Visul american….și realitatea în fapte și cifre (1)
Radu Mihalcea
- Introducere
Într-o sâmbătă din luna septembrie am invitat câţiva prieteni și am mers împreună la Romanian Heritage Festival în Chicago. Am fost plăcut impresionat de organizarea foarte bună, de condiţiile asigurate, de angajamentul organizatorilor, de programul artistic, de expoziţiile care au avut loc și de multe alte amănunte care au făcut ca acest festival să fie un succes al culturii și tradiţiilor românești pe teritoriul american. Se cuvine să menţionez aici în mod deosebit eforturile făcute de Steven Bonică, propietarul ziarului Romanian Tribune și coordonatorul întregii activităţi pe de o parte fiindcă în ultimele trei săptămâni el a fost omniprezent, de dis de dimineaţa până noaptea târziu, depunând toate eforturile imaginabile pentru a asigura succesul acestei manifestări. Pe de altă parte fiindcă Steven Bonică se anagajează permanent pentru menţinerea unităţii diasporei române: aceast ţel se confundă cu însăși viaţa lui. The Romanian Heritage Centrum organizat de el și ziarul pe care-l publică oferă condiţii ideale pentru a menţine vie tradiţia românească în Chicago.
Pentru mine personal a fost ceva nou: ultima oară când am participat la o asemenea manifestare a fost în 1970, la sărbătoarea naţională din Poiana Brândușelor, undeva în Oltenia…Pe lângă emoţiile naturale legate de o asemenea reîntâlnire cu tradiţiile melegurilor natale, mi-au apărut imediat gânduri legate de întrebarea “Ce se poate face mai bine?”, întrebare care m-a urmărit mereu în toţi acești ani: este un fel de deformaţie profesională care m-a mânat în trecut și mă mână și acum, nu mă lasă să dorm. Nu mă refer la organizarea festivalului – a fost o reușită și Steven a tras desigur concluziile necesare și o să facă data viitoare și mai bine – ci mă refer la contactele pe care le-am avut în ultima vreme cu oameni din diaspora română pe care nu i-am mai întâlnit mai înainte. Poate pot să le ofer ceva ce dânșii pot folosi pentru a avea mai mult succes în SUA? Poate că un schimb de idei le-ar aduce noi impulsuri în viaţa lor în SUA? Ce se poate face mai bine?
Gândul acesta mi-a venit în timpul unei discuţii cu un student – artist care-și expusese câteva dintre lucrările sale la Romanian Heritage Festival. Erau mai multe – poate vre-o 20 – și eu le studiam atent încercând că pătrund mesajul pe care acesta îl transmiteau…Artistul – un bărbat de 30 de ani – s-a apropiat de mine și mi-a cerut părerea: ceace a expus el erau părţi din lucrarea lui de masterat. Își terminase studiile și urma să se întoarcă în România cu toate că cunoștea foarte bine care este acum situaţia economică și politică acasă… Ultimul schimb de opinii a fost legată de întrebarea lui: “Spune-mi sincer, cum este viaţa în America?” M-a întrebat asta cu toate că el trăise trei ani aici, ca student, desigur…Dar el nu se referea la viaţa de student – cu toate plăcerile, bucuriile, lipsurile și dezavantajele ei – ci la viaţa pe care ar fi putut-o el duce după o bună bucată de timp de trăit și de lucrat în SUA…Se referea la viaţa celor care sunt fotografiaţi pe hârtie lucioasă în ilustratele de lux, la viaţa acelora care trăiesc în spatele perdelelor grele de la ferestrele blocurilor înalte din centrul orașului Chicago, la viaţa celor care treceau cu mașinile lor luxoase pe lângă locul unde era organizat Romanian Heritage Festival…Cum ar fi viaţa lui dacă…și el…?
