Principiul selectiunii in Legiune (II)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima
V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU
Acest Comandament a lucrat in perfectã armonie dela constituirea lui in primãvara anului 1939. Cea mai importantã actiune a acestui Comandament a fost trimiterea in tarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Cel dintâiu camarad cãruia i s’a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obtinea autorizatia dela Comandament ca sã se intoarcã in tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit in Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri -de altfel nici nu era cunoscut de politie- ci doar pentru a se convinge dacã într’adevãr Cã.pitanul s’a refugiat aici si este in viata, asa cum se svonise in tarã. Constatand cã vestea era falsã., el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vietii lui decât sã se înapoieze cât mai repede in tarã si sã rãzbune pe Cãpitan, contând in acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuti de el.
La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu si a cerut sã i se dea deslegare. Toti membrii Comandamentului, fãrã exceptie, au fost de acord sã, fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã in tarã. Discutiile s’au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad in acelasi timp Armand Cãlinescu si Regele. Oricare din ei ar rãmane in viatã, ar reprezenta un grav pericol pentru soartea legionarilor închisi. Vojen se înclina spre solutia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Impuscarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre solutia revolutionarã. Atentatul in sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru miscare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revolutie, cum am încercat si pânã atunci, fãrã sã reusim, din cauza unor grave contratimpuri.
Constant nu se pronuntase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.
S’a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece in tarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât si Armand Cãlinescu, cum propusese Papanace.
Pentru a ajunge Miti Dumitrescu in România, s’a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce m ocupam cu legãturile cu tara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare si apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã, in trecerea acestei granite, deoarece când am plecat din tarã, in Februarie 1939, am trecut pela punctul de frontierã BebaVeche. De aici am ajuns la Seghedin si apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smultea mã însotise in traectul anterior, prin Ungaria si Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã conduca, pe Miti Dumitrescu pe acelasi drum la intoarcerea lui in România. Pentru mai mare sigurantã, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoteascã pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfectie limba maghiarã, fiind nãscut in Satul Mare. Trecerea, din Germania in Ungaria s’a fãcut cu pasapoarte, iar de aici, cu oarecare peripetii, Miti Dumitrescu si-a luat sborul spre Romania.
Din acest moment, eu nu am mai avut niciun contact cu Miti Dumitrescu. Nici n’am auzit nimic de miscãrile lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã, in aplicare planul lui Papanace, de a executa in acelasi timp pe Armand Cãlinescu si pe Rege. In acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica dela Curtea de Arges, unde, in Iulie, avea loc solemnitatea obisnuitã a pomenirii Regilor Carol I si Ferdinand I. Desi s’a pus in mars cu echipa lui spre Curtea de Arges, Miti Dumitrescu n’a reusit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentrati Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiti.
Miti Dumitrescu s’a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armand Cãlinescu, care era mai usor de înfãptuit. In lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escorta de agenti, in masini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.
Cand a putut Miti Dumitrescu sã-si execute planul? Cu câteva zile înainte de sãvârsirea lui, Armand Cãlinescu era asa de sigur pe sine cã nu mai e in primejdie, încât a renuntat la escorta ce-l însotea pânã atunci. Informatiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculosi erau controlati de Sigurantã, prin agentii infiltrati între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi insotit de agenti, in traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care il urmãrea cu masina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc in paza lui Cãlinescu si atunci s’a decis sã-l doboare.
Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a actionat exclusiv din proprie initiativã. Este adevãrat cã la 15 August m’am strecurat in tarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, ca zãboveste prea mult si cã expeditia lui s’a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revolutionarã. In acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi si am inceput sã, fac primele pregãtiri.
In mijlocul acestui început de pregãtire, am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Ma aflam in casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face, altceva, dupã valul de masacre sãvârsite in tarã, decat sã mã retrag cât mai repede dela Bucuresti in Banat si de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe in Germania, pela Maribor.
Constantin Papanace, într’o conferintã tinutã la Berkenbrack, la 21 Septembrie 1941, in fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emotionantã evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-si paternitatea in plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Aceastã memorabilã conferintã poate fi cititã in colectia de conferinte dela Berkenbriick, editatã in 1952.
VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PARINTELUI BORSA DIN FRUNTEA LUI
Când am ajuns din nou la Berlin, in ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire si durere cã Comandamentul Legionar, in componenta lui de atunci, asa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsletiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata in comun problemele Leginnii. Masacrul din tarã i-a sdruncinat si nu mai vedeau nicio perspectivã pentru miscare. Fiecare se retrãsese in intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe intre ei coeziunea, necesarã continuãrii luptei si fãrã, sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a miscãrii.
Mai penibilã era situatia Preotului Dumitrescu-Borsa, deoarece fusese seful acestui Comandament si purta rãspunderea principala pentru soartea lui. Acesta, dupãce aflase de uciderile in masã ale legionarilor din inchisori, din lagãre si din judetele tãrii, de sbirii Regelui Carol, cãzuse într’o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã iesire decât sã renunte chiar la sefia Comandamentului Legionar dela Berlin.
De aceastã decizie, luatã in forul sãu interior, nu a dat socotealã, nimãnui. N’a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari il determina sã se retragã dela conducere. Nici cel putin nu a luat contact individual cu ceilalti camarazi din Comandament, pentru a-si justifica atitudinea între patru ochi. A lãsat, cum s’ar zice, lucrurile baltã. S’a retras la locuinta lui, refuzând sã se mai intâlneascã cu alti camarazi din grup, desi erau peste 20 in acel moment la Berlin.
Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borsa. Când m’am întors din tarã si am auzit de starea lui sufleteascã desperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga sã-si revizuiascã atitudinea si sã revinã in fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:
– tocmai in aceste clipe, când in tarã au fost ucisi atâtia camarazi, între cari si elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al miscãrii, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotãrire si curaj, demonstrãnd prin tinuta lui inflexibilã cã bucuria dusmanilor este prematurã, cã ei n’au distrus miscarea si cã lupta va continua;
– mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor in viatã si a populatiei in genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense in cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii si încrederea in destinele ei. Eu vin din tarã cu aceastã, impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât in rândurile legionarilor cât si in masele largi ale poporului.
Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borsa sã stea ferm pe pozitie, reluându-si sefia Comandamentului. E de mare importantã ca, in tarã, legionarii rãmasi acolo sã stie cã la Berlin camarazii lor refugiati, grupati in jurul Preotului Borsa, continuã lupta.
Toatã stãruinta mea n’a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteste. Nu mai avea altã dorintã decat sã fie lãsat in pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.
In hotãrîrea lui de a se izola de grup si a renunta la functiunea ce-o exercitase pana atunci, am descifrat si temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravietuitorii din tarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese seful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemultumire pentru cele intâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrtits cu a altora si putea chiar insinua cã el n’a avut niciun amestec in aceastã operatie.
Vojen si Constant au urmat acelasi drum. S’au tinut deoparte si n’au mai participat la viata Comunitãtii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importantã, dar nu s’au mai angajat intr’o actiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, infeudat democratiilor occidentale, si interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim in România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost asa zisa solutie politicã, cum îmi explica Constant.
Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viatã singuraticã, dar n’a rupt legãturile cu grupul.
VII. AXA PAPANACE-SIMA
Singur Papanace se mentinuse ferm pe pozitie. El isi dãdea seama de situatia grea a miscãrii, de catastrofa ce s’a abãtut asupra ei, dar nu-si pierduse speranta. Din Comandament, a fost singurul cu care m’am înteles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã intoarcerea mea la Berlin. El m’a pus la curent cu prãbusirea moralã a Preotului Borsa si cu destramarea Comandamentului.
Cu Papanace am format împreunã un fel de Axâ, in jurul cãreia s’au grupat ceilalti ca.marazi. De fapt era un nou Comandament, in care ne-am împãrtit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relatiile externe, de contactele cu autoritãtile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea insarcinare de a pãstra legãturile cu tara.
Am convenit cu el ca, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expeditie spre tarã. Pentru realizarea, ei, vom forma un grup de actiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cat si din camarazii recent scãpati din Romania, cari m’au însotit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de actiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece in tara, pentru a încerca rãsturnarea regimului.
