8. Minunata poveste a evreului Spiegel din Constanța
sau
Cum îl pune Zaharia Coja pe Matatias Carp la stâlpul infamiei
Îi auzi pe unii zicând: „Au fost omorîţi şase milioane de evrei nevinovaţi!… Dar şi unul singur să fi fost ucis, şi crima este la fel de mare!” Vorbe de la care avem, deductiv, teza reciprocă, la fel de valabilă: Când eşti acuzat că ai ucis şase milioane de evrei, dacă poţi dovedi pentru un singur evreu că au minţit când l-au declarat victimă, este suficient ca să ai dreptul să te îndoieşti şi de ceilalţi evrei că au fost într-adevăr ucişi!”
În numele acestui principiu voi oferi în continuare cititorilor noştri minunata poveste a evreului Alexandru Spiegel, o voi oferi în două variante, una a evreului Matatias Carp, şi alta a românului Ion Coja, subsemnatul de mine…
Varianta MATATIAS o găsim în Cartea Neagră, vol.I, pag. 175-176:
„18 ianuarie 1941.
O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.
Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi ajutoarele sale.
Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale.
A doua zi dimineaţă, Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.
În jurul stâlpului au fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a trecut întâi un lanţ în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă sub bărbie.
La ora 9 seara Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”.
Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze. Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul ruşinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe, mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament.
Cel căzut în greşeală nu era deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobriului celor cunoscuţi, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, dar nu pe un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La Bucureşti, primul care a păţit ruşinea nu a fost un comunist sau un evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un …legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a ştiut vinovat și cu vina ispășită, aşa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat sau revoltat pentru ceea ce păţise. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin părinţii săi, la cele petrecute:
Varianta COJA, ca să zic așa… Aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia Coja, din Constanţa, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naştere, la Bobotează. Împlinise 35 de ani. Au petrecut aşa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul, nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască şi să trăiască în România, printre români… Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler. (Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană?…) Mi-am adus aminte atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil… Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de asta şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul „Ştiţi dumneavoastră de ce?”…
Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canja, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, şi-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau chiar cu numai una… Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţen. Sau românesc…
Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluţească.
Avem motive să devenim anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp & gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!… Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!
Aşadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!…
Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia…
Povestea are şi o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie a celor vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei. Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. Caz aş fi făcut eu şi îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor din zilele noastre… Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu minciuna pe care au inventat-o ei!… Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată ziua desculţ în zăpadă!…
Însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!
…Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel şi toate celelalte născociri bolnave prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenbourg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel…
Sper cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei! Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum!
*
Închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?
Fireşte, când încă de la începutul Cărţii Negre ni se spune că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” (pag. 21), dacă eşti om normal, închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici o atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre, unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul românesc”. Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligaţii de vreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!
Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!
O ultimă observaţie: sunt şocat de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti… Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?!
…Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă.
Dixi et salvavi animam meam…
Despre Stalpul infamiei aparut in timpul guvernului national-legionar scrie si Horia Sima in amintirile lui. El n-a fost desigur martor ocular, a scris ceea ce a aflat de la altii, dar chiar in varianta lui Sima, fiindca acel evreu Spiegel a fost pus la stalpul infamiei alaturi de cativa romani, exclude din capul locului ideea de antisemitism. Cred ca pasajul din memoriile lui Sima merita sa fie citite pentru a intelege mai bine fenomenul „Stalpul infamiei”:
„Stâlpul Infamiei” a fost folosit prima oara în judetul Ilfov si nascocitorul lui a fost Rogojanu, seful organizatiei legionare din acest judet. „Stâlpul Infamiei” consta, dupa câte stiu eu, în legarea hotului sau delapidatorului de bani publici de un stâlp din piata, pe unde trecea lumea, având deasupra o tablita, pe care era scris „Stâlpul Infamiei”. În afara de faptul ca individul era legat câteva ore si expus publicului, nu suferea vreo tortura fizica. Aplicarea acestei pedepse, mai mult morale, în judetul Ilfov n-a facut vâlva, ramânând circumscrisa în aria câtorva sate.
Aflând totusi de aceasta întâmplare, l-am chemat pe Rogojanu pentru a-mi da explicatii. Era un exaltat al dreptatii, al necesitatii de a se extirpa cu fierul rosu coruptia din mijlocul nostru.