“Excepţională!” i-am răspuns și în momentul următor m-am rușinat de răspunsul meu citind în ochii lui tristeţea, resemnarea, o oarecare dezamăgire…”Dar eu am plecat din România de patru decenii!” m-am corectat repede, încercând să reaprind strălucirea speranţei în ochii lui acum deveniţi cenușii…Nu…asta n-a fost suficient…ochii lui au rămas fără expresie, îngânduraţi…
Câteva ore mai târziu, acasă fiind, nu puteam să scap de privirea lui ștearsă, stinsă…Nu cumva am exagerat puţin? Nu cumva viaţa unui român în SUA are desigur aspecte minunate dar…poate că am trecut cu vederea pe celălalte, aspectele care sunt atât de deosebite, de apăsătoare, de periculoase? Poate că am trecut cu vederea riscul legat de viaţa în America? Poate că ar trebui să analizez toate aspectele vieţii în SUA, să le pun pe hârtie, să le ofer celor care ar avea nevoie de un sprijin, de o călăuză – nu ca să facă la fel ca mine, asta ar fi imposibil, condiţiile sunt altele – ca să se orienteze, să-și facă un plan coerent, să dezvolte o perspectivă de viaţă și – luptând pentru realizarea ei – să-și aprindă din nou flacăra vie a voinţei și a speranţei în ochii lor… Oricât aș face nu va fi suficient fiindcă fiecare își are viaţa lui și ce scriu eu nu se potrivește 100% cu nici-un aspect al unei alte vieţi…Dar poate…așa …să pot schiţa niște puncte de reper?
Dacă fac asta ar trebui să analizez puţin și situaţia din România, și cea din SUA, ar trebui să prezint câte ceva din experienţa mea de viaţă într-o formă care să fie utilizabilă de cititor…Ufff…sunt multe de spus…Ar trebui să…încep!
- Visul american?
Americanii sunt atât foarte prozaici cât și foarte practici așa că zilele trecute au publicat în “Time” (din 27.09.10) o cifră: 75.000 $ / an, după impozit, disponibili pentru cheltuielile anuale ale unei familii. Psihologi și statisticieni cu renume au determinat că familiile cu un venit anual mai mic au în viaţa lor momente de nefericire al căror număr crește pe măsură ce venitul scade sub această sumă. Din contră, cei care câștigă mai mult, constată că surplusul de câștig nu duce neapărat la un surplus de fericire. Altfel privit, acest venit ar putea fi considerat ca limita de la care o familie începe să poată să trăiască visul american și să beneficieze de multe dintre avantajele vieţii din SUA.
Va să zică…visul american ar fi să poţi “face” cel puţin 75.000 $ / an? Definit astfel, el este accesibil numai pentru cca. 30% din familiile americane, care au un venit anual peste această sumă.
Nu, așa nu poate fi privit: “visul american” se poate realiza poate începând de la un venit de 75.000 $/an, dar visul constă în realizarea anumitor ţeluri – individuale pentru fiecare familie și schimbătoare în decursul vieţii – nu în cei 75.000 $/an…Important este ce realizezi dacă dispui de această sumă…Oricum, cifra fixează o graniţă între familiile care au posibilitatea să participle la viaţa deosebit de complexă, pasionantă, dinamică, liberă legată de “visul american” și cei care se bucură de numai o parte din aceasta, sau de foarte puţin sau… de loc. În legătură cu ea trebuiesc puse alte câteva cifre dar mai ales trebuiesc puse fapte și cunoștinţe care să-l ajute pe imigrantul român să se orienteze în această cea mai complexă dar și cea mai promiţătoare, mai atrăgătoare societate din lume. Va trebui revenit apoi la “tradiţionalul” vis al americanilor, care constă din cu totul altceva decât atingerea venitului indicat de Time. Dar aici ar trebui ţinut seama de faptul că ţelurile unei societăţi se schimbă de la o generaţie la alta sau chiar mai des…
Din statisticile oficiale se poate citi că venitul mediu al unei familii americane în anul 2009 a fost de 47.800 $, sensibil mai redus decât ceeace Time definește ca venit limită de la care un surplus de fericire nu poate fi obţinut cu bani. De aici rezultă că cei mai mulţi dintre americani nu trăiesc așa cum Time presupune că ar corespunde visului american! Aceasta ar trebui să fie un prim avertisment la adresa celor care – fiind în România – visează prea mult!
Dar…să trecem mai întâi la analiza limitelor vieţii americane, ca să știm despre ce visăm!
