Adevarul istoric despre rascoala din 1907!
INCEPE SA APARA ADEVARATA ISTORIE
„RASCOALA DE LA 1907”
– SCENARIUL PREGĂTIT DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR –
Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45
de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu
elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a
ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor
nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul
oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în
1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei
din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo:
execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din
articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii
dosarelor de către însuşi regele Carol I.
Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o
poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja.
Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.
UN PLAN SECRET AL IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa
trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat
mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială,
anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz
Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise
din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois
Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul
dintre partizanii doctrinei habsburgice „A.E.I.O.U.” (Austria est
imperare orbi universo – Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi
decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata
valabilitatea axiomei.
Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois
Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei,
provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a
prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul
nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe
acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o
răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă
componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au
avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a
reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria –
Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost
cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final
fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).
A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea
celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi
Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea
Bosniei-Herţegovinei, poftită în special de sârbi, la Austro-Ungaria,
cerând compensaţii şi protestând vehement.Acesta era exact pretextul
dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat
cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând
exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era
o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră
distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate
printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos.
Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a
văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a
Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul
sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată…
Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei,
înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi
conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în
iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.
ROMÂNIA, PIEDICĂ ÎN GLORIA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi
Serbia, avea teritorii naţionale şi poziţii asuprite de dubla monarhie;
şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul
de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu
ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar,
din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.
Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă.
Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl
Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României
în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la
Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia,
solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru
ocuparea şi „salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice
posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor
transilvăneni.
REŢEAUA DE SPIONAJ A LUI EIDINGER
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici,
generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de
plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România,
birou condus de un anume N. Eidinger.
Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a
spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de
şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul
hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de
muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea
importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi
livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai
profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum
cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.
Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol
important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma
ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul
imperial Günther raporta în acest sens la Viena: „Afacerea ziarului
Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari
sume”. În aceeaşi manieră se va „lucra” şi cu alte gazete, precum
Universul, Epoca, ale căror „articole erau scrise” – mărturisea acelaşi
Günther – „pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor
lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte
cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de
spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru,
implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători,
plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine
pusă la punct şi gata de acţiune.
Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul
cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar
recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu
rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?
FLĂMÂNZI, SATUL DE UNDE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR A APRINS FITILUL
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să
semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi
refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii
dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor
rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor.
Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să
semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul
lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.
Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje
ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă
primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă
pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ,
arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi
rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor
atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7
martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie
ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor
austro-ungari. Dar era destul de târziu.
CAMPANIA MASS-MEDIA DIN UMBRĂ
La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute
sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a
început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau
„marile masacre”. Titlurile vuiau: „Refuz de a ieşi la munca câmpului”,
„Ridicarea recoltelor cu forţa”, „Se trage în ţărani”.
Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: „Ziarele
răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon,
fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul
şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoala reală, căci
ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia acolo unde oamenii au
avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite
de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în
plus? Chiar şi o. răscoală”.
RĂSPÂNDIREA RĂSCOALEI
În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul
aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui,
Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se
arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru,
„Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat,
solicitând reprimarea răscoalei „cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”.
Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe
lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură
imediată.
DOUĂ PERSONAJE AU REALIZAT ÎNSĂ GRAVITATEA SITUAŢIEI: TAKE IONESCU ŞI
CAROL I
Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi
apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia
imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la
putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune
capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor
creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând
liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie
şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: „oameni călări mergeau în
capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, prădând, dând
foc, omorând”.
Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, „ţăranii
s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi”. Dar în alte zone, jaful
şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor
imperiali.
PRESA DE LA VIENA, EXTREM DE INTERESATĂ DE RĂSCOALA DIN ROMÂNIA
De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult
exagerate, despre răscoală, presa vieneză n-a găsit un alt subiect mai
interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se
miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de „depeşile
fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile
evreilor. mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin
răspândirea acestor depeşi . acest ziar a publicat toate ştirile
posibile”. Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta
prăbuşire a României.
Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal
ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o
intervenţie dură. La 26 martie, după ce „intuiţia” remarcabilă a lui
Aerenthal se împlinise, el anunţă „că nu poate privi cu indiferenţă
răscoalele care bântuie România […] Trebuie să ne ocupăm de marile
tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”.
Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi
situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o
intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei
îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.
ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEPH AL AUSTRIEI SPRIJINĂ ROMÂNIA
Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a
înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu
I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la
Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în
ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul
României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste
140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea
într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au
operat aproape 10.000 de arestări.
Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul
guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui
Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz
Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile
sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o
intervenţie militară în România, a protestat vehement.
Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau
de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine
cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai
că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz
Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru
reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se
exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total
pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.
Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi
numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când
Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul
răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la
sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar
şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat
imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.
O ENIGMĂ CARE A TULBURAT GENERAŢII
Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni
năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a
solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să
nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost că regele nu dorea o
judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor
reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele
interzisese deja două procese similare – al liderilor conservatori din
1871-1876 şi cel al lui I. C. Brătianu în 1888, când Alexandru
Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor
că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge
zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa
guvernul, „amândoi conducând ţara de la puşcărie”.
Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să
fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un
asemenea lucru. Însuşi I. I. C. Brătianu, care avea tot interesul ca
aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru
preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea
evenimentelor. Astfel, cunoscându-se că perfida Austrie a fost în
spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea sau alături de
Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea,
respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol I. Vis
care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914,
în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea
Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele
dosare care arătau clar că Austro-Ungaria – aliata noastră, dar şi a
Germaniei – încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să
accepte prezentarea unui asemenea adevăr.””
sursa: lovendal.ro
*
Nota redacției. Se pare că a existat și un interes rusesc în destabilizarea României la 1907. E foarte probabil că au fost și interese rusești la mijloc. Ca și azi, sunt multe interesele din afară Țării de a face din România un teritoriu greu de guvernat, pentru a face astfel necesară și legitimă intervenția străină, care să „normalizeze” situația. Țarul chiar a avertizat Bucureștiul că e gata să intervină să stingă focul din vecini.
domnule Coja,
istoria e mult mai complicată. Autorul momentului 1907 e cu totul altcineva, din America pînă-n România. A fost programat și aplicat pe sistemul problemă-soluție. Adică mai întîi e necesar să se creeze o problemă, iar după ce masele cer rezolvarea problemei, se implementează soluția stabilită de dinainte de mai marii lumii.
fenomenul 1907 din America pînă-n România a avut ca scop înființarea băncii federale, cu alte cuvinte a băncilor naționale, care au ca scop controlarea visteriilor naționale.
problema e mult mai veiche, dar a fost soluționată doar la 6 ani după ce a fost creată. Momentul problemei a fost 1907, a revoltelor țărănești, a fermierilor, iar momentul soluției, implementarea controlului, a avut loc în 1913, odată cu crearea băncii federale în America, și băncilor naționale în restul lumii. Un an mai tîrziu s-a creat următoarea problemă, care a avut ca soluție primul război mondial.
acțiunile acestea nu sînt întîmplătoare. Mai mult nu imperiul austro-ungar a fost autorul. Imperiul austro-ungar trebuia demolat. Implementarea soluției presupunea demolarea imperiului austro-ungar, ceea ce s-a și întîmplat. Asasinatul a fost numai un pretext, executat din interior de un ofițer rutean din armata austro-ungară, care a colaborat cu forțele externe, mai marii lumii, care hotărau soarta lumii.
imperialiștii austrieci, catolici, nu ar fi acceptat înființarea unei bănci naționale, atîta timp cît ei controlau visteria imperială.
