Voi nu sunteți urmașii Romei!

 Voi sunteți urmașii lui Roesler!

 

 

 

Domnule profesor Ion Coja, circulă pe Internet, și îndeosebi la B1TV, mai multe filme dedicate dacilor, cu comentarii foarte drastice împotriva mediului academic, acuzat că a exagerat latinitatea și romanitatea noastră în detrimentul dacismului nostru. Dumneavoastră ați mai intervenit în aceste discuții, poate o mai faceți acum încă o dată, în chip mai lămuritor.

 

Mediul academic poate fi criticat pentru multe păcate, și aceste critici sunt necesare, cu condiția de a nu inventa păcate și de a nu exagera. De a nu bate câmpii cum o fac majoritatea celor care atacă Academia pe motiv că ar avea un program asumat și ocult de a diminua dacismul nostru. Cunosc pe câțiva dintre promotorii acestei „intifade” și o spun de la bun început: cei mai zgomotoși dintre ei, în frunte cu  Mircea Chelaru, sunt și cei mai ignoranți în materie. Cel mai puțin „citiți”. Nu insist în a le demonstra impostura, nu mă interesează persoanele, ci ideile. Iar ideile lor, trebuie spus, nu sunt deloc noi, așa cum lasă unii să se înțeleagă. Sunt întrebări care s-au pus mai demult. Primii care le-au pus au fost inamicii noștri bine cunoscuți: istoricii mercenari, aflați în solda intereselor maghiare! Acestor întrebări li s-a dat răspuns, iar dacă pui din nou aceeași întrebare, corect este să dovedești că răspunsul care s-a dat deja nu este bun!… Ceea ce nu prea se întâmplă. Repet, oamenii nu prea citesc, dar au idei, o mulțime!

Dacă suntem drepți în fața lui Dumnezeu, trebuie să recunoaștem și păcatele reale ale academicilor noștri. Ca să nu par necolegial, n-o să mă refer la filologi, ale căror păcate le-am semnalat de mai multe ori, cu ei de față, ci la arheologi, la cei care au făcut săpături la cetățile dacice și ai zice că le-au făcut degeaba, nu și-au publicat rezultatele, nu-și spun părerea în disputele care se poartă pe tema urmelor materiale rămase de la daci. Iată, juniorul Alexandru Vulpe, nu se sfiește să se pronunțe public în favoarea distrugerii siturilor de la Roșia Montană, dar tace de o viață cu privire la siturile unde sapă de zeci de ani. Chiar mă întreb pentru care merite științifice a ajuns să se numere printre nemuritorii de la Academie? Fac publică această întrebare nu numai din partea mea, ci și a unor specialiști propriu ziși, arheologi serioși! Pentru care porțile onorurilor publice rămân închise… La fel, sunt îndreptățite criticile la adresa istoricilor noștri care au tratat cu iresponsabilitate plăcuțele de la Sinaia! Ideea lor, că ar fi vorba de niște falsuri, este incredibil de… de ușuratecă! Ca să n-o numesc tembelă! Cine și de ce și-ar fi bătut capul să facă acele falsuri?! E de cercetat cum s-a ajuns la acest verdict, absolut rușinos pentru lumea academică!….

De asemenea, Academia nu poate fi străină, adică cu nimic vinovată, atunci când constatăm starea jalnică a ruinelor dacice. Împarte această vinovăție cu guvernul, cu clasa politică. În acest caz s-ar putea bănui că este vorba de o acțiune conștientă de distrugere și discreditare a tot ce este istorie românească. Să nu uităm că înainte de 1989, toate bisericile demolate de Ceaușescu erau biserici românești, ortodoxe… Aceste strategii anti-românești se fac tot mai vizibile, mai ușor de identificat. De aici vine tot răul! Am informații și dovezi privind existența și funcționarea unor strategii anti-românești care includ și această componentă: sustragerea și, după caz, distrugerea de documente istorice, inclusiv vestigii și artefacte de valoare. SRI și SIE ar trebui să se ocupe de aceste probleme cel puțin la fel de intens cum o făceau înainte de 1990.

 

      Haideți deci să examinăm ideile vehiculate de cei care contestă ideea lui Grigore Ureche, cum că „de la Râm ne tragem”! Pentru preopinenții noștri, precizez că Râm este forma slavă a binecunoscutului Roma. Încep cu obiecția cea mai „valabilă”. O observație care mi se pare de bun simț: Stăpânirea Romei asupra Daciei a durat cel mai puțin: 160-165 de ani. Dacia a fost ultima provincie care a intrat în componența Imperiului Roman și prima pe care Roma a abandonat-o, a părăsit-o!  Prin cucerirea Daciei se marchează apogeul puterii Romei, iar prin părăsirea Daciei după un veac și jumătate, se marchează începutul declinului Romei!… Cum se face că în alte provincii, unde stăpânirea romană a durat mult mai mult, de două sau trei ori mai mult, nu a apărut un popor romanic, iar din limba latină au rămas, în limba localnicilor, doar o mână de cuvinte? Trebuie să recunoașteți că este o întrebare pertinentă, de bun simț!

 

Din întrebarea dumitale lipsește cuvîntul cheie: colonizare! Adică aducerea sau venirea în provincia respectivă a unor efective umane importante, de purtători ai limbii și conștiinței romane. Administrarea și guvernarea unei provincii, a unui teritoriu, este una, iar colonizarea unui teritoriu este cu totul alta! Majoritatea provinciilor cucerite de Roma au fost administrate de romani, dar nu și colonizate! În Dacia a avut loc nu numai o guvernare și administrare prin funcționari romani, ci și o colonizare romană extrem de intensă. Cred că în nicio altă provincie romană nu se poate constata o colonizare, o romanizare deci, atât de intensă, ca în Dacia. S-a făcut cu program guvernamental, a fost premeditată și planificată! După părerea mea, argumentată în mai multe intervenții, unul din motivele pentru care Traian a urmărit cucerirea Daciei a fost și acesta: Dacia ca spațiu propice pentru o operă de colonizare. Roma, municipiul Roma, se confrunta cu un excedent demografic care costa mult bugetul imperiului. Conform legii, toți cei considerați cives romani, care aveau cetățenie romană, primeau asistență socială dacă sărăceau și nu se mai puteau întreține. Dacă ajungeau șomeri, în termeni moderni, statul era obligat să-i întrețină. La vremea aceea erau mulți țărani din sudul Italiei care veniseră la Roma deoarece nu mai primeau de lucru pe latifundiile de odinioară. Acești rustici italici, ca excedent demografic în metropolă, au fost principala țintă a operei de colonizare! De aceea limba latină care se află la baza limbii române este o latină rustică, țărănească, cum au apreciat toți specialiștii! Româna se trage din latina țăranilor și a militarilor romani. „Brandul” Dacia Felix a fost unul propagandistic, pentru a-i face pe romani, pe italici, să emigreze înDacia. Nu s-a zis niciodată Galia Felix sau Hispania Felix!…

 

      Puteți aduce un argument „zdrobitor” pentru ipoteza dumneavoastră, cum că în Dacia au fost aduse mari efective de „cives romani”?