- Venituri de vis
Venitul maxim al unei persoane în anul 2009 în SUA a fost de 4 miliarde $…Scriu cu cifre, fiindcă suma mi se pare atât de mare încât nu am nici-o reprezentare a ei: 4.000.000.000 $! Primele 10 cele mai mari venituri personale au fost toate de peste 1 miliard de dolari, ceea ce înseamnă că împreună aceștia au câștigat cam 20 de miliarde $, ceea ce reprezintă cam 4% din bugetul anual al guvernului român! Imens! Atractiv! Fascinant!
Dar…atenţie: acești bani nu au fost câștigaţi în urma unei activităţi așa cum cititorul o cunoaște din viaţa de toate zilele ci în urma speculaţiilor unor “investori”. Acesta este un nou gen de activitate – a început mai intens acum cca. 30 de ani – care se desfășoară în mare parte în afara atenţiei opiniei publice și în cadrul căreia o persoană – sau o instituţie – efectuează servicii de administrare a banilor acelora care…au așa de mulţi încât…nu au timp să se ocupe de administrarea lor. Investorii adună sume imense pe care apoi le “investesc”: cumpără întreprinderi sau părţi din întreprinderi sau numai acţiuni ale întreprinderilor. Ajungând în consiliile de administraţie, cei mai mulţi dintre ei forţează măsuri care duc la vânzarea unei părţi a întreprinderii, la îndatorarea întreprinderilor, la concedieri, la reducerea activităţii de cercetare – dezvoltare și la alte măsuri asemănătoare. Din aceasta rezultă pe de o parte slăbirea sau chiar distrugerea întreprinderilor, pe de altă parte rezultă dividende uriașe pentru capitalul investit. Mii, milioane de locuri de muncă au fost distruse în SUA în acest fel, milioane de oameni au rămas pe drumuri…dar câţiva s-au îmbogăţit peste orice măsură .
În cazul speculaţiilor cu acţiuni situaţia este puţin diferită: sumele câștigate de unii… nu vin din neant ci au fost pierdute de alţii…Riscul de a pierde totul este întotdeauna un partener de nădejde în astfel de activităţi!
Nu, această activitate – și câștiguri de această dimensiune – nu este accesibilă imigrantului român: calităţile cerute – cum ar fi calificare foarte înaltă (Nu există cursuri de specializare în domeniul speculaţiilor financiare!), perseverenţă, inteligenţa practică legată de domeniul de activitate, încrederea oamenilor care posedă averi – sunt pretinse într-o măsură mult mai mare decât în toate celelte profesii…A deveni un investitor…ăsta rămâne un vis…Aș spune chiar că este un vis neamerican: venitul mediu anual al unei familii fiind de numai 47.800 $ iar americanii fiind cunoscuţi drept oameni cu picioarele pe pământ, se poate spune cu certitudine că ei nu au asemenea visuri… De altfel în întreaga lume nu sunt decât câteva sute de persoane și câteva zeci de întreprinderi care se ocupă cu succes de aceasta activitate.
Un ordin de mărime mai jos se află salariile unor angajaţi de vârf: cu ceva peste 300.000.000 $ a câștigat în anul 2008 Chief Executiv Officer (directorul general) al companiei Exxon…Asemenea poziţii sunt puţine, a ajunge la ele nu este la îndemâna celui de abea venit din România.
Dacă cineva are noroc … poate câștiga 300.000.000 $ la una dintre loteriile americane…Şansa ar fi de 1: 175.000.000 dacă s-ar putea aduna banii aceștia la fiecare tragere și anume din premiile neplătite la tragerile anterioare. Cum o asemenea sumă a premiilor nu se strânge decât aprox. la fiecare a 20 tragere…șansa unui asemena câștig este de numai 1: 3.500.000.000…S-o lăsăm celor care au atâta răbdare…sau atâta încredere în steaua lor…
Maximum ce au câștigat unii emigranţii români variază între 100.000 $ și 1.000.000 $ / an: aceștia sunt antreprenori (numai cei cu mult succes), medici, profesori universitari sau specialiști de vârf în domeniul lor de activitate. Toţi aceștia au posibilitatea să trăiască din plin visul american: să ducă o viaţă îndestulată, să locuiască într-o casă spaţioasă și bine mobilată, să plătească școlarizarea copiilor lor în cele mai bune școli sau universităţi asigurându-le în acest fel continuitatea unui nivel de viaţă foarte ridicat…Dar “visul american” nu este numai atât: el este încă mult mai complex!
