Vadim invitat să plece, să i se uite și numele!

După cum se ştie, la puţin timp după sângeroasele, tenebroasele şi neclarele evenimente din decembrie 1989, când, ca urmare a dispariţiei autorităţii Statului şi pe fondul intensificării agresiunii forţelor revizionist revanşarde ungureşti, dar nu numai, un grup de intelectuali patrioţi, cu indiscutabil respect faţă de valorile şi idealurile naţionale, preocupaţi de viitorul ţării, a creat P.R.M., ca forţă politică menită a acţiona, în contextul noilor condiţii şi structuri politice, cu deplina respectare a Constituţiei şi a legilor ţării. În fruntea lui a ajuns încă tânărul pe atunci ziarist, fără merite deosebite şi fără vreo activitate sau operă literară care să justifice înalta demnitate încredinţată – Corneliu Vadim Tudor.

Bănuim că singurul argument avut în vedere de nucleul fondator al PRM o fi fost faptul că Vadim Tudor provenea dintr-o denominaţiune neoprotestantă şi, din acest considerent, avea legături cu misionari şi pastori străini, care, aşa cum s-au dovedit în atâtea alte cazuri, inclusiv în prezent, pot interveni şi influenţa, adesea în mod hotărâtor, luarea de decizii importante din partea unor personalităţi ale lumii politice vest europene sau nord atlantice, cu care sunt coreligionari.

La scurt timp după numirea sa în această funcţie, având în vedere şi decesul destul de rapid al unora din membrii fondatori de prestigiu, care l-ar fi putut ţine în frâu, Vadim Tudor a transformat acest partid într-un SRL de duzină, destinat să asigure doar demnităţi publice şi politice şi infinite avantaje materiale şi financiare preşedintelui, familiei lui şi puţinilor apropiaţi care au acceptat calitatea de servitori ai intereselor respectivilor.

Deşi se declară creştin practicant şi e peste tot cu Biblia după el, citând cui vrei şi cui nu vrei tot felul de versete, Vadim Tudor a declanşat, prin atacurile sălbatice îndreptate împotriva adversarilor şi contestatarilor săi personali (nu ai partidului), nesfârşite campanii de denigrare şi calomniere, de cele mai multe ori cu mize mediocre şi din motive inventate de mintea sa înfierbântată, recurgând la cele mai murdare şi inacceptabile mijloace. Datorită unui asemenea comportament iresponsabil, necreştinesc multe din idealurile frumoase şi nobile înscrise în programul acestui partid au început să fie puse la îndoială, să nu se mai bucure de interesul şi atenţia opiniei publice şi a presei, iar demersurile făcute de membrii şi simpatizanţii partidului să fie confundate cu comportamentul iresponsabil, agresiv şi primitiv al celui ce era preşedinte.

Faptul cel mai grav însă, este acela că Vadim Tudor şi gaşca lui de sicofanţi au arestat partidul, nepermiţând desfăşurarea unei activităţi interne democratice sau o selecţie a candidaţilor PRM pentru diverse demnităţi pe criterii valorice sau cu respectarea şi recunoaşterea implicării în activitatea curentă. El s-a considerat stăpânul absolut al partidului, iar orice persoană cu alte opinii decât cele ale preşedintelui dictator a fost exclusă rapid, cu încălcarea Statutului, iar ulterior umplută de zoaiele şi mizeriile specifice acestui autentic tiran politic.

Vadim Tudor a ajuns să se creadă un fel de Kim Ir Sen al Carpaţilor, respingând ideea dialogului constructiv şi renunţarea la formele sale primitive de acţiune, la atacurile, adesea absurde şi nemotivate, îndreptate împotriva altor lideri politici sau unor personalităţi din cercurile intelectuale ale ţării. Vadim Tudor a refuzat să-şi asume răspunderea pentru eşecurile răsunătoare şi repetate ale PRM, la ultimele alegeri, care l-au scos din Parlament şi au asigurat o reprezentare infimă în celelalte structuri de putere alese.

El a refuzat să accepte faptul că, cu el în frunte, P.R.M. devenise un partid politic izolat şi urât, atât în ţară, cât şi peste hotare, că rămânerea sa în continuare la conducere, în pofida relaţiilor pe care a susţinut că le-ar avea în lumea protestantă nord-americană, inclusiv prin rude ale sale căsătorite în SUA cu pastori americani, ar fi însemnat sfârşitul acestei formaţiuni politice.

Dând dovadă de laşitate, dar şi de atitudini de tip dictatorial gen Kim Ir Sen, Vadim Tudor s-ar fi dorit preşedinte pe viaţă al PRM, ceea ce nu se poate admite în orice societate cu aspiraţii democratice.

