>    „Petru
> Groza ne-a dat înapoi
> Ardealul“
.
.

>> „Weekend
> Adevărul“: Domnule profesor,
> cum aţi intrat în lumea
> politică?
>
> Mircea Maliţa:
> După război, am căutat să văd ce înseamnă
> politica şi ce
> e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide,
> pentru că în dictaturi
> dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de
> liceu şi mă duceam la
> adunări. Am fost la toate partidele care ţineau
>  uşa deschisă, mergeam să trag cu
> urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind
> de la
> antihitlerismul care exista în familie prin respingerea
> antisemitismului, a
> legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe baza
> faptului că Petru Groza
> ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis să mergem
> acasă, am
> ales.
>

> Primul român
> în Clubul de la Roma
>

> Numele:
> Mircea Maliţa
>
> Data şi locul
> naşterii: 20 februarie 1927,
> Oradea
>
> Starea civilă:
> căsătorit
>
>
> Studiile şi
> cariera:
>
> Este licenţiat în
> matematică şi filosofie.
>
> A fost preşedinte al
> Uniunii Naţionale a
> Studenţilor din România.
>
> 1950-1956 – Directorul
> Bibliotecii
> Academiei
>
> 1956-1961 – Consilier
> al Misiunii
> Permanente a României la ONU
>
> 1962-1970 – director
> şi ministru adjunct la
> Afaceri Externe
>
> 1970-1972 – Ministru
> al Învăţământului
>
> 1971-1989 – Profesor
> universitar al
> Facultăţii de Matematică, Universitatea din
> Bucureşti
>
> 1980-1982 – Ambasador
> al României în
> Elveţia şi la ONU
>
> 1982-1984 – Ambasador
> al României în SUA
>
> Este primul român
> membru al Clubului de la
> Roma, cofondator al Centrului Cultural European (din 1991)
> şi membru al
> Academiei Române (din 1994) şi al World
>  Academy of Art and
> Science (n.r. – Academia Mondială de Artă şi
> Ştiinţă).
>
> A publicat, printre
> altele, „Diplomaţia
> română“, „Aurul cenuşiu“ şi „Homo
> fraudens“.
>
> Locuieşte în:
> Bucureşti
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>
> „Nene Maniu,
> facem guvern nou!“
>
> Groza spuneţi că
> ne-a dat Transilvania?
>
> Absolut. El era în
> Frontul Democrat şi
> trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles
> că regimul e făcut de
> Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai
> să fie acolo, în postul
> de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare
> această chestiune, să
> figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi dominat de
> alţii. Şi a spus că
> acceptă doar dacă Stalin îi spune personal că
> Transilvania e a noastră. Mulţi
> au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalin să-mi
> spună. La telefon.“ Tot
> jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul.
> Vreo două zile a
> stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că
> aşteaptă telefonul de la
> Stalin.
>
>
>
> A sunat
> Stalin?
>
> N-a sunat Stalin, a
> sunat secretarul lui –
> nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon –, care i-a spus
> că e însărcinat să-i
> comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a URSS este
> ca Ardealul să revină în
> întregime României şi că va spune acest lucru la
> momentul potrivit“.  A
> fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce
> la Maniu şi-i spune:
> „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să
> fii cu mine, să
> reprezinţi ţărăniştii în Guvern“. Maniu a spus:
> „Nu pot să te urmez. Nu vreau
> ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut
> comuniştii“. Atunci Groza
> s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne
> revine nouă şi pot să obţin
> asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor
> blestema“. E dramatic,
> nu? Parcă e teatru.
>
>
>
> De unde ştiţi
> aceste lucruri?
>
> De la domnul Pamfil
> Ripoşanu, secretarul
> lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la
>  New York , în anii ’70.
>
>
>
> Picasso, un
> bătrânel bine dispus
>
> Ştim că l-aţi
> cunoscut pe pictorul
> Pablo Picasso…
>
> L-am văzut foarte
> puţin. Privesc înapoi cu
> durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de
> admiratori, în Salle Pleyel,
> la Paris , unde
> se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena
> rapid un
> porumbel pe un carton. Am fost atât de uluit când am fost
> aproape de el, atât
> de fascinat, încât am uitat să trec să-mi iau
> porumbelul. Era un bătrânel bine
> dispus, fericit pentru că i se născuse un
> copil.