Așa descris, totul pare foarte plauzibil și accesibil dar…Pentru a ajunge la aceste realizări sunt necesare atât calităţi personale peste medie cât și o muncă de multe ori de o intensitate foarte mare, poate devastatoare, cel puţin în primii zece ani după sosirea în SUA. În acești ani trebuie realizată modificarea conceptului de viaţă și a personalităţii propii într-o așa măsură încât dintr-un român care traiește în SUA cel interesat să devină un american de origine română: aceasta este cheia succesului în SUA și în orice altă ţară ar imigra.
A deveni “american de origină română” nu înseamnă să-ţi uiţi limba natală, obiceiurile strâmoșești sau tot ce ţi-a fost drag și ai preţuit acasă. Nu! În nici-un caz! Înseamnă însă a prelua atât din cunoștinţele profesionale existente aici – și care, în multe branșe, diferă substanţial de cele practicate în România – încât să poţi performa la acelaș nivel ca omologul tău american; înseamnă a prelua din comportamentul americanului, din felul lui de a rezolva problemele profesionale, pe cele interumane și pe cele sociale atât încât americanul să simtă că “chimia” (chemistry) lui cu partenerul de origină română corespunde așteptărilor sale: atunci imigrantul din Carpaţi va fi acceptat fără reserve și toate căile pentru dezvoltarea lui profesională și socială îi vor sta deschise.
- Diplomele românești
Diplomele de studii universitare sunt în general acceptate, dar… atenţie! Există o deosebire imensă între nivelul de cunoștinţe predat în universităţile românești și în cele americane. Nu mă refer aici la acei câţiva tineri absolvenţi români care câștigă în fiecare an locuri de frunte la olimpiadele de fizică și de matematică la concursurile internaţionale ci mă refer la marea masă a absolvenţilor învăţământului superior, mai ales la absolvenţii universităţilor particulare: atât cunoștinţele profesionale cât și atitudinea faţă de muncă însușite în timpul studiului nu corespund cu așteptările de aici.
Activitatea cadrelor didactice universitare din România – plină de entuziasm și dedicaţie până în anii 1960-1970 – a fost înfrânată mult după 1980 și a fost derutată după 1989. Reducerile de salariu operate în ultimul an au demotivat personalul universitar și mai mult și l-au pus în situaţia în care nu mai pot insista asupra performanţei de studiu ale studenţilor. Ca o consecinţă, nivelul de cunoștinţe al absolvenţilor de învăţământ superior românesc a scăzut dramatic: în foarte multe cazuri aceștia primesc o pregătire atât de superficială încât – privită dintr-un alt punct de vedere – ar putea fi tratată mai curând ca o înșelătorie a așteptărilor celor care au investit timp și bani în pregătirea lor profesională. Şansele acestora de a-și practica cu success profesia învăţată este minimă.
Începând din 1970 tehnica occidentală a cunoscut o dezvoltare uriașă, mai ales prin trecerea de la sistemul analog de măsurători și calcul la cel digital. Acestă transformare nu a fost luată la cunoștinţă în Romania decât ca informaţie generală: cei care vin de acolo nu posedă cunoștinţele specifice și nu pot face faţă în SUA pe o poziţie similară celei pe care au avut-o în România. Pierderea statului social pe care l-au avut în România este soarta celor care nu reușesc să-și asume de urgenţă cunoștinţele care le lipsesc.
Diploma medicală românească nu este recunoscută în SUA și trebuiesc date examene de echivalare ale studiilor. Examenele se desfășoară într-o formă care nu este obișnuită celor veniţi de acasă iar multe dintre cunoștinţe cerute nu sunt disponibile acolo. Nu toţi cei care încearcă reușesc să treacă examenul iar riscul pe care și-l asumă venind în SUA constă în pierderea poziţiei sociale atât de respectată de care s-au bucurat în România – și desigur și pierderea șansei de a realiza veniturile pe care și le-au dorit.
