Text preluat  de pe site

.

ilie tudor • 5 hours ago

Există un text memorialistic datorat poetului Vasile Posteucă(1912-1972), mort în exil, document la fel de emoţionant şi încărcat de dramatism, cu atât mai mult cu cât a fost scris de un participant direct la deshumarea Capitanului şi a celorlalţi treisprezece asasinaţi, Nicadorii şi Decemvirii, petrecută la Jilava în 28 noiembrie 1940.
Redăm acest fragment din ziarul său scris la Buchenwald pe 24 Iunie 1944 (de ziua Legiunii), fragment conţinînd aminitirile lui Vasile Posteică despre desgroparea Căpitanuluim a Nicadorilor şi Decemvirilor din groapa comună de la Jilava:

„Mă înconjoară şi acum lumina blândă a acelei dimineti tihnite de toamnă târzie. Sunt acolo în păduricea dela Jilava. Soarele ridicat de-asupra salcâmilor ne-a alungat desnădejdea din suflete. Am dat de trupuri. Luăm tărâna cu grijă, scormonind cu degetele, ridicând-o cu palmele. Desgolim încet cele 14 trupuri. Intâi picioarele, apoi spatele şi capetele. Au fost aruncati în două rânduri, de-alungul gropii. Unii peste alţii, cu faţa în jos. Il recunoaştem la mijloc pe Căpitan. Mai voinic decât toti. Drept ca un gorun prăbuşit de furtună, cu fruntea pe umărul lui Niki Constantinescu.
Căpitanul! Ne cuprinde o durere cutremurătoare. Victor Silaghi, paladinul Căpitanului, dă la o parte ultimii bulgări cari îi acopăr fata, apoi isbucneşte într’un plâns nestăvilit şi sărută fără să se mai oprească trupul aceluia care i-a fost nădeide, soare şi Căpitan. Pe mal, femeile celor morti plâng cu hohote. Fața Doamnei Lilica e numai lacrimi, în cari plânge însăşi soarele. Moş Zelea geme ca o fiară rănită şi ochii lui, secătuiti de plâns, străpung cerul pentru a cere, pare!, o deslegare, o întelegere. Mã simt mic, apăsat sub bolovanii uriaşi ai clipelor care trec greu, şi mă cuprinde teama ca nu cumva tatăl Căpitanului să se prăbuşească la pământ. Mã tem că-l va sfărma durerea. E în el nu numai durerea de tată care şi-a pierdut cel mai drag fecior, ci însăşi durerea neamului, care-şi pierde la capătul a secole de luptă şi îngenunchere pe cel mai mare profet şi mântuitor. Va întelege cineva vreodată aşa cum trebuie măretia durerii acestui tată, care după patru decenii de luptă nationalistă, se înscrie pentru a duce lupta mai departe în oastea şi sub comanda propriului său fecior? Cred că e unicul caz în lume acesta, când un tată se înscrie să lupte şi să asculte neşovăitor, până la moarte şi dincolo de ea, sub comanda politicã a copilului său! Mã uit la el şi mă mir cum poate suporta atâta durere câtă se revarsă din ochii lui secătuiti, din bratele acelea ridicate spre cer ca nişte blesteme apocaliptice. Dar n’am timp să mã uit multă vreme. Alăturea e trupul Căpitanului, multiplicat în alte 13 trupuri. Numărăm ca să ne convingem că sunt toti. Da. Sunt 13. Imi trece repede prin minte semnificatia tainică a lui 13. Chiar şi’n mormânt a avut parte Căpitanul de numărul 13. A fost îngropat împreună cu „cei 13 înmormântati de vii” ai săi Nicadorii şi Decemvirii. Si a murit la 39 de ani : de 3 X 13.
Cu grijã, înfãsurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Tărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâni, o amestecâm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi, ca talisman. Tărâna Căpitanului, a Nicadorilor, a Decemvirilor. „Acum slobozeşte, Doamne, pe robii tăi”… Plângem cutremurati. De minunea pe care o vedem cu ochii, de durerea mortii nedrepte, de toată jalea neamului văduvit de Căpitan şi de cei mai buni luptători ai săi. Plângem. De acum vom merge plângând, cu aceste trupuri sugrumate în ştreang, ciuruite pe la spate de gloante, şi arse cu acid sulfuric, vom merge cu ele în suflet, pe toate drumurile şi zilele ce le vom mai străbate, până la capătul vietii noastre. Mormântul acesta s’a deschis şi nu se va mai închide niciodată. Vom vorbi mereu. Cum ne vorbeşte acuma nouă, prin sângele pe care-l sărutăm, prin tărâna ce o ascundem în sân, ca să o ducem în altarele familiilor, sau să o purtăm mâne în săcuşorul cu tărână, la gât.