>
>
>
> Eraţi cu Mihail
> Sadoveanu acolo?
>
> Da. El s-a văzut cu
> Picasso, dar n-au avut
> o mare conversaţie. Picasso, oriunde apărea, era invadat
> de lume. Cu Tristan
> Tzara a fost mai pe larg. Eu am organizat întâlnirea
> dintre ei, care a fost
> neobişnuită. Amândoi stăteau şi nu-şi vorbeau. Se
> uitau zâmbind unul la altul.
> Mă gândeam cum se poate ca doi oameni care sunt mai
> taciturni să-şi pună în
> mişcare filmele trecutului. Unul fiind boier moldovean, iar
> altul trăind în
> marginile oraşelor şi refugiindu-se în alte ţări. Am
> tuşit, am început să spun
> nişte lucruri, dar tot tăcuţi au rămas. După aceea, cu
> foarte multă căldură
> şi-au strâns mâns şi şi-au spus „La
> revedere!“.
>
>
>
> N-au
> vorbit?
>
> Câteva cuvinte… Era
> întâlnirea dintre doi
> corifei.
>
>
>
>
>
>
>
> Eram în clasa
> a IV-a de liceu la cedarea Ardealului. Îmi amintesc perfect
> noaptea pe care am
> petrecut-o într-un camion care mă ducea în Fărăgaraş,
> la un unchi. În casa
> noastră din Oradea
> se auzea cel mai des: «Vin
> ungurii!».
>
>
>
>
>
>
>
> Între
> 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca
> Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian
> Blaga?
>
> Destul de bine. L-am
> cunoscut la
> Cluj. Sigur că
> era o situaţie jenantă pentru mine ca eu, un tânăr
> director, să inspectez un
> mare geniu al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era
> foarte tăcut şi, în
> general, era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să
> fac această vizită,
> pentru că era filiala noastră. După ce am schimbat
> câteva cuvinte acolo, ne-am
> întâlnit la masă, întâmplător. Ne-am dus la acelaşi
> restaurant foarte modest cu
> mâncare pentru oamenii care suferă de stomac. Acolo mi-a
> povestit câteva
> lucruri mai personale.
>
>
>
> „Nu-l văd pe Dej
> nici tăind o găină“
>
> Cum a fost convins
> Hruşciov să retragă
> trupele din România în ’58? Lucraţi deja în
> diplomaţie atunci.
>
> Bodnăraş, Maurer şi
> Dej erau oameni care
> aveau o experienţă de viaţă extraordinară, ieşită din
> comun. Când a venit
> Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prietenie maximală, nu
> cu presiune sau cu
> ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat,
> că nu mai e nevoie să menţină
> trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se
> ţineau cursuri şi se
> învăţau o mulţime de lucruri.
>
>
>
> La
> Doftana?
>
> La Doftana. Era ca o
> mică universitate.
> Athanasie Joja, şeful meu de la ONU, ţinea acolo cursuri
> de logică.
>
>
>
> Cum era Ana Pauker?
> Aţi cunoscut-o?
>
> Ana Pauker era total
> devotată unui clan
> totalitar. Doamna aceasta a reprezentat o faţă a
> civilizaţiei contemporane care
> a fost ceva mai autoritară decât normalul. Ea a fost
> specialistă în comploturi
> obscure şi opace. Cifrând, speculând. A avut o viaţă
> care nu este normală,
> naturală, la văzul publicului.
>
>
>
> Ioan Gheorghe
> Maurer?
>
> Era un avocat căruia
> îi plăcea vânătoarea.
> Se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte
> subtilă. Când i-a propus
> Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: „Dragă,
> eu sunt pe jumătate
> neamţ, pe jumătate francez. România nu merită aşa ceva.
> Trebuie să fie un
> român, nu unul ca mine“. I-a propus chiar pe patul de
> moarte. Dar n-a vrut.
>
>
>
> Era aşa apropiat de
> Dej?
>
> Da. Foarte interesantă
> este legătura care
> s-a făcut între un om cu formaţie politică şi unul cu
> formaţie juridică. Dacă
> vreţi, Maurer a fost un mic-burghez de provincie (râde)
> foarte dotat şi foarte
> inteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit,
> care-şi iubea meseria.
