Trianon – Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor (1)

Dumitru Preda

De la războiul româno-ungar (aprilie-august 1919) la Pacea de la Trianon (4 iunie 1920) – partea I

Drumul spre recunoașterea internațională a Unirii Românilor din 1918 consemnează în lunile următoare o aspră și permanentă bătălie deopotrivă diplomatică și militară, amplificată de meandrele politicii interne, cu dese schimbări de guvern, și de o pronunțată criză social-economică[1].

Conflictul armat româno-ungar declanșat la jumătatea lunii aprilie 1919 avea să înregistreze o rapidă și bine pregătită contraofensivă a forțelor românești, care, străpungând  bariera naturală a Apusenilor, au înaintat în Maramureş și Crişana, punând stăpânire pe marile centre Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta, inclusiv pe calea ferată ce leagă aceste localități[2]. „Impresia produsă în Transilvania de acțiunea armatei române a fost în adevăr unică. Populația a considerat-o nu [atât] din punct de vedere al succesului militar, ci din acela al însemnătății sale naționale. Marele gest de energie și de jertfă dictat de împrejurări a provocat o fierbere generală: transilvănenii au salutat pretutindeni cu bucurie și mulțumire din toate forțele entuziasmului începutul operei de completă liberare”[3]. Impetuoasa acțiune și rezultatele obținute – până la 1 mai era controlat întregul curs al râului Tisa – au impresionat deopotrivă pe comandanții militari ai Antantei, în frunte cu mareșalul Foch, precum și cercurile politico-diplomatice de la Conferinţa de Pace[4].

Implicațiile de natură politică ale succesului militar românesc asupra stabilității regimului aflat la putere în Republica Ungară nu au scăpat observatorilor străini; aceștia constatau imediat o intensificare a rezistenței forțelor anticomuniste interne, la care se asocia îngrijorarea sporită a guvernului Garbai-Kun în fața iminenței unei ofensive aliate asupra Budapestei. La 6 mai 1919, de exemplu, Consulatul general al Germaniei din capitala ungară, într-o notă informativă, semnala ascensiunea forțelor de opoziție, subliniind că pe frontul român „aproape peste tot contrarevoluționarii au luat-o înaintea armatei, punând capăt stăpânirii bolșevice, încă înainte de sosirea românilor. […] Românii se află pe Tisa și au apărut serioase temeri privind înaintarea lor. În orice caz, trupele roșii s-au îndepărtat atât de mult de români, ca și de « Garda Albă » – pretutindeni în formare -, încât aici s-a prevăzut ocuparea imediată a Budapestei de către români[5].

Problema continuării ofensivei armatei române dincolo de Tisa și a ocupării capitalei ungare a suscitat în următoarele săptămâni numeroase discuții care au evidențiat caracterul divers și contradictoriu al pozițiilor cercurilor politice și militare internaționale. În timp ce la București devenise cunoscută opinia generalului Franchet d’Espèrey, care sfătuia guvernul român să treacă, fără nicio întârziere, la ocuparea Budapestei, iar generalul Constantin Presan se declara de acord cu această idee, dar numai în cadrul unei acțiuni comune a Aliaților, diplomația franceză îmbrățișa un alt punct de vedere. Aflat în continuare la Paris, Premierul român era informat de urgență de ministrul francez Stephen Pichon cu privire la cererea Consiliului Suprem Interaliat ca armata română să rămână pe Tisa și să nu-și continue înaintarea spre Budapesta. Explicând interlocutorului său că o atare acțiune nu fusese prevăzută în planul de operații al Marelui Cartier General, dar că ea ar putea fi luată în considerare, la cererea Aliaților și în înțelegere cu ei, Brătianu declara, totodată, ca inacceptabilă o retragere a armatei române pe linia convențională fixată de Aliați[6][6]. Două decenii mai târziu, istoricul Gheorghe I. Brătianu avea să scrie referitor la aceste evenimente: „Și la Paris Ion I. C. Brătianu se mira de ce armata română învingătoare se oprise pe Tisa și nu intrase în Budapesta. Dar cei care se mirau mai mult – aceasta s-a aflat mai târziu – și regretau chiar oprirea ofensivei românești, erau ungurii înșiși: populația, ca să scape de teroarea comunistă, și mulți dintre colaboratorii lui Béla Kun, dacă nu chiar și dictatorul roșu, pentru ca să se isprăvească o aventură la care nu mai vedeau altă ieșire”[7].

