Trianon – Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor (3)

Dumitru Preda

De la războiul româno-ungar (aprilie-august 1919) la Pacea de la Trianon (4 iunie 1920)

România, puternic amenințată de invazia trupelor ungare, și-a exprimat imediat disponibilitatea ca forțele sale armate să dea cel mai mare concurs posibil Aliaților pentru restabilirea ordinii și garantarea păcii în zonă. Efectivele militare pe care le putea pune la dispoziție însumau cinci divizii de infanterie și două de cavalerie, plus o divizie de infanterie în rezervă. Aceste forțe erau gata pentru a intra în acțiune cel mai târziu în opt zile de la luarea deciziei de către Consiliul Suprem Aliat. Avându-se în vedere dimensiunea și durata operațiilor ce se anunțau, în răspunsul Marelui Cartier General român se mai sublinia necesitatea de a se urgenta sprijinul material promis din partea Marilor Puteri aliate – muniții, mijloace de transport și alte materiale, deja comandate, în cea mai mare parte, în Franța.

În acest interval de timp, demersurile angajate de mareșalul Foch cu comandamentele  aliate român, sârb și cehoslovac privind o acțiune militară în comun pentru stingerea focarului de război reprezentat de Ungaria[46] nu aveau să fie concretizate din cauza neînțelegerilor existente în cadrul Consiliului Suprem Aliat. După ședința reprezentanților Marilor Puteri din 17 iulie 1919[47], mareșalul a informat delegația română, condusă acum de N. Mişu, despre eșecul noii sale tentative, precizând „România și statele aliate [trebuie] să caute a-și rezolva singure problemele militare ce li se pun, fără a lua însă atitudini ostile Antantei, care va fi mulțumită adesea să constate situații de fapt și să ia act de ele”[48]. În atari împrejurări, guvernul român a înțeles că unicul garant al independenței și al asigurării integrității teritoriale ale statului național întregit rămâneau forțele sale armate.

Indecizia manifestată de Consiliul Suprem Aliat a dat curaj cercurilor conducătoare de la Budapesta, care au continuat în ritm alert și susținut pregătirea ofensivei împotriva României. Grăbirea declanșării ostilităților favoriza Republica Sfaturilor, aceasta urmând să poarte războiul numai împotriva armatei române, lipsită de ajutorul militar al Puterilor Aliate și Asociate. Reluarea războiului pentru ocuparea Transilvaniei anima cercurile militare ungare[49]. Concomitent cu pregătirile militare au fost desfășurate acțiuni de provocare a armatei române prin violente și repetate atacuri pe Tisa, bombardamente de artilerie și chiar încercări de trecere a râului, așa cum au fost cele din noaptea de 2 spre 3 iulie la nord de Tokaj, din 5 iulie la sud de Szolnok și din 7 iulie în regiunea Nagykőrú[50].

La 17 iulie 1919 forțele ungare și-au încheiat concentrarea pe frontul român; după această dată ele au efectuat recunoașteri de aviație și au început o puternică pregătire de artilerie, a cărei intensitate maximă a fost atinsă în noaptea de 19 spre 20 iulie[51]. La acea dată forţa combativă a Armatei Roșii ungare însuma 175 batalioane infanterie, 9 escadroane cavalerie, 85 baterii artilerie (312 guri de foc), 127 companii mitraliere (964 piese); acestea dispuneau de mari cantități de muniții, aproape întregul lor material de luptă fiind de proveniență austriacă și germană, care aparținuse fostei Armate Mackensen. Pe frontul Tisei, unde se viza efectuarea efortului principal de traversare a râului, erau dislocaţi aproximativ 60 000 de luptători, organizați în 107 batalioane infanterie, 9 escadroane cavalerie, 60 baterii artilerie și 9 trenuri blindate[52].

În baza informațiilor obținute despre acțiunile pregătitoare ale ofensivei ungare, Comandamentul român a dispus accelerarea măsurilor vizând întărirea dispozitivului defensiv, dispunerea rezervelor, îmbunătățirea dotării unităților sale și creșterea puterii de foc a acestora. Efectivul total al trupelor române se ridica la circa 90 000 de luptători: 92 batalioane infanterie, 58 escadroane cavalerie și 80½ baterii artilerie[53].

