UN OM DE ȘTIINȚĂ PUNE LA ÎNDOIALĂ DOGMELE ȘTIINȚEI

Înșelarea știinţifică se amăgeşte cu credinţa că, în principiu, știința înţelege deja natura realităţii, și că doar detaliile mai trebuie completate. Această credinţă e larg răspândită în societatea noastră. E genul de credinţă al oamenilor care spun: „Nu cred în D-zeu. Cred în ştiinţă.” Este o credinţă ce s-a răspândit azi în întreaga lume. Dar există un conflict la baza ştiinţei între știința ca metodă de cercetare bazată pe raţiune, dovezi, ipoteze şi cercetare colectivă şi ştiinţa ca sistem de credinţe sau concepție despre lume. Din păcate, aspectul de concepție despre lume al ştiinţei a ajuns să inhibe şi să constrângă libera cercetare, care e chiar rostul și sensul ştiinţei. Încă de la sfârșitul secolului XIX, ştiinţa s-a efectuat sub aspectul unei credinţe sau unei concepții despre lume esenţialmente materialistă. Materialismul filozofic. Azi ştiinţele sunt cu totul subsidiare ale concepției materialiste despre lume. Cred că, dacă ne debarasăm de acest mod de gândire, ştiinţele se vor regenera. În cartea mea „The Science Delusion”1 – numită în SUA „Science Set Free”2, am luat cele 10 dogme sau presupuneri ştiinţifice şi le-am transformat în întrebări, ca să văd cum rezistă la o analiză ştiinţifică. Niciuna nu rezistă prea bine. Am să trec în revistă cele 10 dogme la care mă refer, apoi voi avea timp să discut doar 1-2 amănunţit. La modul esențial, cele 10 dogme care formează concepția de viață standard a celor mai instruiți oameni din lumea întreagă sunt:

Dogma 1: – că natura e mecanică sau că funcţionează ca un mecanism, universul e ca o maşinărie, animalele şi plantele sunt nişte maşinării, noi suntem nişte maşinării. De fapt, noi suntem maşini. Suntem „roboţi de tăiat lemne”, după cum plastic afirma Richard Dawkins, cu creiere care sunt computere programate genetic.

Dogma 2: – materia e inconştientă, întregul univers e alcătuit din materie inconştientă. Nu există conştiinţă în stele, în galaxii, în planete, în animale, în plante, şi că nu ar trebui să existe nici în noi, dacă această teorie ar fi adevărată. Aşadar, întreaga filosofie a minţii din ultimul secol a încercat să demonstreze că, de fapt, noi nu suntem deloc conştienţi.

Dogma 3 – Dacă materia e inconştientă înseamnă că legile naturii sunt fixe. Asta e dogma a treia. Legile naturii de azi sunt aceleaşi care erau valabile pe vremea big bang-ului şi vor rămâne aceleaşi mereu. Nu doar legile, dar şi constantele naturii sunt fixe, doar de aceea se numesc constante.

Dogma 4: – cantitatea totală de materie şi energie e mereu aceeaşi. Cantitatea totală a celor două nu variază niciodată, exceptând momentul big bang-ului, când totul a luat fiinţă din nimic, instantaneu.

Dogma 5: – natura nu are vreun scop, nu există vreun scop în întreaga natură, iar procesul evolutiv nu are scop sau direcţie.

Dogma 6: – ereditatea biologică e materială, tot ce moşteneşti ai în gene sau în modificările epigenetice ale genelor, sau în moştenirea citoplasmică. Este ceva material.

Dogma 7: – amintirile sunt stocate în interiorul creierului ca urme materiale. Într-un fel sau altul, tot ce-ţi aminteşti se află în creierul tău, în proteinele fosforilate ale terminaţiilor nervoase. Nimeni nu ştie cum funcţionează aceasta, totuşi, aproape toţi oamenii de ştiinţă cred că trebuie să fie în creier.

Dogma 8: mintea ta e în capul tău. Toată conştiinţa ta e doar activitate cerebrală şi nimic mai mult.

Dogma 9, care derivă din dogma 8: fenomenele psihice, ca telepatia spre exemplu, sunt imposibile. Gândurile şi intenţiile tale nu pot avea vreun efect la distanţă pentru că mintea îţi e în interiorul capului. Aşadar toate dovezile aparente pentru telepatie şi alte fenomene psihice sunt iluzorii. Oamenii cred că aceste lucruri se petrec doar pentru că nu ştiu destulă statistică, sau pentru că sunt induşi în eroare de coincidenţe sau de ce vor să creadă.

