DECLARAŢIE

În legătură cu preocuparea onor Ministerului nostru de externe de a încheia un tratat de bună vecinătate cu Ungaria, precum şi în legătură cu afirmarea de către unii colegi din UDMR a dreptului minoritarilor maghiari de a avea o autoconducere locală, vecină bună cu autonomia, ţin să declar următoarele:

1. Mai importantă decît încheierea acestui tratat pînă la 20 martie a.c. este temeinicia şi justeţea prevederilor acestui tratat, de care depinde în mare măsură însăşi buna noastră vecinătate cu Ungaria. Premise false vor crea o falsă înţelegere între noi. Am motive să mă tem că de dragul de a ne încadra într-un termen stabilit de alţii, suntem pe cale să sacrificăm corectitudinea principiilor de bază ale acestui tratat.

2. Principiul de bază al acestui tratat nu poate fi decît acela că maghiarii din România nu alcătuiesc o minoritate etnică omogenă, ei nu pot fi luaţi în calcul cu toţii la un loc, ca o entitate istoriceşte constituită. Există mai multe categorii de maghiari în România, faţă de care atitudinea noastră, pentru a fi corectă, trebuie să difere de la caz la caz. Conform uzanţelor din lumea întreagă, faţă de minoritari sunt posibile trei atitudini: de discriminare pozitivă, de discriminare negativă şi de ne-discriminare, adică de recunoaştere neutră a egalităţii în drepturi cu populaţia majoritară şi cu celelalte minorităţi.

De discriminare pozitivă au a se bucura membrii acelei comunităţi etnice care se află în primejdie de a dispare. În această situaţie se află secuii din România, care, la recensămîntul din 1910 se arătau a fi în Transilvania aproape o jumătate de milion şi care azi, cu conştiinţă de secui, nu mai sunt decît cîteva vii. Restul s-au desnaţionalizat, îndeosebi prin maghiarizare. Chiar dacă Ungaria nu se interesează de soarta secuilor, România, prin tratatul amintit sau în alt fel, se cuvine să intervină pentru a curma procesul de dispariţie a secuilor! Să nu uităm, secuii au existat practic numai în Transilvania, în România. Această floare rară, purtătoare a unei etnicităţi distincte şi glorioase, a înflorit cu precădere pe pămînt românesc. Asemenea situaţie ne impune nouă, românilor, anumite obligaţii pe care putem şi trebuie să ni le asumăm cît mai repede. Trebuie precizat că tratatul de pace de la Trianon, din 1920, cuprinde asemenea prevederi de discriminare pozitivă, în favoarea secuilor din România, prevederi pe care Budapesta, repet, Budapesta, nu a vrut niciodată să le recunoască şi să le susţină!

Românii din Ungaria sunt şi ei o comunitate etnică pe cale de dispariţie. În 1918 erau cîteva sute de mii, astăzi mai sunt vreo 20-30.000. Tratatul nostru cu Ungaria trebuie să cuprindă măsuri de discriminare pozitivă faţă de românii din Ungaria, inclusiv angajamentul Ungariei de a crea condiţii ca un număr cît mai mare dintre românii maghiarizaţi să-şi recapete conştiinţa adevăratei lor identităţi etnice. Budapesta trebuie să se angajeze ferm şi sincer că va elimina toate acele forme de constrîngere care, în trecutul apropiat, dar chiar şi azi, descurajează sau sancţionează afirmarea identităţii etnice a minoritarilor din Ungaria, inclusiv a românilor.

De o discriminare negativă merită să aibă parte acei minoritari (şi urmaşii lor) a căror prezenţă într-un teritoriu oarecare este efectul unei politici prin care, în trecut, s-a încercat schimbarea raportului demografic din acel teritoriu. Caz tipic: ruşii din ţările baltice, colonizaţi de bolşevici pentru a submina statutul de populaţie majoritară al balticilor. Acum ruşii au parte de o discriminare negativă în măsura în care nu au dreptul de vot atunci cînd electoratul baltic este consultat în anumite probleme extrem de importante.

