VALERIA MICLE STURDZA

Elena VULCÃNESCU

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de la plecarea Valeriei Micle Sturdza, o celebritate mereu amînată, desi în 2000, odată cu publicarea Scrisorilor din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea, Christina Zarifopol – Illias lăsa usa întredeschisă… Încercări au mai fost, dar cînd documentele tac, cercetătorului nu-i rămîne decît să astepte lehuzia muntelui, adesea cu presentimentul nasterii faimosului soarece mort!
În prefata la Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Christina Zarifopol – Illias se referă la „moartea total neasteptată a lui Valérie la mosia Boureni”,la nici două luni după ce „petrecuse Crăciunul cu fiica ei, Graziella, cu nepoata, Anna Maria si alte rude îndrăgite”, ceea ce străbunica autoarei, Hélčne Winkler-Zarifopol, consideră a fi fost „o ultimă mare bucurie într-o viată în care Valérie cunoscuse destule dureri”. Din scrisoarea de condoleante, datată „24 februarie 1929”,adresată de numita străbunică Graziellei Grigorcea, se citează cu prudentă: „Ea a fost un mare suflet pe care nimeni nu-l va putea înlocui în casa ei, pe domeniile ei unde toti erau siguri că vor găsi un sprijin si un sfat”.
Este limpede că deplina proprietate a Valeriei Micle la Boureni este absolut recunoscută prin proba unei licite cumpărări, nicidecum printr-o falsă dotă oferită de mirele bogat, procedeu folosit cîtă vreme s-a tinut la pretul dotei.
Ceea ce apropiatii si satul stiau, fapt pe care tocmai l-am aflat călătorind la Cristesti-Boureni, era că Stăpîna chiar fusese înlocuită, în casa ei, de tiitoarea cea tînără a boierului, o nemtoaică adusă din Bucovina.
Si glasul străbunicii revine: „Nu stim nimic despre ultimele ei momente. Toti copiii ei fiind în străinătate, se găsea oare cineva lîngă ea în ultimele ei clipe?”
Mos Costică P. Tarcan, vîrstnic de 90, crescut de la trei ani pe lîngă casele boierului, fost grădinar si om de curte al conacului ce se afla pe locul actualei Scoli Generale din Boureni, povesteste cu nostalgie despre „Doamna Valeria: a murit pe iarnă în ’29, după o săptămînă de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat…” desi înspre apus…
Singură si-a ales locul din poiana de deasupra Schitului înconjurată de bătrîna pădure de pini. Acolo i s-a muruit capelă în stil bizantin, de veghe pînă în muntii de peste apa însîngeratei Moldove. Valeria iubea pinii cum Veronica molizii, ca niste piramide pe picioroange. Si-a umplut ochii si sufletul de înăltimea lor verde, în ultima drumetie la Poiana Tigăncii (nu a maicii), de deasupra Văratecului. Si-a luat umbră de drag un pui de molid. Dealul Bourenilor a fost defrisat. Au lăsat un pîlc de pini în dosul zidirii care a fost capela Valeriei M. Sturdza, o cochilie năpădită de urzici. Fără ferestre si usă, crucea decupată din acoperis lasă ploile să ude cripta dezvelită. Osemintele nu mai sînt din 1963, cînd tînărul tractorist Apostol Neculai din Motca le-a jefuit de cîteva bijuterii. Trimis în judecată, a fost sanctionat cu „avertisment, în circumstante atenuante pentru profanarea mormîntului unei persoane din rîndul fostei boierimi”, relatează dl Vasile Bîrgăoanu, profesor si primarul de atunci care stie că reînhumarea s-a făcut la Văratec.
Acolo, fiica Veronicăi Micle este de negăsit.
Christina Zarifopol – Illias nu pare să stie de acest transfer, desi anul expatrierii mentionat este 1980.