Apreciind că insuccesele militare suferite de „Armata Roșie” ungară, în cursul lunii aprilie, nu erau de natură să provoace o catastrofă totală a regimului, guvernul de la Budapesta a încercat să obțină un răgaz necesar refacerii pozițiilor pierdute, solicitând vecinilor cu care se afla în conflict încetarea ostilităților. La 1 mai 1919, printr-un mesaj adresat „tuturor partidelor muncitorești din lume”, Kun Béla aducea la cunoștință conținutul Notei trimise la 30 aprilie, în numele guvernului revoluționar ungar, Președintelui Wilson și guvernelor cehoslovac, iugoslav și român. Declarând că acesta recunoaște „fără rezerve toate pretențiile teritoriale naționale” ale celor trei state, respectiva comunicare cerea „imediata încetare a ostilităților”. De asemenea, se solicita neamestecul reciproc în afacerile interne, tranzitul comercial liber și încheierea de convenții economice, corespunzătoare intereselor fiecărei părți. „Ați obținut deci tot ce doreați – declara liderul comunist. Nu mai trebuie să vărsați nicio picătură de sânge, nici să jertfiți viața vreunui singur soldat sau să transportați furia războiului în regiuni pașnice, pentru a vă realiza aspirațiile naționale […]. Din acest moment, niciun fel de interes național nu mai justifică continuarea stării de război”[8]. Așa cum au dovedit evenimentele ulterioare, guvernul ungar nu s-a împăcat însă cu situația existentă, căutând doar obținerea răgazului necesar pentru pregătirea noii sale ofensive.

Rațiuni de ordin strategic au determinat Marele Cartier General român ca, după atingerea aliniamentului stabilit de Aliați (Satu Mare-Carei-Oradea-Salonta) și apoi a liniei frontierei promise de aceștia prin Convenția Militară din 1916, să-și împingă marile unități până la Tisa, incontestabil o linie de apărare mai avantajoasă, în eventualitatea unei noi agresiuni ungare. Concepția politico-strategică a conducerii armatei române și-a găsit expresia în ordinul din 1 mai 1919 adresat Comandamentului Trupelor din Transilvania, în care se stipula: „după respingerea forțelor ungare peste Tisa și atingerea acestui ultim obiectiv, misiunea trupelor din Transilvania este: a) să se mențină pe frontul ocupat (Tisa); b) să se asigure ordinea, viața și avutul locuitorilor din regiunile eliberate. În acest scop, se destină, deocamdată, pentru apărarea Transilvaniei numai Diviziile 1 și 2 vânători, Diviziile 16 și 18 ardelene și Divizia 2 cavalerie. Diviziile 6 și 7 sunt destinate a fi transportate pe frontul de Est”[9].

Răspunzând favorabil cererii guvernului Republicii Ungare a Sfaturilor, Comandamentul român a înaintat, la 3 mai 1919, proiectul acordului de armistițiu militar, care conținea condițiile încetării ostilităților dintre cele două țări. Printre altele, erau prevăzute: dezarmarea tuturor forțelor care au luptat împotriva României, operație ce urma să se efectueze mai târziu, conform unei înțelegeri cu țările aliate; predarea întregului material de război (arme, mitraliere, puști automate, tunuri de orice fel, muniții, mijloace de transport etc.) provenit din dezarmarea trupelor ungare; predarea în decurs de o lună a întregului material de cale ferată care fusese jefuit din România, inclusiv a celui care, în timp de pace, asigura circulația normală pe teritoriul dintre Tisa și fosta graniță a României cu Ungaria. Totalul acestora se cifra la: 1.800 locomotive, 4.100 vagoane de călători, 40.000 vagoane cisternă și de marfă acoperite, 27.000 vagoane descoperite; predarea în decurs de trei zile a celor 4 trenuri blindate care au acționat împotriva armatei române din Transilvania. Până la îndeplinirea condițiilor prevăzute în acordul de armistițiu, trupele române urmau să ocupe nouă capete de pod pe malul drept al Tisei, fiecare cu o adâncime de aproximativ 20 km. Armistițiul urma să fie valabil până la 5 august 1919, ora 12.00[10].