În zorii zilei de 20 iulie 1919, susținută de aviație şi o puternică artilerie grea, era declanșată operația ofensivă de forțare a Tisei, principalul efort al marilor unități ungare fiind executat în sectorul de centru, spre Oradea. Până la ora 9.00, la est de râu avangarda lor a cucerit un cap de pod cu o dezvoltare frontală de 20 km și o adâncime de 9 km, ceea ce a înlesnit ulterior traversarea râului în siguranță de către restul forțelor. În același timp, în sectorul de nord, după un baraj de foc ce a durat de la ora 4.45 până la 8.00, trupele ungare au forțat râul în dreptul localității Tokaj, realizând un cap de pod cu un front de 14 km și o adâncime de 5 km până în apropierea localităților Vencsellő și Tiszaeszlár. La sud, ofensiva ungară a debutat de asemenea în forță, fiind ocupate capete de pod la Szentes, Mindszent și Hódmezővásárhely (între 4-10 km adâncime). În fața atacurilor simultane ale inamicului, forțele române au reacționat energic, opunând rezistență și executând repetate contraatacuri în scopul întârzierii înaintării acestuia[54].

În următoarele două zile, măsurile întreprinse de Comandamentul român pentru stoparea ofensivei Armatei Roșii ungare s-au dovedit eficiente, trupele sale lovindu-se „de-o rezistență din ce în ce mai puternică”, fapt ce le-a diminuat considerabil ritmul de înaintare.

Războiul româno-ungar  avea să se desfășoare în două faze[55] . Cea dintâi a cuprins, la rândul ei, două momente distincte: ofensiva ungară, între 20 și 23 iulie, și contraofensiva română, între 24 și 27 iulie. Cea de-a doua a debutat cu o etapă pregătitoare (27-30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă forțarea Tisei de către armata română, continuată cu operația de urmărire (cca 105 km) prin lupte pe teritoriul ungar (31 iulie-4 august) și ocuparea Budapestei.

Guvernul Garbai-Kun nu s-a așteptat ca armata română să-și continue ofensiva spre Budapesta. Se credea că, la fel ca în luna mai 1919, trupele române se vor opri și își vor reorganiza dispozitivul de apărare pe aliniamentul Tisei. Dar, atât timp cât cercurile politice conducătoare ungare continuau să nu recunoască explicit hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, de unire a Transilvaniei cu România, și recurgeau la forța armelor pentru a se opune împlinirii acestei decizii luate în mod democratic, oprirea forțelor române pe Tisa ar fi fost o greșeală. În consecință, Înaltul Comandament român a hotărât forțarea Tisei și urmărirea armatei ungare până la capitulare. Numai astfel se putea stinge focarul de război din central Europei care pusese în pericol integritatea teritorială a României și pacea în această parte a continentului. Oportunitatea acestei acțiuni a fost recunoscută și de Aliați (chiar dacă unii cu o jumătate de voce!).

Succesul repurtat a fost remarcabil, Armata Roșie ungară fiind practic destrămată, dezastrul militar având consecințe imediate în plan politic. În cursul zilei de 1 august cabinetul Garbai-Kun şi-a depus mandatul, în locul lui fiind format un guvern de nuanță social-democratică, în frunte cu Peidl Gyula[56].

La 4 august, ora 18.00, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania,  a primit în mod solemn, pe bulevardul Andrássy, defilarea trupelor sale. Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, raporta la 6 august 1919 către Foreign Office: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție de populația ungară”[57]. Constantin I. Diamandy, desemnat înalt comisar general, mărturisea în primele momente ale ocupației temporare a Ungariei: „Când am intrat în Budapesta – prima impresiune a fost aceea a unui oraș care a scăpat de o mare primejdie; ceva haotic, zăpăcit, frica netrecută încă”[58].

Acțiunea militară a României împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor s-a bucurat de un larg ecou în rândul opiniei publice din țările aliate, care a ținut să releve pe diverse căi atât succesul operațiilor desfășurate de trupele române, cât și sensurile politice majore ale deznodământului conflictului militar. Concomitent cu aceste opinii obiective, cercurile revanșarde și șovine maghiare, permanent obsedate de ideea restaurării, prin orice căi și mijloace, a „Marii Ungarii a Sf. Ștefan”, au dezlănțuit o susținută campanie de calomnii și zvonuri tendențioase, menite a discredita România și armata sa. Propaganda cercurilor politice ungare împotriva României avea să deruteze unele personalități influente, civile și militare din rândul Antantei, care nu și-au ascuns „indignarea” față de comportarea „nesupusă” a guvernului român în relațiile cu Marii Aliați, cu Misiunea Antantei de la Budapesta. În acest context, Premierul Brătianu comunica, la 9 august, lui N. Mișu, rămas în fruntea delegației României la Conferința de Pace de la Paris: „Eu înțeleg să fiu la Pesta colaboratorul Aliaților și să nu fiu tratat acolo nici ca inamic, nici ca învins”[59].

