https://alba24.ro/vrem-ardealul-poezia-de-vointa-si-revolta-a-romanilor-adusa-conspirativ-la-blaj-in-cizma-unui-mecanic-de-locomotiva-253024.html

Vrem Ardealul“: Poezia de voință și revoltă a românilor, adusă conspirativ la Blaj în cizma unui mecanic de locomotivă

 

28.11.2013

Poezia adusă conspirativ la Blaj în 1915 trebuia reprodusă și difuzată în rândurile elevilor și profesorilor din oraș, dar și din împrejurimi. Cea mai spinoasă problemă o ridica tocmai multiplicarea versurilor, întrucât mașini de scris aveau doar câteva instituții, lucru care putea deconspira întreaga operațiune în fața autorităților austro-ungare.

Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei ardeleni.

Alegerea Blajului ca loc în care să fie distribuită poezia scrisă de Radu Cosmin nu a fost întâmplătoare. Orașul era la acea vreme o localitate a românismului din Ardeal.

Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureatca cizmei.

Trădată de un român la care a ajuns poezia

În scenă intră Maria Puia, dactilografă la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului. Tânăra de 22 de ani, ce provenea dintr-o familie modeste cu cinci copii din oraș. A dat dovadă mult curaj, când și-a asumat sarcina multiplicării și difuzării poemului. Acțiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes. Poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Se spune chiar că intelectualii și elevii Blajului o învățaseră pe de rost.

Una din legăturile Mariei Puia cu liceul de băieți Sf. Vasile din Blaj a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra dactilografă. Acest elev, după terminarea studiilor superioare, a ajuns un distins avocat în orașul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relații și împrejurări, am ajuns și eu în posesia poeziei VREM ARDEALUL“, susține veteranul de război, avocatul Ioan Avram, cel care a decis să o facă cunoscută publicului larg.

Efortul ascuns al tinerei dactilografe nu a rămas prea multă vreme departe de ochii vigilenți ai organelor austro-ungare de represiune. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, și de această dată s-a găsit un trădător de neam. Este vorba de Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost arestată și supusă unor chinuri și presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acțiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.

A preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai prețios secret socotit de ea, mai presus chiar de viața ei. Așa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă, tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupte din rochie. În modul acesta „scoarțele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obține rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenței românilor din Blaj. În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraților și prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare: „Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alții o sută“, mai susține Ioan Avram, care deține și scrisoarea de adio originară lăsată de tânăra din Blaj.

Cât despre conținutul poemului, putem spune că a reușit să surprindă voința și revolta românilor, dar și un rechizitor la adresa regelui Carol I.

Redăm mai jos poemul „Vrem Ardealul“, scris în 1914 de Radu Cosmin:

 

Vrem Ardealul”

scris în 1914 de Radu Cosmin:

Maiestății Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne și-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oștenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…

 

Am crezut la miezul nopții, că oștenii înarmați

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpați!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munții să se sfarme

Oștile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Și să-năbușe în pieptul tinerimii idealul

Celor ce strigau în noapte: „Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”

 

Nu știu cine-a dat porunca și barbară și nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună și-n-țeleaptă

Să se-năbușe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii nații, care strigă: „Vrem război!”

 

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noștri, robii hoardelor barbare,

Frații umiliți de veacuri pier sub pajure străine,

Așteptând și-n ceasul morții clipa, care nu mai vine…

 

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de frați

Și-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpați…

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deși stau gătați de moarte și cu arme la picior!

 

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Mureș,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureși,

Să-și dea viața pentru alții, în năpraznicul război,

Când puteau să și-o păstreze, pentru ei și pentru noi.

 

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile și torc,

Așteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n șanțuri,

Iar prin temnițe zăbrelite, câți de-ai noștri gem în lanțuri.

 

Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima și vina

Că în clipa ce-o amenință s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecați Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

 

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o dee

Și să scriem din mila altor marea noastră epopee?

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ștefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.

 

Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!

Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

 

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu

Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

 

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

 

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

 

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!

Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii

Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer

Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare

Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare

Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,

Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

 

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

 

De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

 

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai

Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“

 

 

 

http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/curaj-abnegatie-1915-si-a-pus-capat-zilelor-dactilografa-blaj-sa-i-scape-100-romani-temnita-1_57862d0f5ab6550cb8d1b380/index.html

Curaj și abnegație la 1915. Cum și-a pus capăt zilelor o dactilografă din Blaj ca să-i scape pe 100 de români de temniță

Clădirea unde a funcționat Penitenciarul din Alba Iulia este în prezent sediul unor Parchete

 

Închisă în Penitenciarul din Alba Iulia, Maria Puia a refuzat să divulge numele celor implicați în acțiunea de răspândire a unui poem considerat periculos în 1915 de către autoritățile austro-ungare. A preferat să ducă secretul cu ea în mormânt.

Povestea eroinei care și-a sacrificat viața la doar 30 de ani este indiscutabil legată de apariția poeziei „Vrem Ardealul“, scrisă în contextul declanșării Primului Război Mondial. Poemul-manifest a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (n.r. granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureacul cizmei.