Pe baza, intelegerii cu Papanace, am procesat imediat la constituirea acestui grup de actiune, alcãtuit din 17 legionari.
In iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup si tratam impreunã problemele ce ne asteptau in tarã.
(Va urma)
Principiul selectiunii in Legiune (III)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima.
VIII. PAPANACE ISI SCHIMBA OPINIA
In iarna anului 1940, am avat consfãtuiri sãptãmana1e cu camarazii din grupul de 17, pregãtind etapele noii operatii spre tarã. In primul rând m’am ocupat de ruta ce vom lua-o pentru a ajunge in Romania. Am stabilit cã drumul cel mai sigur era tot Banatul sârbesc, unde aveam numeroase puncte de sprijin. Dar pânã a ajunge la Belgrad, aveam nevoie de pasapoarte si bani. Am reurit sã strângem minimum necesar din cotizatiile camarazilor cari lucrau la diverse întreprinderi in Berlin, iar pasapoartele ni le-am procurat dela prieteni de-ai nostri, dispusi sã-si asume acest risc.
In sfârsit, in a doua jumãtate a lunii Aprilie, pregãtirile erau destul de inaintate, incât o parte din legionarii alesi de mine sa formeze primal esalon al expeditiei au început sã pãrãseascã Germania, strecurându-se spre destinatia lor.
A sosit rândul meu sã plec. Era la începutul lunii Mai. Cu o zi înainte de a-mi lua drumul spre Belgrad, m’am intâlnit cu Papanace in casa unui prieten comun, Negoescu. La aceastã intâlnire, trebuia sã stabilim ultimele amãnunte ale expeditiei spre tarã: ce fac eu, ajuns in România, si ce face el, la Berlin. Aveam de luptat pe douã fronturi: frontul intern si frontul extern. Dar cele douã, fronturi trebuia coordonate. Interventia noastrã in tarã, si rezultatele ce le va avea, trebuiau aparate si valorizate la Berlin, la forurile competente. Rostul lui Papanace era sã lãmureascã guvernul german asupra semnificatiei întreprinderii noastre in tarã, pentru a nu o interpreta ca fiind ceva ostil intereselor lui.
Dupãce i-am explicat punctul meu de vedere si cum concep eu misiunea lui la Berlin, am fost surprins sã constat la el o schimbare radicalã a atitudinii lui de pânã atunci. Si aceastã rãsturnare a pozitiilor anterioare, cu 24 de ore inainte de plecarea mea ! Nu-mi venea sã cred ! Tot ce stabilisem impreunã in cursul iernii, toate actiunile noastre comune, fuseserã rãsturnate din temelii. Toate planurile de colaborare, in interesul Legiunii si al salvãrii României, lucrând la ele de peste cinci luni, nu mai erau bune acuma.
Imi oferise o nouã conceptie a luptei noastre, pentru a-si justifica atitudinea. El este contra unei interventii in tarã in aceste momente, cãci am afecta frontul principal, care, dupã parerea lui, este la Berlin. Dacã plec eu in tarã, slãbim frontul dela Berlin, de unde poate veni lovitura de gratie contra regimului carlist. Prin simpla noastrã prezentã la Berlin, exercitãm o anumitã amenintare asupra regimului carlist, care, coroboratã cu situatia internationalã, poate duce la prãbusirea sistemului. Dupã conceptia lui Papanace, noua lui conceptie, trebuia sã renuntãm la planurile ce le-am fãurit cu camarazii nostri in cursul celor cinci luni de iarnã. Sã nu mai plece nimeni din Germania si chiar efectivele ce-au trecut frontiera sã fie retrase.