 

Textul antic, al istoriografului antic, vorbește de acele celebre magnas copias, „mulțimi mari”, aduse de Traian înDacia. Colonizarea s-a petrecut pe durata a câteva decenii, cred eu. Așa că dacă stăpânirea romană ar fi durat numai 50 de ani, rezultatul ar fi fost același, pentru că ceea ce contează este numărul! Dar nu numărul anilor de ocupație, ci numărul persoanelor aduse înDacia.

E drept, textul cronicarului antic trebuie preluat cu atenție și după un examen critic serios. Din fericire, textul este dublat de argumentul arheologic cel mai spectaculos cu putință: inscripțiile funerare în limba latină. Le găsim în tot Imperiul Roman, un spațiu de vreo patruzeci de ori mai mare decât al Daciei Traiane. Numai că numărul acestor inscripții găsite în Dacia, este egal cu numărul unor astfel de inscripții găsite în tot restul imperiului!… Ce poate fi mai concludent pentru ideea că în Dacia au fost aduși o mare mulțime de „cives romani”, de purtători ai limbii latine, latinofoNi și latinofoRi deopotrivă! Noi, românii, suntem urmașii acelor latini.

 

      Și dacii? Unde mai rămâne loc și pentru ei?

 

E loc destul!… Dar nu vreau să discutăm scenariul etnogenezei noastre, ar fi necesar mult spațiu și timp, ci numai acuzațiile aduse de fostul plutonier major Mircea Chelaru și trupeții săi!

 

      De ce spuneți așa?! Plutonierul major!… Domnul Mircea Chelaru, ditamai generalul…

 

Înainte de a fi general a fost colonel, iar mai înainte de asta a fost maior etc. Iar la un moment dat, o vreme, a fost plutonier major!… Cred că pe vremea aceea, când era plutonier major, a scris cartea cu care a ieșit de curând pe piață, o carte pentru care eu i-aș da jos de pe umăr toate stelele!… Dar să ne întoarcem la idei! Mai zi una!

 

      Una cu care nici eu nu sunt de acord, cum că Academia, mediul academic, încă de pe vremea Școlii Ardelene se străduie să ascundă dacismul nostru!…

 

Asta chiar este o prostie și o necuviință, o lipsă de pietate. Corifeii Școlii Ardelene au fost niște adevărați martiri ai cauzei naționale. Și să vezi acum un pițifelnic că „se dă” la ei, ca un cotei la trecerea pe uliță a unui elefant, te și amuză acest spectacol!… Negarea dacismului nostru s-a făcut concomitent cu negarea continuității noastre în Nordul Dunării!  Adică nu Școala Ardeleană, ci istoricii maghiari, cei cu care Școala Ardeleană s-a războit fără încetare, au lansat și susțin până azi teza dispariției dacilor, y compris a absenței dacilor din formula noastră genetică. Istoriografia maghiară a fost foarte tenace în a susține până azi căDaciaa fost golită de populația autohtonă!… Fac acești istorici maghiari un calcul tembel, cum că dacă-i scoți pe daci din procesul etnogenezei românești, le este lor mai ușor să imagineze plecarea din Dacia a întregii populații în cadrul așa numitei „retrageri aureliene”! E adevărat că pare cât de cât verosimil ca romanii, latinofonii dinDaciaanului 270, să fie determinați să asculte de ordinul imperial și să se mute peste Dunăre, în ceea ce se va numi Dacia Aureliană. Dar cum să-i strămuți pe autohtoni?! Ce autoritate putea să aibă asupra acestora porunca dată la sute de kilometri, vreo mie și ceva?!… Astfel că dacii, dacă nu vor fi exterminați de alde …Sulzer și alți istorici mercenari ai diversiunii, ai minciunii revizioniste budapestane, vor fi prezenți la Nord de Dunăre și mai ales în Ardeal la venirea ungurilor!… Și asta nu convine propagandei maghiare anti-românești! Așa că dacii, conform logicii maghiare, trebuiau să piară!

Așadar, în logica precară a scenariului cârpit de istoricii maghiari, era nevoie nu numai de retragerea tuturor romanilor aduși înDaciaîn urmă cu un secol și jumătate, ci și de exterminarea populației autohtone, a dacilor, deci!

În schimb, pentru istoricii români, afirmarea latinității noastre nu se împiedică și nu s-a împiedicat niciodată și nicicum în afirmarea unei componente dacice viguroase! Și nu există istoric român care să fi preluat această teză a istoriografiei maghiare șovine, anti-românești! Cu atât mai puțin Școala Ardeleană!… Nici măcar mai târziu, curentul latinist, oricât de exagerat a fost în unele teze ale sale, nu a susținut asemenea idee, asemenea atitudine față de moștenirea geto-dacică… Acuzațiile pe acest subiect la adresa istoricilor români, puse azi în circulație de tineri certați cu biblioteca, sunt puerile, penibile, mi se face rușine când le aud!

Interesul academic pentru substratul autohton, geto-dacic, cel puțin de la Bogdan Petriceicu Hadeu încoace, a fost constant și nedezmințit! Numai că cercetarea acestui substrat este extrem de dificilă, pretinde cunoștințe mult mai vaste decât evidențierea latinității, relativ simplă, la îndemâna oricui. Și asta pentru că din limba dacilor nu avem, propriu zis păstrate, vestigii scrise edificatoare, care să ne ajute să ne facem o idee despre limba dacilor, pe care să o putem compara cu limba română sau culatina. Limba dacilor făcea parte din familia limbilor indo-europene, deci era înrudită (și) culatina. Asemănările mari dintrelatinăși română, pe baza cărora susținem teza romanității lingvistice, s-ar putea, unele dintre aceste asemănări, să fie de fapt urme ale limbii dacilor. Așa se explică unele asemănări dintre română și lituaniană sau letonă. Semăna limba geto-dacilor cu limbile din care se trag actualele limbi baltice, indo-europene, iar noi, românii, am moștenit acele elemente dacice. Alte asemănări, cu limba albaneză, se explică prin asemănările sau chiar identitatea ori strânsa înrudire dintre geto-dacă și limba vechilor traco-iliri, strămoșii albanezilor. Aceste asemănări sunt moștenite tot de la daci!…

Nu se știe latinii de unde au venit în Italia, înLatium. Povestea cu Aeneas și căderea Troiei nu este decât o invenție poetică, a lui Vergilius. Nu este exclus ca latinii să fi plecat din spațiul carpato-danubian. Sunt tot mai mulți specialiștii care văd în acest spațiu una din vetrele indo-europenilor, din care au plecat în lume valuri de arieni. Din punct de vedere lingvistic, între limba indo-europenilor care părăseau vatra etnică și limba celor care rămâneau statornici, cum va fi fost cazul dacilor, era o egalitate perfectă. Nu se poate spune că una din limbi era mama celeilalte!