> Amândoi au ţinut la România ca la ochii din cap. Şi n-au
> avut altă preocupare
> decât să-i facă bine. Avere la ei? Căpătuire? Nimic! Nu
> visau altceva decât
> binele ţării.
>
>
>
> Epoca lui Dej coincide şi cu
> perioada represivă a
> comunismului. Au murit oameni în închisori
> politice.
>
> Nu spuneţi asta!
> Statul, la ora aia, era
> confiscat de o armată de ocupaţie. Nu poţi da vina pe
> stat când sunt nişte
> străini care îl gestionează în întregime cu putere
> armată. Cu forţă, nu cu
> tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care
> dădea soluţii şi comenzi.
> Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că
> nu e istoria mea. Nu e
> istoria ţării româneşti.
>
>
>
> Păi, închisorile
> au fost aici, pe
> teritoriu românesc.
>
> Aici, dar cine le
> făcea, cine le
> supraveghea şi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi,
> bine dotaţi şi
> încredinţaţi de puterea supremă să facă aceste
> lucruri. Nu-l văd pe Dej nici
> măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva
> răutăcios. La lucrurile
> politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori te
> împuşcă, acolo probabil că era
> altfel. În categoria aceea de probleme nu mă amestec. Dar
> închisorile n-au fost
> răspunderea lui. Poţi să-i acuzi alte chestiuni: că n-a
> înţeles problema
> agrară. El a fost foarte impresionat de o vizită pe care a
> făcut-o în Bulgaria,
> când era el stăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a
> zis: „Nu se poate ca
> ţăranul bulgar să trăiască mai bine!“. Şi a început
> să se preocupe, dar a fost
> doar un început, pentru că n-a fost un
> specialist.
>
>
>
> Cum
> au îmblânzit românii „câinele
> ciobănesc“
>
>
>
> Aţi fost consilier
> al primei misiuni a
> României la ONU, din ’56 până în
> ’60.
>
> Americanii sunt mult mai
> primitori şi mai
> deschişi faţă de nou-veniţi, în comparaţie cu
> occidentul Europei. Sunt amabili,
> vor să te cunoască, dar atâta timp cât ştiu că nu ai
> făcut sau ai spus ceva
> împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos, inamical,
> atunci devin mai rău decât
> un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: au
> deschideri mari, dar
> verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e
> criză.
>
>
>
> 1956. Eleanor Roosevelt
> şi soţia lui Mircea
> Maliţa, în SUA
>
>
>
> Aţi stârnit şi
> antipatii la
>  New York …
>
> Da, cu Silviu Brucan. El
> a luptat
> întotdeauna pentru supremaţie, pentru a avea o poziţie
> mare. Credea despre sine
> că avea o inteligenţă ieşită din comun. Ca ziarist,
> într-adevăr a fost bun. În
> scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un
> talent destul de bun. Dar
> ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam
> mult şi, sigur, că
> aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile
> pe care auzea că le
> citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact.
> Făcea asta cu un sârg de
> elev.
>
>
>
> Dej şi Maurer au
> anunţat imediat
> americanii
>
> Când s-a rupt
> ritmul în relaţiile
> diplomatice cu URSS?
>
> Dej şi Maurer, care
> erau prieteni, voiau
> uşurarea presiunilor împotriva independenţei României
> făcute de URSS. Acesta
> era secretul lor nescris. Până n-au plecat trupele nu se
> putea realiza nimic.
> S-au mai ivit ferestre când a plecat Ana Pauker, apoi
> Chişinevschi. După
> ’62  (n.r. – în cazul crizei rachetelor cubaneze),
> s-au simţit complet
> dezlegaţi când au văzut aventura imensă în care se
> aruncă Hruşciov, împreună cu
> toată lumea socialistă. Atunci au spus: „Asta nu se
> poate tolera!“. Imediat au
> reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au
> nimic cu SUA şi că nu va fi
> nicio acţiune împotriva lor, în caz de
> conflict.
>
>
>
> „A se arde înainte
> de a fi citit“
>
> Cum au
> anunţat?