Noua conceptie a lui Papanace era vulnerabilã din doua motive:
– mai intâiu, cum sã opresc o expeditie care era in curs de desfãsurare? Unii camarazi ajunseserã in tarã, cum era Rotea, altii erau pe drum între douã frontiere, cum era Boian, iar Borobaru ajunsese in Banatul sârbesc, unde mã astepta. Ce ar spune camarazii cã ne retragem tocmai când eram angajati in batãlie? Totul ar avea aspectul unei capitulãri, unei desorientãri a conducerii. Ei apucaserã calea primejdiei, iar noi ne retragem la Berlin. Dar ce vor zice legionarii din tarã? Cum ne vor judeca, când vor afla cã am renuntat la orice actiune, dupã teribilele pierderi suferite, si asteptam victoria contând exclusiv pe ajutorul german? Atitudinea lui Papanace, din punct de vedere al eticei legionare, era de neimaginat !
– in al doilea rãnd, Papanace voia sã mã convingã cã, prin simpla noastrã prezentã la Berlin, vom putea influenta in asa mãsurã cursul evenimentelor, incat sã ne aducã victoria. Nu excludeam nici aceastã ipotezã, dar atunci in ce posturã am fi rãmas noi? A unor miluiti ai puterii germane, ai unor beneficiari ai presiunii germane in Romãrnia sau chiar al unui rãzboiu româno-german. In acest caz, Romania ar fi intrat in categoria tãrilor înfrante si ocupate de Germania. Intr’o Românie infrãntã, rolul nostru ar fi devenit precar, chiar dacã ne-am fi bucurat de sprijinul german. Miscarea Legionarã, nu poate accepta niciodatã sã revinã in tarã si sã participe la conducere, in bagajele armatei de ocupatie.
Miscarea Legionarã luptã alãturi de Axã, dar numai într’o pozitie demnã. Noi trebue ca, prin propriile noastre mijloace, sa doborîm regimul si apoi sã incheiem alianta cu Puterile Axei. Noi trebue sã o luãm inaintea Germaniei si Germanii sã vinã dupã noi, in România, ca aliati ai nostri.
I-am combãtut cu energie schimbarea de strategie ce mi-o recomanda, fãrã sã reusesc sã-l determin a reveni la pozitia anterioarã, valabilã in cursul iernii.
M’am despãrtit de Papanace, fãrã sã-i spun mãcar iminenta mea plecare. Colaborarea se rupsese brusc. Aveam pasaportul in buzunar. A doua zi seara luam trenul spre Viena-Graz-Laibach, spre Jugoslavia.
IX. RETRAGEREA DIN LUPTA A PROFESORULUI CODREANU
Evenimentele din vara anului 1940 nu le mai expun, cãci sunt cunoscute din cartea mea de amintiri „Sfârsitul unei domnii sãngeroase”.
Cand am constatat cã colaborarea cu Regele Carol nu serveste la nimic -scopul ei fiind a scoate tara din situatia grea in care ajunsese prin greselile politiciei externe anterioare- m’am decis sã încerc ultimul drum ce mai rãmãsese deschis si anume o lovitura revolutionarã,, care sã provoace abdicarea Regelui Carol si sã punã capãt regimului. Nu mai exista alta iesire pentru a salva ceva din trupul martirizat al natiei, sfâsiatã pe toate frontierele. Cam pe la mijlocul lunii August, am început pregãtirile de echipe si material, cari si-au atins punctul culminant la 3 Septembrie 1940.
Aliatul cel mai pretios in tot cursul acestei perioade de pregãtire a fost Profesorul Codreanu. A fost singura cãpetenie legionarã pe care am tinut-o la curent cu planul de luptã, cu punctele de atac, cu mobilizãrile de efective, cu momentul loviturii. Era pãrtas intim la intreaga actiune. Nu numai cã mã aproba, dar s’a oferit sã participe direct la revolutie. Nimeni altcineva din cãpeteniile in viatã, nu cunostea decizia luata. Nici Iasinschi, nici Gârneatã, nici Radu Mironovici si niciun alt membru al Forului. Niciun senator al Legiunii nu auzise ceva de alternativa revolutionarã. Stiau de audientele mele la Rege si de celelalte legãturi politice. Dar atât. Nici nu bãnuiau mãcar cã se va produce aceastã isbucnire.
Dar a trebuit sã fac o amarã experientã si in cazul Profesorului Codreanu. Cu douã zile inainte de termenul fixat pentru deslãntuirea revolutiei, aflu cã Profesorul s’a întors dela Cãlimãnesti in Capitalã si cã a doua zi, in 2 Septembrie, avea fixatã o audientã la Rege.
