27 Pulsul Geostrategic, Nr.218, Miercuri 20 Iulie 2016 www.ingepo.ro

Turcia se clatină în vâltoarea geopoliticii mondiale

Corneliu PIVARIU

 

În noaptea de 15-16 iulie 2016 în Tucia a avut loc o tentativă de lovitură militară de stat, care a eşuat în câteva ore (a cincea, după cele reuşite de armată în anii 1960, 1971, 1980 şi 1997). Deşi conducerea turcă încearcă să explice această încercare de lovitură de stat prin implicaţii externe (mai ales Fetullah Gulen şi Daesh), credem că aceasta se datorează în principal unor cauze interne, dintre care menţionăm: situaţia internă din Turcia reprezentată de situaţia la frontiera cu Siria şi prezenţa celor 2,7 milioane de refugiaţi sirieni; activitatea Daesh, filiale ale Al Qaida inclusiv atentatele teroriste organizate de acestea în Ankara şi Istanbul; conflictul cu PKK; politica internă autoritară a lui Erdogan, limitarea libertăţii de exprimare, acodrarea de puteri suplimentare poliţiei şi serviciilor de informaţii, controlul politic parţial al sistemului juridic de către acesta; creşterea tendinţelor autocrate ale preşedintelui Erdogan. Preocuparea preşedintelui Erdogan de a controla armata s-a văzut încă din perioada când acesta a fost prim-ministru şi când a desfăşurat vaste acţiuni de eliminare a ofiţerilor şi generalilor care erau adepţii unei Turcii laice (vezi cazurile, analizate de noi la timpul respectiv, “Ergenekon” şi “Sledgehammer”, care au permis eliminarea din armată a peste 400 de militari de rang înalt şi instituirea unui mai mare control al AKP asupra organismului militar). În acelaşi timp Erdogan a promovat ofiţeri de grad mic în funcţii importante, asigurându-se în acelaşi timp că Şeful Statului Major General îi este loial. Să mai menţionăm că în aprilie 2016 condamnaţii din cazul Ergenekon au fost achitaţi de Înalta Curte de Apel, care a decis că existenţa reţelei de complotişti nu a putut fi dovedită cu probe (după ce aceştia au executat ani lungi de închisoare). Numai că decapitarea conducerii armatei a permis amendarea Consitituţiei în iulie 2013, guvernul condus de Erdogan reuşind să o treacă cu succes prin parlament, modificând şi articolul 35 în care Armata avea rolul de a proteja şi prezerva Republica Turcă. Această modificare a fost văzută de foarte multă lume ca o lovitură de stat politică, articolul 35 fiind modificat în sensul că armata nu mai era răspunzătoare de prezervarea statului laic, misiunea Forţelor Armate ale Turciei fiind de a apăra naţiunea împotriva pericolelor şi ameninţărilor externe, excluzând astfel prezervarea Republicii Turcia ca stat laic din misiunea armatei. Iată de ce, în comunicatul puciştilor se menţiona “Forţele Armate ale Turciei au preluat complet controlul administrării ţării, pentru a reinstaura ordinea constituţională, drepturile omului şi ordinea de drept, precum şi securitatea (ţării n.n.) care a fost afectată…” Faptul că AKP şi Erdogan au reuşit în bună măsură să controleze armata este demonstrat şi de aceea că nu întreaga armată s-a raliat puciştilor, ci numai unele unităţi din forţele terestre, aeriene, iar din marină şi mai puţine. Dacă întreaga armată ar fi acţionat unitar şi s-ar fi asigurat de sprijinul populaţiei, probabil azi regimul Erdogan ar fi fost o pagină de istorie. De ce însă Serviciul Naţional de Informaţii (MIT – Millî İstihbarat Teşkilatı) condus, din 2010, de fidelul lui Erdogan, Hakan Fidan, nu a descoperit din timp acest complot şi nu l-a oprit încă din faza incipientă, este o întrebare la care încă nu am găsit un răspuns exact. Este foarte posibil ca interferenţele premierului şi acum preşedintele Erdogan în MIT să joace un rol. El a promovat în MIT persoane care în primul rând trebuiau să-i fie fidele, dar care nu aveau o pregătire militară. De altfel, procentul personalului MIT cu pregătire militară a scăzut treptat de-a lungul timpului, de la 35% în anii 1960 la circa 4,5% în prezent. În acelaşi timp misiunile MIT au crescut exponenţial, organizaţia fiind supraîncărcată cu alte misiuni, cum ar fi promovarea viziunii de politică externă a lui Erdogan, se suprapune peste misiuni de informaţii ale poliţiei, este angajată, după unele surse în “vânzarea de arme, sprijinul grupărilor islamiste sau ca şi islamiste în Siria, problema kurdă, şi transportul de petrol peste frontieră”. Circa 2.400 de militari complotişti (dintre care se menţioneză până la data trimiterii la tipar a acestui articol 34 generali şi amirali) au fost arestaţi (inclusiv comandanţii armatelor 2 şi 3, precum şi generalul Akim Ozturk, care până în 2015 a fost şeful Forţelor Aeriene Militare – suspectat de circa un an că ar organiza o lovitură de stat). 11 procurori şi circa 200 de judecători au fost arestaţi, iar circa 2.740 de judecători au fost destituiţi (reprezentând circa 36% din totalul judecătorilor, mai mulţi decât militarii arestaţi!), precum şi 10 membri ai Curţii Constituţionale. Situaţia prezentă îi permite lui Erdogan, pe moment, să-şi întărească poziţia, însă dacă nu este conştient că a provocat o divizare şi mai mare a societăţii, a contribuit la accentuarea animoziţăţilor în cadrul instituţiilor de forţă ale ţării şi nu va lua măsuri efective şi eficiente de aplanare a acestora, cea ce nu a reuşit în urmă cu câteva zile se va repeta şi va reuşi peste câteva luni sau ani. Armata în Turcia, chiar dacă nu era iubită, era respectată, ori acum a suferit un grav prejudiciu de imagine care nu e benefic pentru Turcia în general. Nu în ultimă instanţă, populaţia pro-Erdogan a decis finalul, apărându-şi votul dat. Societatea turcă este însă mult divizată, iar acest semnal de instabilitate este îngrijorător. PUNCTE DE VEDERE