În perioada următoare până la semnarea Păcii de la Trianon cu Ungaria vom consemna o neașteptată şi de neînțeles ostilitate îndreptată asupra României, inclusiv după demisia Premierului Brătianu (12 septembrie 1919), atitudine datorată, în egală măsură, refuzului de a semna Tratatul de Pace cu Austria[60], cât și neacceptării pretențiilor în primul rând ale cercurilor de afaceri americane de a obține poziții cheie în economia românească. În  privința poziției Marilor Aliați, lucrurile deveniseră clare la începutul lunii septembrie; de la Paris Victor Antonescu, reluând constatarea că „americanii și englezii, dar mai ales americanii sunt teribil de ambalați împotriva noastră, propunând excluderea României din alianță și un blocus economic și financiar contra noastră”[61], reproducea afirmația diplomatului francez Philippe Berthelot, făcută în cursul unei convorbiri la Ministerul Afacerilor Străine din Paris: „Datorită intransigenței Americii față de noi, Franța a dus această politică injustă față de România. Ei sunt atât de puternici, iar noi avem atâta nevoie de ei”(!)[62].

Aceeași atitudine o manifestau, sub impulsul generalului nord-american Harry H. Bandholtz, și ceilalți membri ai Comisiei Interaliate de la Budapesta, care cereau imperativ ca armata română, care „înfometează” populația Ungariei, să se supună ordinelor Aliaților[63].

Obstacole aparte apăreau în același timp şi în problema trasării şi definitivării viitoarelor frontiere, atât la miazăzi (Bulgaria), cât şi la răsărit (Rusia). Diplomația română, susținută de un puternic factor militar ce-şi demonstrase cu prisosință importanța şi valoarea, era acum chemată să concretizeze obiectivul fundamental naţional.

Aranjament grafic – I.M.

—————————————

[46] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. IV Documente interne şi externe, iulie 1919-octombrie 1919, Bucureşti, 1986, doc. 656, 657.

[47] În aceeași zi, generalul Franchet d’Espèrey, comandantul-șef al Armatei aliate din Orient, care avusese o nouă întâlnire cu conducerea armatei române la Giurgiu (Exposé sur les opérations de l’armée roumaine, p. 55) avea să trimită un mesaj drastic guvernului de la Budapesta, prin care îi cerea demisia şi organizarea de alegeri libere, în caz de refuz Aliații urmând să ocupe capitala (A History of the Peace Conference, ed. H.W.V. Temperley, vol. 1, p. 356).

[48] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 127. În memoriul său din 1927, intitulat Fapte petrecute în marele nostru război pentru care nu există acte, şeful MCG român arată că generalul Maurice Pellé, fostul său camarad de la Şcoala din Fontainebleau, „care comanda armata cehoslovacă”, a trimis în acele zile la Bucureşti un ofiţer de stat-major „pentru a lua înţelegerea asupra unei întâlniri cu mine” pentru a discuta planul unei acţiuni comune. „Am convenit să ne întâlnim la Oradea Mare”. Atacul Armatei Roşii ungare nu a împiedicat întâlnirea preconizată şi stabilirea unor coordonate ale cooperării între cele două armate, română şi cehoslovacă. Presan, însă, adaugă: „nu cunosc motivele pentru ce Aliaţii ne-au lăsat singuri, când neîndoios era un interes al Europei de a stârpi bolşevismul din centrul ei”. AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 170, c. 556. Diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen, care dirija „Biroul român de presă” de la Berna, menţionează în „amintirile” sale publicate în 1957 demersurile întreprinse  de gruparea maghiară condusă de contele Andrássy Gyula, fostul Premier şi ministru al Afacerilor Străine austro-ungar, opusă regimului bolşevic de la Budapesta, în scopul realizării unei înţelegeri cu România, „singura putere în măsură de a lichida bolşevismul în centrul Europei” și a restabili aici pacea şi ordinea.

[49] Liptai Ervin, op. cit., p. 258 şi urm. Vezi şi la Wilhelm Böhm, Im Kreuzfeuer Zweier Revolutionen, München, 1924, pp. 418-448.

[50] AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 192, c. 78-80.

[51] Ibidem, c. 90.

[52] Ibidem, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, doar 189, f. 23-24; Ibidem, fond Microfilme, rola PII.5. 214, c. 442-449; Magyarország Hadtörténete, vol. 2, pp. 247-249; Fogarassy László, A Magyarországi Tanácsköztársaság Katonai Őszeomlása, Budapest, 1988, p. 10.

[53] Generalul G. D. Mărdărescu, op. cit., p. 107; Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., pp. 214-215.

[54] AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 634, c. 241-273; Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, pp. 448-453; Magyarország Hadtörténete, vol. 2, pp. 251-253.

[55] Vezi, pe larg, Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari,            pp. 271-291. Pentru ansamblul luptelor se poate consulta şi Istoricul campaniei, 20 iulie până la 4 august 1919, studiu elaborat de Secția de Operații a MCG român, AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 634, c. 333-344. Pagini de glorie. De la Tisa la Budapesta, București [1921], passim.