*
* *

În fata martorilor Petru Suciu si Gheorghe Alessandrescu Ureche, la 11 noiembrie 1866, universitarul Stefan Micle îsi declara primul copil, pe Valeria, născut în 10, ora 4 si 50 min., dimineata, în casa proprie a părintilor, din strada Muntenimea de Mijloc, Despărtirea a III-a. Pentru Primar, semna Ofiterul Stării Civile, Theodor Codrescu (A.N. Iasi, Colectia Stare Civilă, Actu de nascere, vol. III No. 168/1866).
Scrisoarea rectorului Stefan Micle coplesit de boli si sărăcie, adresată în 6/18 februarie 1870 vărului Gavril Pop, era însotită de o fotografie (reprodusă în„Cronica”, 26 februarie 1980), prin care prezenta felecanilor de acasă tînăra sa familie: pe Valerita, acum de 3 ani si 3 luni (scrisoarea era expediată la jumătate de an după redactare), … „de-a dreapta mamei sale, cu mult neagră iesită în fotografie decît este, o copilă plină de viată si foarte petulantă – cam seamănă cu Varvara a Elenei (sora profesorului). A doua copilă, Livia-Virginia, acum de 2 ani fără o lună, foarte vivace si sănătoasă, bălaie, întocmai cum este, … ambele copile stiu a vorbi foarte bine si răspicat – cea mare recitează si cîteva poezii”.
Despre ceilalti membri ai familiei, încăruntitul în nevoi adaugă: „sotia e foarte sănătoasă, frecventează toate balurile din carnaval cu mare plăcere, iar eu mai sed si pre acasă,se întelege, cu copiii si soacra, si ea, har Domnului! tare si mare, nu se plînge de nimica”.
Alinturile mamei de nouăsprezece ani, Greiere pentru Valerita si Fluture pentru Virginia, au relevanta unei precocităti intuitive specifice spiritului astral, damnat la ardere rapidă, de aceea impetuos. Harul melodic al mamei resimtea cîntecul de greier al scîncetului si fragilitatea alunecării discrete a fluturelui.
Exuberanta, vocea de mezzo-soprană, rotunjimile seducătoare, daruri mostenite potentate de un temperament agresiv dar, mai ales, îndîrjirea maternă de a răzbi, adesea la limita umilintei, fac din Valeria artista la care Veronica visase.
După publicarea corpus-ului epistolar Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Doamnei s-a dat cuvenitul, as zice si premeditatul lustru, dincolo de care strigoiul îsi face somnul de frumusete, în vreme ce condeierii se pun cu meseria pe Emin, din care hăituială nu pare să răzbată decît umbra megastarului, incapabilă de ultimul recital. Din cînd în cînd, din somn mocnit tresare o îndoliată, năvalnică, sireată si cochetă si usurică si popotică Scarlett O’Hara de pe colinele marilor iubiri. Ai zice că abia femeia modernă îi intuieste profunzimile, o întelege, în sfîrsit, pe această iubită absolută, excentrică si nonsalantă, vie, disperată si mereu actuală. Vremuri sub nivelul unui asemenea potential feminin! Afirmarea cu o exacerbată veracitate a dreptului la dragoste al femeii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strivite de ipocrizia morală, o apropie de Anna Karenina, dar mai puternică decît aceasta, Veronica alege moartea solidară cu iubitul damnat, desi în subsidiar, corespondenta confirmă revenirea în formă acutizată a bolii necrutătoare. Disperarea la febra excesivă, cefalee, îmbolnăvirea Virginiei, depresii, obsesiva imagine a înstrăinării Lui, îi întretineau spaima de faza mutilantă a pierderii luciditătii…

