CD
157 aprobate
dnitsoc@gmail.com
75.57.36.95
VIRTUTEA – MERIT MORAL
de CD
Partea I
Virtutea nu este doar o suma de calitati morale, meritorii ci si o quantificare cat si asociere sinergica a acestor calitati, care prin lipsa sau prin exces ajung vicii.
“Cea mai mare virtute este de a acționa fără un sentiment de sine,[1]
Cea mai mare bunătate este de a da fără a condiționa,
Cea mai înaltă justiție este de a vedea fără o preferință,
Când Tao – Calea este pierdută trebuie să învățăm regulile de virtute,
Când virtutea este pierdută, trebuie să învățăm regulile bunătății,
Când bunătatea este pierdută, trebuie să învățăm regulile justiției,
Când se pierde dreptatea, trebuie să învățăm regulile de conduită.”
~ versetul 38 din “Daode Jing” – “Cartea Tao și virtutea ei”, sau “Cartea căii și a virtuții”, text taoist central, atribuit lui Lao-tzu, fondatorul tradițional al taoismului. Aparent scris ca un ghid pentru conducători, ea a definit Tao – mod/cale, și a stabilit baza filosofică a taoismului.
Taoismul este o tradiție filosofică și spirituală de origine chineză care pune accentul pe trăirea în armonie cu Tao – Calea.
În taoism, Tao este sursa, modelul și substanța a tot ceea ce există. Taoismul ne învață despre diferitele discipline pentru atingerea „perfecțiunii” devenind una cu ritmurile neplanificate ale tuturor, numite „calea” sau „Tao”.
Etica taoistă variază în funcție de școala particulară, dar, în general, tind să sublinieze “wu wei” – acțiunea fără intenție, „naturalețea”, simplitatea, spontaneitatea și cele trei comori: „compasiunea”, „frugalitatea” și „umilință”.
O paralela interesanta se poate vedea si la scripturile bibliei ce spun ca: “la inceput a fost cuvantul”. Cuvantul este comunicare, indrumare, calauzire – Cale -Tao.
Rădăcinile taoismului datează cel puțin din secolul al 4-lea î.Hr. Taoismul timpuriu și-a atras noțiunile cosmologice de la Școala din Yinyang (Naturaliști) și a fost profund influențat de unul dintre cele mai vechi texte ale culturii chineze, “I Ching” (Yi Jing), care expune un sistem filosofic despre cum să menținem comportamentul uman în conformitate cu ciclurile alternative ale naturii. „Legalistul” Shen Buhai (c. 400 – c. 337 î.Hr.) a avut si el, de asemenea, o influență majoră, expunând o realpolitik a “wu wei” – a actiunii naturale.
Tao Te Ching (Dao De Jing), este o carte compactă care conține învățături atribuite lui Lao Tzu, ce este considerată pe scară largă opera de temelie a tradiției taoiste, împreună cu scrierile ulterioare ale lui Juangzi.
Cele 12 virtuți ale lui Aristotel sunt o listă excelentă de verificare pentru a înțelege diferitele valori morale și virtuți pe care trebuiesc cultivate si controlate în viața.
1) Curaj – vitejie
2) Cumpătare – moderație, balanță
3) Liberalitatea – discretie
4) Măreție – carisma, stil
5) Magnificienta – marinimie, generozitate
6) Ambiție – mândrie
7) Răbdare – temperament, calm
8) Prietenie –socializare
9) Veridicitate – onestitate, onestitate, onestitate
10) Spirit – umor, bucurie impartasita cu har
11) Modestia – ego-ul, umilinta
12) Justiția – simțul binelui/răului, indignarea, responsabilitatea.
Aristotel era clar că prea mult (exces) de orice virtute este la fel de rău ca lipsa (deficiența). Trebuie găsita media, echilibrul potrivit si tocmai acest echilibru este tonul unic al personalitatii noastre.
“Moderație în toate, inclusiv in moderație.”
Quantificarea poate fi extinsa, nu doar la calitatile in sine, ci si la sumele de calitati si la modul cum unele, synergic, potenteaza sau diminueaza pe altele.