Ideea că latinași limba dacilor ar fi fost îndeaproape înrudite, așa cum sunt româna și italiana, să zicem, o cunosc încă din liceu! Și te asigur că m-a pasionat! Am urmărit această idee permanent, căutând confirmări! Aș fi fost omul cel mai fericit dacă le-aș fi găsit! Am tresărit, emoționat, când am aflat că în latinăcuvîntul cloaca, care sună atât de românește, este din aceeași familie cu clocina. Pare că regăsim astfel în latină raportul dintre coadă și codiță, roată și rotiță, din română. Am identificat astfel alternanța o/oa înlatină, alternanță frecventă în română și care este pusă pe seama substratului, este considerată a fi moștenită de la daci. Din păcate, nu mai apare această alternanță la alte cuvinte dinlatină! Alte dovezi de acest fel nu am mai găsit. Le-am căutat doritor să le găsesc. Poatate că ar fi trebuit să le inventez!…

Pentru cunoscători, adaug că specialiștii au căzut de acord între ei că limba dacilor a fost o limbă de tip satem, în vreme ce latina era de tip centum. Adică aparțin unor grupuri lingvistice indo-europene diferite. Deci…

Faptul că pe Columna Traiană nu apare niciun translator nu înseamnă că dacii și romanii s-au înțeles perfect, vorbind fiecare în limba sa! O asemenea concluzie nu este puerilă, este de-a dreptul imbecilă. Te rog să mă ierți!… Nici în „Scânteia” de odinioară, în fotografiile oficiale, translatorul nu apare. Era șters din poze de specialiștii din redacție… Ai zice, privind aceste poze, că Ceaușescu era un mare poliglot!… Avem mărturia indirectă a lui Ovidius, latinul care a învățat limba geto-dacilor cu o sută de ani înainte de colonizarea Daciei. Să ne mirăm de Ovidiu că n-a remarcat asemănările mari dintre limba sa maternă și limba autohtonilor?!… Deh, Ovidius nu era așa de isteț ca tracomanii de azi, care nu știu nici una dintre cele două limbi, dar asta nu-i împiedică să fie categorici în a susține că erau una și aceeași limbă! Un veritabil cutremur epistemologic!…

 

Într-un astfel de filmuleț, de pe Internet, l-am auzit pe un domn, care făcea pe ghidul ocazional la Sarmisegetuza Regia, zicând că „îi urăște pe romani”!

 

L-am auzit și eu!… Tocmai când începusem să-l ascult cu simpatie și plăcere pe acel domn, căci nu spunea prostii, a trântit una mare cât casa: dumnealui îi urăște pe romani! După mintea lui cine îi iubește pe daci, nu se poate să nu-i urască pe romani!… Nu se poate să-i iubească și pe romani!… Cum să comentez asemenea inepție?!… Ori prostie, ori diversiune!… Romanizarea nu s-a făcut cu forța, așa cum s-a încercat în vremurile noastre să se facă maghiarizarea sau rusificarea sau grecizarea unor minoritari! Sau prin nu știu ce diversiune… Prestigiul Romei a fost imens în antichitate! Romanii au venit în Dacia în momentul când se bucurau de cea mai mare putere, de cel mai mare respect, prestigiu etc. De ce s-ar fi grăbit dacii să se facă romani? Sunt mai multe motive, pro și contra acestei opțiuni. Trebuie știut că titlul, statutul de cetățean roman, civis romanus, era un statut invidiat și dorit, cel puțin până începe decăderea Romei. Și nu avem motive să credem că dacii au fost un popor de eroi și de martiri. În istorie nu a existat un astfel de popor!… Aș zice că nici măcar dacii nu au fost!… Romanizarea va fi fost un proces complex, unii daci e sigur că au opus rezistență acestui proces! Dar nu trebuie uitat că din lumea dacilor, aflați în proces de romanizare, au fost mulți inși care, grație calităților lor excepționale, au ajuns împărați la Roma!… Iar unul dintre ei își păstrase așa de clar conștiința de dac, încât intenționase să schimbe numele imperiului, să nu-i mai zică imperiu roman, ci dacic!… E vorba de Galerius! Numai că în istorie contează foarte mult numărul! Iar numărul dacilor care vor fi râvnit la beneficiile statutului de civis romanus se pare că a fost determinant, a fost mai mare… Dar nici această disponibilitate, a unor daci, de a deveni …daco-romani, nu era suficientă. Nu ar fi avut consecințe prea importante. Baza procesului de romanizare a autohtonilor daci nu putea fi decât numărul mare de latini, de romani, de latinofoni, colonizați în Dacia!

Oricum, nu putem simplifica lucrurile până la a spune că romanii au fost niște cotropitori, de genul ocupantului sovietic! De asemenea, trebuie făcută distincția între țăranul roman, italic, care a venit în Dacia știind că va primi o bucată de pământ s-o lucreze, și britanicul sau francezul din coloniile africane sau asiatice, pus pe căpătuiala cu care să se întoarcă în metropolă! Romanizarea Daciei a avut aspecte esențiale care o singularizează și nu poate fi supusă unei judecăți pripite, simpliste, naive sau năuce! Repet: a-i pune în opoziție pe daci și romani, pe dacii și romanii care au participat la etnogeneza noastră, este o diversiune antiromânească subtilă, în cazul unora, sau o mare prostie, în cazul altora!

 

O să vă treziți pe cap cu mulți adversari după aceste declarații!