*
* *

Scrisoarea 56 (se fac referiri numai la volumul citat), adresată Veronicăi în 10 aprilie 1882, pare să linistească întreg arealul simptomatic al genezei Luceafărului: „… în adevăr înot în stele … «Legenda» la care lucrez va fi gata si fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, … E de-o liniste perfectă, … e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu esti regina stelelor din cerul meu si regina gîndurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn si treaz si mă plec ei ca robul din „O mie si una de nopti”.
Este poate cea mai frumoasă declaratie de dragoste de la Solomon încoace, dar scrisorile imediat anterioare, 55 si 54 fuseseră concepute sub reala teroare a lui Caragiale care, de Paste, îsi lasă familia si dă o fugă la Iasi! Iubirea disperat-apoteotică nu este motivată atît de iminenta rivalului cît de constienta producerii iremediabilului: Veronica nu putea ierta Luceafărul!
În 17 aprilie 1882 (S. 57) citise poemul în casa lui Maiorescu. La sfîrsitul lui aprilie, Eminescu se mută în Calea Victoriei Nr. 67, Etaj I si reînnoieste promisiunea căsătoriei (S. 59). În mai, Veronica îl vizitează si citeste Luceafărul! Nimic nu va mai fi la fel … Răspunsul Veronicăi Micle la Luceafărul (D.A.N.I.C., col. Scriitori si artisti români, Veronica Micle, nr. 2, Poezie inedită pînă în 2001), datat aprilie 1883, după aparitia poemului în Almanahul „României June” nu se confirmă epistolar, dar retine amărăciunea orgoliului rănit public si pentru vecie: „Tu Luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce./ Ai apus, si-acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce”.
Mai credea în căsătorie ca remediu edulcorant al ofensei. În februarie 1883 îsi luase grija. Îi rămîneau scrisorile care, bine alese si datate, o făceau să se simtă iubită si superioară, vrednică de tronul ceresc pe care era invitată, de aceea refularea sau retragerea, dacă a fost, ale oricărui repros epistolar. Dar, o restituire a îndurerării, tulburătorul răvas liric Să pot întinde mîna, bătea în rezerva cu gratii a Vedeniei iubite de la Sanatoriul Caritatea.
Cîtă vigoare idiotrofică numită geniu, i-as zice cinism idolatric, să mori de dragul lutului si să te scuturi de el! După zei, cerul se purifică prin desperechere. Lui, de sus, îi rămîn, crede El, nemurirea (Dumnezeirii) si nepăsarea, dar plînsul pare mai linistitor: … „Te-as acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului …”(S. 66). Nu-i decîtconsolarea că triunghiul liturgic nu o încape!
În ciuda oricărui spiritualism, corespondenta (nici ea intru totul inedită) aduce la mal două lesuri îmbrătisate. Că Veronica a plănuit-o nu încape nicio îndoială. Mai erau si niste polite pe termen lung, Maiorescului si Demiurgiei…
Luceafărul provoacă pe Caragiale care la 6 octombrie 1884 citea la Junimea ieseană O scrisoare pierdută, sibilinică jertfă, Zmeul cu aripi triunghiulare poartă în gheare o femeie înspăimîntată.