>
> Au trimis o scrisoare
> aşa de secretă încât
> nu s-a găsit. Dar aşa se întâmplă, sunt secrete care
> sunt în plic lipit pe care
> scrie: „A se arde înainte de a fi citit!“ (râde). Au
> început să se vadă
> urmările acestei strategii impecabile, dar strategia în
> sine nu a ieşit la
> iveală.
>
>
>
> „România, vă
> rugăm să repetaţi!“
>
> Cum a
> început?
>
> Maurer şi Dej
> făcuseră o vizită în ţări
> asiatice şi se întorceau în România prin Rusia. Erau
> luaţi de un avion
> sovietic, care îi scotea din Asia şi îi aducea la
> Moscova, via
>  Siberia . De la Moscova, urmau să ia avionul de
> Bucureşti,
> dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe la
> noi, rămâneţi o noapte.
> Sunteţi musafirii noştri“. Seara, i-a invitat Hruşciov
> la operă. În pauza de la
> operă şi după spectacol au avut nişte discuţii. Ei
> dădeau din cap, dar nu
> spuneau nimic. Maurer i-a spus unui ministru sovietic:
> „Noi ştim că aveţi
> dreptate şi că nu sunt rachete în
>  Cuba . Numai un nebun, un om fără
> minte le-ar fi pus acolo. Suntem de acord că nu sunt“.
> (n.r. – URSS construia,
> în Cuba ,
> baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor
> cubaneze a fost cel
> mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de
> un război nuclear)
> Apoi, au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia“ politică
> a lui Hruşciov şi au
> plecat ca după o întâlnire cu unul care nu are toate
> minţile. Şi-au spus: „De
> ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luăm măsuri!“. A
> început a doua zi. Cu
> limite, bineînţeles. Dar în ’63 am votat primul vot din
> istorie care nu
> coincidea cu cel al blocului sovietic.
>
>
>
> 1956. Mircea Maliţa şi
> soţia sa
>
> Despre ce e
> vorba?
>
> Era vorba de o
> rezoluţie privind
> denuclearizarea Americii Latine. Toate statele prietene cu
> URSS s-au abţinut
> din cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să ne abţinem,
> dar noi am votat
> pentru. Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la
> telefon. Şi ei, în
> România, se frământau mai rău ca mine.
>
>
>
> Cum au reacţionat
> americanii?
>
> A apărut un articol
> într-un ziar cu titlul:
> „Independenţa României“. Şi la lucrări a fost un
> şoc. N-am să uit cuvintele: „
>  Romania , please
> repeat!“. „Yes!“ (n.r. – „România, vă rugăm să
> repetaţi!“ „Da!“) Erau
> nedumeriţi. A fost uluitor. Dar eu, înainte de vot, am
> petrecut mult timp să-i
> conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e interesul lor
> să voteze pentru
> denuclearizare. Le-am spus că ei au votat denuclearizarea
> Balcanilor. Or, când
> altă regiune vrea să se denuclearizeze, trebuie să spunem
> la fel! Noi ne-am fi
> spart capul dacă am fi votat „Nu“.
>
>
>
> Ştim că lui
> Corneliu Mănescu i s-a
> propus să fie mediator între India
> şi Pakistan ,
> în problema Kaşmirului. Cum s-a
> întâmplat?
>
> Delegatul Pakistanului,
> Zulfikar Ali
> Bhutto, care avea să fie chiar preşedintele Pakistanului,
> a venit la Mănescu şi
> la mine şi ne-a propus. Simplu. Dar de acasă a venit un
> răspuns la care eu nu
> mă aşteptam: „Nu!“. Aşa că medierea au făcut-o
> ruşii. Maurer a spus „Nu!“.
>
>
>
> De
> ce?
>
> Şi eu am fost foarte
> intrigat, pentru
> c�� mi se părea o
> onoare. Dar acum îl înţeleg foarte bine, pentru că
> Maurer era consecvent filosofiei lui. El avea altă metodă
> dragă sufletului său,
> metodă pe care a teoretizat-o: concilierea. Mediere fac
> ţările mari, care ţin
> seama de interesele lor. Pe de altă parte, concilierea este
> complet confidenţială.
> Nu se ştie de ea, nu este
> zgomotoasă.
>
>
>
> Numărul
> vacilor din România era secret de
> stat
>
>
>
> Din 1971, aţi fost
> numit ministru al
> Învăţământului.
