Scrisoarea unui irlandez către un comisar
european:
„România este ţara ultimei civilizaţii rurale
autentice a Europei. Aici are loc un cataclism“
Irlandezul Peter Hurley, implicat în numeroase proiecte de promovare a satelor româneşti, a trimis o scrisoare deschisă comisarului european pentru agricultură, Phil Hogan. În document, Hurley îi cere oficialului să sprijine acei mici producători români, cei care nu sunt suficient de bine susţinuţi de statul român, amintindu-i că România este „ultima civilizaţie rurală autentică a Europei“.
Peter Hurley a trimis o scrisoare deschisă comisarului european pentru agricultură, Phil Hogan. Scrisoarea a postat-o pe Facebook, dar a trimis-o şi pe mail comisarului.
„Trebuie ajutaţi mai mult acei mici producători care sunt şi cei mai numeroşi, şi cei mai săraci, şi în cea mai dezavantajată poziţie. Actualul Planul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) are nişte acţiuni pentru ei, dar acestea nu sunt suficiente. Actualul PNDR ar trebui să îi ajute şi pe acei mici producători care nu s-au asociat, ar trebui să le creeze condiţii pentru asociere. Şi 8 miliarde de euro nu sunt destui pentru a-i ajuta pe fermierii mari, dar nici pe micii întreprinzători. Banii sunt prea puţini”, spune Peter Hurley, pentru ”Adevărul”.
În opinia sa, o mână de ajutor ar putea fi găsirea unor mijloace pentru ca aceşti mici producători să-şi poată vinde produsele lor şi o soluţie eficientă ar fi ca ei să se asocieze şi să formeze cooperative. ”Asta ar ajuta mai mult la comercializarea produselor lor şi ar aduce bani în comunităţile sărace”, adaugă Hurley.
Românul prin adopţie îi cere, în scrisoare, comisarului european, să facă o evaluare în România şi să verifice în ce măsură, practic, Planul Naţional de Dezvoltare Rurală chiar îi ajută pe aceşti mici producători şi să găsească soluţii pentru ca aceştia să facă faţă cu brio pe piaţa economică a ţării.
Irlandezul a ajuns în România în urmă cu mai bine de 20 de ani, când avea 26 de ani. A lucrat 15 ani ca şi consultant în marketing pentru stat şi pentru firme private, iar de ceva vreme este freelancer şi preşedintele Asociaţiei Interculturale de Tradiţii. În această din urmă calitate, Peter Hurley a investit până acum zeci de mii de euro în organizarea celor cinci ediţii ale Festivalului Intercultural de Tradiţie Maramureşeană „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel“.
Conţinutul integral al scrisorii, mai jos:
„Scrisoare deschisă către Comisarul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
17 martie 2015 la 18:05
Comisare,
Numele meu este Peter Hurley. Sunt din Irlanda. Trăiesc în România de peste 20 de ani. În ultimii sase ani am fost implicat în proiecte civice de promovare a României rurale, pentru care în 2011 am fost decorat cu Ordinul National pentru Merit. În 2012, am fost director de promovare în cadrul Unitătii de Sprijin a Retelei Nationale de Dezvoltare Rurală, fiind responsabil cu încurajarea cooperativelor agricole, turism rural si produse traditionale.
Stiu că multi ar dori să vă vorbească astăzi. De aceea, am condensat punctul meu de vedere la câteva minute si as dori să vă cer permisiunea să vi-l împărtăsesc.
Pentru a răspunde la întrebarea referitoare la rolul PNDR în lupta împotriva sărăciei din mediul rural – răspunsul este suficient de clar. Ca si în cazul versiunii consultative a Ghidului Solicitantului pentru Măsura 4.1 – „Investitii in exploatatii agricole”, resursele concentrate pe exploatatii mai mari de 8.000 unităti exclud marea majoritate a gospodăriilor agricole. Este dificil a vedea planul ca având impact semnificativ asupra sărăciei.
În decembrie 2008, am cinat cu un membru al Comisiei Parlamentare pentru Agricultură din Camera Deputatilor care mi-a spus: “În România sunt 120.000 de fermieri. Acestia reprezintă interesul nostru. Cele 4 milioane de gospodării tărănesti nu sunt problema noastră. Dacă doriti să vorbiti despre ele, luati legătura cu Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.
Totusi nu este firesc să lăsăm responsabilitatea exclusiv în sarcina administratiei românesti. Cred că trebuie să cercetăm mai profund.