Tergiversarea transmiterii unui răspuns de către partea ungară la propunerile românești avea să demonstreze cu prisosință caracterul nesincer al cererii de armistițiu din 1 mai 1919 și al „recunoașterii” drepturilor teritorial-naționale ale statului român asupra Transilvaniei. Opinia publică din țară și din străinătate era, de acum, edificată asupra adevăratelor scopuri urmărite de guvernul de la Budapesta. La 10 mai 1919, ziarul francez „Le Temps” scria: „Trupele române s-au oprit la 3 mai pe malul Tisei, ca urmare a unei cereri de armistițiu adresată Aliaților de guvernul bolșevic ungar. După 5 zile de discuții inutile, Aliații și-au dat seama că această cerere de armistițiu n-a fost decât o manevră din partea guvernului ungar bolșevic, pentru a da timp bolșevicilor ruși, care acum 2 zile trimiseseră un ultimatum României, spre a cădea în spatele acesteia din urmă[11]. De altfel, acest fapt nu s-a lăsat așteptat. Românii au fost atacați în mod serios acum patru zile, pe Nistru, de către bolșevici. Guvernul lui Béla Kun a crezut că a venit momentul să respingă propunerile guvernelor aliate, rezervându-și astfel posibilitățile de a pregăti noi provocări”[12].

În împrejurările descrise mai sus, în temeiul ordinelor Înaltului Comandament român, Comandamentul Trupelor din Transilvania (C.T.T.) a luat măsuri neîntârziate pentru organizarea acoperirii pe Tisa[13]. Dar dacă pe moment pe frontul de pe Tisa situația se stabilizase, motive serioase de îngrijorare s-au ivit în zonele învecinate, la nord și la sud. Încă de la sfârșitul lunii aprilie, forțele bolșevice atinseseră linia Nistrului pe întreaga sa întindere de la râul Zbrucz (vechea frontieră austro-rusă) până la Marea Neagră. Incursiuni și ciocniri zilnice cu trupele Corpului 5 armată (Diviziile 9 și 10 infanterie și 1 cavalerie) între Hotin și Tighina, fără să fie de mare intensitate, erau însoțite de atacuri în sud asupra grupării aliate franco-elene de sub comanda generalului d’Anselme, ca și de o insistentă acțiune ofensivă în Galiția împotriva unităților naționaliste ucrainene ale lui Petliura în scopul realizării unei legături directe cu Republica Ungară a Sfaturilor[14]. Defecțiunea hatmanului Nikolai (Nikifor) Al. Grigoriev, care, după ocuparea Odessei (aprilie), se răsculase împotriva puterii sovietice de la Kiev[15], ca și succesele repurtate de forțele alb-gardiste ale amiralului Kolceak aveau să împiedice, însă, declanșarea unor acțiuni ofensive de proporții pe linia Nistrului, tentativele de pătrundere în Basarabia fiind rapid anihilate de Comandamentul român.

În atari condiții, Marele Cartier General român avea să propună mareșalului Ferdinand Foch pregătirea și executarea unei operații comune urgente pentru dezarmarea Armatei Roșii ungare și eliminarea, astfel, a focarului amenințător din centrul Europei. Nici de data aceasta Aliații nu s-au putut pune de acord, refuzându-se intervenția armată. La 14 mai, mareșalul Foch va comunica generalului Jean César Graziani, noul comandant al Armatei de Dunăre: „Ca răspuns la propunerile pe care mi le-ați făcut și potrivit cu avizul guvernelor, care v-a fost comunicat, o operațiune împotriva Budapestei nu este de întreprins pentru moment”[16]. În acest timp pe teritoriul Banatului, aflat sub ocupația militară franco-sârbă, autoritățile ungare continuau să-și exercite atribuțiile, refuzând să recunoască actul de la 1 decembrie 1918 și desfășurând acțiuni ostile față de populația românească. Ele trecuseră chiar la recrutarea de voluntari pentru armata Republicii Ungare a Sfaturilor.