– Am vrut sa dau acest exemplu, pentru ca taranii sa stie ca noi nu glumim cu jefuitorii banului public. Banul Statului este ban sfânt. Nu e de-ajuns sa fie condamnat tâlharul, ci trebuie stigmatizat în fata multimii, expus oprobiului public, pentru a taia pofta altora sa-si însuseasca bunuri nemuncite.
Când vorbea, îi scaparau ochii de mânie. Parea ca un Arhanghel la judecata de apoi. Mi-a placut atitudinea lui fanatica în apararea avutiei publice sau a avutului altora, dar i-am atras atentia ca adeseori leacul întrebuintat poate sa aduca organismului national mai mari daune decât boala sociala însasi.
– O mentalitate înradacinata de sute de ani în poporul nostru, mostenire a unor domnii si regimuri corupte, nu se poate îndrepta într-o zi. Trebuie multi ani de educatie si de guvernare cinstita, pentru a se crea o clasa de functionari corecti si loiali Statului. Daca am generaliza sistemul D-tale, am ajunge la rezultate diametral opuse. Un om legat la stâlp, chiar stiind lumea ca este un hot, chiar prins asupra faptului, trezeste sentimente de compatimire în multime si pâna la urma vom fi acuzati noi pe nedrept de cruzime.
Rogojanu a înteles si mi-a promis ca nu va mai recurge la „Stâlpul Infamiei”. Nu l-am înlocuit de la conducerea judetului, caci era bun organizator si mi-am dat seama ca vorbeste dintr-o convingere profunda.
Dar ce s-a întâmplat mai departe? Sistemul s-a transplantat în alte parti ale tarii, creând probleme mult mai grave. Ideile gresite se propaga mai repede decât cele bune. S-a descoperit un „Stâlp al infamiei” la Azuga, în judetul Prahova, la câtiva kilometri de Predeal, unde-si avea resedinta Generalul Antonescu. Chiar Generalul a ridicat chestiunea într-un Consiliu de Ministri, cerându-i lui Petrovicescu, Ministrul de Interne, sa ia masuri.
Dar n-a trecut mult timp si „stâlpul infamiei” a aparut pe Calea Victoriei, în fata Prefecturii de Politie. Pe aici treceau mii de oameni si au avut prilejul sa contemple un om legat de un stâlp, având deasupra inscriptia infamanta. Dupa câte îmi amintesc, cel sanctionat era un legionar încadrat la Prefectura de Politie, care luase mita, descoperindu-se pe deasupra ca era si informator al lui Rioseanu. Nu stiu cine a dat ordinul, fara sa-si dea seama de repercusiunile negative asupra Miscarii. Expunerea la „stâlpul infamiei” n-a durat decât câteva ore, dar a fost suficient ca vestea sa se raspândeasca fulgerator în toata Capitala. Din nou discutie în Consiliul de Ministri, în prezenta lui Radu Mironovici, care era pe atunci Prefect al Politiei. Mironovici si-a luat angajamentul în fata Generalului ca nu va mai tolera astfel de acte, ci va aplica agentilor vinovati de mici transgresiuni alte pedepse, între care traditionalele 25 de lovituri.
Un sfârsit mai tragic a avut „stâlpul infamiei” în judetul Constanta. Faptele s-au petrecut în preajma loviturii de Stat a Generalului Antonescu, încât n-am mai avut timp sa intervin. O serie de indivizi, vinovati pentru furturi sau escrocherii, au fost ridicati de la Constanta si dusi la Hârsova pentru cercetari. Operatia a fost realizata de Ion Petre, seful plasei Hârsova, care n-avea nici o îndrituire sa faca anchete politienesti, cu atât mai mult cu cât politia legionara era desfiintata de multa vreme. Dupa interogatoriu, cei vinovati, patru persoane, au fost legati împreuna la „stâlpul infamiei”, pe un timp geros, în Ianuarie. Între cei legati, era si un comerciant evreu din Constanta, Spiegel, prins cu afaceri necurate. Acesta n-a putut suporta temperatura joasa la care a fost tinut câteva ore si, dupa ce l-au dezlegat, a murit, cu toate eforturile legionarilor de a-l reanima.
Aceste fapte s-au petrecut în aria administrativa a Prefectului de Judet, Avocat Nicolae Seitan, si a sefului organizatiei legionare judetene, Gheorghe Stoian. Erau elemente de elita ale Legiunii si e de mirare cum de au tolerat sa se întâmple aceste fapte regretabile si neomenoase.
