Amestecatele la Cluj…

# La Cluj Napoca am petrecut câteva zile deosebite, în mijlocul unor oameni deosebiţi. Nu toţi clujeni. Nici măcar ardeleni, ci, unii dintre ei, veniţi din toată Ţara, inclusiv din Basarabia şi Bucovina. S-au întâlnit pentru a pune la cale unirea într-o federaţie a tuturor organizaţiilor în care sunt cuprinşi cei ce au suferit ca deportaţi, expulzaţi, izgoniţi de pe teritoriile cedate de regele de tristă amintire Carol al II-lea în vara lui 1940: Basarabia, Bucovina, Cadrilater…

Invitat să iau cuvîntul, nu am refuzat, deşi nu mă număr printre românii care au suferit în anii aceia drama dezrădăcinării. Ce am eu comun, strict biografic vorbind, cu această categorie de români? Am!, am descoperit în drum spre Cluj. Doar cei patru bunici ai mei, Ion Coja, Stan Licoi, Maria Şeitan şi Elena Florea, din Bran, Răşinari şi Săcele nu au plecat din Ardeal în Dobrogea, în urmă cu mai bine de un veac, de bine ce le era sub stăpânire cezaro-crăiască! O fi acesta unul dintre motivele pentru care m-am simţit solidar cu suferinţa de odinioară şi cu problemele de azi ale acestor români. Deşi mă număr printre cei care s-au declarat a fi preocupaţi de problemele românilor – vezi declaraţiile mele repetate cum că „sunt naţionalist” – trebuie să constat, să recunosc că eram foarte sumar informat asupra subiectului. Iar ca mine sunt majoritatea românilor, drept care le-am sugerat gazdelor mele să-şi intensifice eforturile pentru a penetra mai bine în conştiinţa publicului drama, tragedia deseori, trăită de români în acea postură de refugiat, de alungat din propria ţară. Straniu şi penibil a fost momentul în care la Conferinţa Naţională a Refugiaţilor, Expulzaţilor şi Deportaţilor „Pro Memoria 1940-1945” au cerut să fie afiliaţi şi românii din Harcov (judeţele Harghita şi Covasna) care au fost siliţi, după 22 decembrie 1989, să părăsească amintitele judeţe, să părăsească slujba şi casa. Cine a impus această obligaţie? Nu tratate internaţionale între marile puteri, excedând astfel puterea guvernului român de a reacţiona, cum s-a întâmplat în 1940! Ci populaţia maghiară civilă din cele două judeţe, dezlănţuită împotriva a tot ce este românesc, prin molestări fizice sau prin atmosfera de teroare şi nesiguranţă instaurată în relaţiile dintre maghiari şi români, a determinat producerea acestui exod de neînţeles pentru oamenii normali. Va fi să dea socoteală Ion Iliescu and company şi pentru această trădare! Noi, de la Vatra Românească, urcam dealul la Cotroceni pentru a semnala anomaliile din Transilvania, iar preşedintele Iliescu, după ce ne asculta cu o jumătate de ureche, îl chema pe Domokos Geza ca să afle de la acesta ce este adevărat din născocirile extremiştilor de la Vatra Românească…

# La Conferinţa amintită fiecare vorbitor a avut de spus ceva interesant şi important pentru publicul care a umplut Sala Mare a Primăriei Napocensis. I-am invitat pe toţi vorbitorii la Bucureşti, la sfârşit de octombrie, când Vatra Românească va organiza o nouă ediţie a dezbaterilor legate de Românism şi anti-Românism. În mod special am fost impresionat de cuvîntul rostit din partea bucovinenilor de dl Vasile Ilica, autorul monumentalei lucrări Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei. Nu cunosc sursele pe care dl Vasile Ilica se sprijină atunci când afirmă, atât în cartea citată, cât şi la Conferinţa noastră, că URSS, adică Stalin, depăşind cadrul înţelegerii sale cu Hitler, a ocupat în 1940 şi Nordul Bucovinei, acest rapt petrecându-se la insistenţele evreilor comunişti din Bucovina. Evrei proveniţi majoritatea din bandele lui Bela Kun şi refugiaţi în Bucovina cu misiune de ascultare faţă de Moscova. Aceleaşi insistenţe ar fi şi la originea excesului rusesc care se numeşte răpirea ţinutului Herţa… Sper să nu se adeverească ipoteza dlui V.Ilica. Ar fi prea de tot, după basna cu holocaustul, care afectează atât de grav şi pe nedrept interese românelti vitale, să aflăm că evreii, fie ei şi de speţa cea mai nenorocită, a evreilor comunişti, sunt vinovaţi şi de pierderea Bucovinei. Dacă se adevereşte această terifiantă bănuială, va fi „scrâşnet de dinţi”!