Aflat la zona de contact dintre cele două armate aliate, orașul Arad reprezenta în acele zile un important punct strategic. Considerente de ordin militar impuneau cu necesitate luarea sub control a acestui oraș și a zonei adiacente de către trupele române. De aceea, la 9 mai 1919 Ministerul român al Afacerilor Străine trimitea comandamentelor armatelor aliate de la Dunăre o notă prin care justifica dorința trecerii neîntârziate a Aradului sub autoritatea militară românească. „Nu se poate pierde din vedere situația reală a armatei române din Ungaria – remarca G. Corbescu, comisarul general al guvernului de la București pe lângă Comandamentul franco-sârb. Prin atacul lor din noaptea de 15/16 aprilie ungurii au rupt armistițiul. Acesta nemaiexistând între ei și noi, noi suntem în război cu ei. Țara lor este un front inamic. Armata noastră, urmărindu-și acțiunea sa militară, are misiunea să ia toate măsurile destinate să-i asigure securitatea. Îi este imposibil deci să lase în spatele ei un centru de recrutare inamic”[17].

La 12 mai, conform hotărârii guvernului României și cu acordul comandantului-șef al Armatei aliate din Orient, Marele Cartier General avea să dispună intrarea trupelor sale în orașul de pe Mureș, informând în acest sens și Comandamentul aliat de la Belgrad. Astfel că, în dimineața zilei de 17 mai 1919, cu toată împotrivirea comandamentului francez local, ostașii Regimentului 6 vânători, întărit cu o baterie de artilerie, aveau să intre în Arad, fiind primiți cu mult entuziasm. Dar trecerea orașului și a județului sub autoritatea românească deplină va fi realizată abia două luni mai târziu[18].

Tot în cursul lunii mai, la aripa nordică a frontului român, s-a produs ofensiva Armatei Roșii ungare împotriva forțelor cehoslovace, aflate în curs de organizare. Acestea înaintaseră la începutul lunii respective spre sud pentru a ocupa noua linie de demarcație desemnată din 15 februarie de Conferința de Pace, până la definitivarea frontierei cu Ungaria. La flancul estic, ele reușiseră să stabilească contactul cu Detașamentul General Olteanu (zona Mukačevo-Čop) și, depășind linia demarcațională, atingeau, până la 9 mai, aliniamentul Miskolc-Sátoraljaújhely, în apropierea capului de pod de la Tokaj[19].