„Stâlpul infamiei”, într-o alta versiune, l-a avut ca imitator pe… Generalul Antonescu. Cum am citit în presa timpului, Conducatorul într-un acces de furie, aflând de hotiile savârsite de un perceptor de la Constanta, a dat ordin ca vinovatul sa fie legat în lanturi chiar la intrarea în Administratia Financiara, ca sa fie vazut de toti cei ce intrau si ieseau din institutia pe care o pradase.”
Se pare că Horia Sima scrie aceste relatări mai târziu. Unde pot găsi textul?
De pildă, cel din București se numea Dragomir și era prieten cu Paul Niculescu Mizil. Unul comunist, altul legionar! Vina lui a fost că a dus niște mesaje la cei arestați la Jilava! Nu mita!
În ce-l privește pe Spiegel, cred că mama mea ar fi amintit de Spiegel că a murit la Hârsova. În familie a rămas gestul lui tata, iar dacă ar fi avut un deznodămînt tragic, asta ar fi rămas în amintirea familiei, s-ar fi știut! Am avut intenția să verific la starea civilă, când a murit Al. SPiegel. Mi-e team să nu fi ajuns la Horia Sima versiunea lui Carp. Când scrie Horia Sima textul de mai sus?
Oricum, mulțumesc!
Stimate domnule Profesor,
Ma rugati sa va spun unde puteti gasi textul pe care vi l-am trimis. Iata-l:
http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_128
Va scriu si cum l-am gasit, poate ca asta va va ajuta si in alte imprejurari.
Ca unul care n-are biblioteci, arhive sau biblioteca proprie suficient de mare, mi-am facut biblitoeca din Internet. Vazand rugamintea dumneavoastra de a regasi textul lui Horia Sima, am dat pe Google drept cuinte de cautare „Horia Sima Stalpul infamiei”. Au aparut imediat cateve link-uri si am gasit pe loc textul cu pricina. Va doresc o zi buna.
Prin aceeasi metoda am gasit ca vol 1 din Era Libertatii (Statul national-legionar) a aparut la Madrid in anul 1982. Avand in vedere ca volumul II a aparut tot la Madrid in 1986 si avea 380 de pagini, pentru volumul I de 627 de pagini i-au trebuit nu mai mult de 7 ani. Deci lucrarea a fost scrisa mult mai tarziu, cam la 35 de ani dupa producerea evenimentelor. Dupa cum reuseste el sa-si aduca aminte atatea nume si intamplari, legandu-le logic intre ele cat si privirea de ansamblu a eenimentelor istorice, dovedesc ca avea nu numai o memorie prodigioasa, ci si o inteligenta iesita din comun cu care patrundea in miezul problemelor pe care aproape toti contemporanii lui le vedeau doar la suprafata.
Va dau si link-ul cu opera completa a lui Horia Sima.
http://www.horiasima.ro/?p=1
Mulțumesc, dar nu mai am timp să citesc „opera completă” a lui Sima!…
Stimate domnule Profesor,
Departe de mine gandul ca sa va determin sa citit opera de vreo 7000 de pagini a lui Horia Sima.
Nici eu nu am reusit aceasta performanta. Dar, din ce am citit am vazut „mana” profesorului care a fost Horia Sima. Dumneavoastra stiti mai bine ca mine ca arta unui profesor nu consta in a fi toba de carte, ci de a transmite conostinte elevilor. Un profesor cu metoda, plin de tact si de dragoste pentru elevi transmite uneori chiar mai multe cunostinte decat poseda el insusi!
Eu am citit destule memorii in care cel ce scrie nu se gandeste la ce si cum transmite informatii cititorilor lui. De exemplu, a trebuit sa citesc multe marturii de la puscaria din Aiud ca sa ma lamuresc ce e „celular” si ce e „Zarca”, ce e „latura scurta” si ce e „latura lunga” a celularului. Apoi, mi-a fost greu sa aflu ce era acela „terci” fiindca multi ii spuneau terci fara sa explice din ce era facut. Doar la Grigore Caraza am intalnit „claritatea de profesor” care o are si Horia Sima din plin. Iar de la Steinhardt am aflat ca lumina in celule nu se stingea nici noaptea, deci „stingerea” de la ora 22 era una relativa! Am ramas si cu ceva nelamurit si poate ca dvs. puteti aduce clarificarea dorita. La Aiud una din metodele de comunicare era alfabetul Morse. Toti detinutii au invatat sa „bata” Morse cu bocancul in perete sau cu un obiect mai tare. Dar alfabetul Morse are „puncte” si „linii”. Cum sa faci o bataie in perete sa sune scurt, ca un punct si alta lunga, ca o Linie? Am citit ca la Mislea femeile trasmiteau punctul cu o bataie iar linia cu o zgarietura in perete. Se pare ca barbatiilor nu le placea „zgarietura”, specifica pisicilor si probabil, mai apropiata de stilul femeiesc. Ei, intebarea este: cum bateau liniile?