>
> Am abuzat oarecum de
> faptul că eram
> proaspăt venit şi că puteam lucra fără sugrumări
> birocratice. Fără hârtie. Am
> adus managementul în şcoli, chiar dacă a fost numit
> „organizare ştiinţifică“.
>
>
>
> 1971. Margaret Thatcher
> şi Mircea Maliţa
>
>
>
> Aţi cunoscut-o pe
> Margaret Thatcher din
> postura ministru al
> Învăţământului.
>
> În 1971, când eram
> ministru al Educaţiei,
> am primit invitaţia de a o vizita pe „colega mea“,
> ministrul Educaţiei şi
> Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia. Evident că era un
> interes şi în domeniul
> educaţiei, dar era un interes şi pentru România. Era
> dorinţa ei de a ieşi din
> cadrul cam strâmt pentru ea al
> Ministerului.
>
>
>
> Cum v-a
> primit?
>
> Niciodată n-am avut o
> vizită oficială care
> să fie regizată în forma aceasta impecabilă. A dat un
> mare dejun pentru mine cu
> intelectuali de frunte ai Londrei – vreo 24 de persoane
> – la un castel care, de
> obicei, era rezervat pentru vizite mai
> mari.
>
>
>
> În 1991, v-aţi
> întâlnit din nou.
>
> După ce a căzut
> Cortina, când ea n-a mai
> fost premier, când eu nu mai aveam nicio funcţie de stat,
> în 1991, m-a invitat
> din nou. Din curata amintire a unei cooperări trecute şi
> pentru că voia să ştie
> ce se întâmplă în România. Pentru că eu, din 1984,
> fusesem supus unor rigori…
> Nu putea afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci,
> în zadar încercau
> străinii să mă contacteze. Nu primeam scrisorile, eram un
> fel de necunoscut.
>
>
>
> 1991. Margaret Thatcher
> şi Mircea Maliţa
>
> „Te trimite în
> Cambodgia!“
>
> Ce s-a întâmplat
> în ’84?
>
> Eram ambasadorul
> României la
>  Washington şi am fost chemat în ţară .
> Chemarea mea a fost văzută ca neobişnuită, era sub
> semnul unei probleme. În mod
> normal, mai aveam un an de stat. Mulţi dintre prietenii mei
> de acolo glumeau –
> îmi spunea un deputat american: „Să ştii că te trimite
> în Cambodgia!“.
>
>
>
> Dar de ce aţi fost
> chemat?
>
> Era o nemulţumire
> faţă de comportamentul
> meu care ar fi fost prea lax faţă de ţara mea. De fapt,
> Elena Ceauşescu era
> foarte supărată că n-a primit nicio invitaţie să
> meargă acolo. Nemulţumirea
> reală era că mă reprezint pe mine şi nu pe ei – în
> tonul mai rudimentar al
> conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat“.
> Iar eu am răspuns: „Aş
> vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă
> în mod normal un
> ambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din
> partea mea şi mi-au permis
> să mai stau câteva zile. Am dat recepţie de plecare, am
> făcut vizite. De
> exemplu, preşedintele Consiliului de Securitate era un
> francez care mă
> cunoştea. El a dat masă pentru mine când am trecut prin
> New York ca să vin
> acasă. Alvin Toffler, mare prospectolog şi autorul
> cunoscut care a scris „Al treilea
> val“, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi Toffler,
> la o masă de despărţire.
> Ziariştii din Washington au dat, la fel, o masă de
> despărţire. Am fost la Bush,
> care era vicepreşedinte atunci.
>
>
>
> Şi cum era Bush
> seniorul?
>
> Eu mai mersesem cu el
> prin
>  ţară şi ne împrietenisem. Mă mai invita la el acasă,
> adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şi familia.
> Viitorul preşedinte,
> George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea destul de
> multe probleme
> părinţilor săi la ora aceea.
>
>
>
> De
> ce?
>
> Se droga, nu se ţinea
> de studii, bea.
> Provocările vârstei. Dar ceilalţi copii erau fără
> provocări, aşa că ei despre
> el vorbeau mai mult şi se arătau îngrijoraţi. Bush a
> fost foarte surprins că
> plec aşa repede. „N-am avut timp să-ţi iau o
> amintire“, mi-a spus când mă aflam
> în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, a
> deschis un pupitru, a
> găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele
> SUA“ şi mi le-a dat ca
> amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează
> gestul său care
> ascundea o anumită afecţiune. O prietenie
> vagă.
