Nu plânge!

https://youtu.be/__5oH8Im2Cw

Proiectul eTwinning „La grande guerre et les chansons de guerre” al elevilor Școlii Gimnaziale T.V.Ștefanelli din Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava, este coordonat de doamnele profesoare Dana Zbranca și Otilia Mahu. Elevii au descoperit cum era viața soldaților pe front și, cu ajutorul acestul cântec, au aflat care erau gândurile ascunse ale celor pregătiți să moară pentru țara lor. E interesant faptul că poezia găsită în ranița soldatului mort pe Muntele Sorica în anul 1918 începe cu regretul de a nu fi primit Sfânta Împărtășanie și se încheie cu speranța unor rugăciuni viitoare, împlinite după realizarea unității naționale. Moartea semnifică spiritualitate, patriotism, luptă, aflarea dreptății, onoare viitoare, păstrarea valorilor, sărbătoarea praznicului și a victoriei.(Publicat pe 16 iunie 2015)

Pe saitul domnului profesor la articolul „Poezie de la anul 1918”, versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură, un comentator numit Aeleden (Nedelea ?) dă Răspuns soldatului căzut :

Soldat căzut la datorie,
N-a fost cum ai dorit, murind,
E ruptă scumpa Românie
Şi încă plânge, aşteptând.

Căci azi ne prigoneşte Vestul
Şi planuri fac să ne dezbine,
Să pierdem datina şi rostul
Şi să uităm cu toţi de tine.

Azi trădătorii fac tocmeli
Pe glia ta, pe munţi şi ape
Şi te vândură la străini,
Pe doi arginţi şi jumătate.

Şi-acum, după atâtea veacuri,
În loc de stimă şi onoare,
Îţi pângăresc sfintele locuri
Şi-ţi calcă faima în picioare.

Îţi uită limba ta cea sfântă,
La fel de veche ca şi Omul
Şi doina ta nu se mai cântă,
Iar codrul-frate-şi plânge ramul.

Eşti azi o ciumă fără leac,
Pe crucea lumii răstignită,
Ca un supliciu dus în veac,
C-ai îndrăznit să fi vestită.

Dar şterge-ţi lacrima amară,
Tu, Românie, Maică sfântă,
Că te vom face Mare iară
Şi-ţi vom reda faima pierdută.

Vom face iar de strajă ţie,
Să fi măreaţă într-o zi,
Ţi-om şterge lacrima din glie,
Măicuţă bună să ne fi.

P.S.
Nu-ţi face griji erou tăcut,
Căci Dumnezeu ne dă putere,
Să fim din nou ca la-nceput,
Căci ce e românesc nu piere.

Iar cei duşmani ce uneltesc,
Vor fi ca praful spulberaţi,
Vom pune steagul strămoşesc,
Pe-Altarul Lumii din Carpaţi.

Aeleden

iar un alt comentator, M.K., scrie:

„Impresionant ! Am putea-o denumi : ,,Testamentul Eroului Necunoscut” ! Din nefericire, constatam , ca cei care vorbesc in numele tarii sau pentru viitorul ei ….sunt departe, departe de cea mai minima idee de demnitate, onoare, sacrificiu pentru binele oamenilor. Nici in perioada fanariota nu era atata decadere si promiscuitate morala ! Si , inca mai au tupeul sa apara pe la TELEVIZIUNI sa ne spurce cu grija lor pentru binele neamului !
PS.
As face o mica corectura la preambul, muntele Sorica, nu prea se afla in Carpatii de Curbura, …ci in muntii Baiului, vis-avis de Bucegi, avand la poale …. oraselul Azuga.”

Şi mai puteţi citi de la Monica S Ionescu următoarea poezie:

GLASUL STRABUN

Astăzi, istoria ne-nvaţă că-n luptă au căzut eroi,
Că s-au jerfit cu demnitate de-atuncea pentru noi.
Şi azi se mai aude glasul copiilor îndureraţi
Ca un ecou, a lor mâhnire, răsună prin Carpaţi.

Dar nu degeaba plânge marea în valul de durere,
Că au murit eroi se ştie şi cerul tot mai cere.
Şi cer strămoşii onoarea lor, strivită azi de noi.
O cer prin ordin sacerdot s-o aducem înapoi.