George Manu a inventat un sistem „nezgomotos” de a transmite informatii prin Morse, cu un fir de ata. Punctul era un nod iar linia, doua noduri apropiate. Deci, foarte clar! Dar extrem de anevoios! Rabdare de chinez batran!
La Horia Sima nu ai nevoie de o bibliografie intreaga, ca sa te lamuresti asupra unui subiect. El cand il trateaza, o face clar, la obiect, logic si complet, incat nu raman probleme in suspensie. Asta arata stofa de profesor pe care Sima o are din plin. De multe ori si la dumneaoastra se vede „mana” profesorului. Uneori insa, cand problemele ridicate sant la nivelul piciorului broastei, atunci va pierdeti cu firea si deveniti foarte acid. Se vede ca santeti sub presiunea timpului!
O discuție despre Sima, redusă la esențial, nu are în vedere calitățile sale de memorialist sau de profesor! Ci calitățile de șef, de lider al unui partid, prim ministru etc. A avut aceste calități? Aceasta este întrebarea, problemea dinaintea căreia ne aflăm! După ce răspundem la această întrebare putem merge mai departe!
Afacerea „necurată” cu care fusese prins acel Spiegel și cei trei țărani a fost stocarea de mărfuri în vederea speculei, adică era de fapt numai o bănuială. Tata avea grădină de zarzavat – cea mai mare din Dobrogea, și prăvălie, unde desfăcea zarzavatul produs, aproviziona și armata etc. Nu era negustor propriu zis. Cum știu că era Spiegel. Sima spune că cei patru au fost legați la stîlp, ceea ce nu se confirmă din fotografia păstrată! Deci nu a cunoscut prea bine subiectul. Însuși Carp este nesigur în privința morții lui Spiegel, ceea ce nu ar fi fost cazul dacă Spiegel chiar ar fi murit! Tata a murit în 1966, iar drul Spiegel, nepotul lui Al.SP., avea atunci vreo 40 de ani. Dacă mama a spus că unchi-su l-a ținut în facultate, în 1941 viitorul doctor nu avea vârsta studenției! Deci Al. Spiegel a mai trăit, ca să ajungă să-l țină în facultate pe nepot!… La câțiva ani după 1966, Spiegel s-a căsătorit – s-a căsătorit cu o casiera de la Alimentara Grand, pe care toată lumea o vedea și știa ce frumoasă e. Căsătoria respectivă a fost comentată în oraș pentru că dr Spiegel arăta cam nasol! Voinic, dar cu un clămpău de nas și cu fața roșie, pistruiatată! După o vreme soții Spiegel au plecat în Israel. Da, cercetările trebuie începute cu dr Spiegel, să vedem când s-a născut, când a făcut facultatea. Putem deduce apoi dacă unchiul său, care l-a ținut la facultate – mizez pe această informație că este corectă!, putea să moară în 1941!
Stimate domnule Coja,
Dumneavoastra ati prezentat un caz Zaharia Coja & Alexandru Spiegel.
Blogul urmator prezinta alt caz :) http://mizeriaistoriei.wordpress.com/2012/12/25/masacrul-de-la-abator-anatomia-unei-abjectii/
Poate il publicati si pe pagina dumneavoastra.
Cu stima, Constantin
PR-ule, te înţeleg … ţi-ai făcut datoria .. eşti …român.. cît primesti pentru asta?
Ce scârbă!
nu minimizati efectele unei astfel de carti. Ilia Ehremburg a determinat violarea tuturor nemtoaicelor in zona ocupata de rusi, care aveau creierul spalat de propaganda care le scuza pornirile animalice.