Drumul cel mai accesibil pentru a te bucura de visul american este cel al unui tânăr care vine să-și facă doctoratul în SUA. Pentru persoane cu doctorat a mai rămas o portiţă deschisă prin care intră în SUA 40 – 50.000 de persoane în fiecare an: statul american “cumpără” – permite accesul, caută – personal cu calificare foarte înaltă în scopul întăririi economiei propii. Salariul la angajare se află peste cel indicat de Time drept condiţie minimă pentru realizare a visului american. Foarte mulţi indieni, mulţi chineji, nu prea mulţi europeni, câţiva români au în fiecare an șansa să-și realizeze visul lor…
Masteratul este numai în cazuri rare suficient pentru a obţine un post aici, în condiţiile în care șomajul printre absolvenţii americani cu studii superioare a atins cca. 10% și nu dă semne că va scădea rapid în viitorul apropiat. Statul american a închis această poartă punând condiţii draconice întreprinderilor care doresc să angajeze personal străin. Așa se și explică privirea tristă a proaspetei mele cunoștinţe, artistul absolvent al unui masterat în SUA.
Uitându-mă la lucrările lui, mi-a trecut prin cap că am în faţă dovada clară a diferenţelor imense existente între institutele de învăţământ superior din SUA. Dintre cele peste 600 existente, câteva sunt excepţionale și domină învăţământul în lume, nu numai în SUA (Harward, Yale, Princeton, MIT, Stanford, Berkley și altele) altele sunt foarte bune, altele mai puţin bune…și altele… slabe de tot. Proaspăta mea cunoștinţă a avut – probabil – ghinion: din lucrările prezentate lipsea acea linie consecventă care caracterizează lucrările absolvenţilor marilor universităţi. În mod clar el poseda cunoștinţe teoretice în domeniul studiat, aplicarea acestora în practică era însă stângace. Dacă n-ar fi avut acele cunoștinţele – al căror înţeles i-au rămas străine – poate ar fi putut să-și creeze o linie artistică propie…Ceea ce aveam în faţă exprima însă un mesaj confuz în neconcordanţă cu tema aleasă. Nu cred că în România lucrările lui se vor bucura de o altă înţelegere decât cea pe care am simţit-o eu…De unde se poate trage concluzia că nu orice studiu făcut în SUA constituie un avantaj pentru absolvent: numai unul făcut la cele mai bune universităţi oferă o șansă în competiţia acerbă de pe piaţă.
În mod suplimentar, americanii înșiși atrag atenţia asupra pericolului rezultat pentru absolvenţi în urma obţinerii unei diplome în specialităţi cum ar fi “comunicaţie”, “știinţe sociale” sau altele asemănătoare: șansele acestora pe piaţa muncii din SUA sunt foarte mici sau sunt…inexistente.
- Angajarea
Prima probă a unui proaspăt venit din România are loc la angajare: americanii cer dovezi din partea altor colegi – tot americani – despre performanţa realizată mai înainte. Pentru cei mai mulţi imigranţi din România așa ceva… este imposibil de oferit. Certificatele românești nu au o valoare prea mare aici fiindcă se știe că atât modul de lucru în întreprinderi cât și calitatea studiului în universităţile românești sunt complect diferite de cele din SUA.
O atenţie deosebită se acordă timpului scurs de la terminarea studiilor. Întreprinderile știu prea bine că cunoștinţele de bază în fiecare profesie se dezvoltă într-un ritm razant: cel care nu rămâne permanent în contact cu evoluţia lor, rămâne de fapt în urma, zi de zi, an cu an. După cel mult zece ani de lipsă de activitate în domeniul studiat, diploma nu mai are nici-o valoare: candidatul este clasificat drept “necalificat” și eliminat din competiţie încă înainte ca aceasta să fi început (În unele branșe – ca de exemplu în programare – cunoștinţele de specialitate se învechesc chiar mult mai repede: ele devin depășite în mai puţin de cinci ani!).
Oferta inversă – a accepta 30% mai puţin la salariu – nu este atractivă pentru întreprinderi cu toate că aceasta poate apărea paradoxal în ochii românului proaspăt sosit în SUA. Explicaţia este însă simplă: întreprinderea caută pe piaţă un anumit nivel de calificare pentru care a hotărât deja să plătească un anumit salariu. Personal counselor care este partenerul de discuţie al celor ce vor să se angajeze are numai sarcina să propună întreprinderii pe trei cei mai calificaţi dintre candidaţii care s-au prezentat la concurs. Salariul nu stă în discuţie decât dacă cerinţa depășește limitele stabilite de întreprindere și dacă ar exista motive extraordinare pentru care într-un anumit caz special, să se reanalizeze problema mărimii salariului peste limitele prevăzute. Din contră, o economie la nivelul de salariu aprobat nu prezită interes pentru întreprindere. Cei care încearcă să obţină un post pe această cale nu au – de fapt – nici-o șansă.