Aceastã schimbare nu numai cã nimicea toatã actiunea proectatã, dar dãdea Regelui un avantaj politic considerabil, scotându-l din situatia desperata in care se afla. Regele era rãu vãzut de intreaga natie din cauza pierderilor teritoriale. Dar când tara ar fi aflat cã Profesorul Codreanu a fost la Rege, s’ar fi dat întâlnirii o interpretare favorabilã monarhului, in sensul cã miscarea sustinea pe Rege in aceste momente critice. Aceastã, vizitã ar fi paralizat revolutia noastrã sau, dacã totusi s’ar fi deslãntuit, nu ar mai fi avut acelasi efect.
Situatia era grava. Mã aflam in acea noapte de destin in casa lui Radu Ghenea, cu Horia Cosmovici, cu Drul Popovici si alti camarazi din grupul Rãsleti. Profesorul Codreanu a acceptat sa vinã sã ne intâlnim in acea casã. Indatã ce-a venit, in prezenta acestor camarazi, i-am explicat momentul in care ne aflãm, stadiul înaintat al pregãtirilor si iminenta loviturii, fiind fixatã chiar data interventiei. N’am putut sã-l determin sa participe la revolutie, cum singur se oferise, dar am reusit sã-l înduplec totusi cu mare greutate, sã renunte la audienta proectatã pentru a doua zi. L-am rugat sã astepte rezultatul luptei noastre. Dacã nu se desfãsoarã cum am prevãzut, provocând abdicarea Regelui, atunci el se va duce la Palat cu ramura de mãslin, salvând ce se mai poate salva.
In cursul discutiei cu Profesorul, argumentul principal al lui era «sã nu se facã vãrsare de sânge». I-am explicat cã nici noi nu dorim vãrsare de sânge, dar in cursul unei revolte populare, nu sunt excluse nici ciocnirile sângeroase. Dupa discutii aprige cari au durat pânã la miezul noptii, Profesorul a acceptat punctul nostru de vedere, amânând audienta la Palat pânã când se vedea rezultatul bãtãliei noastre.
Cum a ajuns Profesorul Codreanu la Cãlimãnesti? Cu el fãcusem o intelegere ca sã fie prezent la Brasov, in ziua deslãntuirii revolutiei, si de acolo sã tinã o cuvântare la Radio Bod, dacã va putea fi ocupat de legionari, iar, in caz contrar, sã dea o proclamatie cãtre tarã. Pentru a nu atrage atentia autoritãtilor, am conven.it cu el ca, cu o sãptãmânã inainte sã meargã la Cãlimãnesti, pretextând o curã de bai termale. O echipã bucuresteanã, sub conducerea lui Ilie Niculescu îl va ridica dela Cãlimãnesti si îl va duce cu o masinã la Brasov. Expeditia a cãzut, in momentul când s’a aflat de sosirea neasteptatã a Profesorului Codreanu la Bucuresti.
X. TREI CONCEPTII ERONATE
In cursul anului 1939-1940, s’au petrecut chiar in conducerea centrala a Legiunii -un an decisiv in istoria acestei miscari -grave erori in aprecierea situatiei in care se afla miscarea si a mãsurilor celor mai bune ce ar fi trebuit luate pentru a o scoate din impas. Dacã as fi urmat calea acestor false orientãri, oricare din ele, miscarea ar fi fost sortitã destrã.mãrii si nu s’ar mai fi recuperat ca fortã politicã.
I. Preotul Dumitrescu-Borsa: nu mai credea in viitorel Legiunii, dupãce a aflat de grozãviile ce s’au petrecut in tarã. De cate ori l-am vãzut la Berlin îmi spunea, dand din cap: „Am ajuns ca niste Rusi Albi”, adicã ne asteaptã un lung exil si nu mai e nimic de fãcut. Dar el se gândea in sinea lui la propria-i salvare, ca sã nu ajungã in situatia Rusilor Albi. In acest scop a fãcut primii pasi spre Legatia Românã ca sã se întoarcã in tarã.
