Un ardelean unic, uitat de istoria postbelica: Vasile Deac…
Vatra Dornei a fost visul acestui ţăran analfabet, care şi-a luat de partea lui toţi savanţii epocii. Cercetători precum Brang, Loebel, Ziffer, Ludwig, Stür erau elita Austriei în domeniu. I-a ţinut la Dorna ani la rând, finanţându-i să studieze în amănunt apele minerale şi toate oportunităţile locului. Apoi să plece în vizite de documentare în Franţa, Germania şi Italia, spre a analiza cum sunt făcute alte staţiuni de prestigiu. Aceştia au realizat macheta întregului oraş. Primarul Deac a asigurat fondurile necesare pentru lucrările de investiţii, prin valorificarea materialului lemnos din pădurile comunale, plus dobânzile din sumele depuse în bănci.
Cu toate astea, Ministerul de Interne s-a opus vehement. I-au pus piedici lui Vasile Deac.Romaneste! L-au refuzat şi amânat. Până la urmă, au aprobat doar construirea unei staţiuni balneare modeste, de nivel local (regional). Dar primarul erou, sprijinit de cercetările oamenilor de ştiinţă austrieci nu s-a mulţumit cu atât. Întrucât toate insistenţele şi încercările de negociere eşuaseră, nu mai era decât o singură soluţie: un drum la Împăratul. Astăzi se ştie cu precizie locul unde a fost primit la Viena, Vasile Deac, de către Împăratul Franz Joseph: în aripa dreaptă a Palatului Hoffburg, la parter, unde se află azi Biblioteca Naţională a Austriei.
Acolo a descălecat bucovineanul, după patru zile de drum, pornind direct către gărzile imperiale. Şeful de Cabinet l-a luat deoparte şi i-a explicat protocolul: când intri, te aşezi în genunchi şi te adresezi cu „Fiţi binecuvântat, Maiestatea Voastră”… Primarul a păşit răspicat spre suveran şi, fără sfială, a rostit un „Bună ziua Imparate!”, ferm şi amabil, totodată, în limba germană, pe care ştia să o vorbească din familie, ca orice bucovinean, Apoi a rămas în picioare, „drept ca un brad”, zic oamenii, aşteptând să fie poftit înăuntru.
Împăratul a admirat demnitatea asta a lui. L-a invitat să-şi susţină pricina. Acolo, pe o masă tivită cu aur, a început Vasile Deac să înşire „mini-machetele” şi planurile, pornind să vorbească dârz şi concis despre tot ce avea de gând să realizeze în târgul lui îndepărtat. O lună de zile stătuse să memoreze aceste proiecte realizate europeneşte de cei patru savanţi. Pe de rost le ştia, filă cu filă… La orice întrebare era pregătit să răspundă.
Această întâlnire din anul 1886 e descrisă în documentele imperiale de la Viena: Franz Joseph îl asculta cu admiraţie pe primarul analfabet, vădit impresionat de expunerea lui. La sfârşit, Vasile Deac a zis nişte cuvinte care s-ar putea traduce astfel: „Mărite Împărate, dacă Dumnezeu lucrează pentru noi şi ne dă apă vindecătoare, de ce n-am fi vrednici să folosim binefacerea dumnezeiască pentru însănătoşirea celor mulţi şi suferinzi?…”.
Rezultatul a fost incredibil de rapid: Împăratul a aprobat pe loc proiectul. După atâţia ani de împotriviri, a fost nevoie de numai o oră de discuţie faţă în faţă cu mai marele Kaiser austriac. A lăudat documentaţia, considerând-o valoroasă, i-a lăudat primarului talentul administrativ. A semnat pentru alocarea unei sume impresionante de bani, necesari ridicării staţiunii. Apoi l-a invitat pe Deac la masă, alături de dânsul, un gest absolut unic în protocolul Curţii, care l-a uimit şi pe şeful de Cabinet. După masă, a trimis ordonanţa să îi aducă decoraţia „Crucea de argint cu coroană pentru merite”, cea mai înaltă distincţie imperială în domeniul administraţiei.
Împăratul a pus-o el însuşi pe bunda ţăranului bucovinean, promiţându-i că va să vină la Vatra Dornei în vara anului 1899, la inaugurarea staţiunii. L-a îmbrăţişat şi au bătut palma. Uluit de această izbândă, Mitropolitul Bucovinei, Silvestru Murariu-Andrucovici, pleacă şi el la Viena, în luna mai a anului 1886, spre a-i mulţumi personal Împăratului, de pe poziţia unui rang mai înalt. Dar demersul lui Vasile Deac a fost considerat cel mai spectaculos succes al unui primar din toate ţările stăpânite de Imperiu din afara graniţelor Austriei şi Ungariei.Ce-au hotărât s-a respectat întocmai: termenele de predare ale clădirilor, în ziua fixată, „la cheie”, cheltuirea banilor ţinută cu stricteţe, până la ultimul florin.
„Din nimic”, se ridica zi de zi un oraş fabulos, întocmai ca-n planurile din desagă. Au fost aduşi meşteri veneţieni, s-au mobilizat forţe de muncă impresionante. În zece ani, toate clădirile staţiunii au fost înălţate. Cel dintâi hotel, „Carol”, era mereu plin de oaspeţi străini, aşa că au început să se ridice şi altele. Iar la final, Cazinoul! Clădirea-simbol a oraşului, „Perla Imperiului Austriac în Bucovina”.