Şi dogma 10: – medicina mecanicistă e singura care funcţionează cu adevărat. De aceea guvernele finanţează doar cercetări ale medicinei mecaniciste şi ignoră total terapiile complementare sau alternative. Acelea nu au cum să funcţioneze pentru că nu sunt mecaniciste. Ar putea părea că funcţionează pentru că oamenii s-ar fi făcut bine oricum sau datorită efectului placebo. Dar singura care funcţionează cu adevărat e medicina mecanicistă.

Aceasta este concepția standard despre lume a aproape tuturor oamenilor educaţi din lume, ea stă la baza educaţiei, a sistemului medical, al Consiliului de Cercetări Medicale, a guvernelor şi e fundamentul credinţei oamenilor şcoliţi. Cred că fiecare dintre aceste dogme sunt foarte, foarte îndoielnice şi când le studiezi, ele se destramă. Voi vorbi prima dată despre ideea că legile naturii sunt fixe, imuabile. Este o continuare a unui punct de vedere, dinainte de 1960, când a apărut teoria big bang-ului. Înainte oamenii credeau că universul e etern, guvernat de legi matematice eterne. La apariţia teoriei big bang-ului, această presupunere a continuat, deşi big bang-ul a revelat un univers care a evoluat radical, vechi de 14 miliarde de ani, care creşte, se dezvoltă şi evoluează de 14 miliarde de ani. Creşte, se răceşte şi apar în el, mereu, structuri şi tipare noi. Ideea e că toate legile naturii au fost complet fixate în momentul big bang-ului, asemeni unui cod napoleonic cosmic.
Precum spunea prietenul meu Terence McKenna: „Ştiinţa modernă se bazează pe principiul: Daţi-ne un miracol pur şi vă explicăm noi restul.” Iar unul din miracolele pure e apariţia materiei şi energiei în univers şi a tuturor legilor care îl guvernează din nimic, într-o clipă. Dacă universul evoluează, de ce n-ar evolua şi legile sale? În fond, legile sociale evoluează, iar ideea legilor naturii e metaforic similară. Este o metaforă pur antropocentrică: doar oamenii au legi, de fapt, doar societăţile avansate au legi.

Citeşte şi: Metode de creştere a unui copil din partea „noii lumi” Precum spunea odată C. S. Lewis: „Să spui că o piatră cade deoarece se supune legilor fizicii o face umană, ba chiar cetăţean.” E o metaforă atât de încetăţenită încât am şi uitat că e o metaforă.