Solutia costă bani, cred ca mult peste cele 9,5 miliarde de euro stabilite pentru Pilonul 2 în Programul National de Dezvoltare Rurală al României pentru perioada 2014-2020.
În anii 1920, clasa tărănească de României era una dintre cele mai bogate din Europa. Am auzit că îsi trimitea copiii la scoală în Franta. In 1930 în România erau 7.500 de cooperative cu 1,5 milioane de actionari, în timp ce populatia totală a tării era de 10 milioane de persoane.
Această cultură înfloritoare a primit trei lovituri de gratie: 1949 – 1990 – 2007
Comunistii au considerat clasa tărănească cel mai mare dusman al lor. I-au numit pe tărani “micii capitalisti”. Cu ani în urmă, l-am întrebat pe un “capitalist mic” de 80 de ani: “Cum a fost când a venit colectivizarea?”
“Într-o zi, au venit în curtea mea si au luat totul. Au luat calul, vacile, toate animalele. Căruta, plugul, toate instrumentele noastre mari si mici. Au luat toate semintele si tot din magazie. Au luat chiar si mica râsnită pe care o foloseam pentru măcinarea porumbului. Au dus totul la ferma colectivă. Si din acea zi, dacă nu doream să murim de foame, a trebuit să lucrăm pentru ei.”
“Si cum a fost în 1990, când ti-ai recăpătat terenurilor?” “În 1990?”, a spus el. “Mi-au dat înapoi terenul! Dar nu mi-au dat nici un instrument pentru a-l lucra. A trebuit să încep iarasi de la zero. Numai că de data aceasta eram cu 45 de ani mai în vârstă si nu mai eram tânăr.”
Am auzit despre colectivizarea fortată începută în 1949. Se vorbeste doar foarte putin despre de-colectivizarea fortată din 1990 si efectul său devastator asupra unei populatii rurale deja sărăcite. Milioane de săteni au fost catapultati înapoi la Epoca Fierului, luptând pentru existentă pe 3 sau 4 parcele de teren, situate la kilometri distanta, muncă istovitoare, fără umbră, câteva unelte manuale, poate un cal si o carută folosite în comun. (M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani organizatiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din România?)
Si odată cu intrarea în UE în 2007, micii producători au fost pur si simplu distrusi. Au fost spulberati de complexul agro-industrial, care se întinde de la Portugalia până în Grecia. Cartofii sunt culesi în Germania (probabil de români), spălati în Italia si transportati în România. De la producător la consumator este un circuit închis. Acest complex a demarat acum 50 de ani, tot timpul subventionat de UE din toate punctele de vedere imaginabile: educational, ideologic, financiar, tehnologic, logistic, comercial.
Micul producător român nu este doar dezavantajat. A fost scos definitiv din modul său de trai fiind fortat să-si părăsească tara natală. A devenit un refugiat economic. Ceea ce au început comunistii, UE reuseste să finalizeze. Si poate mai presus de toate, ca urmare a acestei dizlocări, între 200.000 si 300.000 de copii români cresc fără unul sau ambii părinti pentru o parte sau întreaga lor copilărie.
Vă puteti imagina, Comisare, protestele publice dacă jumătate dintre elevii din clasele primare din Irlanda ar fi lipsiti de unul sau ambii părinti pentru întreaga lor perioadă de educatie ca urmare a participării la Uniunea Europeana? Si e doar o dimensiune a dificultătilor sociale suportate de către copii români astăzi.
Uniunea Europeană asistă – în spatiul rural românesc – la cea mai mare nedreptate socială din istoria sa. Este echivalentul în secolului 21 al “La dracu sau la Connacht!” (zona cea mai săracă a vestului Irlandei).
România este ultima civilizatie rurală autentică a Europei. Este o mostenire agricolă a cărei unicitate nu o vom mai revedea. Si totusi strategiile noastre nu par să fi avansat fată de politica de “laisssez-faire” din secolul al XIX-lea.
Piată deschisă produce avantaje pentru unii oameni în detrimentul altora. Acesti altii, din cauza pozitiei, educatiei lor, istoriei lor poate, se trezesc exclusi de la beneficiile pietei comune. Ei ar trebui să primească sprijin.
Aceasta nu este o idee nouă. Aristotel a vorbit despre justitie: oamenii inegali (diferiti) trebuie tratati inegal.
Dacă aceasta nu se potriveste situatiei săteanului român….
Acum pot auzi în acelasi timp si întrebarea contribuabilului european: de ce ar trebui să ne pese?