*
* *

În „Convorbiri literare”din 15 februarie 1885, alături de Caragiale cu primul act al Scrisorii pierdute, de Creangă cu Mos Ion Roată si Unirea, de cîteva poeme ale Veronicăi, debuta la 19 ani, Valeria Micle cu poemul baladesc La sezătoare. În timbru robust si aer de prospetime, expresia simplă, fluentă si cantabilă are firescul oralitătii versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene: „Vîntul suflă cu tărie si izbeste în ferestri,/ Iar în casă lîngă vatră sede lumea la povesti/ … Si tăcerea cea mai mare în căsută-acum domneste,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîeste”.
Sufletul mamei prinde aripi si odată cu primăvara, gîndul salvator se statorniceste. Cum Teatrul National se afla în turneu moldovenesc si din 24 iunie 1885 încep reprezentatiile iesene cu Fîntîna Blanduziei, Veronica distribuie în seara de 29 iunie fluturasi cu oda D-nei Aristita Manolescu (Romanescu, căsătorită), de un penibil contracarat de entuziasmul publicului si orgoliul vedetei care, sensibilizată de generosul amic si autor al piesei, invită poeta pe scenă pentru o prelungită îmbrătisare. Alecsandri tocmai făcuse la Ateneu lecturi din Fîntîna Blanduziei, cu 2 franci intrarea, pentru Eminescu.
Văduva lui Stefan Micle trimite si o cronică teatrală, mai inspirată decît oda, ardeleanului de mare suflet, Iosif Vulcan, care o publică în „Familia”din 14 iulie 1885. Se apropia deschiderea anului universitar si Veronica bate în 30 august din nou la usa Olimpianului cerînd sprijin pentru studiile de canto ale Valeriei, dar tot fără efect. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Maiorescu subliniind că în canto e absolut cu neputintă a face ceva aici. Îl roagă chiar să intervină la regina Elisabeta, recunoscută pentru mecenat, dar mai sigur este că nu i s-a transmis.
În martie-aprilie 1886, se afla în turneu la Bucuresti celebra cîntăreată de operă Elena Theodorini, vară dreaptă, din mame surori, cu Aristita Romanescu. Tatăl adoptiv al cîntăretei, actorul iesean Teodorini, era fiul medicului Curtii Regale, romascan si amic al lui Alecsandri, instalat deja la Peles si curtat mai ales de Cathérine Theodorini, apropiata domnisoară de onoare a Reginei si nepoata medicului.
Veronica este sfătuită să vină la Bucuresti si în seara de 21 martie 1886, difuza în sala Teatrului National o dedicatie lirică Domnisoarei Elena Theodorini, pe care publicul, artista si presa au primit-o cu motivat entuziasm.
Studentă la Conservatorul de Muzică, Valeria Micle debuta la sfîrsitul anului 1886 în rolul titular din Fra-Diavolo. Vocea foarte frumoasă si de întindere exceptională o conduce spre Scoala de Belcanto din Paris, ca elevă a Rosinei Laborde si a Carolinei Pierrot. Urmează cinci ani în care Elena Theodorini si-o asocia pe Valérie-Nilda în distributii si turnee pe marile scene ale Europei.
Semănîndu-i atît, Veronica se regăsea în prima ei fiică. Poezia Lac-Oglindă pe care o dedică Valeriei este visul artistului care doreste să atingă tărîmul hollywoodian. Celebra Vale Yosemite din estul Californiei, săpată de ghetari, înconjurată de faleze abrupte de granit de o verticalitate aproape absolută, are si ciudătenia Lacului-Oglindă-n nepăsare si-n eternă linistire!
Poem romantic, o geologie exotică, un spatiu, în sfîrsit, fictiv, dar si o sfîsietoare nostalgie de absolut tipic simbolistă, risipesc descriptia în minunea unei ancestralităti necontrolabile iar întoarcerea în sine, sugerată de suprapunerea mamă-fiică, să stingă claritătile, ca în poezia modernă: „Dar o clipă de-ai răsfrînge starea sufletului meu,/ Te vei tulbura îndată si-ai fi tulbure mereu!”
Să fie presentimentul matern în legătură cu fatidica mostenire a destinului? Îi lasă totusi povara scrisorilor.

*
* *

Cînd D. Vatamaniuc afirma în prefata la volumul Eminescu în corespondentă (1997, p. II) că „în conditiile în care corespondenta lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însemnat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persoane”, avea, desigur, în vedere si necrologul pe care săptămînalul „Libertatea”din Botosani îl publica la disparitia Veronicăi: „… Ea lasă literaturii un interesant volum inedit de corespondentă cu unul din cele mai mari genii ale României contemporane; iar tării, două fiice orfane, a căror jale adîncă o împărtăsesc toti acei care au cunoscut pe gingasa cîntăreată a amorului”(10 august 1889, An I, nr. 27, p. 2).
Augustin Z.N. Pop crede în existenta acestui volum, la care poeta se gîndise si îl realizase partial, continuat de fiica mai mare, Valérie Micle Sturdza, dar rătăcit între cele două războaie (Pe urmele Veronicăi Micle, 1981, p. 191)
În epocă, se comenta declaratia Veronicăi în legătură cu intentia de transpunere a volumului de corespondentă într-un roman al dragostei (Cassian Maria Spiridon, Eminescu, azi,2005), formulare însusită de toată critica si istoria literară ulterioare.
Recitind închipuitul roman, te întrebi cu strîngere de inimă, cîte mame de azi ar încredinta fiicei, chiar de 23 de ani, un astfel de jurnal erotic. De altfel, în 1903, Valeria Micle mărturisea: „Desi scrisorile, … parte, au fost mult timp în posesiunea mea, totusi n-am avut tăria de suflet a le citi…” [S. din Cristesti – Suceava adresată revistei „Gazeta Moldovei”, I (1903), nr. 51, 8 dec., p. 2]
Schimbarea atitudinii de înteleasă aprehensiune a nepoatei Valeriei, Anna Maria Messeri, în legătură cu eliberarea ferecatelor scrisori, se justifică nu atît prin insistentele Mariei Economu cît prin ascendentul elevatei garantii dobîndite de fiica acesteia, universitara Christina Zarifopol-Illias, odată cu doctoratul despre Scrisorile lui Pliniu, teză publicată în limba engleză la aceeasi Editură Polirom.