>
>
>
> Aţi legat, pesemne,
> o mulţime de
> prietenii.
>
> Am fost un personaj
> dificil la Washingotn,
> că sunt foarte „sportiv“. Dar americanilor le plăcea
> că mă băteam pentru
> treburile mele. Eram insistent, mă duceam în vizite
> numeroase până când îmi
> ieşea ceva. De altfel, nu puteai decât printr-un asemenea
> efort să contracarezi
> valul de respingere de care se „bucura“România la
> vremea aceea din cauza lui
> Ceauşescu.
>
>
>
> „Tranchilizator
> pentru Cabinetul 2“
>
> Aţi primit vreo
> explicaţie când aţi
> ajuns acasă?
>
> Nu, în afară de
> interdicţiile care curgeau,
> curgeau. Mi-am dat seama că a fost o decizie foarte
> subiectivă. Ce putea ieşi
> din capul unor oameni în derivă, care nu mai sunt normali.
> Ei erau bolnavi
> amândoi. Toate funcţiunile, toate comenzile se
> transferaseră la Cabinetul 2. El
> stătea trist cu un câine în birou. Ca şi copiii, să se
> joace. Ea avea un alt
> tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte apucături,
> nişte agresiuni,
> ranchiune, fantome… Ştiu că odată, la intrarea în
> birou la ea, am văzut un
> profesor universitar care lua ceva pastile. „Ce faci?“
> „Păi, mă duc la ea şi nu
> pot fără un tranchilizator foarte puternic.“ (râde) Ar
> fi ridicol dacă n-ar fi
> prea tragic.
>
>
>
>
>
>
>
> România este
> una din ţările cele mai încercate de evenimentele
> drastice ale istoriei. Tot
> ce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată istoria sub
> ocupaţie străină, tot
> timpul o victimă a imperiilor
> vecinilor.
>
>
>
>
>
>
>
> Există
> un moment anume al „transferului“ de putere la
> Cabinetul 2?
>
> Da. El a început în
> anii ’70, cu moderaţie.
> Încet-încet. La sfârşitul anilor ’70, după cutremur,
> s-au deranjat puţin la
> raţionament şi la comportament. Iar în anii ’80 a fost
> criza care i-a speriat
> îngrozitor. După criză n-au fost în stare să tragă
> concluziile necesare.
>
>
>
> „Supe de la
> elveţieni“
>
> În ’80 aţi fost
> ambasador şi la Berna,
> în Elveţia.
>
> Atunci s-a întâmplat o
> anomalie ridicolă.
> Am vrut să aduc afacerea Nestle în România, dar nu s-a
> putut realiza pentru că
> numărul vacilor era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au
> fost cuvintele
> memorabile ale Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâta chimie
> încât să nu trebuiască
> să învăţăm să facem supe de la elveţieni“ (n.r. –
> lapte praf). Dezamăgiri ca
> aceasta m-au ros tot
> timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de acolo, că
> venea o gafă de
> acasă.
>
>
>
> V-aşteptaţi să
> cadă cuplul Ceauşescu?
>
> În logica lucrurilor,
> ei mergeau în jos în
> chip vizibil. Ca pe tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi
> ca prezenţă. Plus că
> spuneau inepţii îngrozitoare care distrugeau poziţia
> ţării. De exemplu,
> enormitatea cea mai mare a fost să pretindă că URSS-ul
> lui Gorbaciov trădează
> comunismul, care trebuie salvat de către România, de pe
> Dâmboviţa. Suntem în
> cazul patologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţa prin
> explicaţii politice.
> Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de
> rătăcire de care erau
> cuprinşi în mod crescător şi definitiv.
>
>
>
> „Nu
> putem fi continentali. E prea mare
> Europa“
>
>
>
> Sunteţi primul
> român din Clubul de la
> Roma.