Trădată de un român

În scenă intră Maria Puia, dactilografă la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului. Tânăra de 22 de ani provenea dintr-o familie modestă cu cinci copii din oraș. A dat dovadă mult curaj, când și-a asumat sarcina multiplicării și difuzării poemului. Acțiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes. Poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Se spune chiar că intelectualii și elevii Blajului o învățaseră pe de rost.

Inscripția de pe clădire amintește de sacrificiul tinerei Puia Maria

Efortul ascuns al tinerei dactilografe nu a rămas prea multă vreme departe de ochii vigilenți ai organelor austro-ungare de represiune. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, și de această dată s-a găsit un trădător de neam. Este vorba de Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat, Maria Puia a fost arestată și închisă în Penitenciarul din Alba Iulia, unde a supusă unor chinuri și presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acțiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.

Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruița poezia «Vrem Ardealul» și acum trebuie să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan și el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniștită și împăcată cu această fericită moarte. Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneți pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu“, Maria Puia, scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraților și prietenilor săi, găsită asupra sa.

Faptele de curaj și abnegație, de care a dat dovadă Maria Puia au fost aduse în atenția publică de avocatul Ioan Avram, veteran de război. „Una din legăturile Mariei Puia cu liceul de băieți «Sf. Vasile» din Blaj a fost elevul din clasa a V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată era coleg de birou cu tânăra Maria Puia. Acest elev, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în orașul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relații și împrejurări, am ajuns și eu în posesia poeziei „VREM ARDEALUL” și a scrisorii de adio a martirei“, povestea Ioan Avram pentru revista „Daco-Romania“.

De faptele de curaj și abnegație de care a dat dovadă Maria Puia, considerată de unii Ioana d’Arc de Alba, amintește o placă comemorativă amplasată pe clădirea fostului Penitenciar din centrul orașului Alba Iulia, actualmente sediul DIICOT și al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Se cuvine să o așezăm pe Maria Puia în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, așa cum și eroii din tragediile antice, care prin strălucirea virtuților lor au reușit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre“, Ioan Avram, veteran de război

Autoritățile vremii i-au cercetat penal pe 37 de români implicați în acțiunea de răspândire a poeziei-manifest. Dosarul penal nr. 1464/1915 al Tribunalului din Alba Iulia are în jur de 700 file. Interesant de subliniat este faptul că doar poezia „Vrem Ardealul”, „corpul delict”, este scrisă în limba română, toate celelalte documente, inclusiv declarațiile celor cercetați, au fost întocmite în limba maghiară.

Poezia „VREM ARDEALUL”, scrisă de poetul Radu Cosmin , a fost publicată în ziarul „Adevărul” din ziua de 2 iunie 1916. Versurile s-au dovedit a avea un conținut incendiar patriotic și forță mobilizatoare pentru românii de dincolo și dincoace de Carpați. (Articol scris de NICU NEAG).

 

http://evz.ro/vrem-ardealul-tragica-poveste.html

CENTENAR. POEMUL „Vrem Ardealul” și TRAGICA poveste a DACTILOGRAFEI-EROU Maria PUIA care l-a multiplicat în 1915

Autor: Andrei Vișan, 17 aprilie 2018

Născută pe 4 octombrie 1885, Maria Puia murea, la doar 30 de ani, pentru idealul unirii Ardealului cu România, în închisoarea Tribunalului din Alba Iulia, actualul Palat Administrativ.

Dactilografă în biroul avocaților frații Nestor ea a copiat și multiplicat poemul ”Vrem Ardealul” a lui Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru luptătorii unioniști, un îndemn pentru armata română să treacă Carpații unde-i așteptau frații de-o limbă, de-o credință și de-un neam.

Poezia a circulat în sute de exemplare în Transilvania stârnind entuziasmul ardeleni-lor care credeau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț autoritățile o arestează și o închid la Alba Iulia. După 7 luni de anchetă și tortură ea va muri cu câteva luni înainte de data procesului, fixat pentru 5 martie 1916. A fost trădată de un anume Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost arestată și supusă unor chinuri și presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acțiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.

A preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai prețios secret socotit de ea, mai presus chiar de viața ei. Așa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă, tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupte din rochie.

Va fi înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan, fără ceremonial și fără cuvântări interzise de autoritățile austro-ungare.

Din închisoare i-a scris mamei sale scrisoarea – va fi citită la proces – în care își asuma singură vina de a fi răspândit poezia Vrem Ardealul. Scrie să fie îmbrăcată în veșmintele de pădureancă pentru că este româncă.

Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei ardeleni. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureatca cizmei.

Pe clădirea unde a fost închisoarea în care a murit eroina Maria Puia, Fundația 1 Decembrie 1918 Alba Iulia a așezat o placă comemorativă.

*

*

Material primit de la dl DAN CRISTIAN IONESCU