*
* *

La nici sase ani de la debut, în plină ascensiune, ocrotită de prima divă a scenei lirice românesti, Valérie-Nilda îsi lua în ianuarie 1892 răgazul strigărilor pentru căsătoria cu Nicolae Gh. Nanu, avocat-holtei de 34 de ani, vîrstă hotărîtă de cinci martori, cultivatori din anexa Grumăzăsti, Comuna Topolita, din Plasa de Sus, Judetul Neamt, domiciliat în Iasi str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, din aprilie 1883, si al Mariei Nanu, de profesie liberi, domiciliati în Comuna Silistea Judetul Neamt.
Conform Actului de căsătorie No. 514/1892 (A.N. Iasi, Col. Stare Civilă Oras Iasi căsătoriti), mireasa era d-ra Valeria Micle de 25 ani, de profesie liberă, domiciliată în Iasi, str. Asachi – 13.
Se vede că tînăra familie dorea să uite tot trecutul si să-si vadă de mana întemeierii, căci pînă la separarea din 1895 si divortul din 1896 se si nasc doi copii. Graziella, o frumusete exotică, este viitoarea sotie a diplomatului Vasile Grigorcea, ministrul nostru plenipotentiar în Ungaria, Polonia si Vatican. Christina Zarifopol – Illias păstrează fotografia îndepărtatei mătusi (prin aliante fragile), „o femeie superbă, … într-o rochie … ca din povesti, … o reproducere pentru un bal mascat a rochiei împărătesei Eugénie a Frantei, din celebrul tablou al lui Winterhalter”.
Fără detaliile chipului, L’Imperatrice Eugénie et ses dames d’honneur (par Winterhalter) pe care Graziella Grigorcea bănuim că o alege pentru asemănare, altfel ar fi putut împrumuta tinuta oricărei alte vedete versaillese, mai putin frivole si fără gafele politice de notorietate ale sotiei lui Napoleon III, ne trimite la bustul lui Claude Pierre Petit. Din ovalul retinut al fetei, pleoapa urmează ascutimea migdalei si cheamă parcă sprînceana lăsată în arcuirea cobilitei, pe cînd nasul subtire si prelung coboară pînă în apropierea buzelor subtiri, ca un cuib de pitulice deasupra pronaosului, detalii ale unei fizionomii predominant iberice, din mostenirea tatălui. Dar vigoarea gîtului, splendoarea decolteului, carnatia marmureană să amintească de scotiana ascendentă maternă.
Ursitoarele invocate si prin apelativul Graziella, desprins din triada Haritelor pe care unele mituri le pun în relatie cu Muzele protectoare ale poetilor, semnificatie regăsită în fascinanta S. 56 „(Căci tu esti regina stelelor din cerul meu, … graziosa – graziosissima donna … )”, au fost într-adevăr generoase cu singura fiică a Valeriei Micle.
Al doilea născut, Fănel, mort tînăr, scrie Christina Zarifopol-Illias, Fănică, mereu euforic, zic localnicii! Se pare că toti au dreptate.
Odată încredintată comoara epistolierilor, trebuie că Veronica să fi sugerat si momentul detonatiei, dar Valeria dobîndise suficiente motive ca să-si asume neascultarea.

*
* *

Înainte de divortul din 1896, Valérie-Nilda revenea pe scenă. Iat-o la Grand Théatre de la Versailles, în rolul titular din Carmen de Bizet (aprilie 1900) într-un răsfăt de elogii: „excelentă mezzo-soprană, interpretare ireprosabilă, temperament violent perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrite de comedie…”.
Este anul în care, la 43 de ani, Elena Theodorini, bogată si îndrăgostită de un macho, se retrage. Îsi urmează iubitul în America Latină, paradisul onorariilor exorbitante, dă lectii de canto si investeste în plantatiile de cafea si de bumbac din America si Africa. Din bruma rămasă, renovează teatrul din Craiova, construit de tatăl său…
Valérie-Nilda rămîne pînă în 1902 cînd naste pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturdza, înscris în registrul Comunei Bucuresti, Oficiul Stării Civile la No. 7439/1902.
În 1903, era instalată la Boureni-Cristesti, proprietatea sa, dobîndită prin una dintre licitatiile impuse de grevările printului Grigore M. Sturdza zis Beizadea Vitel, decedat la 13 ianuarie 1901. Redactia revistei „Gazeta Moldovei”căreia se adresa la 8 decembrie 1903 din Cristesti – Suceava, în apărarea mamei sale, din nou lovită de calomnii, de astă dată prin filieră pariziană, o prezenta drept cunoscută în cercurile înaltei noastre aristocratii prin eleganta spiritului artistic si apreciată în străinătate si în tară ca o desăvîrsită cîntăreată.