 

Poate că sunt prea aspru!… Eu studiez acest subiect, al dacismului nostru, de când mă știu! L-am citit pe Pârvan când eram în liceu! M-am aplecat asupra acestui subiect cu multă sfială, niciodată nu m-am socotit suficient de pregătit ca să-l abordez direct și sistematic! Am publicat, pe la începutul anilor 1970, în „România literară” cel mai consistent text apărut pe acest subiect după ce subiectul fusese pus la index de către cominterniștii noștri! Apoi l-am ajutat pe Drăgan să scoată revista „Noi Tracii”, la un nivel științific onorabil! Încă de atunci am avut de furcă cu cei „scrântiți la minte întru Zamolxe sau Deceneu”! La vremea aceea îl aveau în frunte pe răposatul Nicolae Copoiu. Era cercetător istoric la Institutul de istorie a PCR, unde se cerceta o istorie pentru care nu avem documente… Specialiști într-un subiect subțire de tot. Din acest institut s-au desprins două „școli” de falși istorici: românii ca Nicolae Copoiu au început să se ocupe, în afara programului, de istoria dacilor, fantazând cu dezinvoltura căpătată ca specialiști în istoria PCR. Mai erau la acel institut și evreii de rigoare, obligatorii, aș zice. Aceștia au devenit în timp specialiști în holocaustul din România. Ca și în cazul istoriei PCR, nu i-a deranjat lipsa documentelor. Puteau fi inventate! Și nu s-au sfiit s-o facă!…

 

Nu cumva greșiți și generalizați?

 

Bună întrebare! Bine înțeles că nu-i pun pe toți în aceeași oală! Îi felicit însă pe toți cei interesați de dacismul nostru! Pe toți, am spus! Mai ales că după 1990 este cultivat dezinteresul pentru istoria națională, cu un accent în plus, real, în privința dezinteresului pentru componenta dacică a istoriei noastre. Dar țin să le atrag tuturor atenția că bunele intenții nu au nicio valoare fără a verifica bine orice afirmație, orice teză. Și mai ales fără o pregătire de specialitate corespunzătoare! Abordarea neserioasă și superficială, abordarea hei-rupistă a acestui subiect poate să compromită cauza și să coboare în derizoriu cercetarea și afirmarea dacismului nostru! Remarc și propun ca model, ca exemplu, cercetarea serioasă făcută de domnul VELCESCU. Nu este singurul exemplu pe care l-aș putea da. Domnul LEONARD VELCESCU aduce un argument decisiv pentru a ne pune cu toată seriozitatea întrebarea: care este motivația respectului aparte pe care romanii și grecii l-au avut pentru daci? Grație acestei cercetări se conturează în linii tot mai nete, definitive chiar, ideea că tracii, geto-dacii în mod special, sunt al treilea mare și important popor din antichitatea europeană, alături de greci și romani. Cercetarea și, probabil, demonstrarea acestei ipoteze, devine o prioritate pentru istoricii noștri specializați în studiul antichității! Ah, dar să nu uit: în urmă cu câțiva ani a apărut la Cluj Napoca o carte extrem de importantă, Dacia Edenică, scrisă de MIRON SCOROBETE, după o viață întreagă dedicată acestui subiect: dacismul românilor. O carte care nu face rabat de la metoda științifică a demonstrației, dar nu se sfiește să conjuge argumente din cele mai felurite domenii, într-un tot organic, demonstrând atât înalta spiritualitate a dacilor, cât și consistența moștenirii lăsate de daci în sufletul și mentalitatea daco-romană, românescă! O carte pe care îmi doresc să o văd tipărită în zeci de mii de exemplare. Citată în manualele de liceu. Pentru asemenea lucrare fotoliul academic este prea strâmt.

Amintesc în acest context și numele lui MIHAI VINEREANU, din New York, autorul unui curajos Dicționar Etimologic al Limbii Române, atent documentat și gândit. În acest dicționar ponderea etimoanelor din substrat este mult mai mare decât în dicționarele academice, dar nu aș zice că toate ipotezele domnului Vinereanu sunt sigure, riguros demonstrate.

Țin să remarc și demersul tînărului VALENTIN ROMAN, pasionat de arheologie. Nu are pregătire de specialitate și nu l-aș încuraja să facă săpături de capul său, fără sprijinul și asistența specialistului autentic. Dar domnul Roman, având dînsul anumite bănuieli, s-a adresat Academiei Române cu o somație originală: în temeiul legii, a cerut ca Academia să facă dovada că toate artefactele găsite la Argedava, fotografiate și arhivate la vremea descoperirii lor, mai sunt în proprietatea sau custodia Academiei… A depus în acest scop zeci de fotografii și a cerut să se facă dovada că acele obiecte nu au dispărut în hăul negoțului illicit de anticihități. Îl felicit pe domnul Roman. Mă gândesc cum ar putea fi sprijinit!

 

Cum apreciați cercetările genetice orientate pe acest subiect.

 

În filmele pe care le-am văzut nu este clar la ce concluzie s-a ajuns! Știu însă, din discuții amănunțite cu specialiști onești, că aceste cercetări au dus la rezultate care, ca să zic așa, satisfac pe deplin orgoliul nostru de români. Nu suntem un popor de strânsură, suntem genetic foarte omogeni și vechi pe acest teritoriu. Suntem un popor din care s-au desprins și au plecat în lume multe comunități umane care au intrat în formula etnică a multor popoare de azi. Din păcate, aceste rezultate au alarmat pe unii, în frunte cu udemeriștii care ne stau în coastă de 20 de ani, astfel că unul dintre ei, un udemerist deci, ajuns ministru, a desființat propriu zis cercetarea științifică pe acest domeniu! Nota bene: dar să nu ne amăgim asupra infailibilității acestor cercetări! Ca orice altă preocupare sau faptă umană, și aceasta se poate desfășura corect sau incorect! Fie din punct de vedere strict științific, fie deontologic. Se pot falsifica rezultatele acestor cercetări, iar concluziile pot fi impuse aprioric, de interese politice mai ales! Bunăoară felul în care au fost invocate în film rezultatele acestor cercetări genetice mi se pare complet neserios: specialiștii prezentați nu au susținut nici pe departe concluziile trase de păr cu care se încheiau filmele respective.

 

Ați afirmat de mai multe ori că inamicii noștri primesc cu satisfacție unele idei lansate de împătimiții dacismului! Vreți să detaliați puțin?