Într-un univers care evoluează cred că mai bine s-ar potrivi ideea obiceiurilor. Cred că obiceiurile naturii evoluează, că legităţile naturii sunt esenţialmente habituale. Asta e o idee înaintată la începutul secolului XX de către filosoful american C. S. Peirce. E o idee pe care au curtat-o şi mulţi alţi filosofi, şi pe care chiar eu am dezvoltat-o într-o ipoteză ştiinţifică, ipoteza rezonanţei morfice, care stă la baza acestor obiceiuri care evoluează. Conform acestei ipoteze, tot ce găsim în natură are un fel de memorie colectivă. Rezonanţa se petrece datorită asemănărilor. Când un embrion de girafă creşte în uterul mamei, se acordează la rezonanţa morfică a girafelor de dinainte, se conectează la acea memorie colectivă şi creşte ca o girafă, se comportă ca o girafă, pentru că se conectează la memoria colectivă.
Trebuie să aibă anumite gene ca să creeze anumite proteine, dar eu cred că genele sunt mult supraestimate. Ele răspund doar de tipul proteinelor sintetizate de organism, nu şi de forma sau de comportamentul său. Toate speciile au un anumit tip de memorie colectivă. Până şi cristalele. Această teorie susţine că dacă faci un cristal nou pentru prima dată, prima dată când îl faci nu o să existe un obicei după care el se structurează. Dar odată ce se cristalizează, data următoare când îl faci va fi o influenţat de primul cristal, și de la acest al doilea oriunde în lume, printr-o rezonanţă morfică şi se va cristaliza mai uşor. A treia oară va fi influenţat de primul şi de al doilea cristal.
De fapt există dovezi solide că substanţele noi se cristalizează mai uşor peste tot în lume, aşa cum susţine această teorie. Teoria susţine deasemenea că, dacă antrenezi animale să facă ceva nou, de exemplu dacă înveţi şobolanii să facă ceva anume în Londra, atunci şobolanii din aceeaşi rasă din toată lumea învaţă mai uşor acel lucru doar pentru că unii şobolani l-au învăţat aici.
Surprinzător e că deja există dovezi că acest lucru se întâmplă cu adevărat.
Asta ar fi, pe scurt, teoria mea, a rezonanţei morfice: că totul depinde de evoluţia obiceiurilor şi nu de legi imuabile. Vreau să vorbesc puţin şi despre constantele naturale, deoarece se presupune că ele chiar sunt constante. Lucruri ca atracţia gravitațională, viteza luminii se numesc constante fundamentale. Dar sunt ele chiar constante?
M-a interesat să aflu răspunsul la această întrebare. Există în manualele de fizică tabele cu constantele fundamentale existente şi cu valorile lor. Am vrut să aflu dacă s-au modificat în timp, aşa că am căutat manuale de fizică mai vechi. M-am dus la sediul Bibliotecii de Patente din Londra, care e singurul loc unde am găsit păstrate asemenea manuale mai vechi. În mod normal, oamenii le aruncă pe cele vechi. Când apar valorile cele noi, cele vechi sunt aruncate. Aşa am aflat că viteza luminii a scăzut între 1928 şi1945 cu 20 km/secundă. E o scădere uriaşă, deoarece valorile constantelor erau date cu precizie de fracţiuni. Cu toate astea, peste tot în lume, ea a scăzut şi toţi găseau valori similare cu mici diferenţe, apoi, în (1945) 1948 a crescut din nou, şi iar cercetători diferiţi găseau valori foarte apropiate.
Am fost foarte contrariat şi nu înţelegeam cum a fost posibil, aşa că m-am dus la şeful Metrologiei, la Laboratorul Naţional de Fizică, din Teddington. Metrologia e ştiinţa care se ocupă cu măsurarea constantelor. I-am spus ce mă nedumerea:
– Ce credeţi despre această scădere a vitezei luminii între 1928 şi 1945?
El a răspuns: – O, vai, ai descoperit cel mai stânjenitor episod din istoria ştiinţelor exacte.
Eu: – Viteza luminii ar fi putut, într-adevăr, să scadă şi asta ar fi avut implicaţii uriaşe.
El: – Nu, nu. Sigur că nu a scăzut în fapt. Doar e o constantă!
– Bine. Atunci cum explici că mai toţi au găsit valori mult mai mici în acea vreme? Oare pentru că „ajustau” rezultatele ca să obţină ceea presupuneau ei că aşteaptă alţii să obţină şi totul era doar produsul minţii unor fizicieni?
– Nu ne place cuvântul „ajustat”.
Eu: – Bine. Ce cuvânt agreaţi?
El: – Păi aş prefera să o numim „perioadă de blocare intelectuală”.
– Dacă asta s-a întâmplat atunci de unde ştim că nu se întâmplă şi acum, şi că valorile prezente nu sunt şi ele rezultatul unei blocări intelectuale?
El: – Nu, acuma ştim că nu e aşa.
Eu: – De unde ştim?
El: – Păi problema s-a rezolvat.
Eu: – Da? Cum?
El: – Am rezolvat viteza luminii, definind-o din nou în 1972.
Eu: – Deci, s-ar putea să se mai schimbe.
El: – Da, dar n-o să mai ştim pentru că am definit metrul funcţie de viteza luminii, aşa că toate unităţile se vor schimba concomitent.
Arăta foarte mulţumit că problema se rezolvase.
