 de ani, iar Monseniorul Ghika avea60 de ani si o barbã albã, de patriarh carpatic. Dupã alti ani, împãratul Hirohito a declarat oficial cã el nu este de origine divinã,
nu este fiu supranatural al zeitãtii Amaterasu, nu este Dumnezeu! A renuntat la statutul sãu legendar de „dumnezeu întrupat” si si-a proclamat oficial natura omeneascã! Declaratia lui a emotionat poporul, dar i-a scandalizat pe traditionalisti. Declarându-si natura omeneascã, împãratul rupea o traditie imperialã, de 1500 de ani. Dar japonezii l-au iubit mai mult ca om, decât ca divinitate! Nu stim dacã la aceastã hotãrâre epocalã, a admiterii naturii sale omenesti si muritoare, a contribuit si acel moment cutremurãtor, al binecuvântãrii
de cãtre Monseniorul Ghika. Este posibil ca un proces metanoic sã se fi produs atunci. Mai târziu, în 1959, Hirohito îi va permite fiului sãu, Akihito, sã se însoare cu o fatã fãrã blazon regesc, o fatã din popor, cum se zice. Si aceasta a fost o noutate absolutã în traditia cãsãtoriilor domnesti japoneze! Nu demult, frumosul cuplu imperial Akihito si Michiko au sãrbãtorit nunta de aur!
Postumitatea legendei Am vrut sã aflu dacã astãzi, în Japonia, se cunoaste legenda aceasta despre binecuvântarea Monseniorului Ghika si urmãrile ei istorice. Dacã figureazã cumva în cartea de istorie, sau poate în folclorul sapiential …Constat cã nu este cunoscutã. Nu stiu nici dacã Împãratul însusi o
cunoaste! Este drept cã pânã-n secolul 20 s-a practicat o discretie totalã cu privire la împãrat. Pânã la Hirohito, era interzis sã povestesti despre împãrat sau sã-l desenezi! Doar Hirohito a rupt aceastã traditie, a permis sã fie povestit, transformat în text. A fost primul care a admis sã dea si un interviu în presã! Asadar, acum împãratul poate fi povestit, de aceea ne-am îngãduit s-o facem. Dar o discretie persistã. Enigma ne ocroteste.
Actualul împãrat Akihito a fost în România în 1979, era print mostenitor pe atunci. Era în octombrie. A vizitat si Bucovina, zone voievodale si religioase, Suceava, Sucevita, Marginea, Voronet. Eu eram foarte june pe atunci, dar impresionat de vizita aceasta … citeam tot ce se scria despre vizita lui. Printul era pasionat de istorie si de …ichtiologie! În Bucuresti, la Muzeul de istorie, cuplul imperial japonez a fost fascinat de Columna lui Traian. Impãrãteasa Michiko nu se dezlipea din contemplarea Columnei, iar la urmã a comentat emotionatã cum, în
istorie, în piatrã si-n mintea noastrã, învinsul Decebal si învingãtorul Traian stau asa, ca douã neamuri, la o seninã comuniune. Zicea: „Cât de pasnici stau acum, Traian si Decebal, unul lângã altul … în ciuda confruntãrii pe viatã si pe moarte! (Am urmãrit ecourile acelui eveniment, pe atunci scriam romanul despre Columnã, „De bello Dacico”, primul volum apãruse chiar în zilele vizitei cuplului imperial japonez.) În acea vizitã la Bucuresti, nu stiu dacã i-a spus cineva înaltului
oaspete, despre conexiunile de destin între noi românii si altetele lor … Cred cã politicienii cu care oaspetii s-au întâlnit în 1979 nu stiau de Monseniorul Ghika, sau dacã stiau, tineau gura închisã. Comunistii care l-au exterminat pe Monseniorul Ghika, în închisoarea Jilava, în 1954, nu cred cã s-au dat în vânt sã-i cinsteascã harisma. Si oricum, existã un tragism al cãilor paralele: istoria profanã ignorând dureros istoria divinã … Asadar, nu cred cã cineva le-a spus altetelor
lor, atunci, despre Monseniorul Ghika …Fireste, voi avea vreme sã mai caut rãspunsuri, fãcând pasi mici spre marile taine si spre protagonistii legendei. Ocazii se ivesc.
Receptie la un om de stat
Luni seara, pe 27 septembrie, am participat la o receptie la un om de Stat japonez, Hatayama, dintr-o familie de demnitari. Era o receptie oferitã delegatilor la Congresul International al Scriitorilor. Ne-a invitat la palatul sãu, superb, situat pe o înãltime, în mijlocul unui parc privat,în plin Tokyo. Aici, la Hatayama-Kaitan, am cunoscut multã lume bunã. La ceremonia ceaiului, am stat alãturi de douã persoane din Ministerul Culturii. Am comunicat frumos, cu tãceri, cu surâs, cu gasho si san-pai (plecãciuni),dar si prin cuvinte. Timp aveam, în Japonia timp este. În acel context,am vrut sã aflu dacã legenda Monseniorului Ghika este cunoscutã acolo. Erau bucurosi s-o afle. Le-am spus celor doi vecini de ritual despre conexiunile de destin (continui sã le numesc astfel) între români si
altetea sa imperialã Akihito, conexiuni revelate printr-un sfânt român. Ei erau bucurosi sã audã povestea, se creau noi punti de comunicare între noi. Îmi cereau amãnunte despre acest sfânt român si apropierea lui de Japonia.