[56] Magyarország Története 1918-1919, 1919-1945, vol. 1, pp. 343-346.

[57] Documents on British Foreign Policy (Eds. E. L. Woodward and R. Butler), First Series, vol. 6 (1919), London, 1956, p. 129.

[58] Pagini de glorie. De la Tisa la Budapesta, p. 10.

[59] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f.163.

[60] Vezi, de exemplu, la Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (198-1920). Triumful principiului naționalităților, Cluj-Napoca, 1983, pp. 342-363; România în relațiile internaționale 1699-1939 (coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Iaşi, 1980,                   cap. IX; Cf. V. Fl. Dobrinescu, op. cit., pp. 55-58.

[61] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 251.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem, vol. 151, f. 266-267.

[47] În aceeași zi, generalul Franchet d’Espèrey, comandantul-șef al Armatei aliate din Orient, care avusese o nouă întâlnire cu conducerea armatei române la Giurgiu (Exposé sur les opérations de l’armée roumaine, p. 55) avea să trimită un mesaj drastic guvernului de la Budapesta, prin care îi cerea demisia şi organizarea de alegeri libere, în caz de refuz Aliații urmând să ocupe capitala (A History of the Peace Conference, ed. H.W.V. Temperley, vol. 1, p. 356).

[48] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 127. În memoriul său din 1927, intitulat Fapte petrecute în marele nostru război pentru care nu există acte, şeful MCG român arată că generalul Maurice Pellé, fostul său camarad de la Şcoala din Fontainebleau, „care comanda armata cehoslovacă”, a trimis în acele zile la Bucureşti un ofiţer de stat-major „pentru a lua înţelegerea asupra unei întâlniri cu mine” pentru a discuta planul unei acţiuni comune. „Am convenit să ne întâlnim la Oradea Mare”. Atacul Armatei Roşii ungare nu a împiedicat întâlnirea preconizată şi stabilirea unor coordonate ale cooperării între cele două armate, română şi cehoslovacă. Presan, însă, adaugă: „nu cunosc motivele pentru ce Aliaţii ne-au lăsat singuri, când neîndoios era un interes al Europei de a stârpi bolşevismul din centrul ei”. AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 170, c. 556. Diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen, care dirija „Biroul român de presă” de la Berna, menţionează în „amintirile” sale publicate în 1957 demersurile întreprinse  de gruparea maghiară condusă de contele Andrássy Gyula, fostul Premier şi ministru al Afacerilor Străine austro-ungar, opusă regimului bolşevic de la Budapesta, în scopul realizării unei înţelegeri cu România, „singura putere în măsură de a lichida bolşevismul în centrul Europei” și a restabili aici pacea şi ordinea.

[49] Liptai Ervin, op. cit., p. 258 şi urm. Vezi şi la Wilhelm Böhm, Im Kreuzfeuer Zweier Revolutionen, München, 1924, pp. 418-448.

[50] AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 192, c. 78-80.

[51] Ibidem, c. 90.

[52] Ibidem, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, doar 189, f. 23-24; Ibidem, fond Microfilme, rola PII.5. 214, c. 442-449; Magyarország Hadtörténete, vol. 2, pp. 247-249; Fogarassy László, A Magyarországi Tanácsköztársaság Katonai Őszeomlása, Budapest, 1988, p. 10.

[53] Generalul G. D. Mărdărescu, op. cit., p. 107; Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., pp. 214-215.

[54] AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 634, c. 241-273; Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, pp. 448-453; Magyarország Hadtörténete, vol. 2, pp. 251-253.

[55] Vezi, pe larg, Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari,            pp. 271-291. Pentru ansamblul luptelor se poate consulta şi Istoricul campaniei, 20 iulie până la 4 august 1919, studiu elaborat de Secția de Operații a MCG român, AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 634, c. 333-344. Pagini de glorie. De la Tisa la Budapesta, București [1921], passim.

[56] Magyarország Története 1918-1919, 1919-1945, vol. 1, pp. 343-346.

[57] Documents on British Foreign Policy (Eds. E. L. Woodward and R. Butler), First Series, vol. 6 (1919), London, 1956, p. 129.

[58] Pagini de glorie. De la Tisa la Budapesta, p. 10.

[59] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f.163.

[60] Vezi, de exemplu, la Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (198-1920). Triumful principiului naționalităților, Cluj-Napoca, 1983, pp. 342-363; România în relațiile internaționale 1699-1939 (coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Iaşi, 1980,                   cap. IX; Cf. V. Fl. Dobrinescu, op. cit., pp. 55-58.

[61] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 251.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem, vol. 151, f. 266-267.

https://www.art-emis.ro/istorie/trianon-actiune-politica-si-diplomatica-in-apararea-unirii-romanilor-3