Un comentariu …exemplar!

M. Scorobete

Stimate domnule Ion Coja,

Vă mulţumesc din suflet pentru publicarea acestui studiu şi, pentru că suntem pe terenul definirii unui anume specific, ştiţi că mulţumesc este altceva decât merci.

Rar mi-a fost dat să citesc un studiu asupra unui subiect atât de grav, aproape imposibil de pătruns, aproape tot atât de dificil cum ai încerca să explici o minune dumnezeiască, studiu însă atât de aplicat, atât de intim subiectului, încununat cu o asemenea biruinţă (biruinţă a gândului, fireşte, ca să-i cităm pe naivii cronicari, cei pe care-i privim cu atât de suficientă (de la suficienţă!) superioritate.
Din studiul dumneavoastră mai întâi şi mai întâi am învăţat că ceea ce ni se imputa – absenţa noastră din catastifele istoriei de-a lungul unui mileniu – nu mai trebuie să o luăm ca pe un handicap, ca pe o culpă în stare să ne anuleze dreptul asupra teritoriului ba chiar asupra existenţei noastre ca popor, ci ca pe o uriaşă victorie, de un tip nemaiîntâlnit la nici una din toate seminţiile lumii.
Fac aici o paranteză, cu jena că voi coborî dezbaterea de la o temă atât de grea la banalitatea unui caz particular, la nivelul cazului divers.
Cu ani în urmă, presa comenta cazul unui ins căruia, din cauza incidentelor birocratice atât de obişnuite, i se pierduseră actele de identitate. Omul nu se putea angaja nicăieri, nu se putea însura, nu putea obţine o pensie, pur şi simplu, nu exista. Degeaba se ducea la Primărie, la Tribunal, la Partid, şi le spunea: Dar nu mă vedeţi că exist? Daţi-mi o adeverinţă, ceva, să mă pot şi eu încadra undeva, să pot trăi… Răspunsul era acelaşi, implacabil: Nu figurezi în registrul de nou-născuţi, înseamnă că nu te-ai născut.
Oricât ar părea de ridicol, aşa procedează foruri academice care se pretind serioase cu poporul român. Românii nu era nevoie să aducă nici un certificat, era suficient să se arate pe ei: Ne vedeţi? Existăm sau nu?, dar nici vorbă, forurile respective au mentalitatea funcţionarului de Primărie: Pentru că nu aveţi acte, voi între anii 271 şi 1200 nu aţi existat!
Sigur, se mai întâmplă şi neprevăzute. La 1330, Basarab l-a atenţionat pe Carol Robert: Fii atent că mai sunt şi eu pe aici! Cum să fii?, a ripostat mândru riga. Tu nu exişti. Unde ţi-e certificatul? La Posada, a răspuns Basarab. Dacă eşti curios, îl poţi vedea. Şi l-a văzut. Cronica pictată de la Viena îl arată pe Carol Robert şi cum arăta înainte de a-l citi şi cum arăta după.
Dar, să revenim la subiect.
Valoarea studiului dumneavoastră capătă o greutate specifică extraordinară, aş zice explozivă dacă explozia ar avea şi un sens salutar, atunci când expuneţi ce a creat poporul român în acel mileniu al exilului în el însuşi, cu ţara pârjolită, cu cutremurul produs de copite mereu peste 7 grade pe scara Richter, ascuns prin păduri şi prin stâncăriile munţilor.
Domnule Coja, ştiţi că sunt zgârcit cu cuvintele, iar, asemenea profesorilor de matematică, superlativele le ţin bine sub cheie. Dar… Toate catedralele lumii, toate universităţile, toate statuile şi toate tablourile din cele mai mari muzee nu întrec ceea ce a creat poporul român în acel mileniu în care nimeni pe lume nici nu visa că el mai există. Simplul fapt că el a supravieţuit, viaţa lui trecută prin încercările din care viaţa nu putea ieşi vie, întrece orice înfăptuire a geniului uman.
Şi, prin acele încercări, el a continuat, fără întrerupere, fără cel mai insesizabil hiatus, să colinde, să cânte Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, să aprindă lumânări în Noaptea Învierii şi să înconjoare cu ele în candela palmei acea colibă cu turlă care a fost adăpostul credinţei lui.
Şi, bineînţeles, pentru toate aceste alese sărbători, pentru Paşti, pentru nuntă, pentru botez, să ţeasă şi să coase ii.
Acea minune fără seamăn care e ia.
Acea doină văzută care e ia.
Aseară am fost cu soţia mea la un târg al meşteşugarilor şi, pe lângă obişnuita cumpărare a blidelor de lut împodobite ca nişte mirese, ne-am tot uitat la toate iile, încercând să stabilim care s-ar potrivi mai bine nepoţelelor noastre. A fost mai mult decât o căutare: o contemplare. Le-am admirat reculeşi ca în rugăciune. Ce perfecţiune, câtă nobleţe, cât simţ al echilibrului, fără culori ţipătoare, cu acele nuanţe reţinute dar pline de o bucurie interioară, spunând mai mult decât orice veşminte imperiale!
Şi, să nu uităm subiectul propoziţiei: toate creaţii ale acelui mileniu de refugiu, refugiul din istorie!
Dumneavoastră faceţi o foarte sugestivă comparaţie a iei cu piramidele, concurs din care la toate probele – mod de realizare, scop, aspect, chiar şi longevitate – ia iese câştigătoare.
Ştiţi că nu există o zi internaţională a piramidei, dar există o zi internaţională a iei, o zi în care toată planeta, din California până în Japonia, din Kamciatka la Capul Horn, se îmbracă în ie.
O zi în care se concentrează un mileniu întreg, mileniul din care românii nu pot aduce dovada că au existat, dar şi celelalte multe milenii ale existenţei lor.
Aţi pomenit de Proverbele lui Zane. Cu acele uriaşe tomuri trebuie să umblăm atent pentru că ele nu conţin un minereu obişnuit: acolo este uraniu îmbogăţit. Acele mii de pagini nu sunt nici de roman, nici de filosofie, nici de istorie, mai dense, mai rarefiate, care cum. Acolo sunt proverbe. Un proverb se întinde pe cel mult un rând de carte. Iar acolo sunt mii de pagini. În faţa cărora şi Comisia de la Paris a rămas siderată şi şi-a dat seama că o densitate de gândire de asemenea proporţii nu încape decât într-o Românie Mare.
Multe din acele tablete de înţelepciune au fost create în acel mileniu şi poartă pecetea acelor încercări. Altele sunt şi mai de demult şi au străbătut acel mileniu de la un capăt la altul, fără universităţi, fără biblioteci, fără acte, neînregistrate nicăieri.

Încă o dată, vă mulţumesc frumos!
Acest studiu fundamental ar trebui din când în când, cu o anumită periodicitate, să fie pus la vedere, să poată fi citit de cât mai mulţi (şi, pe cât posibil, înţeles).

Nota Redacției: Îi mulțumesc dlui M. Scorobete pentru comentariu. Textul de mai sus este un fragment din capitolul cu același nume din volumul Transilvania. Invincibile Argumentum.  Am o părere foarte bună despre această carte și mă bucur să găsesc oameni ca dl M.Scorobete, care s-o laude în termeni atât de calzi și de exacți, în același timp. Îmi pare bine, domnule coleg, că le atrageți atenția cititorilor grăbiți, să-și bucure sufletul mai cu temei!

Vă mulțănesc și eu!

ion coja