 

Nu i-aș numi împătimiți pe acești indivizi care nu se sfiesc să se dea savanți. Trec însă peste asta… Domnule Petrică, adversarii noștri, simplificând lucrurile, se poate spune că sunt geloși, invidioși pe originea noastră, pe faptul că ne tragem din două popoare glorioase, dacii și romanii. De sute de ani se căznesc să ne conteste fie latinitatea, fie dacitatea, fie pe amândouă! Le stă pe suflet tot ce se poate spune de bine despre noi! Cheltuiesc timp, energie, bani și inteligență pentru a ne sabota în fel și chip. Nu mai este nevoie de dovezi… Firește, își caută susținători și printre noi! Și găsesc! Găsesc români care, propriu zis trădează!… Pentru aceștia leacul este unul singur: pușcăria sau chiar ștreangul! Dar cei mai mulți români colaborează cu inamicii noștri fără să-și dea seama, din prostie sau din neștiință. Prostia nu poate fi sancționată penal. E un fenomen inevitabil, ca ploaia sau frigul iernii. Am să mă rezum la cei care, din lipsă de informație, pot să facă mult rău!…

Este cazul celor care contestă latinitatea noatră pe te miri ce motiv neîntemeiat. Nu mai contează motivul. Neprietenii noștri se vor grăbi să înregistreze și să comenteze cu satisfacție acest fapt. Nu vor spune că este vorba de niște amatori, ci vor spune că în România printre cercetătorii istoriei este tot mai activ și mai vehement curentul celor care contestă latinitatea poporului și a limbii române! Punct! Mai mult nu le trebuie! Eventual vor da și un citat: „Noi nu suntem urmașii Romei!” Este titlul unui text zăpăcit de tot, iresponsabil, năuc! Asta o zic eu, dar neprietenii noștri vor preciza că este vorba de un text semnat de un doctor, probabil doctor în istorie, care contestă romanitatea românească! În aceste condiții nu te mai poți mira că în multe universități din lume limba română este studiată ca limbă slavă! Ea, limba română, care este, foarte probabil, cea mai bună păstrătoare a limbii latine autentice!

 

Ce înțelegeți prin limbă latină autentică?

 

Am în vedere că toate celelalte limbi romanice au primit o parte din zestrealatinăprin biserică și prin școală, prin administrație, pe cale livrescă. Numai în limba română putem identifica precis ce am păstrat dinlatinăprin viu grai, adică pe cale naturală, prin transmiterea latinei din tată-n fiu, în familie, ca limbă maternă. Zestrea de limbălatinăare în limba română un caracter profund organic! Mult „mai” organic decât în celelalte limbi romanice. Lingviștii din mediul academic se poate spune că au o oarecare sfială în a pune în evidență calitatea excepțională a latinei vorbite înDacia, parcă se feresc să nu fie acuzați că „se dau mari”! În schimb, cu câtă îndârjire se pronunță împotriva romanității nostre indivizi care n-au cercetat-o niciodată! Care în viața lor n-au ținut în mână o gramatică a limbii latine! Ei au devenit peste noapte specialiși în limba dacă! Cred că se răsucește în mormînt bietul Cicerone Poghirc! Care, numai ca eminent latinist și elenist, și-a permis să țină un curs de „limba dacă”, prin anii ’80…

 

Cine a fost Cicerone Poghirc?

 

Un mare latinist, șeful catedrei de limbi clasice la un moment dat, el a fost într-adevăr un împătimit al dacismului, numai că l-a cercetat onest și corect, în limitele adevărului demonstrabil! Repet: în limitele adevărului demonstrabil! Falșilor dacologi, care cred că afirmarea dacismului începe prin negarea latinității, a romanității noastre, le atrag atenția că texele lor seamănă ciudat de mult cu tezele istoriografiei maghiare, inclusiv cu ideile vestitului mistificator Roesler. Să nu se amăgească că au descoperit ceva. Iată cu cine se fac tovarăși de idei dacologii lui pește:

 

„În Dacia, pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare, s’a format o ţară pur colonială, în care romanitatea n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite şi sufleteşte. De aici uşurinţa cu care romanitatea dintrânsa a putut să fie îndepărtată mai târziu şi să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au rămas în Britannia sau în Noricum unde el s-a şters după cum se şterge o lustruială.”

Eduard Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, 1871, p. 45

 

 

„Romanizarea Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani.”

Hunfalvy Pál (numele real Paul Hundsdorfer; 1810-1891),  Über die Abstammung der Romänen [Despre originea românilor], Leipzig, 1880;  Die Romänen in Siebenbürgen [Românii în Transilvania], în Ungarische Revue, I, 1881, pp. 938-955,  Az oláhok története [Istoria valahilor],Budapest, 1894.

 

 

„Procesul de colonizare nu a avut nici o importanţă pentru romanizarea Daciei.”

L. Balla, L’importance des colonisations en Dacie în Acta Classica Universitatis Scientiarium Debrecenensis X-XI, 1974-1975, pp. 139-143

 

În fine, să cităm și din istoricii maghiari care calcă și azi pe urmele lui Roesler. Vom lua aminte la Histoire de la Hongrie, publicată în 1974 de Comisia naţională ungară pentru UNESCO. Iată în ce termeni este menţinută în circulaţie o teză atât de desuetă cum este teza exterminării dacilor: “Romanizarea Daciei se caracterizează prin faptul că populaţia urbană era alcătuită numai din imigranţi. După un istoric contemporan (s.n.), războiul decimase populaţia în aşa măsură încât Traian a trebuit să aducă o altă populaţie, adunată ex toto orbe Romano. Pierderile de vieţi pricinuite de război, zecile de mii de prizonieri vînduţi ca sclavi şi fugarii, care, mai târziu, se vor constitui în tribul dacilor liberi, lăsară în urma lor un veritabil vid demografic. Clasa aristocratică trebuie să fi vărsat şi ea mult sânge; (…) Însăşi supravieţuirea poporului dac trebuie să fi fost profund compromisă, căci regiunile muntoase, odinioară foarte populate, se goliră pur şi simplu”… (p. 20). Autorii maghiari nu-i spun pe nume istoricului “contemporan”. De se vor fi gândit la Eutropius – şi nu ştiu la cine altul se puteau gândi, atunci ne vedem în situaţia jenantă de a corecta cu un sfert de mileniu cronologia propusă de “comisia naţională ungară”. Breviarum ab Urbe condita este o lucrare încheiată de Eutropius în anul 369. Din această lucrare este luată sintagma celebră ex toto orbe Romano, iar evenimentele cu care istoricii maghiari îl fac contemporan pe Eutropius se petreceau imediat după războaiele dacice din 101-106… După un sfert de mileniu, mărturia nu mai poate fi considerată contemporană decât în literatura maghiară, vestită prin falsurile puse în circulație. Dar, fireşte, cel mai remarcabil rămâne tonul plin de certitudine cu care sunt inventate, literalmente inventate, detaliile unui proces despre care nici una din mărturiile antice ajunse până la noi nu pomeneşte măcar aluziv.

Așadar, istoricii români, inclusiv academicii, și-au făcut datoria și au combătut teza exterminării dacilor, teză atât de dragă istoriografilor maghiari aflați în slujba intereselor politice udemeriste, revizioniste…

 

Cum sună teza susținută azi de adversarii noștri prin care ni se contestă latinitatea?