De exemplu, prea mult curaj este nesăbuinta și ar putea ucide. Prea puțin curaj și evitarea riscurilor sănătoase aduce lașitate. Prea multă modestie aduce timiditate și lipsa de personalitate sau chiar ipocrizie. Prea puțină modestie aduce iritare și lăudărosie.
In teoria crestina a ierarhiei angelice “ De Coelesti Hierarchia“- Ierarhia Celestială a lui Pseudo-Dionysius Aeropagitul, Virtutea, ca Spirit al Miscarii, ce contribue la Guvernarea Naturii, este pusă pe locul al cincilea, după Dominatia Stăpanirii si inainte de Puterile Autoritătii, iar pe ultimul loc, locul 9, sunt ingerii.
Ingerii sunt cei care ne vegheaza si ne atentioneaza, dar nu decid in numele nostru si nu au o contributie directa la comportamentul mai mult sau mai putin virtuos al individului. Noi decidem, noi raspundem, nu putem sa-i tinem pe ingeri vinovati de deciziile noastre.
Virtutea Etica
Etica virtuții este în prezent una dintre cele trei abordări majore în etica normativă. Ea poate fi, inițial, identificată ca fiind cea care subliniază virtuțile sau caracterul moral, în contrast cu abordarea care pune accentul pe îndatoriri sau reguli (deontologie) sau care subliniază consecințele acțiunilor (consecventialism).
O manifestare a generozitatii va fi vazuta diferit de teoreticenii moralei. Astfel un utilitarist va privi gestul generos ca pe un fapt ce va maximiza bunăstarea, un deontolog ar observa ca gestul este în conformitate cu o regulă morală, cum ar fi Regula de Aur: „Fă altora numai ceea ce tu ai accepta ca altii sa-ti facă”, iar un eticist al virtuții ar privi gestul ca o faptă caritabilă sau binevoitoare.
Fiecare dintre abordările menționate mai sus poate face loc virtuților, consecințelor și regulilor. Într-adevăr, orice teorie etică normativă plauzibilă va avea ceva de spus despre toate cele trei.
Ceea ce distinge etica virtuții de consecventialism sau deontologie este centralitatea virtuții în cadrul teoriei. În timp ce consecvenții vor defini virtuțile ca trăsături care produc consecințe bune, iar deontologii le vor defini ca trăsături posedate de cei care își îndeplinesc în mod fiabil îndatoririle, etica virtuții va rezista încercării de a defini virtuțile în termenii unui alt concept care este luat ca fiind mai fundamental.
Aristotel face o serie de remarci specifice despre PHRONESIS – o combinatie intre prudență si inteligență practică care se coagulează in romaneste în termenul de ÎNȚELEPCIUNE, calitate ce poate aprecia corect ceea ce este important si merită cu adevărat atentie și, prin urmare este cu adevărat avantajos în viață.
Inteleptul posedă excelența caracterului si va avea tendința de a face ceea ce trebuie, la momentul potrivit și în modul corect.
Phronesis este orientare oportuna, in circumstante optime la un maxim practic, pe cand SOPHIA este inteligenta teoretica, speculativa.
Aristotel a folosit pentru prima dată termenul de etică pentru a numi un domeniu de studiu dezvoltat de predecesorii săi Socrate și Platon si o considera a fi încercarea de a oferi un răspuns rațional la întrebarea cum ar trebui să trăiască oamenii cel mai bine. Aristotel a privit etica și politica ca două domenii de studiu legate, dar separate, deoarece etica examinează binele individului, în timp ce politica examinează binele orașului-stat, pe care îl considera cel mai bun tip de comunitate.
Aristotel credea că cunoașterea etică nu este doar o cunoaștere teoretică, ci mai degrabă că o persoană trebuie să aibă „experiența acțiunilor în viață” și să fi fost „crescută în obiceiuri bune” pentru a deveni bună. Pentru ca o persoană să devină virtuoasă, ea nu poate studia pur și simplu ce este virtutea, ci trebuie să facă de fapt lucruri virtuoase.
Etica Nicomahica – dedicată fiului său Nicomach.