>
> A fost o instituţie
> care m-a marcat. Am
> început să înţeleg că este ceva fals şi dăunător în
> formalismul birocratic,
> oricât de savant ar fi. Şi este o tragedie când el e
> practicat cu atâta savoare
> de Europa. E păcat, pentru că adevărata mişcare şi
> evoluţie a societăţii nu se
> fac nici prin hârtii, nici prin decrete, ci prin fapte.
> Vorbele sunt relative
> şi neimportante în raport cu ceea ce se întâmplă, se
> construieşte, se produce.
> „Limitele Creşterii“, primul raport al Clubului, a fost
> un duş rece, deşi a
> fost mult criticat.
>
>
>
>
>
>
>
> Oamenii
> aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii
> de totală predare a personalităţii
> şi gândurilor lor, nu cred că sunt în buna tradiţie a
> românilor. Nu sunt ei.
> S-a format o mutaţie de persoane. Cu instinctul de
> supravieţuire stins, cu
> creativitate zero, cu perspectivă zero, cu «Trăieşte-ţi
> clipa!» – super. Ăsta-i
> tip de român? E disperat, săracul, te rog să mă
> ierţi.
>
>
>
>
>
>
>
> Noul
> raport spune că statele trebuie să fie mai puternice,
> mai active. Nu e un paradox în contextul
> globalizării?
>
> E o mişcare greşită
> şi sinucigaşă a
> omenirii să discrediteze cea mai preţioasă instituţie pe
> care oamenii au
> creat-o în interesul supravieţuirii lor. Nu există mai
> mare bază şi mai solidă
> pentru existenţa întregii omeniri decât acel binom:
> cetăţean şi stat. Când
> statul e lovit, cetăţeanului aproape că i se ia
> cetăţenia. I se spune că e
> cetăţean al Europei, cetăţean al omenirii. Cuvinte
> fără sens!
>
>
>
> N-are sens
> cetăţenia europeană?
>
> Nu există! Doar dacă
> Europa va fi un singur
> stat, dar atunci va fi doar pentru că desfiinţează
> statele existente şi le
> înglobează. Asta e altceva. Dar, mă întreb, cum să
> topeşti lumea într-o
> unitate? Care să fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai
> existe distincţiile
> care fac naţiunile să fie în competiţie, să aibă
> specific, creaţie artistică, o
> contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi, dar De
> Gaulle a spus foarte clar:
> „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentru
> că a fost englez“.
> M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de mode.
> Cetăţenii, dacă n-ar
> avea stat, n-ar avea identitate, pentru că n-ar avea cine
> să le-o dea. E
> cultura comună protejată de zidurile unui stat care ne
> ţine de cald, care ne dă
> identitate.
>
>
>
> Păi, se pune la
> îndoială viitorul
> statului-naţiune.
>
> Vai de mine! Statele
> mari se joacă cu
> cuvintele, crezând că e statul lor cel care va domina
> lumea. Aia e altă mâncare
> de peşte. Nu cred că vrem un statut
> apatrid.
>
>
>
>
>
>
>
> S-a pierdut
> un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este
> universală. E locală. De când
> lumea. Civilizaţia este integrabilă: o poate copia cel mai
> înapoiat continent
> şi o poate pierde cel mai avansat continent. Dar cultura
> nu.
>
>
>
>
>
>
>
> Europa?
>
> Nu există identitate
> europeană, nu putem fi
> continentali. E prea mare Europa. De aia s-au format state,
> întrucât
> continentele sunt prea mari pentru noi. Păi, vă deschid
> acum un „Economist“.
> Uitaţi-vă la faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la
> ea cu cât creşte! Cu 0,3%
> sau 0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi,
> uitaţi-vă la statele
> emergente! Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune
> realitatea faptelor?
> Atunci, de ce stai şi faci filosofia integrării când ai
> creştere zero? Europa
> toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru, vine
> Portugalia. Aşteptăm cu
> sufletul la gură care e la rând.
>
>
>
> Mircea
> Maliţa despre…
>
>
>
> Henry
> Kissinger
>
> Vedeţi, eu am unele
> rezerve faţă de
> scrierile lui. Cred că a strecurat un subiectivism prea
> mare în lucrări care
> trebuia să fie mai sobre şi mai obiective. Apoi, nu a
> recunoscut rolul pozitiv
> pe care l-a avut România în comunicarea dintre
>  China şi SUA în ajunul vizitei lui
> Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prin România,
> între cele două state.