 

A apărut o variantă nouă, într-adevăr. Nu se mai contestă latinitatea limbii, ci se contestă romanitatea românilor! La nivel biologic! Cum că suntem urmașii unor cetățeni romani aduși înDaciadin toate colțurile Imperiului, de etnii felurite, care nu se puteau înțelege între ei și cu localnicii daci decât în latinește. Așa că latina s-a impus și s-a păstrat, cam cum s-a păstrat engleza sau franceza în colonii: englezii au plecat din Nigeria, de exemplu, dar engleza se vorbește în continuare ca limbă de stat, deoarece autotonii sunt de etnii diferite, vorbesc limbi diferite, niciuna nu s-a putut impune, astfel că engleza e singura limbă de care s-au putut folosi toți nigerienii. Acest scenariu, zic inamicii noștri, s-ar potrivi și pentru păstrarea limbii latine înDacia: limbalatinăs-a putut păstra și fără sprijinul unor latinofoni autentici, a unor etnici romani. Exact ce susțin și patrioții noștri adunați sub steagul de luptă al lui Mircea Chelaru! Că, la nivelul biologic, genetic, nu suntem urmașii Romei, ai romanilor!…

 

Și cum răspundeți la această teorie?

 

Această teorie a fost lansată, oral, în mediul academic, de către Iorgu Iordan, marele romanist. Iar colaboratorii săi, adică mediul universitar, nu au pregetat să și-o însușească. Iorgu Iordan probabil că era sincer și onest când susținea această teorie, aparent demitizantă, demistificatoare. Zic aparent, deoarece este falsă! Simplistă și lipsită de acoperire atunci când o cercetezi cu atenție.

 

Vă rog s-o faceți!

 

Am făcut-o deja! Și mă laud că am produs această replică încă din anii ’80, am prezentat-o și la Congresul de Romanistică din 1989, am publicat-o de mai multe ori. Inclusiv pe Internet. O mai publicăm o dată, pentru a însoți acest dialog. Nu aș vrea s-o prezint în rezumat, așa că o reproduc aidoma, așa cum apare în volumul UNU în limba română. Din alt volum, publicat de Academie, preiau și un text dedicat substratului. Mă laud din nou, am identificat în limba română un întreg domeniu, al prezumției, l-am denumit „domeniul îndoielnicului”, care s-a păstrat din limba strămoșilor daci. Este una dintre componentele cele mai subtile ale limbii române. Am identificat-o, pot spune, după o jumătate de secol de căutări… Aș vrea să subliniez acest detaliu, poate le folosește celor grăbiți să facă din moștenirea geto-dacă un subiect pe care să-l atace la baionetă, cu aplombul celui care încearcă să-și drapeze „nula”, lipsa de pregătire, comoditatea, lenea de a se informa înainte de a se pronunța. Nu le pot da decât un singur sfat: mâna pe carte, măi, băieți! Nu este suficient să îi iubești pe daci ca să reînvii sufletul acestora!

 

Sunteți prea dur!

 

Qui bene amat bene castigat!… Cine iubește cu adevărat pedepsește strașnic!… Iată, verbul castigo, -are însemna în latină „a mustra, a pedepsi, a corecta”. Strămoșii noștri l-au păstrat, dar cu un sens modificat. E greu de explicat cum s-a trecut de la sens latinesc la cel românesc. E foarte probabil să fie vorba de un calc semantic, după un cuvînt dacic, care avea și sensul din latină, și sensul din română. După părerea mea asemenea calcuri semantice pot fi avute în vedere la toate cuvintele păstrate din latină, dar care prezintă modificări semantice greu de explicat. Bunăoară, bătrân vine din latinescul veteranus. Aici modificarea de sens este ușor de explicat, fără apel la altă limbă, la limba de substrat. Dar cum să explic sensul „trebuie, se cuvine” pe care îl are uneori verbul românesc a cădea, păstrat dinlatină, unde avea sensurile pe care le are și în română, mai puțin sensul amintit mai sus. Am demonstrat cu ani în urmă că a existat în limba geto-dacă un cuvînt care avea cele două sensuri. Cuvîntul a dispărut ca complex sonor, dar și-a transferat polisemia la cuvîntul latin care s-a păstrat, îmbogățit însă, modificat, prin acest calc semantic. Cred că am fost primul care am publicat această ipoteză: limba dacilor a lăsat „urme semantice” în cuvintele latinești păstrate. Urmele unor polisemii care au funcționat în lexicul dacic. Independent de mine și cu certă anterioritate, domnul academician Grigore Brâncuș a prezentat aceeași ipoteză la cursurile domniei sale, consemnând-o prin tipar abia după 1990.

 

Cum ați demonstrat asta?

 

Prin comparația cu o limbă balcanică, bulgara, care prezintă aceeași polisemie, necunoscută însă celorlalte limbi slave! Am demonstrat?!… E prea mult spus! Am propus o ipoteză! Doar atât!

 

Un ultim cuvînt, de încurajare dacă se poate, pentru tinerii pasionați de cercetarea istoriei, a antichității dacice.

 

Aș avea multe teme de propus celui care vrea să cerceteze această antichitate. Dar nu aș avea ceva de discutat decât cu acel tînăr pasionat de dacismul nostru care va fi citit ce e de citit. Să-l citească pe Hasdeu, pe Pârvan, pe Eliade, pe Ioan G.Coman, pe Nicolae Densusianu, dar și pe frate-su, Ovid… Și să se apropie de limba latină cu respectul cel mai mare!

Orice autor te trimite la alți autori, vor mai găsi și alte nume! La fel, teme și subiecte se ivesc pe măsură ce te adâncești într-un domeniu… De exemplu, eu, de vreo patruzeci de ani, mă gândesc la un subiect pe care l-am tot amânat, nu am avut pregătirea necesară pentru a-l aborda: numele Geta, cum a ajuns să fie purtat de mulți romani, inclusiv un tată și un frate de împărat roman: Septimiu Sever!… Familia acestuia provenea din Nordul Africii, din apropierea provinciei Getulia. E vreo legătură între getuli și geți? De ce nu s-a întâmplat același lucru cu Dacus? Cum spunea și un mare istoric, latinitatea noastră este un subiect încă puțin cercetat! Mai e mult de spus despre romanitatea noastră! Nici pe departe nu s-a „stors” tot ce se putea scoate din izvoarele cunoscute. Evident, nici dacitatea noastră nu trebuie ignorată! Dar puținătatea izvoarelor și a documentelor nu justifică aberațiile pe care ni le propun tot soiul de amatori! Unii dintre ei se simt încurajați de precedentul Schliemann, cel care a descoperit ruinele Troiei și a localizat ca atare legendara cetate. Chipurile Schliemann era și el un amator, nu era un academic! Așa e! Era om de afaceri, nu era un universitar, un academic! Era un amator, care știa însă pe dinafară Iliada, adică învățase elina din pasiune pentru antichitate. Era un mare erudit! Cunoștea bine și latina, și mai vorbea alte câteva limbi moderne. Nu suferă comparație cu vreunul dintre cei care cred că îi calcă pe urme!…