Profitând de oprirea ofensivei române, Comandamentul Armatei Roșii ungare a reușit ca, în scurt timp, să refacă și să întărească capacitatea de luptă a unităților sale. Informat și încurajat de indecizia Puterilor Aliate, după o săptămână – timp în care s-au semnalat scurte ciocniri și hărțuieli – la 16 mai el a declanșat atacul asupra forțelor cehoslovace, generalizat patru zile mai târziu pe întregul front[20]. Prin această inițiativă se urmărea ca, la joncțiunea dintre cele două grupări aliate, româno-cehoslovacă, să fie deschis un culoar direct spre regiunea în care acționau trupele bolșevice, ucrainene și ruse, adică acele forțe de la care se aștepta un puternic sprijin logistic și operativ. Puse sub comanda fostului ministru de Război, Böhm Vilmos (șef de Stat-Major colonelul Stromfeld Aurél), trupele ungare (circa 40 de batalioane și o artilerie numeroasă) aveau să străpungă dispozitivul defensiv cehoslovac și să preia controlul, chiar din seara de 20 mai, asupra orașului Miskolc. Răspunzând solicitării de ajutor a Comandamentului cehoslovac, Comandamentul Trupelor din Transilvania – cu aprobarea Marelui Cartier General român – a trecut la organizarea unui puternic detașament de intervenție (Colonel Constantin Dragu, 5½ batalioane, 4 baterii și 2 plutoane călărași din Diviziile 16 infanterie și 2 vânători) care în noaptea de 22 spre 23 mai a trecut dincolo de Tisa, iar în zorii zilei următoare a reușit să respingă forțele de la flancul drept inamic; acest succes tactic nu a fost însă de natură să redreseze complet apărarea aliaților săi, aflați în vădită inferioritate. A doua zi, forțele românești au fost întărite și puse sub comanda generalului Alexandru Hanzu, comandantul Diviziei 16, atingând în scurt timp malul stâng al Hernadului, ca și Sajó, afluentul Tisei[21]. Retragerea precipitată la nord-est de Miskolc a unităților cehoslovace, care au rupt, astfel, contactul cu cele române, a determinat Marele Cartier General să ordone, la 25 mai, trecerea la defensivă și menținerea capului de pod de la Tokaj; în același scop, pentru a face față oricăror eventualități, de la 29 mai noi unități au fost concentrate și în zona Nyíregyháza-Debrecen. Flancul stâng cehoslovac cedând pe valea superioară a Hernadului, trupele roșii ungare au trecut la bombardarea intensă și apoi la atacarea capului de pod de la Tokaj, obligând Comandamentul român, la 31 mai, să-și restrângă frontul prin replierea aripii sale stângi, descoperită odată cu retragerea precipitată a cehoslovacilor. Luptele neîntrerupte și violente din 1-2 iunie au marcat creșterea la maximum a presiunii ofensivei ungare (sprijinită și de atacul a două companii ucrainene). În asemenea circumstanțe critice, generalul Mărdărescu, cu aprobarea MCG, a ordonat evacuarea capului de pod de la Tokaj, în noaptea de 2 spre 3 iunie trupele române trecând pe malul stâng al Tisei, podurile de peste râu fiind distruse pentru a nu fi folosite de inamic. La 3 iunie Tokaj era din nou în mâna ungurilor. Intervenind energic cu noi trupe din rezerva Grupului de Nord și din rezerva generală, restructurând rapid și în ordine dispozitivul defensiv de pe Tisa, Comandamentul român reușea în zilele următoare să respingă tentativele de forțare a Tisei de către trupele ungare, pierderile fiind destul de serioase de ambele părți[22].

– Va urma –

————————————

[1] Despre evoluţia României în primii ani de după Marele Război, vezi la Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921, ed. a II-a, București, 1976; Istoria Românilor, vol. VII, România întregită (coord. Ioan Scurtu), Bucureşti, 2003, cap. VI.

[2] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari, pp. 207-258.

[3] „Dimineața” (Bucureşti),  Anul al XVI-lea, nr. din 10/23 aprilie 1919, p. 1.

[4] AMAE, fond Paris, vol. 44, partea I, passim; Ibidem, fond Microfilme SUA, rola 632, c. 223-226; Exposé sur les opérations de l’armée roumaine en Hongrie après le 3 novembre 1918 (Guerre de 1919) et les événements qui ont été la cause, Paris [1922], pp. 42-44; Général Jean Bernachot, Les armées françaises en Orient après l’armistice de 1918, vol. 1 L’armée française d’Orient, l’armée de Hongrie (11 novembre 1918-10 septembre 1919), Paris, 1970, anexa 26. „Trupele române din Transilvania –­ preciza generalul Victor Pétin, atașatul militar francez la Bucureşti, fostul șef de stat-major al Misiunii Berthelot, în raportul înaintat Premierului Georges Clemenceau – pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa […]. Aceste trupe foarte antrenate la oboseală și la privațiuni de război au făcut în cursul campaniei care i-a condus la Tisa eforturi remarcabile. Corpul de ofițeri a făcut mari progrese, iar Comandamentul român și-a arătat valoarea în cursul ultimei ofensive”. 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale…, vol. III, doc. nr. 612).

[5] AN-B, fond Microfilme RDG, rola 87, c. 405-406.

[6] Ion Rusu Abrudeanu, Romania şi războiul mondial. Contribuţiuni la studiul istoriei războiului nostru, Bucureşti, 1922, p. 385 (Comunicarea din 30 mai 1919); Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, ed. a III-a, Bucureşti, 1989, p. 433.

[7] Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919. În lumina corespondenței diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu, București, 1939, p. 59.

[8] 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internațională, vol. III Documente interne și externe, august 1918-iunie 1919, Bucureşti, 1986, doc. 601.