Ceva asemănător s-a întîmplat şi în Transilvania care, în ultima sută de ani, a fost în mai multe rînduri ţinta unor masive dislocări de populaţii, care au implantat importante contingente ungureşti aduse din afara teritoriului de limbă românească. Mai întîi este vorba de colonizarea a zeci de mii de unguri după 1867 şi pînă în 1914, colonizări în urma cărora mii de români au fost deposedaţi de pămînturile lor. Aceste colonizări sunt atestate în felurite chipuri. Voi cita o singură dovadă, scoasă din anuarul societăţii aşa zis culturale EMKE, a cărei preocupare specifică a fost să organizeze şi să susţină acest proces de colonizare a Transivaniei: „Odată cu înfiinţarea societăţii EMKE s-a pornit un curent pentru colonizări, sub preşedinţia contelui Banffy Bela şi a deputatului Horvath Gyula. Statul, în această privinţă, a stabilit şi principiul colonizării, desemnînd ca teren al activităţii mijlocul Ardealului, Cîmpia, părţile mărginaşe Secuimii şi împrejurimile de-a lungul rîurilor, spre ţara mamă. Statul a realizat deja colonizări în 21 de locuri, ceea ce consemnăm cu satisfacţie“.

Un alt val de colonizare maghiară a Transilvaniei s-a produs în perioada de ocupaţie hortystă. Concomitent cu venirea în Ardeal a mii de maghiari s-a produs şi alungarea a mii de români din Ardealul ocupat de Unguri, cei mai mulţi dintre românii astfel plecaţi nemairevenind la casele lor după 1947.

În fine, imediat după război, spre a scăpa de furia răzbunătoare a sîrbilor, peste 200.000 de unguri din Vojvodina, unii dintre ei criminali de război, au fost acceptaţi de guvernul Petru Groza să se aciuieze în Transilvania.

Evident, faţă de aceşti maghiari, a căror vechime în Transilvania nu este de o mie de ani şi a căror prezenţă în Transilvania se datorează unei încercări de a se falsifica istoria, se cuvine să practicăm, cît de cît, o discriminare negativă.

Aceasta nu înseamnă să facem liste cu ei spre a-i pofti să se întoarcă de unde au venit – aşa cum s-a procedat cam peste tot în lume, în cazuri similare – ci ne interesează, în mare, cifra, numărul maghiarilor care se află în această situaţie, de autentici şi indubitabili venetici!

Acestora, li se adaugă cîteva sute de mii de ţigani unguri, parte din ei veniţi în România tot aşa, în anii ‘40. Ei trebuie scoşi din calcul atunci cînd UDMR, în numele maghiarilor din România, cere autoguvernare locală.

În fine, deşi nu sunt mulţi, sunt importanţi prin poziţia lor în structurile UDMR evreii de limbă maghiară. Nici lor nu le recunoaştem dreptul de a cere autonomie locală. Ajungem astfel, în final, la maghiarii care, în virtutea vechimii lor pe acest pămînt românesc şi al vieţuirii lor în grupări compacte, precum şi în virtutea dreptului universal de a petiţiona, pot să ceară, ceea ce nu înseamnă că au şi îndreptăţire să primească, mult discutata autonomie! Mi-e teamă însă că, după ce-i vom trata separat pe secuii maghiarizaţi, separat pe maghiarii relativ de curînd stabiliţi în România şi separat pe ţiganii şi evreii de limbă maghiară, vom rămîne cu un număr foarte mic de maghiari cărora să le poţi recunoaşte cît de cît vreun drept specific în comparaţie cu celelalte minorităţi din România. Consider că numai aceştia pot forma obiectul unor discuţii serioase cu ocazia semnării tratatului de bună înţelegere şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria. Numărul lor este sub 500.000.

ION COJA

Declaraţie făcută în Senatul României,

în martie 1996 şi publicată în ziarul „Vremea“