Un aspect deosebit este cel al “supracalificării”. Fiindcă caracterul muncii intelectuale variază foarte mult cu calificarea și cu poziţia avută anterior, candidatul cu o calificare superioară nu va fi acceptat pe o poziţie inferioară: există temerea că el nu va putea face faţă fiindcă este obișnuit cu un nivel de comfort și de organizare a activităţii cu totul diferit. La fel este privită și activitatea anterioară într-o întreprindere proprie: departe de a fi un avantaj – fiindcă candidatul a acumulat o experienţă preţioasă în diferite domenii de activitate – este mai curând un dezavantaj: există temerea că candidatul nu se va putea supune hotărârilor superiorilor și nu va putea dovedi adaptabilitatea necesară pentru a creea relaţiile de lucru așteptate pentru poziţia respectivă.
Mai ales persoanele care au apucat să desfășoare o activitate profesională în România înainte de 1989 înţeleg și acceptă greu fenomenul deteriorării rapide a valorii cunoștinţelor lor teoretice sau chiar și a celor practice. Explicaţia poate fi găsită în aceea că înainte de 1989 orizontul tehnic era limitat de graniţele ţării, impenetrabil pentru contacte profesionale si pentru știrile despre dezvoltarea tehnicii. În lipsa unei comparări continue cu realizările obţinute în alte ţări a apărut și s-a dezvoltat părerea – absolut nefundată – că nivelul de cunoștinţe românesc se numără printre cele mai înalte din lume: foarte adesea este precizat chiar locul al doilea, după SUA. Aceasta a dus pe de o parte la o supraevaluare nejustificată a potenţialului și a capacităţii tehnice românești iar pe de altă parte la obișnuinţa de a refuza luarea la cunoștinţă și de a-și însuși cunoștinţele disponibile în altă parte a lumii. Generalizată, o asemenea atitudine a dus la mărirea decalajului dintre nivelul de pregătire cerut în ţările vestice și cel oferit de persoanele venite din România.
După 1989 activitatea în toate domeniile economice a fost concentrată asupra luptei pentru existenţă. Informaţiile privind nivelul tehnic al diferitelor activităţi au devenit accesibile, dar nu au fost luate în consideraţie fiindcă problemele esenţiale ale întreprinderilor și ale persoanelor au fost legate de finaţarea activităţii și de recuperarea datoriilor și nu de dezvoltarea cunoștinţelor. Părerea despre nivelul foarte înalt al cunoștinţelor românești de specialitate s-a menţinut și chiar consolidat, în parte și pentru că partenerii străini – dornici să facă o afacere sau să rezolve o problemă cât mai repede – nu se angajează în discuţii despre păreri pe care le consideră pre-formate și nejustificate.
Din multe discuţii purtate pe această temă a reieșit că dacă cineva dorește să se angajeze și să reușească într-o ţară străină ar trebui să poată oferi cu 20 – 30% mai mult decât oferă omologul lui autohton. Aceasta nu este o discriminare. Este vorba de faptul că pentru a se descurca într-o întreprindere din străinătate la nivelul celor născuţi în ţara respectivă sunt necesare – în afara cunoștinţelor de specialitate și în afară de stăpânirea perfectă a limbii – încă alte cunoștinţe care nu se pot dobândi în școli. Acestea se referă la caracterul relaţiilor între oameni, la modul de rezolvare a problemelor – care este specific fiecărei ţări – la atitudinea faţă de muncă, faţă de sarcinile de serviciu, faţă de termene, faţă de obligaţiile contractuale…În mod inevitabil un străin se comportă altfel decât un localnic iar diferenţele apărute trebuiesc eliminate cu ajutorul colegilor și al întreprinderii. Pentru a compensa această deficienţă, întreprinderea se poate considera îndreptăţită să așteapte eforturi speciale din partea angajatului străin. 20% mai mult este imens și este foarte greu de realizat, dar dacă cineva se pregătește asiduu poate atinge acest nivel. Oferind această performanţă persoana respectivă va avea un loc de muncă asigurat iar dacă va fi nevoită să-și schimbe locul de muncă, nu va avea probleme să găsească un altul la fel de bine plătit: performeri de vârf sunt căutaţi de fiecare întreprindere.