în total de la momentul 1907 pînă la declanșarea primului război mondial în 1914 au trecut 7 ani.
la noi finanțele României erau controlate de casa regală. Programul urmărea să îndepărteze controlul financiar al casei regale asupra visteriei României. Era normal ca regele să se opună. Din păcate forțele nevăzute cu ajutorul burgheziei în consolidare, și-au pus planul în aplicație.
mai mult Ferdinand a fost dus de nas să lupte împtriva unchiului lui Wilhem II al imperiului German, care și el trebuia demolat, din aceleași motive, trecerea puterii de la imperiul feudalist la imperiul burghez capitalist.
pentru a prelua controlul era nevoie în primul rînd pentru preluarea controlului financiar. Fără război nu se putea realiza. A urmat desființarea imperiilor și crearea de republici, cu expulzarea forțelor imperiale feudale.
România a devenit România mare, ca o consecință, deoarece mai marii lumii aveau nevoie de un post de avangardă în estul Europei, împotriva pericolului bolșevic, care amenința extinderea nu numai în Europa de est, dar atenta deja și la Europa de vest.
Ferdinand știa că dacă schimbă tabăra și va lupta împotriva unchiului lui, va fi rege pe România mare. Cum se spune și-a urmărit un interes personal, de a-și mări proprietatea, lovindu-și chiar neamul lui. Scopul scuză mijloacele e discutabil.
pentru România a fost singurul moment de succes, care s-a născut din conjunctura istorică. Eu evaluez acest moment al României mari ceva mai complex. Dacă țăranii noștri nu se sacrificau în 1907, nici nu am fi cunoscut în istorie România Mare. România Mare a fost rezultatul sacrificiului țăranilor noștri în 1907, care a fost răsplătit cu România Mare mai tîrziu. Nimic nu se poate face fără sacrificii.
“Dansul scheletelor sau speranta naivilor
Ofiter aviator Dr.Ing. N. Maxim
Grav si cu prestanta-i naiva, locotenentul de rezerva Laiu Grecu a impaturit ziarul. Trebuia inapoiat intact comandamentului lagarului. In fostul grajd de cai s-a facut liniste. Acum se numea “corpul 14” si era locuit de o suta patruzeci de oameni. Usa era deschisa si prin ea patrundea ceva mai multa lumina caci geamurile, prea mici pentru oameni, au fost construite pentru animale. Dupa cateva minute au inceput comentariile:
– Chiar atata sa fi inaintat rusii?
– De ce nu? Dupa Stalingrad, nemtii se tot retrag. Si noi dupa ei. Cine poate face fata unui front atat de larg? Din nordul Europei pana in Sahara. Tot vestul Europei. De unde atata armata?
– Cam asa e. Dar sa fi ajuns rusii la noi in tara?
– Se pare ca da. Ai auzit ce ne-a citit din “Pravda”.
– Am auzit. Dar ce vor face ai nostri?
– Ce-ar putea sa faca? Suntem o tara mica, victima a unui dublu santaj: dictatul de la Viena. Luptam alaturi de nemti pentru Basarabia. Dar se pare ca am luptat degeaba. Avem sute de mii de morti si prizonieri. Numai aici suntem trei mii cinci sute de ofiteri. Mai sunt si prin alte lagare. Si rusii sunt deja la Iasi. Si vor lua iar Basarabia. Maine pot ajunge la Bucuresti.
Era ziua de 23 august 1944. Cam atata stiam dupa ziarul lor care venea cu o zi intarziere si cam asa se vorbea in dupa amiaza acelei zile. Cina, eterna caşe semilichida, am inghitit-o cu noduri iar noaptea mai mult s-a discutat decat s-a dormit. Ce se va intampla cu tara? Ce se va intampla cu armata romana? Ce se va intampla cu noi? Stiam in ce masura respecta ei legile internationale. Pe pielea noastra. Pana in ziua de sase mai 1943 am fost considerati detinuti politici, ca ei inca, in regimul lor, nu aveau notiunea de prizonieri de razboi. Banditi fascisti! Asta eram!