# La Cluj Napoca, pe bulevardul Eroilor, mă opreşte Viorel Cacoveanu, bucuros de revedere, ca şi mine. Mă aleg cu o carte, despre care auzisem unele comentarii la Bucureşti, de la regretatul Raoul Şorban. O carte declarată „roman”, deşi ficţiunea este minimă, cel mult 10%, restul de 9/10 din carte fiind documentare şi mărturisire a autorului. Astfel că şi numele personajelor corespund întocmai celor reale. Unul dintre aceste nume(şi personaje) este însuşi vestitul „criminal” Crăciun, directorul închisorii de la Aiud, în anii aceia, cînd era loc de detenţie pentru Petre Ţuţea şi camarazii săi. Crăciun acesta a supravieţuit regimului pe care l-a slujit cu exces de zel, ca să folosesc un eufemism. După 1990 au fost mulţi care l-au acuzat de comportament criminal faţă de deţinuţi. Au fost însă şi deţinuţi politici, cum ar fi amintitul Petre Ţuţea sau „locotenentul” acestuia, Marcel Petrişor, care au vorbit cu oarecare simpatie despre cumplitul personaj. Adeverind astfel poziţia dlui Viorel Cacoveanu faţă de personaj, încercarea autorului de a-l confrunta pe personaj cu mediul comunist transilvănean, dominat de evrei(iarăşi!) şi maghiari, deţinători ai monopolului pe funcţiile de conducere din sistemul comunist de represiune şi folosindu-se de aceste funcţii pentru a-i năpăstui pe români mai dihai ca oricând. Cât de reală a fost acţiunea lui Crăciun împotriva acestui monopol anti-românesc? Înclin, ca naţionalist, să cred şi să sper că a existat o încercare de românizare atât a Partidului Comunist, cât şi a Securităţii, proces care nu a apucat să se încheie că s-a produs lovitura de stat din decembrie 1989, al cărei scop a fost şi acesta: desfiinţarea PCR mai înainte ca Partidul Comunist să se românizeze ca lumea… Cu o miză atât de importantă, cartea dlui Viorel Cacoveanu Veşnica închinare merită o circulaţie mai mare în conştiinţa publică românească, adică merită o receptare corectă.

# Am mai primit la Cluj Napoca şi alte cărţi, fiecare în felul ei deosebit de …deosebită! Aş aminti mai înainte de orice cartea scrisă de Francisc Ion Dworscak despe Descoperirea insulinei şi Nicolae C. Paulescu. Vom reveni asupra acestei cărţi, scrisă în Canada, cu un rezumat în engleză, al cărei scop este adevărul, datoria de a-l impune şi a înfrânge astfel conspiraţia minciunii instituţionalizate.

# Alte trei cărţi, Zbucium şi poezie, Viaţa mea şi Ţie, Doamne! Au acelaşi autor: Dumitru Cristea. Vom reveni pe larg şi asupra acestor cărţi. Deocamdată două vorbe despre autor, de a cărui existenţă ştiam, mai puţin numele. Numele lui Dumitru Cristea va intra cu siguranţă în istoria literaturii române. Dumitru Cristea este acel faimos camarad de idei şi de temniţă al lui Radu Gyr care, înzestrat cu o memorie excepţională, a primit „sarcina de partid” de a memora poeziile pe care le imagina Radu Gyr în hrubele de la Aiud sau Jilava. La ieşirea din detenţie, Dumitru Cristea a umplut trei caiete cu peste trei sute de poezii, salvate de la uitare graţie harului ce i s-a dat. Descoperit de securitate, atât Dumitru Cristea, cât şi Radu Gyr sunt arestaţi din nou, judecaţi şi condamnaţi de data asta ca lumea, Dumitru Cristea la muncă silnică pe viaţă, iar autorul poeziilor la moarte!… Ehe, de-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii… Am primit aceste cărţi atât de preţioase de la o rudă a lui Dumitru Cristea, dl ing. Pompiliu Manea, una dintre cele mai reprezentative figuri ale intelectualităţii clujene. Deşi „sudist”, mai corect spus regăţean, dl Pompiliu Manea s-a integrat perfect mediului clujean, atât de bine individualizat în contextul general românesc şi european. Sponsor şi animator de evenimente culturale şi ştiinţifice, în echipă cu oameni ca Doru Moţoc şi Constantin Mustaţă, prestaţia publică a omului de afaceri Pompiliu Manea este mai presus de orice exemplară!

# O paranteză la nota de mai sus, în legătură cu poeziile de detenţie, pe care autorii, neavând la dispoziţie hârtie şi creion, au fost nevoiţi să inventeze şi procedee mnemice dintre cele mai originale. Cazul bunăoară al dlui Demostene Andronescu, vajnicul colaborator al „Punctelor Cardinale”. Neavând darul ţinerii de minte, dar având asupra sa un pulovăr în momentul arestării, care l-a însoţit în toţi anii de detenţie, dl Andronescu a inventat un sistem de scriere cu noduri făcute pe firul de lână. A deşirat pulovărul şi l-a împletit la loc, numai că pe firul de lână a avut grijă să-şi dactilografieze câteva zeci de poezii pe care le-a salvat astfel de la uitare. Revenit în libertate, a deşirat firul poeziei şi a predat editurii volumul de poezii astfel salvate. O singură greşeală a făcut, că n-a păstrat pentru Muzeul literaturii române ghemul pe care fusese înnodată atâta poezie şi atâta suferinţă…

Ion Coja

*
Nota redacției: Continui să public texte apărute cu ani în urmă în „Săptămâna Românească”.