În SUA mai există o problemă majoră: SUA este ţinta emigranţilor asiatici, a chinezilor, a coreenilor, a indienilor și a japonezilor. Pentru aceștia, a satisface așteptările familiei privind realizările lor în SUA are o importanţă imensă: familiile – în multe cazuri extreme de sărace – și-au smuls ultima bucăţică de la gură pentru a-și trimite copilul – eventual pe primul copil din familie care studiază – la studii în străinătate. Motivarea lor este extraordinar de puternică, puterea lor de muncă este – de multe ori – uluitoare, nivelul de pregătire este excelent iar voinţa lor nu cunoaște limite. Întreprinderile cunosc această atitudine, o preţuiesc și o doresc: pentru a avea success, candidatul cu rădăcini pe tărâmul mioritic ar trebui să aducă acele 30% în plus!
Întreprinderile plătesc – pentru aproximativ aceiaș activitate – salarii diferite. Femeile – la aceiaș calificare – sunt de obicei plătite mai puţin. De obicei se acordă o creștere de salariu la începutul fiecărui an și în unele întreprinderi și o primă la sfârșitul anului, dacă întreprinderea a realizat anumite performanţe avizate. Totuși trebuie ţinut seama că salariul mediu pe economie a scăzut faţă de anul 1990 cu cca. 5%! În 2008 și 2009 multe întreprinderi au redus salariile angajaţilor săi cu până la 30%, din cauza crizei economice care a cuprins întreaga lume. Asemenea evoluţii ale salariului au fost complect necunoscute în România până în toamna acestui an: în SUA reducerile de salarii nu sunt ceva neobișnuit!
Dar…asta încă nu este totul: în fiecare profesie cunoștinţele evoluează rapid și cei angajaţi trebuie și ei să înveţe încontinuu și să facă faţă cu succes unei lupte de concurenţă acerbă. Practic, fiecare dintre ei își confirmă la sfârșitul fiecărei zile de lucru dreptul de reveni a doua zi în acelaș post… În anumite profesii – de exemplu în medicină – salariaţii sunt obligaţi să dea examene de confirmare a calificării la fiecare cinci sau zece ani… O zi de lucru de 10 ore este ceva normal, 12 și 14 sau chiar mai multe ore pe zi nu sunt rare.
În aceste condiţii stresul poate ajunge la un nivel foarte înalt, poate duce la scăderea performanţei iniţiale sau poate deveni dăunător sănătăţii. Stresul modifică comportamentul social și are un ecou puternic în viaţa de familie. Majoritatea salariaţii americani au adoptat unul sau altul dintre programele de relaxare și de destindere oferite de diferite firme sau propuse în cărţi, dar în comportamentul lor se remarcă schimbările pe care trebuie să le facă pentru a face faţă solicitărilor foarte înalte la care sunt supuși. Unii dintre ei își încep programul zilnic la ora 5.00 dimineaţa cu o oră de sport la vre-un centru de antrenament, fiindcă în timpul zilei nu pot găsi timpul necesar pentru această activitate iar fără destinderea și fără rezistenţa obţinută pe terenul de sport nu pot face faţă programului de lucru până seara târziu! A face la fel înseamnă pentru românul venit în SUA mai întâi o problemă de înţelegere a necesităţii sportului pentru nesportivi, înseamnă pe urmă un efort de voinţă. Dacă aceste două obstacole sunt trecute cu succes, atunci el oferă deja o primă manifestare care face pe colegii lui americani sa-l privească cu simpatie.
(va urma)
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Partea aceasta este in lucru!!