In dimineata zilei de 23 august noi, prizonierii romani nu am fost scosi la lucru. Plutea ceva in atmosfera. Santinelele ruse cascau plictisite in “pitpalacurile” lor. Catre pranz s-a simtit un fel de agitatie si am fost adunati in careu. O suita intreaga a iesit din comandament, in frunte cu comandantul rus al lagarului, colonelul Nocicov, cu doi evrei fugiti din Romania, Codler si Terletchi care acum erau comisari comunisti sovietici, maiorul roman Popesc-Porcu, comandantul roman al lagarului si sublocotenentul traducator Gribincea. S-au urcat toti pe o tribuna improvizata si au inceput sa ne citeasca un fel de comunicat in care spuneau ca din acel m moment sa ne consideram aliati, prieteni, tovarasi, ca maresalul Antonescu, banditul fascist, a fost arestat, ca regele Mihai a dat ordin armatei sa intoarca armele impotriva nemtilor si ca armata romana lupta alaturi de de armatele sovietice. Apoi au pus pe un patefon vechi o placa abia inteligibila de pe care razbateau acorduirle cunoscute de toti ale marsului imn “Desteapta-te romane”. Da! Trebuia sa ne culcam romani si sa ne desteptam rusi. Era un indemn patriotic. Trebuia sa ne invete ei sa ne iubim tara. Cata generozitate din partea lor.
Nu stiu la ce s-or fi asteptat rusii, dar s-a lasat o liniste apasatoare.
-Cine vrea sa ia cuvantul, sa pofteasca la tribuna, invita pe un ton ceremonios – prima data cand l-am auzit vorbind astfel – Novicov.
Liniste. Liniste mai mult decat semnificativa.
-N-ati inteles domnilor? Suntem prieteni, tovarasi, aliati! Nu aveti nimic de spus? Poftiti! Pajalusta!
In sfarsit, dupa o scurta consultare in soapta, mos Laiu Grecu, avocatul care stia perfect limba rusa, a inaintat si s-a urcat la tribuna.
-Domnilor ofiteri! Am auzit comunicatul comandantului lagarului 74. Daca este adevarat ce ni s-a spus, subliniez, daca este adevarat si numai in acest caz, noi, toti prizonierii romani, cerem statului sovietic sa fim repatriati imediat si, in cadrul armatei romane, in unitatile din care am facut si consideram ca facem parte, sa pornim impotriva noului inamic comun, armatele germano-maghiare. Noi nu facem politica, asa sunt legile noastre si le respectam. Suntem alaturi de tara, executam ce ni se ordona. Nu suntem nici fascisti, nici hitleristi, nici banditi, nici comunisti. Suntem ofiteri romani. Vom redacta un memoriu care va fi semnat de toti cei ce sunt de acord cu cele spuse de mine.
Apoi, mos Laiu Grecu a coborat incet de la tribuna, impovarat de greutatea momentului si s-a pierdut in masa de prizonieri.
Daca este adevarat! Nu eram siguri de comunicat, caci nu era prima minciuna ce ni se servea.
-Ce credeti, domnule locotenent, este adevarat?
-Cred ca da. Am certitudinea ca asa ceva nu se poate minti. Veniti cativa la patul meu sa redactam memoriul.
Pe fetele prizonierilor nemti si unguri, cu care stabiliseram legaturi de prietenie, nu se putea citi nimc. Si ei se numarau cu miile. Eram in aceasi oala toti, fara deosebire, apatici, blazati, neincrezatori.
Dupa masa, intre corpul 14 si fieraie, un grup de prizonieri romani, mai optimist, in speranta unei rapide repatrieri, a fost cuprins de euforie si, inspirati de “cotitură”, au inceput o sârba insotita de strigaturi create ad-hoc.
Foaie verde de rasură!
Hai cu noi la “cotitură”!
Lipsa totala de energie i-a facut sa se impiedice si sa cada gramada dupa numai cativa pasi dar, entuziasti si optimisti, plini de sperante, s-au ridicat si iar au inceput sa salte si sa strige:
De-acuma va fi belsug,
Cu patru femei la plug
Si-o s-ajungem muschetari,
In pufoaică si pîslari!
Si iar au cazut si iar s-au ridicat, dar nu au abandonat:
Si iar verde de rasură,
Că asa-i la “cotitură”!
“Cotitura” e de sanchi,
C-o sa stăm mult la Oranchi!
(Oranki- denumirea localitatii unde era lagarul 74)
Si iar au cazut pe brînci. Cîtiva instrumentisti, tot ofiteri romani, au apărut cu cîteva instrumente muzicale confectionate de ei si au început să-i acompanieze. Sîrba s-a încins. Dar mai mult pe jos.
