Nota redacției: În revista „Vatra Veche” , nr 2, a apărut prima consemnare în presă a apariției trilogiei Șeitanii. O consemnare generoasă, o veritabilă cronică literară pe care o datorez distinsei doamne RODICA LĂZĂRESCU, editor și critic literar, scriitoare și, mai ales, persoană independentă în peisajul nostru literar, fără complexe și fără strategii publicistice… Mă onorează și mă bucură deopotrivă gazda propriu zisă, revista „Vatra Veche”. Cunoscătorii știu de ce.

Cu plecăciune, Ion Coja

*

„MI–AM FĂCUT PROPRIA EDITURĂ CA SĂ POT EDITA ȘI TIPĂRI ÎN DEPLINĂ LIBERTATE ROMANUL ȘEITANII!”

 

 „Literatura se naște din ambiguitatea limbajului”

 

– Am în faţă trei volume – VIN AMERICANII, PARIS BY NIGHT și LEPĂDAREA DE SATAN – adică trilogia ŞEITANII, apărută la finele lui 2015 la Editura Aevea. Chiar şi numai titlul ne trimite cu gândul la o cronică de familie. Cine sunt Şeitanii, stimate domnule profesor Ion Coja? 

– Șeitanii sunt cei pe care îi po-menesc în carte: neamurile mele, ve-nite din Ardeal în Dobrogea, și mai ales cei veniți din Satulung, de unde era bunica, Șeitancă. S-au stabilit în Dobrogea și au românizat-o. Mai a-poi, în interbelic, au venit în Dobro-gea și mulți olteni, iar după 1960 om-niprezenții moldoveni… Bașca aromâ-nii! Sinteza românescă din Dobrogea este unică! Ca și spiritul dobrogean. Trilogia mea e o încercare de „măr-turisire” a acestui spirit dobrogean, constănțean. Dar, ca orice titlu care se respectă, Șeitanii mai permite o deco-dare. Literatura se naște din ambigui-tatea limbajului! Din polisemia cu-vintelor!… Din „așa-i vorba româ-nească, cu mai multe înțelesuri”!

– Faceți multe considerații de natură lingvistică. Deformație profe-sională? Ați predat la faculatate teo-ria limbii și asta se vede din roman.

– Am lăsat să se vadă că sunt profesor de limba română, ba mai mult, am vrut să fac din limba română personaj literar al romanului. Scriitu-ra mea e dependentă în mare măsură de limbaj, de virtuțile limbii române, o limbă extrem de potrivită pentru literatură. Cuvintele intervin decisiv în viața personajelor mele, ca și în viața oricărui scriitor autentic. Tre-buie să scrii în așa fel încât să lași impresia că textul tău nu putea fi scris decât în limba română!

 

„Am pus în discuție, amplă discuție, raportul dintre viață și literatură…”

 

– Spicuiesc din textul dvs. de pre-zentare: „roman în mare parte auto-biografic”, „roman politic, politic-fiction”, „genul proxim este romanul de «auto-ficțiune»”. O îmbinare, deci, a autobiograficului cu ficţiunea, în ciuda unei replici din finalul primului volum: „Eu nu scriu decât ce mi se întâmplă! Nimic nu pun de la mine, nu depinde de mine!” (I, 451). Deci, dacă ar fi să vorbim în pro-cente, cât la sută a inventat autorul, cât e realitate? Un alt schimb de replici: „– Păi ce fel de autor mai eşti? Nu inventezi nimic? / – Viaţa bate romanul! Şi deseori îl bate la cur mai ales” (I, 452). Multe dintre faptele reale, recunoaşteţi şi dvs. în acea prezentare pomenită mai sus, „vor părea incredibile”.

– Da, am inventat puțin. Mai toate pățaniile din carte sunt reale, s-au întâmplat aevea. Am pus însă faptele și secvențele de viață în alte relații, mai „literare”. De pildă, o secvență pariziană care l-a avut erou pe Romul Munteanu am combinat-o cu alt context, am pus-o pe seama unor studenți aflați în excursie la Paris!… Pica mai bine așa și se lega de mersul narațiunii. Literatura are regulile ei, chiar dacă deseori se petrec eveni-mente care au o natură literară evi-dentă. Pe parcursul a peste 1400 de pagini însă, se înfiripă construcția epică, structura literară, iar aceasta, nu ai încotro, trebuie s-o imaginezi. Este o problemă de filosofie a literaturii și a vieții, a trebuit s-o „atac” și pe aceasta. Adică am pus în

discuție, amplă discuție, raportul dintre viață și literatură. Riscul era mare, riscam să fiu plictisitor și neinteresant pentru cititorul obișnuit. Dar am făcut-o pentru că am descoperit ceva foarte important, deloc plictisitor, dimpotrivă: am descoperit ceva senzațional cu privire la natura și rostul literaturii. Scriitorii vor avea motive de satisfacție, condiția scriitorului este subiectul unuia dintre cele mai captivante capitole! Repet: capitol captivant!

– Vă referiți la capitolul despre mirabunde!… Ați inventat acest cuvînt, ați mai inventat și altele.

– Mirabundus există în latină, alături de muribundus, vagabundus… Ar însemna ceva care te umple de mirare, de admirație, de extaz chiar!… Am multe mirabunde în această trilogie!…

– Firul epic ce ţine de autobiografic se împleteşte cu momente cruciale din istoria noastră recentă, nu doar cruciale, ci extrem de controversate şi, de ce nu?, riscant de pus în discuţie: Mişcarea legionară, asasinarea lui Iorga, soarta Tezaurului, Basarabia, mareşalul Ion Antonescu, pogromul din 1941, evreii, implicarea lui Gorbaciov în debarcarea şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu… Sunteţi cunoscut pentru luările dvs. de poziţie, sunteţi, mai ales, contestat în unele cercuri. La ce reacţii vă aşteptaţi după apariţia acestei trilogii?

– Știu că sunt contestat pentru multe! Printre cei care mă contestă sunt și oameni inteligenți, respectabili, la a căror părere țin. M-am gândit la ei când am scris această trilogie! Am încercat să fiu mai explicit și sper că în felul acesta unii, cei mai inteligenți, să nu mă mai conteste și să-mi dea dreptate. Inclusiv evreii deștepți!…

– „Contactul cu istoria m-a dus prea departe.” (III, 62) – prea departe în sens bun sau rău?

– În sens rău, mai ales. Adică m-a costat încercarea de a interveni în istorie, chiar dacă intervenția mea, cea reală, s-a rezumat la încercarea de a corecta înțelegerea istoriei. În roman, ca personaj povestitor, desigur că mă dau mare și încerc să produc evenimente istorice!… →

 

Convorbire realizată de

Rodica Lăzărescu