Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă şi Hermann Oberth – nume mari în aeronautică

Publicat de |2018-10-16T10:28:32+00:0015 octombrie 2018|Doctrină naţionalistă, Textele altora|
Manifestarea puterii aeriene a României de la apariţie la înfăptuirea României Mari PDF Imprimare Email
Comandor aviator (r) Dr. Marius-Adrian Nicoară
Duminică, 14 Octombrie 2018 18:00
Avioane ww1În Vechiul Regat, aerostaţia a apărut la sfârşitul secolului XIX, iar aviaţia la începutul secolului al XX-lea, cunoscând o dezvoltare accelerată într-un timp relativ scurt. Ele au devenit arme de temut în Marele Război. Reconstituirea generală a modelului practic-aplicativ al puterii aeriene a României pe timpul acestui conflict, ca pilon al securităţii naţionale, este obiectivul central al acestei cercetări, fapt ce ne-a permis desprinderea unor concluzii de a căror actualitate nu ne îndoim. Am reluat analiza sistemică a puterii aeriene a României, pe baza elementelor definitorii ale acesteia: 1) politica naţională aeronautică; 2) actele normative specifice; 3) sistemul de educaţie specific; 4) industria de ramură; 5) organizarea şi operativitatea Aeronauticei, conform triadei metodologice: idee – argument – exemplu. Reamintim că mulţi românii şi-au imaginat aparate de zbor mai uşoare decât aerul (în 1806 Cuparenco, în 1818 domnitorul Caragea) şi s-au gândit la întrebuinţarea lor în scopuri militare (după zborul Balonului România din 20 iunie 1874)[1]. Cei patru pionieri ai aeronauticii mondiale au trecut în concret aparatele de zbor mai grele decât aerul şi posibilităţile lor: Traian Vuia, Aurel Vlaicu Henri Coandă, şi Hermann Oberth contribuind esenţial la cucerirea „oceanului aerian”.

De asemenea precizăm faptul că România s-a numărat printre primele ţări din lume în:
– înzestrarea forţelor armate cu aerostate sau avioane;
– realizarea unui aerodrom cu infrastructura completă necesară activităţii de zbor (Chitila 1910);
– construcţia unor aeroplane – după Aurel Vlaicu, debutează activitatea industrială aeronautică naţională cu producerea unor aparate de zbor sub licenţă în atelierele Cerchez (1911);
– înfiinţarea învăţământului militar de aviaţie (1912)[2] pentru piloţi şi observatori aerieni, (moştenire preluată astăzi de Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” din istoricul Ziliştea-Boboc, Buzău)[3];
– are privilegiul constituirii categoriei de forţe, numită atunci Aeronautica Militară Română, predecesoarea F.A.R. de astăzi, consfinţită de adoptarea „Legii de organizare a Aeronauticii Militare,” în data de 1 aprilie 1913, în Parlamentul României[4].
Anticipăm spunând că produsul acestor realizări este apariţia puterii aeriene a României, care în timp a contribuit la păstrarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii statului român, la diminuarea permanentă a riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor de securitate naţională a României, fapte ce au presupus numeroase jertfe de sânge.

Din punctul nostru de vedere, urmărind evoluţia cronologică, dinamică şi tumultuoasă a acestui fenomen militar, definim puterea aeriană ca fiind efectul configurării practic-aplicative al politicilor naţionale în domeniu; actelor normative specifice; sistemului de educaţie aeronautică; industriei naţionale din acest domeniu; al organizării şi operativităţii Forţelor Aeriene; în funcţie de etapele istorice de dezvoltare ale societăţii, la pace, criză sau război[5].

La sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost folosite aerostate în armatele Europei. creandu-se subunităţi de aerostaţie militară, având ca misiuni observarea câmpului de luptă şi reglarea tirului artileriei acestora[6]. În Armata Română de atunci, verificată în luptă, după Războiul de Independenţă (1877-1878), s-a pus problema modernităţii şi a fost gândită achiziţia unor noi genuri de arme. Pentru pregătirea primilor trei aerostieri români, aceştia au fost trimişi la fabrica de baloane din Paris. La înapoierea lor în patrie, statul a achiziţionat un balon captiv sferic, cu accesoriile respective. Aerostaţierii militari au fost instruiţi ca observatori din balon pentru supraveghere aeriană, în folosul trupelor destinate apărării forturilor din jurul Bucureştiului, iar în anul 1913 a fost înfiinţată prima companie de aerostaţie militară. În plan mondial, în 1911 consemnăm prima pierdere aeriană,, este vorba de un avion italian lovit la Tripoli de artileria turcă[7].

Deschidera geopolitică a României, începe odată cu intrarea Dobrogei în componenţa statului român, urmare a Congresului de pace de la Berlin din anul 1878. România era un amestec, o experienţă calitativă şi cantitativă cumulată de est, ortodoxie şi latinitate. Aşadar se constituia în graniţele etnice modo-valahe, un mixt superior de cultură şi civilizaţie. Pe ansamblu, în anii următori, în România, caracteristică a fost lupta ce se dădea în întregul palier societal, între cei care doreau schimbarea şi erau adaptabili la nou, şi cei ce se împotriveau schimbărilor. În acest context, la 18/30 octombrie 1883, în cel mai strict secret, se semnează la Viena, Tratatul defensiv de alianţă româno-austro-ungar, la care a aderat şi Germania[8].

