Fragment din rpmnul ȘEITANII

(………………………………..)
…Mai aveți răbdare și pentru următorul basm?…
Avem, numai basm să ?ie! Basm basm, frățioare, căci nimic
nu este mai adevărat decât basmele, mai ales când le trăiești tu
însuți!… Dar și povestite de alții au farmecul lor!…
Vă ascultam!
Personajul principal este domnul general Marin Lungu!
General de securitate? Vezi bine! Cine este domnul general?…
Dacă cineva nu-l cunoaște, este cunoscut mai ales de pe vremea
când avea nouă ani și a participat ca copil de trupă cu Regimentul
9 Cavalerie din Constanța la al Doilea Război Mondial, făcut

prizonier de nemți undeva prin munții Tatra, apoi decorat și
cinstit în toată lumea ca ?iind cel mai tînăr combatant pe frontul
de Est, anti-fascist… Și nu orice combatant, ci un combatant erou!
S-a făcut și un ?ilm, Prea mic pentru un război atât de mare…
După scenariul lui Dumitru Radu Popescu, personaj, deocamdată
episodic, în capitolul doișpe, parcă, de mai sus, nu mai țin minte
numărul și titlul! Sper că ții minte! L-am scris zilele trecute! Când
m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu generalul de securitate,
altul, Pamphil, nu Marin Lungu.
Pe Marin Lungu l-am cunoscut abia prin ’93… Iar prin
2000 și ceva, ce-mi povestește, ne, de fapt, că eram mai mulți, la
Vatra Românească, pe Brezoianu… Cică participase la adunarea
anuală a supraviețuitorilor de la Oarba de Mureș… Acolo a
fost un adevărat măcel în septembrie 1944. Sub comandă
sovietică, armata română a trebuit să ia cu asalt o poziție absolut
inexpugnabilă a nemților, a cărei utilitate era nulă! Se putea ocoli
și înainta în voie, lăsând acele cuiburi de mitralieră nemțești să
se plictisească pe malul Mureșului până la sfârșitul celui de al IIIlea
război mondial!… Nenorocitul de Malinovschi, vedea bine cum
stau lucrurile, i-au spus și generalii români, dar a dat nemernicul
de mareșal ordinul de asalt și pe vorba asta au murit 20.000
– douăzeci de miare de ?lăcăi, ?iecare cu familia lui, cu satul și
gașca de prieteni etc. Fiecare cu romanul său, curmat la aceeași
pagină… Pagina de istorie dureroasă de la Oarba de Mureș!
După 1990, supraviețuitorii, tot mai puțini, se adună an
de an și aprind lumânări pentru su?letul camarazilor de arme…
La fel și în acel an. După care festivități – ne povestește domnul
general Lungu, dînsul, însoțit de alt general – nu i-am reținut
numele, se urcă în tren să se întoarcă acasă. Acceleratul Arad-
București! Singuri în compartiment o vreme, până când le vine
în compartiment un bărbat cam spre 50 de ani, cu care, ?irește,
se leagă o conversație, obligatorie într-un tren din Balcani. După
primele vorbe, bărbatul se lasă pe spate – asta îmi imaginez eu

cu lăsatul pe spate, face o pauză – la fel, și le zice: Cum a fost la
Oarba de Mureș, domnilor generali?…
Dar de unde știți că am fost acolo?
Păi nu sunteți dumneavoastră generalul Marin Lungu? Și
dumneavoastră generalul… Nicolae Militaru, să zicem… Și o ține
tot așa, până la Brașov, unde coboară din tren lăsându-i pe cei
doi domni generali cum nu se poate mai tulburați. Individul
se dovedise a ?i „un vizionar”, după expresia domnului general
Marin Lungu. I-a spus domnului Lungu când s-a născut și unde,
cum îl cheamă pe nepotul de la fată, pe nevastă, pe părinți, unde
locuiește. I-a spus și ce are în geantă: aveți șpaltul unei cărți pe
care vă ajută domnul profesor Ion Coja să o scoateți… Prin Vatra
Românească! A coborît din tren avertizându-i: pe domnul Lungu
să nu mai pună atâta su?let în procesul cu casa, că se va aranja
până la urmă într-un fel convenabil, iar pe celălalt general să
aibă grijă cu inima, să se ferească de emoții, de stres… Iar domnul
general – s-o ?i ferit, nu s-a ferit, cert este că după o săptămână a
cam murit. Infarct, binențeles!…
Relatarea domnului general a stârnit cele mai vii
comentarii printre cei de față. Fiecare dintre noi avea de povestit
ceva despre prezicătorii și ghicitorii în stele și talpa piciorului
pe care i-a cunoscut sau de care a auzit, de moșmoane, de vrăji
și farmece, subiectul este pasionant și numai despre asta am
vorbit în ziua aceea la Vatră, la ședința noastră săptămânală…
Fine del primo tempo!
Secondo tempo, vara lui 2009. Când m-a pus cine?, Dracu,
cine altul?!, să candidez la preșidenția României. Adică m-a
pus să anunț că vreau să!… Am început să strâng semnături, să
dau declarații, să mă întâlnesc cu feluriți oameni… Printre care,
memorabilă, întâlnirea cu domnul Jean Theodoru… Nume real,
real și individul. Fost o?ițer de secure!… Ne cunoscusem cu vreo
doi ani înainte, întâmplător…
Întâmplător?