Citeşte şi: Sfârşitul intimităţii: În curând renunțarea la biometrie în aeroporturile americane nu va mai fi opțională – Bine, am spus, dar cum rămâne cu marele „G”? Constanta gravitaţională, notată cu „g” (la noi), în sistemul englez cu „G” (G mare). Constanta universală a lui Newton. Ea a variat cu peste 1,3 la sută în ultimii ani. Şi se pare că variază din loc în loc, din când în când. – Aici s-ar putea să fie greşeli, din nefericire chiar mari, legate de „marele G”, a spus el. – Şi dacă se modifică într-adevăr? Poate că ea chiar se modifică, am spus. Apoi am studiat cum o stabilesc ei. O măsoară în laboratoare diferite, obţin valori diferite în zile diferite, apoi fac media. Alte laboratoare din lume fac şi ele la fel şi, de obicei, ei obţin o medie diferită. Apoi, Comitetul Internaţional Metrologic se întruneşte din 10 în 10 ani sau cam aşa, şi face media valorilor obţinute de laboratoarele lumii şi decretează valoarea marelui G. Dar dacă G chiar fluctuează? Dacă s-a modificat? Există dovezi că ea se modifică pe parcursul unei zile şi pe parcursul anului. Dacă Pământul, în mişcarea sa prin spaţiu, a trecut prin porţiuni de materie neagră sau dacă alţi factori de mediu au influenţat-o? Poate că toate se modifică concomitent. Dacă aceste valori eronate urcă şi coboară concomitent? De mai mult de 10 ani încerc să-i conving pe metrologi să ia în considerare datele concrete. De fapt, acum încerc să-i conving să pună pe Internet, online, datele şi valorile reale obţinute, ca să vadă dacă se corelează, să vadă dacă toate cresc concomitent sau scad alteori. Dacă ele ar fluctua concomitent asta ne-ar spune ceva foarte interesant. Dar nimeni n-a făcut asta, deoarece G e o constantă. Nu are rost să cauţi modificări. E o exemplificare a modului în care o presupunere dogmatică inhibă cercetarea.
Eu cred că constantele pot varia chiar considerabil, e drept în anumite limite, dar toate pot varia. Cred că va veni ziua în care jurnalele de ştiinţă, precum Nature, vor raporta constante săptămânal, asemeni rapoartelor de bursă din ziare: Săptămâna asta marele G a crescut uşor, sarcina electronului a scăzut, viteza luminii nu s-a modificat şi aşa mai departe. E doar unul din domeniile în care, gândind mai puţin dogmatic, lucrurile ar căpăta o altă deschidere.
Unul dintre cele mai vaste domenii e cel al naturii minţii, şi e cel mai puţin rezolvat, aşa cum spunea Graham adineauri. Ştiinţa pur şi simplu nu poate explica faptul că suntem conştienţi. Şi nu poate explica faptul că gândurile nu par să fie în creier. Nu toate experienţele noastre par să fie în creier. Imaginea voastră despre mine nu pare să fie în creierul vostru. Totuşi, versiunea oficială e că există un Rupert mic pe undeva în capul vostru şi că tot ce se află în această cameră e în capul vostru. Experienţele voastre au loc în creierele voastre. Sugerez, de fapt, că o viziune presupune o proiecţie de imagini în afară, că ceea ce vezi e în mintea ta, dar nu în capul tău. Minţile noastre sunt extinse dincolo de creierele noastre prin simplul act de percepţie. Cred că proiectăm în afară imagini pe care le vedem iar aceste imagini ating ce privim. Dacă mă uit la tine din spate şi tu nu ştii că-s acolo, te afectează? Îmi poţi simţi privirea? Există dovezi numeroase că da. Senzaţia că cineva te priveşte e o experienţă destul de comună, şi experimente recente sugerează că e o capacitate reală. Şi animalele au această capacitate. Probabil că s-a dezvoltat în contextul relaţiei pradă – răpitor. Animalele vânate care simt privirea aţintită a prădătorului supravieţuiesc mai bine decât celelalte. Asta ne duce către un nou mod de gândire despre relaţiile ecologice dintre prădător şi pradă, şi deasemenea la extinderea minţii.
Privim stele îndepărtate, iar minţile noastre se extind ca şi cum le-ar atinge şi se extind efectiv la diferite distanţe astronomice. Ele nu sunt doar în capul nostru. Pare uimitor că ăsta poate fi un subiect de dezbatere în secolul XXI.
Ştim atât de puţin despre minţile noastre, despre unde se află imaginile noastre, şi asta e un subiect fierbinte dezbătut de studiile despre conştiinţă în zilele noastre. Nu mai am timp să clarific şi alte dogme, dar fiecare dintre ele e îndoielnică. În momentul în care te îndoieşti de ele, apar noi posibilităţi. Pe măsură ce începem să ne îndoim de aceste dogme care încorsetează ştiinţa, aceasta va cunoaşte o înflorire, o Renaştere. Cred cu tărie în importanţa ştiinţei. Mi-am petrecut întreaga viaţă, întreaga carieră, ca cercetător. Cred însă că, dacă ne ridicăm peste aceste dogme, ştiinţa poate fi regenerată. Va deveni din nou interesantă şi va susţine viaţa.
Vă mulţumesc.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Un om de știință pune la îndoială dogmele științei https://www.aparatorul.md/un-om-de-stiinta-care-pune-la-indoiala-dogmele-stiintei/