Si pe la noi s-au manifestat in acest sens…
Davai ceas, davai palton…
Daca suntem asa de cruzi de ce vor sa se intoarca in Romania?
acesti evrei care propaga minciuni o fac cu scopul de a obtine avantaje fabuloase pecuniare.ei sunt o minoritate si nu reprezinta poporul evreu.adevarul va triumfa.gm
Evreul Spiegel, sau urmasii acestuia, ar fi putut sa demaste minciunile lui Matatias Carp. La fel si evreii deportati in Transnistria. Dar nu au facut-o!!!
„…evreii cu care am avut de-a face după aceea, adică după 1990 mai exact, pur şi simplu nu am mai putut avea cu ei un dialog serios, corect, cinstit! Normal! Şi asta începând din momentul în care Moses Rozen a început să bată câmpii pe ideea că românii au ucis sute de mii de evrei, că în România nu numai că a fost holocaust, dar aici, pe plaiurile mioritice a început holocaustul! Că românii au dat tonul la exterminarea evreimii! Încet-încet, unul câte unul, i-am văzut pe cunoscuţii mei evrei cum se aliniază la direcţia aberantă dată de rabinul roşu şi îi iau în braţe teoria atât de mincinoasă şi de nedreaptă faţă de omenia românească, omenie de care nu cred că a beneficiat vreun neam mai mult decât cel evreiesc.”
Domnule profesor, am atasat mai sus un pasaj din mai vechiul dvs articol numit „Dar unde sunt evreii de altadata”. Prin el, prin acest pasaj, nu raspundeti la propria dvs intrebare din textul zilei, dar explicati, de fapt, de ce acuzatiile lor sunt mincinoase. Simplu deci – pentru ca dupa ’90 au simtit iarasi ca e os de ros!
legionarii,ca si Ceausescu au gresit enorm.Maresalul Antonescu a gresit cel mai mult,ca l-a lasat in viata pe Regele mihai,cu 2 R,ruda cu CIoaba.
PS:daca nu greseau legionarii,daca nu gresea Antonescu,Sima,apoi Ceausescu si Gheorghiu Dej,noi nu eram aici unde suntem astazi.Tot ce s-a produs dupa 1989 este rezultatul greselilor nostre.Ca am iesit in strada la provocarea lui SOROS,aceeasi provocare pe care o face si azi cu rosia montana,ca sa cada bursa,iar urmasii lor pun botul!
http://tv-patriot.blogspot.ro/
O tara care NU A GRESIT,a se vedea GERMANIA,nu a pierdut absolut nimic.Decat sa traiesti in genunchi mai bine mori in picioare!
GERMANIA da 3000 euro pensie unui veteran de razboi din 1945,ASTAZI!
RUSIA da 100 euro pensie unui veteran de razboi din 1945,ASTAZI!
Deci CINE A CASTIGAT RAZBOIUL?
Romania tinuta in cleste si azi,ieri de Hitler si Stalin,apoi de americani si rusi,azi de UE si NATO-CSI,nu va mai rezista,crapa.Si asta doar greselilor si fatalitatilor poporului acesta, 25 milioane de avorturi prunc-ucideri, 3 milioane de imigranti, 1500 uzine la fier vechi gratie FMI.
http://tv-patriot.blogspot.ro/
PS: tinerii ies la protestele organizate de SOROS cu rosia montana ,in strada.Cine organizeaza protestul,ala castiga,indiferent de slogan(care poate fi veridic!)!Tinerii deci,ISI MERITA SOARTA! nu mai avem nici o scapare ca tara,daca si 30 mii de tineri au pus botul la FMI si SOROS,ca si parintii lor in decembrie 1989!
Ce poti sa spui : In acest caz se demonstreaza ce talent scriitoricesc au evrei si ce imaginatie bogata. Numai un om inteligent ar putea inventa asa ceva. Eu, sarac cu duhul, nu m-as simti in stare sa fabulez in acest caz, al dlui Spiegel.
De admirat curajul dlui Ion Coja. Eu n-as fi avut curajul sa ies pe site cu o asemenea dezvaluire.
dragii mei,astea sunt carti de propaganda.Una este adevarul istoric,alta este o carte istorica de propaganda,in favoarea unei tari ori alteia.
http://tv-patriot.blogspot.ro/
TRIST CA DOMNUL COJA PERMITE APARITIA CRETINISMELOR TALE PE BLOG, TARE TRIST