O ultimă constatare: mulți care îi critică pe tinerii tracomani dau și ei cu oiștea în gard punând această pasiune pe seama ceaușimului, a fascismului și alte bazaconii! Este citat aiurea și numele lui Constantin Drăgan! L-am cunoscut bine pe Iosif Constantin Drăgan. Nici pomeneală să fi împărtășit răposatul Drăgan prostiile lui Săvescu sau Chelaru! Citiți-i cărțile! Sunt pline de sugestii fertile! El a avut dreptate dorind să impulsioneze cercetarea componentei noastre dacice, dar nicicum în detrimentul romanității noastre! Repet, trebuie să fii un primitiv ca să vezi în romani pe cei care „ne-au violat mamele”! Am auzit și asemenea vorbe imbecile!… Te rog să mă crezi: mi-a venit să vomit!… Vorba tatii: cu alde ăștia nu mai facem noi România mare!

 

      Și atunci cum vă explicați acest interes masiv pentru dacism la tineretul nostru?

 

E de cercetat acest subiect!… Eu cred că este una din reacțiile de apărare a românismului după ani buni de acțiune și manipulare anti-românească! Încercarea globalizanților de a ne submina identitatea națională este un eșec, a intrat într-un impas care premerge falimentul! Ideea dacică este atrăgătoare și le oferă tinerilor un reazem în afirmarea, uneori instinctivă, a unei identități etnice inconfundabile! Dacismul, odată asumat, ne singularizează în întreaga Europă. Tinerii simt nevoia să găsească argumente, un reazem, pentru a nu ceda în fața eforturilor pe care Noua Ordine Mondială le face pentru a ne depersonaliza ca popor! Eu nu vreau să-i descurajez, ci doar să le propun un principiu, emis de generația lui Petre Țuțea: nu poți să fii naționalist fără să ai o meserie, o specializare fermă, în care să te afirmi cu competență! Cu profesionalism!… Noi, ca români, suntem unici prin îmbinarea celor două componente: dacică și romanică. A renega una dintre cele două jumătați este curată nerozie. Repet: le facem astfel pe plac ne-prietenilor noștri!

 

Să nu uit: de curând ați afirmat că românii nu sunt urmașii romanilor care au venit în Dacia după cucerirea ei de către Traian, ci suntem urmașii romanilor care nu au plecat din Dacia în anii 270-272, când cu retragerea aureliană. Un ultim comentariu pe această idee!

 

Cred că nu este o idee rea. Nu cred că au fost prea mulți cei care au ascultat de îndemnul imperial! Căci n-a fost o poruncă sau o măsură sever urmărită!… Sunt convins că printre cei care „au trecut Dunărea” s-au numărat și mulți daci. Nu există popor de eroi sau de martiri ori de sfinți!… Vor fi avut și dacii uscăturile lor, oportuniștii lor, interesați să obțină un …green card!

Da, e posibil ca laminarea sufletului românesc să fi trecut atunci printr-un moment decisiv! Va fi fost o diferență la nivelul caracterului, al sufletului, între cei care au plecat și cei care au rămas!… Suntem urmașii dacilor și romanilor care nu s-au retras din Dacia! Îmi mențin ipoteza! E atât de simplă!

 

18 noiembrie 2012

 

A consemnat Petre BURLACU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Limba latină ca limbă maternă în Dacia Traiană 

 

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan, cu ocazia unor dezbateri colocviale la Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti, prin anii ’70, a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a rămâne împreună în acelaşi stat, vorbind toţi aceeaşi limbă, a fost să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa vor fi păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano, de care vorbeşte Eutropius: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză ar exista o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă (sic !) pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea s-ar fi păstrat în Dacia şi ar fi devenit limba română (1)prin vorbitori alogeni, alogloţi, (2)după o perioadă de câteva generaţii în care latina nu ar fi fost vorbită ca limbă maternă, ci numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei? Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă limba latină vorbită în Dacia din secolul al II-lea şi până azi a trecut vreodată – cel mai probabil în primele ei secole, printr-un stadiu de existenţă şi funcţionare ca limbă creolă.

Încercând  a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă  sau (2)prin vorbitori de neamuri diverse, a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa, care credeau cu seninătate în puritatea etnică şi lingvistică a latinilor strămutaţi de Traian în Dacia… Evident, nu ne este greu să ne dăm seama că latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon,  va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă mult sărăcită, în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani din Imperiul Roman au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza, vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică descendentă din latina aproximativă a unor latinofoni de «mâna a doua »? Se află cumva această latină la originea limbii noastre?… Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin moştenit de fiecare limbă romanică, cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul şi procedeul propus, exemple care vin în contradicţie cu scenariul propus de Iorgu Iordan. Cam aceasta este miza intervenţiei noastre, prilejuită de impresia că sunt foarte multe elementele latineşti păstrate în limba română a căror existenţă contrazice modelul IORDAN.

De la bun început facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos în rezolvarea problemei puse. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Pentru chestiunea pusă în discuţie au valoare probatorie numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască «subtilităţile» limbii de adopţiune. Avem oare, păstrate în română, asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum ar fi putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam. Adică prin vorbitori pentru care limba latină era limbă maternă, eventual singura limbă pe care o cunoşteau.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, asemenea elemente discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, nu cuvintele din fondul principal lexical, ci cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, din textele latineşti păstrate din antichitate, ne dăm seama că puţini latinofoni, chiar dintre cei „mai” nativi, vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care – cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!…  În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte?

