Iisus și ostașii romani
Publicat de Ion Coja

Unul dintre momentele cele mai tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat, fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.

Precum se știe, soldații romani care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers” de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări ale momentului:

1. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.

Și unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)

2. La Marcu, text aproape identic.

3. La Luca: Și sta poporul privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…

4. La Ioan: După aceea, știind Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.

Reacția, altminteri promptă a soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.

Citind și recitind de-a lungul anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus . Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu care își începuse ziua…
.
Zic dar că lectura acestui „capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe, să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și nimic mai mult!
.
Iată însă că norocul mi-a surîs și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de unde aveau soldații romani oțet asupra lor!
.
În urmă cu câteva luni, așadar, a apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei. Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante, altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:
.
.
„Puscă („oțet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! . Există numai în aromână, deși de origine latină. Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în contextul romanic. . Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar și-n timpul luptelor. . . De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de odinioară… . Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase. . Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… . Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…”. . Acesta este textul prin care Nikitas Vantisas lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor vlahi au echivalatposca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles decât ca o culme a cruzimii, a răutății cinice, drăcești! . . Îmi revine să adaug așadar la comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum, în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale Imperiului, face din episodul acesta un argumnet deosebit de convingător privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile, însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit termenul potrivit. . . Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu, are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte? Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oțet?!… . . Așadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliștilor. . Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. . Se pare că anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne întărește. . Mulțumescu-ți, Doamne! . . De Sf. Ion 2011 . . Ion Coja