Eu cred ca putem identifica o multime de motive sociale si economice foarte solide pentru care ar trebui să ne pese tuturor de acestă problemă.
Dar care este cea mai importantă cauză pentru mine după 21 de ani de când sunt aici?
Acesti fermieri si strămosii lor au tinut prima linie a Europei de sute de ani. Si nu sunt doar români. Există 400.000 de mici fermieri maghiari aici. Si până în 1991 au existat si o jumătate de milion de săteni germani. Împreună au tinut sus drapelul astfel încât toti ceilalalti europenii să poată prospera si dormi bine. Ei au fost pacificatorii neplătiti si tăcuti ai Europei, timp de mai multe generatii. Zona tampon. Pentru a păstra pacea, de multe ori au trebuit să meargă la război. Si niciodată nu s-au eschivat de la responsabilitătile lor. Au plătit timp de 45 de ani, pretul fără milă sub comunism, abandonati de vest si având unghiile smulse în timpul programelor de reeducare. Si ce primesc în schimb? Locuri de muncă de livrare pizza în Scunthorpe si documentare pe Channel 4 numite “The Romanians are coming! (Vin românii)”.
Are loc un cataclism în România, Comisare, iar epicentrul său se afla la sat.
După ce am trăit timp de 21 ani aici pot confirma multe lucruri. Unul dintre ele este că irlandezii si românii sunt exact la fel. Singura diferentă este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generatie.
Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.
Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.
Si adevărul dureros este că toti acesti vizitatorii iau mult mai mult decât aduc.
Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piata româneasca:
„Exista 6 milioane de case si apartamente în România. Iar toate proprietătile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu există asa ceva. Aceasta reprezinta un „stoc de locuinte” în valoare de 300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să producă profit.”
De 15 ani, cel mai mare import în România a fost euro.
Comisare, România este o tară fascinantă si complexă. Într-un mod ciudat, destinul său pare a fi testarea fermitătii si verticalitătii tuturor celor care se nasc sau se aventurează pe aici, indiferent că sunt oameni sau imperii. În cazul în care mesajul nostru este “Bine ati venit la UE, lăsati demnitatea la usă!”, e greu de crezut că acesta nu va avea un efect de bumerang.
Fac apel la dvs pentru ca trebuie să existe un mecanism pe care să il puteti declansa, care ar precipita o evaluare independentă a ceea ce eu numesc “nedreptatea din mediul rural al Romaniei” (Rural Romania’s Raw Deal), o evaluare care ar putea permite Comisiei să si asume responsabilitătile reale în România, pentru securitatea pe termen lung a tuturor cetătenilor UE. Românii nu sunt doar o piată. Sunt cei care mentin pacea. Nu pare sa existe nici o limită pentru ceea ce cheltuim pe arme si protectie bancară. Deci, o data am putea, vă rog, să punem un pret pe pace?
Am cu mine o fotocopie a unei cărti rare. A fost scrisă în 1921 de către un alt irlandez, trimis aici de Horace Plunkett. Se numeste “Miscarea cooperatistă din Iugoslavia si România – lectii pentru reconstructia postbelică”.
Cândva micii producători ai României au fost un model pentru Irlanda în perioada de tranzitie. Nu există nici un moment mai prielnic decât acum pentru a dărui ceva în schimb”.
Articol relatat de adevărul.ro
Am locuit vreo 12 ani in localitatea Edenkoben, in Germania, o zona viticola prospera. Acolo sunt pe un hectar si cate 10 proprietari: unul are un rand de vie, altul doua, altul trei. Nu intereseaza pe nimeni ca sa „comaseze”. Cel mic, care nu are masini, vinde strugurii cu un euro/kg la Winzergenossenschaft (o cooperativa viticola) care are masini de recoltat, de plantat vita de vie, de industiralizat mustul, etc. Sunt si mici producatori care au un tractor, sau doua, o pivinita cu un zdrobitor, sau rezervoare de inox, in care fermenteaza mustul si-l transforma in vin. Deci, se poate face agricultura si cu parcele oricat de mici, daca exista o „cooperativa” care sa ajute oamenii. Acea cooperativa face si ea castig, sa nu creada cineva ca cooperatia inseamna ajutorare pe de-a moaca. Dar. daca preturile sunt cinstite, poate sa castige fiecare partener, proportional cu efortul depus.