După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps. Aceeaşi origine ar avea-o şi palatalizarea labialelor din graiul moldovenesc.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Declinul lui eo, ire are loc la câteva secole după ce latina este transplantată în Dacia, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine faptul că vorbitorii ei mai cunoşteau şi foloseau verbul mergo, mergere, cuvînt cu frecvenţă destul de mică în latina standard… Evident, ne vor fi de mare folos cercetările privind frecvenţa cuvintelor latineşti, pentru a ieşi din „impasul iordanian”, căci păstrarea cuvintelor şi structurilor lingvistice latineşti cu frecvenţă mică contrazice modelul IORDAN.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, deloc puţine, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: *amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Atât de rar că nici un document latinesc nu-l consemnează. Neatestat este şi etimonul lui îmbina, *imbinare, din familia lui combinare, cuvînt rar în latină. Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea, şi tot ca element periferic. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că el a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofonii cei mai avizaţi. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această „aberaţie”, numai româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul, şi el neregulat, surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de fenomenul pan-romanic de reducere a declinării imparisilabice, care a afectat atât de sever toate limbile romanice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, caca, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă. Cuvintele tata şi mama sunt un fel de vocative de la pater şi mater. Păstrarea lor dovedeşte cât de folosită era latina ca limbă a adresării colocviale, familiale. Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen, luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… În fond, a fost vorba de neputinţa de a uita aceste forme pe care latinofonii danubieni le deprindeau din cea mai fragedă pruncie. Numai în felul acesta se explică păstrarea acesor cuvinte şi forme: ele au fost „învăţate” în perioada de achiziţie a limbajului şi cu greu sunt uitate de vorbitori.

Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că foarte des cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit încă din latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, era foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofonii autentici, să ajungă în latina “second hand” a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari. Forma spălat, dublet al lui lăut, vine şi ea din latină. Păstrarea în paralel, a formei arhaice, neregulate, şi a celei analogice, regulate, s-a produs numai în română – dacă nu mă înşel, şi nu se potriveşte deloc cu ideea că latina din Dacia a fost o limbă …creolă!

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix, nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, care sunt prea periferice, prea rar folosite în latină, nu se puteau păstra în vreo limbă romanică prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi formele greşite a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta tendinţa de a greşi, de a ezita?! Cu alte cuvinte, româna a moştenit din latină nu numai sistemul morfologic, ci şi punctele în care acesta funcţiona cu oarecare ezitări… Un asemenea transfer, total, se putea face numai prin vorbitori totali al latinei, prin latinofoni autentici.

Ca principiu, se impune comparaţia din această perspectivă între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Iar proporţia în care limbile romanice au păstrat formele idiomatice particulare, „aberante”, este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina vorbită de colonişti a căror limbă maternă nu era latina. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat, forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea a două verbe, un verb de conjugarea I şi altul de conjugarea a IV-a, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna  că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc (din nou!) un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat, derivată de la o rădăcină slavă, ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” moştenită din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare,  joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa.  Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat cu totul. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, nicidecum slav, şi vine direct din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. (Şi cât de hilar ar fi sunat acest poapă!) S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică pe care o propune limba română funcţiona însă şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjunghia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. Această nevinovată ipoteză este confirmată de limba latină unde întâlnim expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! (Cf. şi a mânca popeşte.) Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive de la cele două substantive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

Este destul de ciudat că lingviştii români, ignorând existenţa cuvîntului latinesc popa, popae, au mers pe ideea originii slave a cuvîntului popă. Aceeaşi greşeală o fac şi academicii care consideră că numele Troian din mitologia românească, adică celebrul bădica Troian, ar fi tot de origine slavă, şi asta pentru că există o binecunoscută lege fonetică potrivit căreia orice a latinesc urmat de n a devenit în limba română â: canem>câne, canto>cânt,  fontana>fântână etc. Numai că dacă aplicăm mecanic „legea” amintită, obţinem cuvîntul *Trăiân, cu diftongul sau hiatul iâ, imposibil de pronunţat de un român. Prezenţa în limba română a cuvintelor vechi Sânziana, Caloian, creştin, noian ş.a., care nu l-au transformat în â pe a urmat de n, ne oferă posibilitatea de a formula o restricţie: dacă a este precedat de un i el rămâne nealterat. Aşadar, ca şi popă, Troian este cuvînt latinesc în limba română. În plus, prezenţa lui Troian în scenariul Pluguşorului denotă un fapt extraordinar: acest scenariu reprezintă, aşa cum se ştie, expresia transfigurată a colonizării Daciei. Bădica Troian în scări s-a ridicat, peste zări el s-a  uitat să aleagă loc curat de arat si semănat… Adică a ales o ţară nouă pentru ai lui! Colonii romani aduşi de Traian i-au păstrat amintirea şi, la vremea aceea, au înţeles perfect semnificaţia evenimentului la care participau. Este fără pereche în spaţiul romanic, ba chiar şi mai larg,  capacitatea românilor de a păstra atât de bine amintirea lui Traianus Imperator, fără a apela la înscrisuri. Astfel că putem conchide: cuvintele româneşti popă şi troian nu sunt de origine slavă, ci sunt păstrate din latină, iar limbile slave le-au preluat din română, aşa cum au făcut şi cu colindă, Crăciun, cruce şi altele.

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori „pârîţi” ai acelei limbi!

Limba română mai are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise, visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă în latină se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural, aşa cum se petrec lucrurile în română.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii noştri. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Adăugând, bunăoară, păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin! Imperativul românesc la rândul lui moşteneşte nu numai modul de a diferenţia între forma afirmativă şi cea negativă, dar şi formele neregulate dic, duc, fac devenite zi, du, fă!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii romane.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina încă nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit din afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are „obsesii”, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns  cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani la rând, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:

„Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.”

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a  prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza „Iorgu Iordan”. (Reamintesc faptul că este vorba de o ipoteză care nu a căpătat nicodată formă scrisă şi tipărită, dar a avut o oarecare circulaţie în mediul academic bucureştean.)

În sfârşit, o ultimă obiecţie la scenariul romanizării Daciei propus de Iorgu Iordan pe urmele succintei menţiuni făcute de Eutropius în al său Breviarium ab Urbe condit: textul respectiv a fost scris la anul 369, adică după mai bine de un sfert de mileniu de la desfăşurarea faptelor… E foarte probabil ca în text să-şi fi făcut loc şi detalii imaginate de autor. Numărul mare, magnas copias, al celor aduşi în Dacia va fi fost un dat istoric bine stabilit, dar provenienţa coloniștilor era mai greu de precizat. Asupra acestui detaliu este mult mai concludentă mărturia limbii române, ca invincibile argumentum, cum o considera prinţul Dimitrie Cantemir.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” sau înţeles în engleza vorbită în Nigeria…. O viaţă sufletească complexă e greu de imaginat că o poate avea cineva într-o limbă atât de simplificată şi sărăcită. În plus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori aproximativi ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu o intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă la români între ontogeneză şi glotogeneză.*

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai  învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpână în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

 

 

Ion Coja

 

* Vezi Ion Coja, Romanité ethnique et romanité linguistique, în Actas do XIX Congreso Internacional de Lingüística e Filoloxía Románicas, V, p.47-60