II. Constantin Papanace s’a purtat brav în decursul toamnei si iernei 1939-1940, apãrând cu energie pozitia miscãrii la Berlin si manifestãndu-si permanent încrederea in destinele ei. A jucat un rol decisiv in aceastã perioadã, împiedecând destrãmarea grupului dela Berlin si sustinându-mã in actiunea ce-o pregãteam spre tarã pentru primãvarã. Trebue sã recunosc cã fãrã de el nu se putea salva miscarea in aceastã perioadã criticã.
Dar deodatã brusc si inexplicabil se petrece o schimbare ciudatã in atitudinea lui. Cu 24 ore înainte de a-mi lua drumul srare Jugoslavia mã sfãtueste sã renunt la expeditie! Argumentul lui «Noi aici, la Berlin, reprezentãm o amenintare permanentã pentru regim. Pãrãsind grupul, aceastã pozitie slãbeste si nu vom mai putea trage foloasele ei mai târziu». Am rãmas uluit, cãci ne întelesesem perfect pânã atunci. Expeditia, era deja in desfãsurare. Unii ajunseserã in tarã, altii erau pe drum, unul mã astepta in Banatul sârbesc. Toate astea le stia si el. Iar eu ce sã, fac? Sarãmân la Berlin, pãrãsind pe ceilalti camarazi in voia sortii? Gestul meu ar fi fost neomenos si crud. Ca grupul dela Berlin era o «amenintare permanentã pentru regim» nimeni nu tãgãduia, dar aceastã amenintare putea s’o exercite mai departe si Papanace cu grupul ce-a rãmas, între cari erau atâtia comandanti legionari !
M’am despãrtit cu neliniste de el. Nu puteam pricepe cum un angajament luat fatã, de niste camarazi cari plecau in luptã, înfruntând primejdii, putea fi cãlcat chiar de unul din promotorii expeditiei?
III. Cu Profesorul Codreanu am suferit aceeasi deceptie. In momentul decisiv, când fortele legionare erau in desfãsurare, gata de asalt contra regimului, in diferitele puncte ale tãrii, Profesorul Codreanu imi comunicã hotãrîrea lui de a nu participa la actiune, alãturi de mine. Si mai mult decat atâta: chiar de a accepta, a doua zi, o audientã la Rege! «Sã nu se facã vãrsare de sânge», spunea el cu îngrijorare. Dar dacã am ajuns la concluzia cã, unica, salvare a tãrii este abdicarea si aceastã abdicare nu se poate obtinea decat prin fortã, cum putem evita o confruntare directa, care poate duce chiar la ciocniri sangeroase? Doar atâta am obtinut dela Profesorul Codreanu ca sã amâne audienta le Rege pânã ce se va vedea rezultatul interventiei noastre.
Dacã s’ar fi impus punctul de vedere preconizat de Preotul Dumitrescu-Borsa, de Papanace sau de Profesorul Codreanu, toate aceste atitudini s’ar fi soldat cu grave infrângeri pentru miscare, din care greu s’ar mai fi recuperat. Firul destinului era asa de subtire in acel moment încât dacã nu l-am fi urmat, miscarea ar fi rãmas suspendata in istorie, ca o amintire duioasã pentru generatiile viitoare.
(va urma)
„Atentatul in sine, indiferent de persoanele ce ar cădea,nu va putea duce la rezultate satisfăcătoare pentru mișcare.Sistemul se va reface, după tulburarea din primele zile.Atentatul trebuie urmat de o revoluție….Din acest grup se va forma echipa destinata sa plece in tara, pentru a încerca răsturnarea regimului”. Nu este Lenin sau Mao, nu sunt bolesevicii- comuniști sunt legionarii creștini și patrioți, dar nu prea au treaba cu credința și nici cu înțelegerea evenimentelor internationale. Atentate, revoluții totul pentru răsturnarea guvernului în vreme ce războiul bătea la ușă.Chiar trebuie aplicat principiul selectiunii prin excelență țăranul român e credincios, cu frica de D-zeu și nu poți,nici chiar în numele Căpitanului, să-l faci asasin politic peste noapte și revoluționar de profesie.