Asta primavara am fost 3 luni „Freiwilliger”, adica voluntar la o asociatie din jurul Sibiului, care creste albine si valorifica produsele apcole rezultate. Satul se numeste Hamba si acolo am stat de vorba cu un mecanic care repara tractaore si ce se mai strica prin gospodaria oamenilor. Omul era sudor si mecanic, dar si taran. Avea bineinteles un tractor si mi-a aratat pe-o coasta unde era „graul lui”. Dar, zicea el, a luat in arenda si pamantul unui vecin, care nu avea posibilitatea ca sa-l lucreze. S-au inteles cum vor imparti recolta, au batut palma si apoi si-a facut fiecare cruce, ca sa dea Dumnezeu un an bun.
Acesta este un inceput de cooperatva, la urma urmei. Problema este ca sa gasesti oameni cinstiti care sa gestioneze corect ceea ce le ajunge pe mana.
Citat:
”(M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani
organizatiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de
cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din
România?)”
a fost o naționalizare mascată. Au dat pămînturile înapoi, dar nu le-au dat și utilajele cu care să-l lucreze. N-au putut supraviețui și au vîndut pămîntul la șmecheri pe mai nimic, ca să supraviețuiască. Naționalizarea din 1990 încolo a fost o acțiune mult mai rafinată decît naționalizarea începută după 1945. Mai absconsă. I-ați pămîntul, le-au zis ”unii”, că și-așa ți-l cumpărăm noi pe nimic, cînd vei muri de foame, pentru că n-ai cu ce-l munci ca să exiști. Naționalizarea de după a 1990 a fost o capitalizare pe nimic a pămîntului românilor. Așa au ajuns unii să intre în posesia a zeci de mii de hectare de pămînt, chiar cu bani furați din subvențiile UE.
cu pădurile a fost și mai simplu, pentru că oricum nu aveau proprietari particulari, deoarece proprietarul era statul și prea puțini proprietari români mai aveau titluri de proprietate pentru păduri. Au desființat exploatările, după care au venit ”unii” de-afară, nu numai ”unii” din interior, și le-au cumpărat tot pe nimic.
e valabil și-n industrie. I-au falimentat pe muncitori desființînd baza industrială, valorificînd metalul din utilaje, în loc să le dea muncitorilor, pentru că tot a le lor erau, în chirie pe care aceștia puteau să le și le împartă în acțiuni pentru a deveni adevărații proprietari. Dacă se întîmpla așa ceva ”unii” nu puteau pune mîna și pe industrie ca s-o capitalizeze și să fie ei proprietari, nu românii.
și cu apartamentele au făcut o afacere bună vîndzîndu-le românilor a doua oară. Românii munciseră pentru ele în sistem comunist și plătiseră pentru ele prin muncă și chirii de-o viață. Normal trebuia să devină proprietari automat după 1990 fără să mai plătească nimic pentru ele.
în paralel ”unii” au făcut împrumuturi la BM și FMI în numele românilor, pe care și le-au însușit ei, pentru a face afaceri cu industria, agricultura, silvicutura, etc., pentru interesul lor personal, iar pe români i-au băgat în sclavie pe vecie, punîndu-i să plătească împrumuturile. Așa s-au îmbogățit unii peste măsură într-un timp record, care nu are precedent în istoria lumii.
naționalizarea asta a avut loc în doar 25 de ani, în timp ce pentru americani naționalizarea mascată le-a luat vreo 200 de ani, dar să nu uităm că aveau experiență cu naționalizarea lor de peste 200 de ani de matrapazlîcuri zis ”capitaliste”, așa că pentru a ne naționaliza mascat pe noi le-a luat mult mai puțin timp.
așa au apărut magnați peste noapte în România, care și-au însușit pur și simplu avuția și munca românilor de 45 de ani într-un timp record, nemaiîntîlnit în istoria lumii, devenind proprietari pe România printr-un proces forțat și accelerat de desproprietărire a românilor și transformarea lor în sclavi pe vecie pentru returnarea împrumutirilor uriașe, pe care nu le vor putea plăti niciodată. În afară de dobîndă, camătă, românii nu vor plăti nimic din banii împrumutați.
Dumnezeu ne-a dat nouă direct cămătari, sărind peste capitaliștii adevărați, care ne-au cumpărat cu totul, iar acum ne vînd eșalonat prin dobînzi.
la toate astea nu trebuie să uităm nici de furtul sistematic la salarii și pensii, de cel puțin 10 ori mai mici decît în UE, tot de 25 de ani.
românilor nu le-a mai rămas nimic de făcut decît să pună mîna pe bîtă să-și adjudece ceea ce era de drept a lor, țara numită România, nu Iudeostan.
subscriu :)
asa este. corect !
„Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piata româneasca:
„Exista 6 milioane de case si apartamente în România. Iar toate
proprietătile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu
există asa ceva. Aceasta reprezinta un „stoc de locuinte” în valoare de
300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să
producă profit.” – bun, iar eu intreb daca stie cineva care mai e situatia azi, cu ipotecile in Romania si cu suma totala a datoriilor romanilor de pe urma acestor ipoteci? Are cineva aceste date statistice ori sunt secret bancar? Am cautat aceste date pe net si sunt doar partiale si punctuale.
O vorba inteleapta zice ca atunci cand nu razbesti singur si ai nevoie de o mana de ajutor, cea mai apropiata si mai la indemana mana este cea proprie.
Are dreptate irlandezul nostru, dar mesajul lui va avea rezultat nul. Nu-si schimba UE parerea si nici bugetul, din cauza unei scrisori. Si probabil si daca ar veni bani mai multi, i-ar sifona rechinii care s-ar ocupa de distribuirea si folosirea lor, asa incat la baietul taran nu va ajunge nimic. Solutia este alta si am prezentat-o in cartea „De la inima spre cer” in doua capitole din partea a treia, unde am dezvoltat un plan bazat pe principiile doctrinei legionare de revigorare a satului romanesc. Reproduc aici unul din aceste capitole:
28 Agricultura de „subzistenţă“
Ca să ne întoarcem din drum nu trebuie să inventăm din nou roata. E destul ca să privim în urmă cu 100 de ani şi vom descoperi o organizare pe care noi o vom numi gospodăria ţărănească. Dorim să introducem acest sistem doar acolo unde se potriveşte, în satele părăginite, unde doi trei bătrâni uitaţi de lume şi de Dumnezeu îşi duc povara bătrâneţilor, sau pe culmile dealurilor, pe care altă dată păşteau nenumărate turme, sau pe terenurile abandonate, pe care nu le mai lucrează nimeni.
Această gospodărie ţărănească producea aproape tot ce‑i trebuia familiei
gospodarului. Doar sare, chibrituri şi gaz pentru lampă mai trebuia să cumpere. Bărbatul şi cu nevasta, prin munca lor, ajunseseră la prosperitate, linişte şi fericire. (Atunci când erau lăsaţi în pace!) Ţăranul muncea ţarina lui, pe care o lucra cu boii sau cu caii. Cultiva grâu, orz, cartofi, porumb. Coseau lunca şi făceau fân. Creştea neapărat şi animale, altfel sistemul nu funcţiona. Animalele erau cele care consumau produsele agricole, producând plusvaloare, împreună cu ogorul. Aţi auzit de ţărani care se plâng după recoltare că preţul porumbului de pe piaţă e prea mic? Ei, puteţi fi siguri că acei ţărani nu creşteau animale.
Tot ce producea ţarina, era valorificat prin animalele din bătătură. Omul avea boi sau cai, vacă cu lapte pentru copii, oi sau capre, porci în coteţ, găini, iepuri, gâşte sau raţe. Aceste animale erau crescute şi îngrăşate cu produsele câmpului. Toată vara o parte din animale îşi agoniseau hrana de pe păşune, de la gârlă, de pe marginea şanţului. Creşteau prin grija lui Dumnezeu. Doar iarna erau hrănite de om. Totul era folosit, nimic nu era aruncat, nu existau deşeuri. Paiele şi cocenii de porumb erau folosiţi ca aşternut pentru vite, apoi împreună cu gunoiul de grajd se întorcea
pe câmp, ca îngrăşământ.
Femeia ţinea gospodăria, hrănea copii, animalele, mulgea vaca, oile, în timp ce omul era la câmp. Când era vremea, mergea şi ea la semănat, prăşit, cules, recoltat. Tot nevasta se îngrijea de grădina de legume din spatele casei, unde punea fasole, morcovi, cartofi de vară, porumb de copt sau fiert. Prin curte şi grădină mai aveau pruni, nuci sau meri, caişi sau cireşi. Tot ea mai dărăcea şi torcea lână, ţesea covoare şi scoarţe,
împletea pulovere, mănuşi şi şosete pentru toată familia. Desigur că gătea, mai făcea brânză din laptele oilor, caş şi urdă, marmeladă de casă, compoturi, fructe uscate, punea murături pentru iarnă. Pe măsură ce îmbătrâneau, veneau copii din spate care puneau umărul şi preluau de la părinţi o parte din grijile gospodăriei.
