Wullfilla (Vulpila) scria aceasta carte cam in vremea cand in nordul Dobrogei traiau sfintii mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip, martiri ai lui Cristos de pe pamant romanesc ale caror moaste au fost descopoerite langa Niculitel in 1971. Cam un secol mai tatziu din cetatea-port Istria avea sa-si inceapa calatoria in jurul lumii Aethicus Donares…
Dar cum sa studieze si sa scrie despre toate astea „latinistii” nostri, cand ei de mai bine de un secol ne inoculeaza sentimentul de sluga la inalte porti?! Pe unguri i-a durut in dos ca romanii ardeleni  se pretindeau urmasi ai romanilor. Sa fi pretins ai nostri atunci – macar dupa publicarea „Daciei preistorice” a lui Densusianu – ca noi suntem samanta Europei… Asa li s-a dat apa la moara sa sustina sus si tare ca ei au fost primii in Ardeal.


Istoric suedez: Cel mai important artefact al popoarelor nordice, al goților, este o carte scrisă de un preot din DACIA, acum 1.650 de ani !


Codex Argenteus sau Biblia lui Wulfilla este cel mai valoros manuscris al Suediei și unul dintre cele mai valoroase din lume. Cartea, veche de 1.650 de ani, este extrem de valoroasă și pentru noi, deoarece a fost scrisă de un preot din Dacia...
Ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că acest manuscris folosește în proporție de 90% aceleași litere grecești, latine și getice care există și pe Tăblițele de la Sinaia, și rune gotice în proporție de 10% (după cum ne spune regizorul Leonardo Tonitza în filmul NIASCHARIAN – Să renaștem). Acest fapt este o dovadă clară a neapartenenței germanice a preotului Wulfila, al cărui nume era, probabil, Vulpilă.
Prof. dr. Lars Munkhammar, istoric la Universitatea din Upsala, unde se găsește manuscrisul: „Wulfilla s-a născut în 311 e.n. și a murit, probabil, în anul 381 e.n. iar la mijlocul secolului IV a tradus Biblia. S-a născut și a trăit în Dacia, în România de astăzi, și a devenit episcop al popoarelor gotice. La traducerea acestei Biblii a fost folosit un alfabet rămas din acea limbă. Wulfila a folosit la traducerea acestei Biblii o limbă veche despre care nu știm nimic. Menirea lui a fost să schimbe un popor războinic, într-unul pașnic. Acest alfabet a fost folosit în Suedia, nu știu pentru cât timp dar, în paralel cu alfabetul latin, a fost folosit ca scriere sacră mult timp după Wulfilla” (Interviu din filmul NIASCHARIAN – Să renaștem)
Inițial, Biblia lui Wulfilla a avut 336 de pagini în care erau cuprinse cele patru Evanghelii. Astăzi, la Upsala, mai există 187 de pagini. Documentul a fost scris pe un pergament subțire violaceu cu cerneală cu praf de argint și aur, de unde și numele de Codex Argenteus. El a fost descoperit în secolul al XVI-lea în mănăstirea benedictină din Werden, Germania.
Aventura acestui manuscris a fost una pe măsura valorii lui, după cum ne spune Ziarul Lumina: „Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina. După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.
*
*
Nota redacției:  1. Numele Wulfila conține sufixul -ilă, sufix traco-dacic.  E probabil să fie vorba de o traducere în germană (gotică) a unui nume dacic. S-a tradus numai prima parte a cuvîntului, rădăcina: wulf-. Inițial va fi fost o rădăcină dacică, cu sensul lup. Un fel de Lupilă! Vezi vestiții Gerilă, Păsărilă, Setilă…
2. Textul rămas din Biblia lui Wulfila a fost cercetat cu bănuiala că, fără voia autorului, va fi introdus în text elemente lingvistice din limba maternă, geto-daca. Aceste cercetări nu s-au încheiat încă. (Vezi Andrei Ionescu și alții)