[9] AMR, fond Microfilme, rola PII. 5.212, c. 725.

[10] 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internațională, vol. III, doc. 605; AMR, fond Microfilme, rola PII. 1.2614, c. 547-553.

[11] În seara zilei de 2 mai, Kun Béla a participat la o ședință a Consiliului muncitoresc și militar, în cadrul căreia majoritatea membrilor s-au pronunțat pentru apărarea Republicii Sfaturilor. Deși liderul ungar a solicitat cu insistență ajutorul guvernului bolșevic, rugându-l pe Lenin ca „Armata Roșie ucraineană să lupte împotriva românilor”, răspunsul a fost negativ, subliniind că „este posibil să se întreprindă acțiuni demonstrative împotriva Basarabiei pentru a atrage atenția românilor asupra frontierelor lor de est, dar situația militară din Rusia Sovietică este și mai grea decât aceea din Ungaria”. (Apud Árokay Lajos, Kun Béla, Budapest, 1986, p. 97).

[12] 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale…, vol. III, doc. 607.

[13] Generalul G. D. Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920), Bucureşti, 1922, cap. XII (Acoperirea pe Tisa), pp. 68-73; Lt. colonel Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848/49 și 1919 în Transilvania și Ungaria, București, 1930, pp. 179-182.

[14] Marele Cartier General. Secția 2 informații, „Buletin de informațiuni”, nr. 17 din 30 aprilie 1919, pp. 6-8;                 Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., p. 178; AMR, fond Comandamentul Trupelor din Transilvania, dosarele nr. 214 și 217 (buletine și rapoarte informative asupra situației de pe frontiera Basarabiei şi Ucrainei).

[15] Vezi, de exemplu, la В. А. Савченко, Авантюристы гражданской войны: Историческое расследование, Харьков, 2000, pp. 106-121.

[16] Apud Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., p. 179.

[17] AMAE, fond Paris, vol. 44, partea I (nenumerotat).

[18] Pe larg, vezi în AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2614, c. 561-603; Gh. Iancu, G. Cipăianu, La consolidation de l’Union de la Transylvanie et de la Roumanie (1918-1919). Témoignages français, Bucarest, 1990, doc. LXI-LXXXIV; Général Jean Bernachot, op.cit., vol. I, anexa 27. Cf. Radu Păiuşan, Mișcarea națională din Banat și Marea Unire, Timișoara, 1993, cap. IV. Pe larg, la Ionela-Felicia Moscovici, La France et le Banat entre 1916-1919, les convulsions de la guerre et de la paix, particulièrement l’évolution des rapports entre la Roumanie et l’Entente vis-à-vis la question du Banat [Strasbourg], 2013, passim;

[19] Marele Cartier General. Secția 2 informații, „Buletin de informațiuni”, nr. 17 din 31 mai 1919, pp. I-II; Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., pp. 182-183; AMR, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, dosar 504.

[20] Pe larg despre constituirea Armatei Roșii ungare și „campania din nord” a acesteia împotriva Cehoslovaciei, în Magyarország Hadtörténete, vol. 2 [Budapest], 1985, pp. 227-236; Liptai Ervin, Vöröskatonak, előre! A Magyar Vörös Hadsereg harcai 1919, Budapest, 1979, pp. 165-217; cf. Hetés Tibor, Stromfeld Aurél [Budapest], 1967, p. 161 și urm.

[21] AMR, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, dosar 810, f. 5 şi urm.; Ibidem, fond Microfilme,                               rola PII.2. 2200, c. 95-97; Ibidem, rola, PII.5. 192, c. 30-39. Vezi şi rapoartele din 28 mai şi respectiv 6 iunie 1919 ale maiorului Sterea Costescu asupra stării armatei cehoslovace, Ibidem, rola PII.1. 2650, c. 764-768, 761-763. Cf. Generalul G. D. Mărdărescu, op. cit., pp. 77-81.

[22] Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., pp. 187-189; Marele Cartier General. Secția 2 informații, „Buletin de i

https://www.art-emis.ro/istorie/trianon-actiune-politica-si-diplomatica-in-apararea-unirii-romanilor-1nformațiuni”, nr. 18 din 30 iunie 1919, pp. II-III.