*
* *

Conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile păstrat în arhiva Primăriei din Cristesti, Jud. Iasi descoperit si oferit spre publicare de poetul local Ovidiu Toma („Cronica”, 26 ian. 2007), Valeria Micle, de 38 ani, de profesie proprietară, domiciliată în această Comună, se căsătorea cu Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza de 35 ani, proprietar, fiul natural al Aglaei Popovici, ulterior căsătorită Tiron, recunoscut si adoptat de Beizadea Grigore M. Sturdza în 1895, odată cu încă doi dintre feciorii nelegitimi, Constantin Stefănescu si Dimitrie Pavelescu. Celorlalte odrasle stiute le-a purtat de grijă si au fost dăruite, conform Testamentului din 1901. Fără ca Actul de căsătorie să cuprindă numele copiilor Valeriei din prima căsătorie, dovadă că au fost atribuiti tatălui si redobînditi, întrucît ei cresc la Boureni, proaspetii soti au făcut arătare că îl au pe Grigore, din 1902 si doresc a-l legitima si declara prin actul lor de căsătorie.
Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza devine în ianuarie 1895 fiul cel mare al printului, întrucît alt Grigore, singurul copil crescut lîngă tată, de la Eliza, fiica naturală a sotiei sale, Rallu, se sinucisese din amor. Ceilalti trei ai Beizadelei, cu prima sotie, Olga Ghica, sora Dorei d’Istria, muriseră ca mama lor, tineri si ftizici. Olgăi Ghica, fiica lui Mihai, vornic, vistier si mare ban, fratele lui Alexandru Ghica Vv., domn al Tării Românesti (1834-1842), îi urmează Domnita Rallu Turculet, jupîneasa casei, selectată dintre odalistele haremului pe care fostul Pasă Muklis si-l instalase în palatul încă neterminat din fata feredeului turcesc din Iasi (Alex. Scarlat Miclescu, Destăinuiri, Bucuresti, 1909, p. 7).
Trebuind să semneze, în mod public, pe toate fetele Testamentului, Domnita Rallu dă în lesin si tremur din încheieturi, încît Eliza abia poate să-i poarte mîna, … o talpa gîstei cu halou înstelat de poticnelile condeiului.
O iscălitură de tipul silabisirii pictate, dar mai îmbătosată, oferă si Aglaia Tiron, fostă Popovici, mama mirelui în discutie. În vreme ce Valeria Micle tocmai accede în lumea cvasianalfabetă a femeii aristocrate de la 1900, sotto-voce salonard propaga verdictul unei nechibzuite mezaliante…

*
* *

Mosie domnească unde Vodă tinea uneori Sfatul Moldovei, Cristesti avea peste 9.520 de ha, conace, herghelie pentru export, telegraf si tren care făcea legătura cu expresul de Berlin! În hotarul dinspre R. al Cristestilor, era mosia Boureni, al cărui deal, la 1900, era întesat de păduri seculare, dintre care sclipea clopotnita Schitului legendar. În 1843, suprafata mosiei Boureni era de 2.240 ha.
Valeria Micle Sturdza a lăsat schitului 200 de ha, acum le-au revenit 56, 20 de ha. de pădure, 36 de arabil, cu livadă si vită de vie.
Istoria, o aripă care leagă trupul de zbor, îmi zice poetul Ovidiu Toma; îi place să urce din cînd în cînd Dealul Bourenilor, „un tărm pe care este vesnic toamnă, din ce în ce mai fastuoasă, din ce în ce mai tîrzie … Ca o nălucă de pasăre mă furisez în schit si de multe ori călugării telefonează la politie să vin…”.
Există un siaj al gîndurilor pe care trebuie să-l urmezi. „Stăm pe prispa toamnei” si poetul îmi potriveste cuvintele pînă aproape de ochi. Nu mai sînt nici stejarii nici izvorul lîngă care Doamna rămînea în meditatie. Oamenii spun că o simt în noaptea de Rusalii, cînd scapă de strînsoarea veciei si pofteste cirese…