> S-a mai deschis unul prin Pakistan ,
> dar Kissinger a dat prioritate celui din
>  Pakistan . Pe de altă parte, nu poţi
> să-i negi talentul excepţional, cultura mare, capacitatea
> de muncă neistovită,
> prezenţa nemişcată în treburile
> mondiale.
>
>
>
> Mihail
> Gorbaciov
>
> L-am întâlnit, spre
> exemplu, la o
> conferinţă a Clubului de la Roma. Eram în Germania, unde
> am observat cu ochii
> mei ce fantastică primire îi face cetăţeanul de rând.
> Nemţii ştiau că, dacă
> s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da!“. O
> femeie din mulţime chiar a
> venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru că
> vizitează
>  Germania . Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am
> dus tot la o întâlnire a Clubului. El nu mai era
> preşedinte atunci. A doua
> oară, era mult transformat. Se dedica scrisului şi era
> căutat la multe
> întruniri internaţionale,
> la care-i plăcea mult să apară.
>
>
>
> Eleanor
> Roosevelt
>
> Ea făcea parte din
> personajele tăcute, mai
> ales la vârsta ei. Cu mine a fost amabilă, simpatică,
> binevoitoare. Nu aveam de
> discutat teme politice, întrucât erau întâlniri sociale.
> Am fost la o masă dată
> de Nelson Rockefeller, când s-au pus steagurile noilor
> ţări membre ONU. Era
> 1956
>
>
>
>
>
>
>
> Ronald
> Reagan
>
> Am avut conversaţii,
> mă ştia pe nume. Era
> omul cel mai amabil,
>
> glumeţ, creând o
> atmosferă de destindere
> tot timpul. A luat de câteva
>
> ori ton foarte puternic
> împotriva
> sovieticilor, dar contactul personal
>
> era cu totul altfel. Îl
> sim��eai pe marele actor
> care joacă un alt joc.
>
>
>
> Nelson
> Rockefeller
>
> Mereu cu zâmbetul pe
> buze, simpatic şi
> politicos. Nimic crâncen, nimic mare, nimic magnat. De la
> el cred că am
> observat că toate personajele mari ale SUA au un fel de
> grijă de a nu epata
> prin îmbrăcăminte, prin apariţie, prin vorbe. Erau mai
> mult decât common (n.r.
> – obişnuiţi), se pierdeau în masa mare de cetăţeni.
> Nu se urcau pe un soclu.
> Aşa devin importanţi, nu prin apariţii regizate. El a
> fost unul din exemplele
> acestea. Am avut întâlniri cu el la acea masă pe care a
> dat-o, iar când a fost
> vicepreşedinte i-am amintit cum ne-am văzut. A fost
> zâmbitor, şi-a adus aminte,
> m-a bătut prietenşte pe umăr şi mi-a zis: „Take care,
> take care!“ (n.r. – Ai grijă!).
> Adică, dacă ştii să te păzeşti, e mai bine.
> (râde).
>
>
>
> Indira
> Gadhi
>
> Am cunoscut-o la
>  New Delhi . Am fost la ea în vizită în 1968 cu
> ministrul nostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană
> citită, isteaţă. Era
> foarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez
> spunea că va fi o
> revoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne
> pregătim pentru ea. Ea a dat
> din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană
> în plus o să-mi aducă
> sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un
> cortegiu, la mormântul
> lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al
> Indiei.
>
>
>
> Fidel
> Castro
>
> Este un pasionat. Un
> revoluţionar. E un
> caracter special de militant. El
> luptă de la început până la sfârşit, în orice
> împrejurare. La el, munca e
> luptă, viaţa e luptă. A fost revoluţionar de când a
> fost student. Am fost
> invitat în Cuba
> ca ministru al Învăţământului. A vrut să mă
> întâlnească în timp ce eu eram pe
> teren, că aşa-i plăcea, să vadă şcoli care se
> construiesc. Cineva de la
> protocol însă n-a făcut bine corelările, iar el a fost
> când eu nu eram şi
> invers. Venise să discutăm educaţie. Apoi, l-am cunoscut
> când a venit la
> Bucureşti.
>
>
>
>
>
> Acest articol
> a fost publicat în „Weekend
> Adevărul“.