- O afacere propie
Foarte adesea se întâlnesc recomandări pentru ceea ce pare să fie o șansă deosebită: a iniţia o afacere – o întreprindere – pe cont propiu. În prezentările – de obicei excesiv de optimiste – este subliniată posibilitatea de a câștiga atâţia bani câţi își dorește fiecare, respectiv cât de mult muncește fiecare. Aici trebuie făcută deosebirea dacă întreprinderea se adresează diasporei române sau cumpărătorilor din America. Numai aceștia din urmă sunt suficient de numerosi și dispun de puterea financiară necesară care să asigure prosperitatea unei afaceri. Întreprinderile destinate exclusiv persoanele din diapora suferă de lipsa puterii de cumpărare de care dă dovadă principalul client.
Metoda cea mai puţin riscantă de a deschide o întreprindere este “franchising”: preluarea – pe baza unui contract – a unui concept de afacere de la o firmă specializată cum ar fi McDonalds, …Greutăţile legate de lansarea unei afaceri pe piaţă sunt în acest caz depășite ușor fiindcă firmele sunt cunoscute publicului larg și acesta caută și acceptă serviciile oferite. Problema care apare este finanţarea iniţială a afacerii: un capital de cel puţin $ 50.000 este necesar. Cine nu-l poate pune la dispoziţie, nu este acceptat în acest gen de afaceri.
Iniţierea unei afaceri originale bazată pe o ideie propie este extreme de dificilă. Contrar siguranţei afișate și a atitudinii de promovare și de sprijin a unei asemenea iniţiative, întreprinzătorul trebuie să considere câteva aspecte care rămân ascunse și apar numai mai târziu:
- oferta pe piaţa americană este foarte bogată, numai ofertele originale și ieftine au o șansă să pătrundă și să se stabilească pe piaţă
- din momentul deschiderii întreprinderii încep să fie de plătit socotelile pentru chirie, lumină, apă, salarii și multe altele. Primele încasări din vânzări apar însă cu câteva luni întârziere: iniţiatorul are de finanţat cheltuieli care pot însuma câteva zeci de mii de dolari.
Există multe întreprinderi românești în real estate și în construcţii de locuinţe: toate acestea suferă din cauza crizei financiare prin care a trecut SUA în anii precedenţi. Viitorul apropiat nu va a duce o îmbunătăţire sensibilă a acestei situaţii.
Siguranţa
Asigurarea medicala
*
Ajungând aici mi-am adus aminte din nou de vizitatorii Romanian Heritage Festival din Chicago și de tânărul absolvent de masterat care-și expunea lucrările acolo…Încă nu am ajuns să analizez situaţia lor dar o vpoi face în numărul următor al ziarului.
Nu toţi cei care au plecat din România cu diplome și cu speranţe fac faţă eforturilor uriașe care sunt cerute în această extrem de competitivă societate americană…Acest lucru nu este privit ca un eșec de către americani: ei sunt pe de o parte obișnuiţi cu faptul că …nu tot ce se zboară se și mănâncă – adică că nu toate visurile și speranţele – fie ele chiar și îndreptăţite de studiile făcute anterior – pot fi realizate. Pentru americani contează mult mai mult eforturile pe care cineva le face pentru a avea success, chiar dacă acestea au loc în afara meseriei în care sunt calificaţi. Este o atitudine complect diferită de cea existentă în România.
……..
Drept cunoștinţe mai am și câţiva ziariști entuziaști care încearcă acum să organizeze o asociaţie a jurn americani din Nordamerica…Ei muncesc – cei mai mulţi dintre ei fără plată! – la menţinerea unei vieţi publice în diaspora română… Comentariile pe care le aud de la cititori lasă încă un spaţiu larg de îmbunătăţire a activităţii lor, dar ei – poate oarecum la fel ca și în cazul studentului artist de care am scris mai sus – au numai un contact superficial cu cei pe care-i deservesc și numai o părere foarte vagă despre avantajele și dezavantajele unei vieţi în SUA. Poate că și ziariștii ar avea nevoie de un schimb de păreri despre ce este diaspora română, care sunt necesităţile ei de informaţie, cum ar putea ei – jurnaliștii – să contribuie la succesul fiecăruia dintre cei – probabil – 1 milion de români pe aceste meleaguri…Marea majoritate a știrilor publicate în ziarele românești se referă la România, ceea ce are, desigur, o anumită logică…Dar românii din America trăiesc în America și problema lor nr. 1 este să reușescă în acest context american…Ziarele românești nu le oferă nimic din acest capitol – cel mai important – al vieţii zilnice…
Comenteaza