Vuieşte vie conştiinţa, a unui neam viteaz,
Că nu a dispărut credinţa de a-l cinsti pe dreptul cneaz.
N-a dispărut nici simţământul de dragoste de ţară,
Când unii ne şoptesc adesea că pâinea-i prea amară.

Un foşnet că de taină în codrii se adună,
Când picură pământul o lacrimă bătrână
A celui ultim dac, ce ţara şi-a aflat,
Strivită sub călcâiul străinului bogat.

-Priviţi voi, oameni drepţi, pământul iar ne ceartă!
Că am lăsat duşmanul, un neam ca să-l despartă.
Că am uitat ce-i bine, iar răul cere slavă,
Şi zilnic ne îmbie cu-o cupă de otravă.

Vă place să fiţi mândrii, iar asta nu e rău…
-Dar ce faci cu mândria când uiţi de Dumnezeu?
Când uiţi să-ţi iubeşti ţara şi neamul strămoşesc
Şi loveşti braţul celui, ce ţara l-a ales.

Voi cereţi în tăcere, nevoile de-o viaţă.
Ei cer doar viaţa voastră, lipsită de speranţă
Desi-s puţin la număr puterea lor e mare,
Şi va urzeşte ura din munte pân’ la mare.

Vă spun că tara-i goală şi fără de stăpân,
Că cel ce va conduce e rece şi străin.
Că nici nu-i domnul vostru deşi voi l-aţi ales,
Şi ca-n tăcerea fricii de mult s-a recules.

Dar voi, staţi şi vegheaţi şi nu lăsaţi să cadă
Asupra voastră norul tenebrelor de pradă.
Şi cântăriţi dreptatea cu faţa către soare
Ca raza-i de lumină pe mâini să vă coboare.

Căci ce lucrare a minţii se poate fără mâini?
Ele zidesc si monştrii şi mândrii serafimi.
Voi nu primiţi nici ura, nici pizma înapoi
Să-şi modeleze chipul duşmanului prin voi.

Nu judecaţi stăpânul că este om de rând,

Nu fiţi precum călăul tăcut, rece şi surd.
La ordinul de clopot ce bate în amurg
Fără să-nţeleagă de ce şi zeii plâng.

Şi câte şi mai câte, cuvinte-n şir răsună,
La cei, puţin la număr, ce gloata o adună.
Ca să înalţe ziduri din minţi neînţelese
Vestind că n-aveţi tara de care să vă pese.

Nu ascultaţi chemarea de luptă, contra voastră,
Ea nu v-aduce pacea, ci suflete de piatră.
Ca-apoi să le simţiţi povară viaţa toată
Spre amintirea a ceea ce n-a fost niciodată.

Căci n-a fost nici lumina nici noaptea veşniciei
A fost doar visul vostru, jerfit nimicniciei,
Creat în mintea voastră, croind destine amare,
Tarate prin infernul figurilor bizare.

Dar, cumpăniţi prea bine la ceea ce vă-ndeamnă,
Să n-auziţi de glasul, a ţării voastră mamă.
Ea va deschide marea din care v-aţi născut,
Pe braţe poarta munţii ca să vă fie scut.

N-o părăsiţi de dragul a ce-i peste hotare,
Sperând că veţi avea o lume la picioare.
Nu vă-ncruntaţi spre cer, spunând că-i blestemat,
Pământu-n care neamul eroii şi-a-ngropat.

Şi-apoi, la ce-au trudit în jale şi război
Acei ce şi-au dat viaţa şi pacea pentru voi?
Doar ca in file vechi, istoria să-i închidă,
Si-o veşnică uitare pe toţi să va cuprindă?

Uitaţi-vă la munte şi-apoi priviţi câmpia,
E leagănul din care nascută-i România
Şoptiţi uşor la prunci o doină din bătrâni,
Că să-nţeleagă versul iubirii din străbuni.

Tot astăzi se vorbeşte de holdele bogate,
Pe care ţara voastră, le-avea nemăsurate.
Şi-acum stau vestejite, doar cerul le mai udă,
Inert e braţul care, cândva, muncea cu trudă.

-O noi, fii de ostaşi uniţi printr-o credinţă !
Lăsam să ne cuprindă atâta umilinţă.
Răpuşi de trândăvie, ne-am dat tot ce-am avut
Şi plini de lăcomie ne vindem pe-un sărut.

Monica S Ionescu