Au venit preotii ca să facă slujba. In urmă vin sicriile. Cele 14 trupuri stau inşirate unul lângă altul, între lumânări, icoane, jerbe de flori, steaguri verzi şi tricolore. Fumul din cătuile de tămâie se urcă înalt şi drept, spre cer, ca nişte rugăciuni fără cuvinte. Hainele vărgate, de ocnaşi, ale mortilor sunt curătate de ultimele fire de lut. Fețele şi mânile le sunt negre, atacate de acid. Cineva se apleacă şi taie ştreangul dela gâtul Căpitanului. In graba lor, criminalii au uitat să i-l taie, deşi au avut grijă să mai descarce în cadavre şi gloante, pentru a lãsa impresia că la Tâncăbeşti cel 14 au fost împuşcati. Dar crimele întunerecului, ies totdeauna la lumină şi se acuză. Iată o bucată din ştreangul cu care Carol II a vrut să sugrume neamul românesc. Acest capăt de ştreang îl va acuza şi pe el, şi pe toti complicii lui, până la sfârşitul istoriei româneşti.
Doamna Lilica scoate din buzunarul hainei Căpitanului cărticica de rugăciuni: rugăciunile Sf. Antonie de Padova. Apoi taie haina la piept. La gât stau intacte: săcuşorul cu tărână şi câteva cruciuliti cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Insuşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viată. Pieptul e bombat, de par’că ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n’a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de fatã care n’a fost atinsă de tărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Da! Căpitanul a fost un sfânt. El n’a putrezit şi nu va putrezi. Am credinta nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul dela Casa Verde.
Doamna Lilica strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într’un strigăt dureros: Măi Corneliu!… Măi Corneliu!… Si lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate sotii. Durere care ne străbate pe toti. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate sotiile şi mamele neamului românesc. Ii urmăresc mânile calde şl mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste fată înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Ii văd lacrimile cum spală fata Căpitanului, a sotului pe care duşmanii nu i l-au crutat şi simt cum un potop de durere inundă toată tara… E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-ati omorît pe Căpitan, ati râs şi ati dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v’am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v’am omorît. Voi v’ati omorît!
Asist par’că şi acum la slujba religioasă şi văd cum în mijlocul slujbei se ridică cu bratele înăltate spre cer, Moş Zelea. Aud rugăciunea lui cutremurătoare. Ceva de apocalips. Dece nu sunteti aci, voi vrăjmaşii, ca să-l auziti: „Doamne al Cerurilor şi pământului, care mi-ai luat pe Corneliu, trimite foc şi pucioasă peste toti slujitorii întunerecului şi fă ca neamul nostru să învie prin jertfa Lui”.
Glasul lui uriaş tună peste toată dumbrava Jilavei, peste toată cetatea lui Bucur, sodoma care l-a omorît pe Căpitan… Şi va tuna de-acum peste toate veacurile. Căci vorbeşte la mormântul Căpitanului, în ceas cumplit, în ceas de înviere.
Restul lucrurilor îl ştiu desigur mai multi dintre noi. Eu am vrut să însemn doar în această zi a Legiunii, când stăm sub zodia celor mai negre semne de întrebare, sub alte prigoane şi alte morminte acoperite de piatră, numai minunea învierii de la Jilava, învierea Căpitanului.
Stând şi azi sub lumina acestei minuni, comemorând ziua de temeinicie a Legiunii, pot rosti cu conştiinta împăcată: Legiunea nu mai poate fi înfrântă. Condusă de dincolo de mormânt de cãtre Capitan, ea va fi mereu biruitoare, oricâte decade de luptă i-ar mai sta în fată.”

sursa: http://miscarea.net/posteuca-d…

less