Pe de altă parte, Vadim Tudor nu a acceptat în ruptul capului să renunţe la funcţia de preşedinte şi pentru a nu pierde o seamă de privilegii şi surse de câştig importante pentru sine şi familia sa. El a respins idea de a i se încredinţa funcţia de preşedinte de onoare al partidului, ca semn al recunoaşterii implicării sale la fondarea PRM. A refuzat pentru că, astfel, cu siguranţă, el nu ar mai fi putut conduce discreţionar şi nici nu şi-ar mai fi putut asigura beneficiile uriaşe pe care le avusese anterior.

Dovedind, însă, cinism şi individualism, trăsături pe care, în istorie, nu le-au avut nici unii din cei care au fost consideraţi tribuni, el urmăreşte, prin declanşarea unor atacuri nedemne şi nejustificate în justiţie, distrugerea definitivă a PRM, punerea acestuia în situaţia de a nu mai putea depune, în termenul legal, a listelor de susţinători.

Niciodată, Vadim Tudor nu a fost animat de sentimente curat şi autentic patriotice, de respect pentru această ţară, pentru acest popor sau de grijă şi preocupare pentru prezentul şi viitorul ei.

Bănuim că, după cum s-a întâmplat adesea în mediile nord-americane, unde se cunosc numeroase cazuri de indivizi puşi pe căpătuială şi care au găsit de cuviinţă să formeze în acest scop tot felul de grupări religioase sectante, care le-au asigurat câştiguri uriaşe, neoprotestantul Vadim Tudor, fiind, însă, ahtiat şi după demnităţi publice şi politice, a preferat să nu creeze o nouă structură religioasă (asta şi pentru că el bănuia că neoprotestanţii adevăraţi ar fi descoperit rapid lipsa lui de credinţă autentică şi l-ar fi eliminat din rândurile lor), ci un partid politic.

Nefiind lipsit de o anumită inteligenţă şi abilitate, el a decis să situeze respectivul partid  pe făgaşul naţionalist, ştiind că, în momente de criză şi de ameninţare, românii sunt mai sensibili faţă de valorile naţionale şi reacţionează rapid şi favorabil apărării şi promovării lor. Atâta doar că, de la bun început, Vadim Tudor a trişat grosolan: pentru el nu au contat nici o clipă durerile acestui popor, pentru el importante erau doar câştigurile ce i le-ar fi putut aduce. Şi a acţionat permanent ca un samsar de duzină, înşelând încrederea electoratului, dar mai ales a membrilor şi simpatizanţilor PRM.

În pofida relaţiilor sale personale strânse cu tot felul de misionari neoprotesatanţi, sau a impunerii pe listele pentru Parlamentul României a unor neoprotestanţi autohtoni, Vadim Tudor nu a reuşit să obţină nici măcar o singură invitaţie oficială în SUA, spre a fi primit în Congres şi la alte nivele. Pentru că, până şi coreligionarii săi, au sesizat caracterul mincinos al multora dintre declaraţiile lui, lipsa de sinceritate a întregului său demers.

Chiar dacă majoritatea zdrobitoare a membrilor şi simpatizanţilor PRM sunt creştini ortodocşi sau greco-catolici (fără a exclude şi numărul important al celor ce aparţin unor denominaţiuni neoprotestante), aceştia au acceptat în fruntea partidului lor un lider neoprotestant atâta vreme cât au crezut că scopul urmărit de acesta era binele şi viitorul ţării. Când au constat însă contrariul, aceeaşi majoritate a decis demiterea şi excluderea lui din PRM, nu pentru că este neoprotestant, ci pentru că nu pot tolera în fruntea partitului un individ cu o atitudine de tip dictatorial, gen Kim Ir Sen (Probabil că, la un moment dat, la fel ca liderul nord coreean, el ar fi încredinţat conducerea PRM cuiva din propria sa familie. Îl aseamănă cu Kim Ir Sen şi faptul că şi acesta a fost, înaintea preluării puterii în ţara sa, lider al unei mişcări neoprotestante, de care însă ulterior s-a dezis, ba chiar a contribuit la arestarea şi întemniţarea a sute de mii de creştini nord coreeni).

Dacă lui Vadim Tudor i-ar păsa câtuşi de puţin de marile idealuri pentru care s-au jertfit tribunii autentici ai acestui neam, ar renunţa la acţiunile şi declaraţiile sale absurde şi aberante, care riscă să distrugă definitiv un partid ce are încă multe de spus şi de făcut în interesul poporului român şi al României. Ne îndoim, însă,că el mai este capabil de astfel de decizii verticale.

Biroul Permanent al Partidului România Mare ales la Congresul extraordinar de la Alba Iulia