Aşa cum a promis, împăratul însuşi, cu fiul său, au venit să vadă „minunea”, pe 10 iulie, 1899.Cazinoul din Vatra Dornei (o splendoare arhitectonică) s-a păstrat până acum 30 de ani, când a fost abandonat total… Distrus, aşa cum nu fusese nici în timpul războiului, de armata germană.
Imediat după Revoluţie, au început să se fure imensele policandre de cristal, căzile de cupru, fiecare fărâmă de marmură de Carrara… Zăbrele de fier ruginit sau fâşii de pungi cenuşii, azi, astupă zidurile descărnate, dincolo de care se văd bălăriile ce-au năpădit prin saloane. De câţiva ani, o speranta: s-au obţinut consistente fonduri europene pentru restaurarea lui, însă lucrările se amână... În faţa Palatului Comunal al primăriei, bustul vânjos al lui Deac avea încă zăpada murdara pe umeri …
Muzee întregi, toată cultura şi etnografia acestei părţi de Bucovină sunt adăpostite în această clădire seculară. Fastuoasa „ Sală a oglinzilor de cristal”, în care s-ar putea contempla şi azi regii Europei… Nicio primărie a vreunui orăşel românesc nu s-ar putea lăuda cu o asemenea cameră de consiliu. În mijloc, o imensă masă ovală de stejar, în jurul căreia sunt jilţurile originale, purtând pe spetează vechea stemă a Moldovei… Boltitele ferestre, cu stucatură aurită pe margini, sunt imense, şi lumina curge prin ele şuvoi. Candelabre de cristal strălucesc din tavanul sculptat migălit. Un tablou cât zidul, al primarului ţăran se află în holul aristocratic de la intrare. Iar sus, la capătul scărilor ample, cu balustrade de marmură albă, într-unul dintre ultimele birouri de la capătul unui coridor îngust, sunt camera şi birouaşul de lemn, la care stă primarul de azi al localităţii. Pe scaunul legendarului Vasile Deac.
Epoca de glorie lui Vasile Deac s-a încheiat în anul 1902, când acesta a plecat din primărie sa moara putin, fiind prea bătrân…
Succesorul său, un ticalos,un anume George Botezat , a devenit repede slugă a cercurilor austriece, care l-au instigat să-l denigreze pe Deac… Vechea ranchiună, când primarul analfabet trecuse peste capul autorităţilor locale bucovinene, adresându-se direct Imperiului, pentru a transforma Vatra Dornei în staţiune de nivel internaţional, nu pierise. Folosind presa vremii, acest G.Botezat cu otrava clevetelilor , care-i fusese secretar lui Vasile Deac, l-a defăimat public pe acesta, acuzându-l că ar fi deturnat 100 de lei din fondul primăriei, pentru terminarea Cazinoului…
Urmarea a fost dramatică. Indurerat,Vasile Deac s-a sinucis. Omul cel tare, care avusese putere să meargă până la împărat, ţăranul analfabet care fusese în stare să ridice un oraş, n-a fost în stare să se apere de acuzaţiile murdare ale celui mai apropiat om al său. Şi n-au sărit nici alţii să-l apere… Bătrân şi singur, cu onoarea sfărâmată, jignit până în adâncul fiinţei de acuzaţia de hoţie, a preferat să-şi tragă un glonţ în tâmplă.
Era o zi de vară, pe 12 august 1909. Evenimentele din acea zi au fost relatate ulterior de familie. Bătrânul Deac n-a vorbit cu nimeni de dimineaţă. Părea preocupat de ceva, absent. S-a îmbrăcat în straie curate, ţărăneşti. A dat de mâncare la vite. A închis grajdurile. Avea gospodărie rodnică, pământuri, copii, nepoţi… L-au văzut mângâind indelung calul pe frunte, de multe ori, şoptindu-i mereu ceva la ureche. Apoi s-a dus în camera ” bună”, unde a scris nişte socoteli prin care să-şi dovedească nevinovăţia. Apoi şi-a scris testamentul: „Vrednic de a purta pecetea mea să fie acel primar care va izbuti să zidească cealaltă jumătate din Palatul Comunal… Până atunci, această pecete să se odihnească în pace. Amin.” Iar la sfârşit, a scos un pistol dintr-un scrin şi şi-a tras un glonţ în tâmplă. Asta a fost tot. N-a simţit dorinţa să dea explicaţii. Să se dezvinovăţească (pentru ce?) în faţa cuiva.
La înmormântarea lui a venit intristat tot oraşul. Deşi sinucigaş, a fost îngropat cu mare cinste, chiar la intrarea în cimitir. Asociaţia Preoţilor „Vladimir” din Vatra Dornei, a făcut această excepţie, fiindcă Deac sprijinise ridicarea multor biserici. Toţi preoţii au semnat că-şi dau acordul să slujească şi să-l îngroape acolo. Mormântul e şi azi la intrare. Cimitirul s-a extins în părţi, ca un alai, ca aripile unei păsări. Parcă anume ca să-i lase lui locul de dinainte, la stradă…
În ziua aceea de vară, tot oraşul a plâns. Zic ziarele că „s-au golit casele de oamenii care ieşiseră în urma sicriului”. Murise un ţăran.Dar un mare Om ! În urma lui au rămas palate.Dar si uitarea…(d,dorneanu)
Comenteaza