Astfel se hrăneau cu alimente proaspete, pline de vitamine, lipsite de
chimicale şi tratamente inutile, la care industria alimentară se pare că nu
poate renunţa. Era o hrană ecologică, pentru care orice om din statele
„dezvoltate“ ar plăti bani grei, dacă ar avea de unde o procura. Pentru că
asemenea alimente au dispărut de pe piaţă. Au dispărut producătorii, a dispărut şi gospodăria ţărănească, s‑a distrus o întreagă civilizaţie arhaică, dar eficientă. Niciun fel de agricultură, oricât de avansată, nu reuşeşte să
producă alimente atât de valoroase, cu cheltuieli atât de reduse. Şi totul stă
la îndemâna gospodarului, nu‑i trebuie nimic dinafară, după deviza „Totul prin noi, prin munca noastră“. E sistemul perfect, care poate fi reînviat în România. Care poate reînvia România!
Dar de ce l‑am reînvia? Pentru a da de lucru la mii de oameni, care şi‑ar agonisi astfel hrana singuri, n‑ar mai fi dependenţi de un ajutor social insuficient şi înjositor sau la mâna unui angajator, n‑ar mai depinde de alţii, decât de hărnicia lui şi de Dumnezeu. Ar putea trăi demni, fericiţi, feriţi de bolile civilizaţiei, crescând mai mulţi copii, care încep şi la noi să fie o raritate. Ar aproviziona ţara cu alimente ecologice, pentru că nimeni nu ne va opri să certificăm biologic aceste gospodării. Şi vom mai realiza ceva extraordinar! Vom întoarce algoritmul care ne‑a sărăcit, pe dos. În loc să privim noi cu jind la ţările avansate pentru un telefon mobil, vor privi ei la noi cu invidie, pentru că vom avea ce ei au pierdut de mult: alimente curate pline de vitamine, un mediu nepoluat, oameni sănătoşi şi frumoşi, curţile pline de copii, natura intactă.
Ar fi un sistem pentru care cei care fac strategia de apărare a ţării ar
trebui să‑l ia în calcul, dacă nu le‑ar sta gândul la alte prostii. Ce ne facem
dacă o ploaie de rachete ne distrug centralele electrice din sistemul energetic naţional şi cele câteva rafinării? Fără curent electric şi combustibil, în 10 zile foamea s‑ar instala în toate marile oraşe ale ţării. Dar, dacă am avea 10% din familii organizate în ancestralele gospodării ţărăneşti, situaţia ar fi salvată, pentru că acolo alimentele sunt păstrate în pivniţă, carnea şi
cârnaţul prăjit în bidonul cu untură, brânza în burduf iar telemeaua în
putinică. Porumbul şi grâul e pus bine în hambar, astfel că aceste gospodării ar deveni adevărate depozite de alimente care, în caz de necesitate, ar completa baza de aprovizionare a oraşelor.
Muţi vor zice că ce vrem noi este utopie. Nu este. Nu poate fi utopie un sistem care a existat şi a funcţionat! Iată şi dovada, luată din memoriile lui Dan Ion intitulate Amintiri din alte vremi. El a fost fruntaş în satul lui, om harnic şi muncitor, plin de idei şi de iniţiativă. A fost întemniţat pentru convingerile lui legionare. Iată ce‑a avut şi ce găseşte când vine acasă din închisorile comuniste:
„Aşa, după opt ani am ajuns acasă unde mă aşteptau alte surprize.
Lăsasem o gospodărie cu un grajd plin cu bivoliţe, altul cu cai, oi, porci, stupi, maşină de coasă, maşină de scos cartofi, maşină de semănat, separator de unt, cazan de fiert cartofi, patru care, poduri pline cu cereale.
Nimic nu mai era. Ai mei erau flămânzi. Soţia spunea că cumpărau o pâine neagră şi mâncau trei inşi o singură dată. Soţia era bolnavă, fiica mea Mărioara, dată afară din Şcoala Tehnică, ginerele, Mon, care era ofiţer, dat afară din armată. Peste tot necazuri, din cauza mea, pentru că luptasem ca poporul român să fie un popor mândru şi de caracter. În curte nu mai era niciun animal, doar un câine, care curând, a murit şi el.“
da, or fi, desigur, dar acestia trebuie acceptati numai atunci cand sant de buna credinta, cand demonstreaza prin fapte, nu prin vorbe, loialitate fata de poporul român, si numai cu sfaturi, nu pusi in functii de decizie, sa hotarasca ei pentru noi ! cat ar fi ei de destepti si bine intentionati !