Monseniorul Ghika a fãcut o a doua cãlãtorie în Japonia, în 1936, sã viziteze si sã
întãrescã asezãmintele medicale întemeiate de prietenul sãu, doctorul Totzuka, un japonez crestinat. Pe dr. Totzuka, Monseniorul Ghika l-a cunoscut la Paris, în casa filosofului Maritain. Doctorul Totzuka a studiat si teologia, a devenit preot; ca preot-medic a întemeiat la Tokyo si-n împrejurimi, câteva spitale. A înfiintat si un ordin religios, „Asociatia Fratilor si Surorilor Sfântului Ioan”. Japonezii au o mare evlavie la evanghelistul Ioan, care este evanghelistul „cel mai Zen”! adicã este pe spiritul paradoxal si intuitiv al japonezilor. Prietenii japonezi ai Monseniorului au înfiintat o leprozerie. Monseniorul Ghika, el însusi având si studii medicale, a petrecut un timp în leprozeria japonezã, sã dea asistentã medicalã si spiritualã.
(Stim cã, în altã etapã, a stat doi ani, într-o leprozerie în India, acordând asistentã medicalã; atunci i-a stârnit admiratia lui Gandhi, cu care apoi a avut lungi discutii sapientiale.) În 1936, în Japonia, Monseniorul Ghika a fãcut liturghia de Crãciun, la leprozeria niponã. A povestit el însusi, cutremurãtor, cum le-a dat sfânta împãrtãsanie leprosilor acelora, simtind la ei lucrarea metanoicã a euharistiei, simtind cum, în trupurile ruinate de boalã, „stãteau suflete de sfinti”.
Ce pot cuvintele? Este o întrebare-alarmã, pe care si-o pune scriitorul azi; a fost si întrebare-temã a congresului de la Tokyo („What can words do?” [Ce pot face cuvintele?]).Rãspunsul priveste planul social, dar si pe cel psihic, individual. Pentru planul social, am rãspuns si prin titlul comunicãrii expuse la congres „Cuvintele pot boicota sfârsitul lumii” si cu argumente dintr-o experientã româneascã, a obstaculãrii unui proiect devastator la Rosia Montanã. Pentru planul psihic, metanoic, mã gândeam la cuvintele purtãtoare de duh, cuvintele teoforice, ale celor harismatici care schimbã destine. Existã cuvinte-faptã. Rostirea si lucrarea Monseniorului Ghika sunt argumente despre cuvântul-faptã.
Închei cu o frazã a Monseniorului, aleasã ca motto si care-mi pare o cheie a sortii sale:„Vei fi frumos si impalpabil, ca un jurãmânt care-si pune pecetea pe viitor.”
Vasile ANDRU
Nota:
Mormantul Monsenorului Ghika de la cimitirul Bellu catolic, este considerat loc de pelerinaj, foarte multa lume, atat ortodocsi cat si catolici gasind aici un loc de reculegere, in preajma miracolelor, care s-au tot manifestat de la trecerea la Domnul, a acestui martir roman.
Da, o voi face, publicând texul doctorului HARALMBIE TEODORIU deapre 666, text de care m-am folosit în ȘEITANII, vol I, VIN AMERICANII, cap. xviii și mai ales xix.
Domn profesor, îmi cer iertare, de fapt nu am citit până la sfârşitul articolului postat în 27 iunie. Pe 27 iunie i-aţi promis, pe 27 iunie i-aţi dat.
În articolul „Câți evrei au murit la Iași în iunie 1941? Cine este responsabil de moartea evreilor de la Iași?” aţi scris:
Așadar, Patria recunoscătoare, domnule 666. În onoare dumneavoastră vom publica un text românesc despre …tizul dumneavoastră!
http://ioncoja.ro/ce-semnifica-666-din-perspectiva-alfabetului-romanesc/
Şi a urmat articolul:
„Ce semnifică 666 din perspectiva alfabetului românesc ?!”
http://ioncoja.ro/ce-semnifica-666-din-perspectiva-alfabetului-romanesc/
Pe acesta eu nu l-am citit până la sfârşit, poate fiindcă nu conţinea şi mirabunda aceea cu unchiul Dumitru care dă telefoanele prin care reuşeşte să ajungă să vorbească cu dl. doctor Haralambie.
Înţeleg că aţi avut probleme cu hardul de la notebook, şi de aceea nu apare şi mirabunda în text, sau de fapt pe hard se afla textul domnului doctor care a stat la baza celor scrise în Şeitanii şi n-aţi avut acces la text, Bine că l-aţi recuperat, sunt firme specializate în aşa ceva, depinde de problema avută .
Poate că am făcut bine că am greşit, nu m-am prins, credeam că va urma un text mai filosofic.
Mă gândesc ce canon să-mi dau.
Domnilor ceea ce s-a întâmplat, relativ de curând, merită toată atenția noastră, precum și distribuirea acestui material, să afle cât mai mulți: https://uploads.disquscdn.com/images/cbc425e18e82b1cc7288b7ac41c10769abad7a7dbd882d03db14f5b5a85bba7a.jpg
Manifest La Familia
A se vedea atașamentul.