Ura împotriva Lui

gelu 341 aprobate
”…Cea mai buna dovada ca Iisus Hristos este Fiul mult iubit al lui Dumnezeu se afla-n ura impotriva Lui si a credinciosilor ortodcsi chiar si la 2000 de ani de cand cei ce-l urasc pe Dumnezeu l-au Crucificat. Doar pentru faptul ca Iisus Hristos a venit pe Pamant sa provaduiasca Adevarul si iubirea pentru aproapele tau….”

Așa cum mi-am propus, la fiecare aducere în prim plan a religiei cre(Ș)tine, voi posta fragmente din cartea ”biblia hazlie” a lui Leo Taxil( https://kupdf.net/download/taxil-leo-biblia-hazlie_59009a3ddc0d60304f959e8e_pdf) până la blocarea postărilor mele de către ”redacție/moderator”
Succes, …să am :)

”…CAPITOLUL ÎNTÎI
FACEREA LUMII ŞI A OMULUI
Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În
afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea
aceea dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al
cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de
curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia
în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul
haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce
în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit
de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără
număr. Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în
spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică
atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie
neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis
că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început,
numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-
a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de
umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi
întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe
deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să
ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea
ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a
orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur
nu era nimic.
„Şi a zis dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut
dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui.
Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta,
iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit dumnezeu lumina ziuă, şi
întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi”
(Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată
cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care dumnezeu a creat
pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut dumnezeu tăria cerului şi a despărţit
apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a
făcut aşa. Şi a numit dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă:
ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei
oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr,
oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea
de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş
rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că
ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă,
condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de
precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia
este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre spe-
cial făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim
compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia dumnezeu a folosit-o pentru o
muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît
privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să
lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele
s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au
format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă
sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o
mări. Şi a văzut dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de
treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult
de toate astea?…
În ziua aceea dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui,
încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis
dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în
ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe
pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de
închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi
fost pe pămînt dacă dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît
li-i soiul. Să mulţumim grijuliului dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă
portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce în-
curcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva,
dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă:
ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu
dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda
locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo
sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să
reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă
ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut
aşa.
Deci a făcut dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare,
ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea,
precum şi stelele.
Şi i-a pus dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună.
Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau
încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de dumnezeu în a patra zi
după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu
privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul
secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că
lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul
gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710)
descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie,
şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare,
iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii,
stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că
lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde,
adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această
descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care
face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22
noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre
descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant
desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul,
chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor
în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi
Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru!
Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar
Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele
orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă
stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem
stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul
la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul
unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că
această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare
ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele
noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din
domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar
vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii
planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care dumnezeu cică le-a „pus pe
bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în
ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care
mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a
văzut dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi
apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace,
tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după
soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut dumnezeu
că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile
mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut
el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie,
nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi
o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir
privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie
să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le
zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, dumnezeu. ― Dar
asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva.
Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi
trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să
modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că dumnezeu este numai duh
şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, dumnezeu „a suflat
în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7)…”
:)