Etica, așa cum este acum separată pentru discuție de Aristotel, este mai degrabă practică decât teoretică. Cu alte cuvinte, nu este doar o contemplare despre o viață bună, ci are scopul de a crea o viață bună. Prin urmare, este legată de cealaltă lucrare practică a lui Aristotel, Politica, care vizează în mod similar ca oamenii să devină buni. Etica se referă la modul în care indivizii ar trebui să trăiască cel mai bine, în timp ce studiul politicii este din perspectiva unui dătător de lege, privind binele unei întregi comunități.
Etica nicomacheană este considerată una dintre cele mai importante opere filosofice istorice și a avut o influență importantă asupra Evului Mediu european, devenind una dintre lucrările de bază ale filosofiei medievale. Prin urmare, a devenit indirect critică în dezvoltarea întregii filosofii moderne, precum și a dreptului și teologiei europene. Multe părți ale Eticii Nicomacheene sunt bine cunoscute în sine, în diferite domenii. În Evul Mediu, o sinteză între etica aristotelică și teologia creștină a devenit larg răspândită, în Europa, așa cum a fost introdusă de Albertus Magnus.
Aristotel susține că abordarea corectă pentru studierea unor subiecte controversate precum Etica sau Politica, care implică discutarea a ceea ce este frumos sau drept, este de a începe cu ceea ce ar fi aproximativ convenit să fie adevărat – traditiile- de către oameni de bună crestere și experiență în viață și de a lucra de acolo la o înțelegere mai înaltă.
Adoptând această abordare, Aristotel începe prin a spune că cel mai înalt bine pentru oameni, cel mai înalt scop al întregii gândiri practice umane, este Eudaimonia, un cuvânt grecesc adesea tradus ca aducator de înflorire/prosperitate și studiat ca bunăstare psihologică. Aristotel susține că acest lucru este înțeles în mod corespunzător ca o dinamică continuă și stabilă, un mod de a fi în acțiune (energeia), specific adecvat „sufletului” uman (psuchē), cel mai „excelent” sau virtuos. Dacă există mai multe virtuți, atunci cele mai bune și cele mai complete sau perfecte dintre ele vor fi cele mai fericite. Un om excellent/virtuos va fi o persoană bună in viață pe care o face bine și frumos (kalos).
De asemenea, el afirmă că virtutea pentru un om trebuie să implice rațiunea în gândire și vorbire (logos), deoarece acesta este un aspect al vieții umane.
Din acest punct de plecare, Aristotel intră în discuție despre ce înseamnă etica, un termen pe care Aristotel l-a ajutat să se dezvolte. Etica aristotelică se referă la ceea ce face posibil un caracter virtuos (ethikē aretē), ceea ce este la rândul său necesar pentru ca fericirea să fie posibilă. El descrie o serie de pași necesari pentru a realiza acest lucru: în primul rând, faptele neprihănite, adesea făcute sub influența învățătorilor, permit dezvoltarea obiceiurilor corecte. Acestea, la rândul lor, pot permite dezvoltarea unui bun caracter stabil în care obiceiurile sunt voluntare, iar acest lucru, la rândul său, oferă o șansă de a obține eudaimonia – prosperitatea.
Cu toate acestea, OBICEIURILE bune sunt descrise ca o condiție prealabilă pentru un caracter bun
Phronesis- intelepciunea, sau judecata practică este următoarea care urmează să fie menționate în acest fel in în Cartea VI
Virtutea de a fi un prieten cu adevărat bun este ultimul exemplu în Cartea a VIII-a.
Prietenia nu este ultima calitate din lista lui Aristotel, ci este la urma ca o coronare de calitati ce face pe individ mai placut si mai apreciat in societate.
În Etica eudemiană – Cartea a VIII-a, capitolul 3 – Aristotel folosește, de asemenea, cuvântul „kalokagathia” – noblețea unui domn (kalokagathos), pentru a descrie același concept al unei virtuți care conține toate virtuțile morale.
Dar despre Etica eudaimonista voi continua separat, in partea a doua a articolului din cauza limitarii de acces pe website la un format de cca. 4,5 pagini.
Comenteaza