Foaie verde de rasură,
Hai cu noi la “cotitură”!
Si-nc-o dată mai flăcăi,
Ca asa-i cu rusii măi!
Spectacolul, mai mult cazaturi decat alceva, a durat vreo jumatate de ora, caci atat i-au tinut puterile. Bineinteles, a fost savurat de cateva mii de prizonieri, care pentru moment au uitat unde se gasesc.
A doua zi, din nou la lucru, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Santinelele care ne pazeau injurau parca mai tare, in cinstea armistitiului si a libertatii iminente. Ciudata libertate!
Noi totusi am facut memoriul prin care am cerut cele spuse de locotenentul Laiu Grecu. Dintre toti, opt ofiteri nu l-au semnat. Printre ei era si prietenul meu, sublocotenentul de artilerie Nelu Bogdan. Ce rost avea? Eram angrenati intr-o uriasa roata a istoriei care nu tinea seama de o bucata de hartie care poate nici nu a iesit pe poarta lagarului.
Dupa vreo doua-trei saptamani, lagarul a inceput sa se suprapopuleze cu noi prizonieri…de pace, capturati dupa 23 august 1944, sub pretextul ca sunt dusi in spatele frontului pentru reorganizare. Ne-am uitat la ei cu mila – mai eram capabili de asa ceva – dar i-am condamnat pentru naivitatea lor. Naivitatea Europei, naivitatea intregii lumi! Cum de s-au lasat dezarmati si prinsi, in calitate de aliati? N-au mirosit nimic, n-au banuit nimic atunci cand li s-au cerut armele? Ei spuneau ca noi suntem pesimisti, deformati de prea lunga captivitatate si ca in cateva zile vom pleca spre front, organizati de rusi. Dar au intrat repede in circuitul elementelor cotidiene ale lagarului: la taiat si tras sau impins carutele cu lemne, la scos cartofi si morcovi, la ratia de caşă. Optimismul lor a disparut repede, odata cu primii fulgi din toamna anului 1944, caci acolo primii fulgi cad toamna si se termina vara si, fara sa-si dea seama, au ajuns tot atat de “deformati” ca si noi.
La memoriul nostru s-a raspuns de forma dupa cateva luni: “daca va fi nevoie, veti fi chemati”. Dar n-a fost nevoie. Cei vechi si cei noi am ajuns repede o apa si-un pamant, detinuti politici la aliati, ostatici, pana cand tara va fi pusa pe noile picioare puternice, comuniste. Peste cateva luni ni s-a spus ca vom pleca, dar deocamdata nu ne vrea guvernul Groza. Halal guvern! Nu-si recunoaste proprii fii! Blestemat sa fii Pătru cu clanul tau cu tot, i-am urat noi de acolo, de departe! Ti s-ar potrivi mai bine numele de Pătru Groază, ca nu e nici o diferenta.
Bieti naivi! Au ajuns in zdrente, ca toti ceilalti. Au crezut ca vor fi reorganizati repede in spatele frontului. Indepartat spate! La aproape doua mii de kilometri! Si indepartata repatriere! Au mai trecut aproape patru ani pana cand ne-am revazut patria. Dar nici aceasta nu mai era a noastra. Era tot a lor. O pseudo-patrie condusa de elemente educate de Ana Pauker, cea mai „mare doamna romanca”, asa cum ne-a fost recomandata de colonelul politruc, Samoilov, in primavara anului 1943, cand ni s-a cerut cu formule politice sa ne tradam tara si sa trecem alaturi de ei. S-au gasit cativa neorientati, soldati simpli, bucatari, frizeri, jochei, semianalfabeti care care au fost clarvazatori. Si au ajuns la conducerea armatei ai carei adevarati ofiteri au fost aruncati in inchisori. Cine a crezut ca rusii sunt prosti s-a inselat amar. Sistemul stalinist stia sa lucreze. Felicitari. Asa se lucreaza! Voi ce credeati, bieti naivi?”
Din revista Symposion – mai 1991