Da, în Metrou… Dar ai dreptate… Poate că n-a fost
întâmplător… O să mă mai gândesc. Oricum, acum, când ne-am
revăzut, n-a mai fost întâmplător, ci el m-a căutat ca să stăm de
vorbă despre candidatura mea. A încercat să mă descurajeze,
așa, din simpatia pe care mi-o purta pentru aparițiile mele la
televiziune… Cu argumente convingătoare. Știa de ce candidam.
Adică știa răspunsul pe care eu îl dădeam în stânga și în dreaptă,
la lumea toată care se mira că din senin, mi-a venit așa pe chelie
să candidez. „Sunt singurul – le răspundeam, care îl pot împiedica
pe Băsescu să mai fure o dată alegerile!… Dar n-o pot face decât
dacă, candidând, voi avea dreptul să apar la TV și să dau din mine
tot ce am de spus… Flota? Numai ?lota?!… O să vă cruciți toți cu
ce o să apar!…”
Nu ne spuneți și nouă?
Altădată, în alt capitol… În altă carte… Nu mă mai întrerupe!
Deci m-am văzut de două ori cu domnul colonel, colonel
probabil… Discuții destul de lungi, nu doar politică… La un
moment dat, nu știu cum a venit vorba de paranormali, părea
mai degrabă sceptic. Eu, dimpotrivă. L-am întrebat dacă îl
cunoaște pe generalul Marin Lungu, cum să nu-l cunoască, și
i-am povestit pățania acestuia cu prezicătorul din tren… M-a
ascultat cu un zâmbet care încerca din răsputeri să nu treacă în
rîs, dar ce rîs homeric se căznea să nu izbucnească în el, în rîsul
acela, vere! Când mă gândesc la ce mi-a spus apoi… Tot pe scurt,
el, don colonel: ăl din tren nu era niciun fel de vizionar, domnule
profesor… Era vreun băiat din sistem, coleg, cu ochi albaștri ca
petlițele de la uniforma pe care nu o poartă niciodată ca să nu se
a?le cu ce se ocupă!
Adică?
Adică, am înțeles într-un târziu, din jumătăți de cuvînt,
de propoziție și de frază, că ei, unii, nu toți și nici mulți, câțiva
dintre securiști, mai isteți, au inventat un joc, acesta, și se amuză,
se joacă cu câte unul pe care îl are în vizor, în cercetare, așa

că-l știe și ce lapte a supt la coana mă-sa! Și la un moment dat
înscenează, de dragul amuzamentului, scena din tren… Generalul
Lungu a stat la hotel, părea că-și amintește convivul meu, așa că
i s-a putut umbla și în servietă, să vadă ce cară după el!… Fusese
lucrat operativ deja, de câteva luni sau poate ani, așa că se știa și
de prietenia cu profesorul Coja…
Am rămas mut. Mut de admirație? Bă, securiștii noștri au
atâta umor?!… Și atât de cinic?!…
V-am spus, unii, câțiva… Nu cumva unul singur? mi-a venit
să zic… Oare omul din fața mea fusese în tren cu generalul Lungu?
Lungu Marin…
Dar cum rămâne cu celălalt general? Care a murit după
câteva zile, așa cum i-ați prezis?
N-a negat, s-a lăsat prins, și a precizat, misterios: câteodată
noi știm dinainte când cineva moare, de inimă mai ales… Deci el
fusese ăla!… Ce zici?
Mda, rarisimă coincidență!…

( Fragment din romanul ȘEITANII, vol. II PARIS BY NIGHT )