*
* *

Între testamentele din 1895 si 1901, printul Grigore M. Sturdza era ruinat.Principalul suspect, Nicu D. Catargiu, ultimul sot al Elizei si nepotul ministrului; cauza imediată, construirea palatului din Bucuresti, care costase peste trei milioane de lei noi.
Incitat de adulatori hămesiti, printul Grigore M. Sturdza construieste (1898-1901) în Piata Victoriei, în fata actualului sediu al guvernului, o ciudătenie de palat, proiectat de arhitectul german Julius Reinicke, un melanj care se sustrăgea oricărui stil, dar căruia, privindu-i dantelăria acoperisului, întrevezi linia de zveltă anticipatie a turnuletelor de Strehaia.
Palatul strălucitor de marmură aurită, cu oglinzi de sus pînă jos, cătînd una în alta si cristalul candelabrelor în ele iscodind adîncimile nesfîrsitului, îsi primea stăpînii în decembrie 1900. Căpitanul Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza avea apartament în palat si se pregătea să plece la Paris în vederea completării studiilor. Sărbătorile au fost întristate de recidiva gripei tatălui. În dimineata de 6 ianuarie 1901, căpitanul îl vizitează în cabinet pentru a-si lua rămas bun.
Printul, pentru care exercitiile fizice erau principala conditie a sănătătii, îi recomandă gimnastica de odaie, cu ghiulele si măciuci de zeci de kilograme, cum avea în propria sală. Îi si arată fiului procedurile obligatorii. Se vedeau ultima oară. Grigore M. Sturdza moare în noaptea de 13 ianuarie 1901, asfixiat, de dublă pneumonie. Bărbatului de 78 de ani i se constatau musculatura de fier, intactă si arterele elastice ca de fată mare.
Palatul grevat cu sume mari si rate întîrziate era dăruit prin Testamentul din 1901, declansator de furtuni judiciare, micului Principe Carol II, dar imediat după deces, este preluat de Creditul Urban din Bucuresti. Mostenitorii îl vînd statului care îl foloseste ca sediu al Ministerului de Externe. În 1937 i s-a hotărît demolarea, dar tergiversată de controverse, Palatul Sturdza îsi găseste sfîrsitul în incendiul din 1942.
Printul moare, trăiască Printii! Care mai de care dintre succesori, rude ori îmbogătiti de pe urma lui, atinsi de grandoare, îi preiau obiceiurile, pretind reverentiosul Măria Ta sau îsi modifică inflexiunile rostirii. Nicu D. Catargiu devenise gutural si apăsat, dorind să atingă coarda fermitătii nobile a stăpînului prevenitor prin simplicitatea accentului modulator, exact ceea ce nu-i reuseste arivistului de oricînd.
Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza scutură frunzele materne si se aruncă gol-golut direct în numele voievodului bunic – Mihai Gr. Sturdza!

*
* *

Valérie Micle Sturdza a lăsat volumul de versuri Din preajma mea (Fălticeni, 1920), difuzat în scopul înăltării monumentului eroilor căzuti în primul război.
„Închin această încercare literară sotului meu Mihai, ca semn de cel mai profund devotament”,sună dedicatia, insinuant, ca o invitatie la reciprocitate…
Influentată ideologic si structural de Sezătoarea fălticeneană (1892-1929), care oferea modele folclorice de o absolută valoare artistică si documentară, cartea urmează ritualul prăznuirii, coagulînd integralitate. Abundentă în compozitie si mai putin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imas de stînă, de un ronron cosmic. Clopotul de la Boura vesteste că de la conac s-au pornit cosurile cu merinde, masa cea mare se asează în poiana dintre pinii de deasupra legendarului Schit, după vechi si sfinte datini, cornul prin pădure sună, buciumul ciobanilor adună pădurarii si popor din alte sate, „să ne amintim eroii ce n-au cruce la mormînt… Să trăiesti cîteva clipe din trecut, o nălucire, … să te vezi cu-ai tăi din groapă si să crezi că strîngi în brate ce-ai iubit…” (Mosii).
Tălmăcirea entitătii Mosilor de Vară, după pravilă, începe din amurgul Sfintei Vineri care conduce în împărătia întunecată a Sfintei Sîmbete, cînd ies strigoii si toate duhurile neîmpăcate. Calea mortilor trece prin tărîmul Sîmbetei, îi poti simti, se lasă hrăniti, primesc pomană. Sînt Mosii Mari din ajunul Duminicii Maicii Domnului, al Rusaliilor, orînduială de superioară umilintă crestină în tinutul bucovinean al Sucevei.
Poezia unei feminităti salvate de nefericire percepe durata ca o continuă crestere din începutul iubirii. Constiinta unei aristocratii asumate este statornicită de maternitate, credintă si căutarea de sine în comunitatea pe care o judecă, o reasează într-un compendiu liric de ierarhii justificate. Ascunsă în umbra stejarilor ca îngerul ce povesteste o baladă, converteste vaietul furtunii trecute în blîndetea împăcării din sărbătoarea pentru sublima si naiva mamă. Era multumită, copiii Sturdzesti, Grigore si Mihai, îi aduceau bucuria scrisului.
Aparent un praznic idilic dăruit mamelor furate de război, volumul Din preajma mea este, mai ales, cîntecul femeii redescoperind tablele asprei legi si respectul pentru solemnitătile vietii. Cu toată lipsa inventiei si a închipuirii epice, poeta răsfoieste istoria trăită si povestea curge ca o doină dedusă din bocet. Chiar tentatia descriptivă este salvată de istorie, căci zimbrul îsi dă duhul, colo sus, la Căpătînă. (Legenda descălicătoarei)iar Schitul ridicat din păcatul negru al crimei încheagă întemeierea ca o inimă mîntuitoare (Legenda Schitului). Poeta surprinde mecanismul iradiant de functionare a unei mosii domnesti în succesiunea stingherită de reformele agrare pînă la inducerea confuziei politice, încît imprecatia capătă dramatismul ofului femeiesc: Cine-a zăpăcit poporul, să nu-l ierte Dumnezu! (Ostasii).
Dintr-un imagism panoramic cresc limpezimile apusului, apropie forta materială a Ceahlăului perceput ca o bornă exclusă prin desăvîrsirea postbelică a Unirii (Natură).
Doar versul larg, sacerdotal, mai aminteste de dorul de cîntec al artistei, atrasă de esentele tari din care se tin tăranca ori mama de pe apa Moldovei. Regîndind-o pe Veronica, fiica sa alege printul, cumpărîndu-si împărătia… Poate sonoritatea frantuzită a numelui, dintr-un simbolism vogant, evident grefat pe fondul unei locale ecolalii semănătoriste, să mai scapere strălucirile scenei. Iarba încă miroase a sînge si lumea îsi caută rostul străvechi.
Putină si impopulară, retrasă pentru cîteva decenii, poezia Valeriei M. Sturdza rămîne optimistă. Din perspectiva unui păgînism ancestral, fericirea luctuoasă a praznicului se prelungeste în lanul de grîu ori în pomul înflorit, la fel de sfinte altare. Omul întelege, în sfîrsit, Dumnezeirea si teama de strigoi se risipeste încet. Meditatie este excelentă prin rezonanta si plinătatea verbului. Triluri mătăsoase cheamă din străfunduri colcăitoare foirile lumii amestecate cu jubilatia existentei, aburul vietii urcă din lacrima pomenirii, umbrele înserării adulmecă locul dintre pini, deasupra Schitului, altă Poiană, i-as zice a Doamnei.
În 14 februarie 1929, volburi otrăvite întunecă cerul si apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiati strigă dezghetul, cu toată puterea pămîntului!

*
* *

„Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viata mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza, Pygmalion. Un jurnal declarat, Bucuresti, 1932, p. 22).