În plan extern, în Peninsula Balcanică între anii 1912-1913, au avut loc două războaie balcanice. Aliaţi fiind, Bulgaria, Grecia şi Serbia, au învins rapid Turcia în Primul Conflict Balcanic din 1912. Bulgaria ameninţa să tulbure echilibrul de putere în zonă, deoarece intenţiona să-şi mărească teritoriul în defavoarea vecinilor săi, ceea ce a stârnit îngrijorare la Bucureşti. Întrucât Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi din Primul Război Balcanic, guvernul de la Bucureşti, a decretat mobilizarea armatei, în ziua de 22 iunie/3 iulie 1913, România declarând război Bulgariei.

Categoriei de forţe, numită atunci Aeronautica Militară Română (A.M.Ro.), a fost consfinţită de adoptarea „Legii de organizare a Aeronauticii Militare”, în data de 1 aprilie 1913, în Parlamentul României. Prin această lege, A.M.Ro., a fost constituită din Aerostaţie (înfiinţată în 1893) şi Aviaţie (apărută la 17 iunie 1910)[9]. Aceata este fundamentul legal al constituirii puterii aeriene a României. Ulterior Ministerul de Război a adoptat o serii de măsuri organizatorice şi funcţionale privind activitatea aeronautică în ţara noastră. Imediat după constituirea sa, chiar în zorii apariţiei principiilor doctrinare[10]. A.M.Ro. a trebuit să demonstreze puterea pe care o poate produce, participând la acest cel de-al Doilea Conflict Balcanic cu aerostaţia şi aviaţia militară.

Misiunile de război executate de A.M.Ro.[11]. au fost de: observaţie aeriană, legătură, şi recunoaştere[12]. De altfel reuşitele misiunilor de recunoaştere şi observare, au făcut ca trecerea Dunării şi marşul energic către Sofia să fie o reuşită, deoarece informaţiile dublate de fotografii aeriene, au arătat realitatea tactic operativă a frontului româno-bulgar. Datorită acestor informaţii valoroase armata română a ajuns rapid la Sofia şi a urgentat încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic[13]. La 1/14 august 1913 aviaţia se înapoia la Bucureşti, primind laude şi fiind citată prin ordinul de zi al comandantului Corpului I Armată pentru reuşitele sale.
Câteva concluzii cu privire la manifestarea puterii aeriene ca pilon[14] al securităţii naţionale, în cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) credem că sunt relevante:
– participarea A.M.Ro. a fost unul din primele teste ale puterii aeriene a unei ţări pe plan mondial;
– puterea aeriană a României s-a dovedit a fi unul dintre stâlpii securităţii naţionale a României;
– creşterea statutului internaţional al României după cel de-al Doilea Război Balcanic, este şi astăzi imaginea cea mai elocventă a valorificării imediate a puterii aeriene, în putere armată, dar mai ales fundament al politici internaţionale ce a aşezat România în prim planul actorilor geopolitici din centrul şi sud-estul Europei, pacea încheindu-se la Bucureşti în data de 10 august 1913[15];
– izbânda a dat moral României în acţiunile viitoare şi a creat ascendentul necesar armatei pentru acţiunile ce urmau să vină şi care nu s-au lăsat mult aşteptate – Războiul de Întregire Naţională (1916-1919)[16];
– s-a demonstrat utilitatea aeronauticii în acţiuni de război, prin misiuni speciale gen fotografii aeriene sau difuzarea unor materiale de propagandă adresate populaţiei civile adverse[17];
– a ieşit în evidenţă conduita exactă şi eficientă a A.M.Ro. în această „campanie de viteză echivalentă cu o izbândă militară[18], în condiţiile unor lipsuri logistice consistente.
Toate aceste proprietăţi şi incomparabile calităţi prin care a excelat încă de la început A.M.Ro., au format prin împletirea lor, ceea ce astăzi numim putere aeriană a României, care la momentul constituirii sale, însuma efectele celor două arme de bază din componenţa sa: Aviaţia şi Aerostaţia.

Reamintim că la declanşarea Primului Război Mondial, România avea semnată în anul 1883, o înţelegere defensivă secretă cu Imperiul Austro-Ungar şi Germania. În consiliul de coroană desfăşutat pe 21 iulie/3 august 1914 la Sinaia Regele Carol I (ofiţer prusac de formaţie), a solicitat punera în practică a acesteia. Membrii Consiliului de Coroană s-au opus datorită caracterului pur defensiv al acordului, (mai puţin Petre P Carp) hotărând neutralitatea, prin argumentaţia juridică a marelui om politic buzoian Alexandru Marghiloman. După doi ani, dorinţa românilor de a se implica în război de partea Antantei a fost luată pentru a se întregi ţara, prin unirea cu teritoriile româneşti din Imperiul Habsburgic. De aceea a fost semnat la Bucureşti Tratatul de alianţă dintre România pe de o parte şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia pe de altă parte[19]. Din păcate deşi se părea că rolul Aeronauticei părea clarificat după cel de-Al Doilea Război Balcanic, realitatea s-a dovedit a fi alta. Piloţii şi observatorii aerieni au fost mobilizaţi la armele lor de provenienţă, fiind lipsite unităţile aeronautice de folosirea acestora la declanşarea acţiunilor militare (de exemplu în loc de 86 de piloţi erau disponibili numai 28)[20]. Chiar se punea problema solicitării a 100 de piloţi francezi şi englezi, a 100 de aeroplane de vânătoare şi 80 de bombardament[21].

Împiedicarea dezvoltării proiectelor inginerului Aurel Vlaicu coroborat cu decesul prematur al acestuia, iar ulterior falimentarea Atelierelor Cerchez ce produseseră sub licenţă aeroplane franceze, şi susţinerea importurilor, au pus la grea încercare fragila industrie aviatică naţională. Aliaţii aveau propriile lor nevoi de tehnică de luptă, iar majoritatea rutelor sigure au fost închise. Au sosit cu întârzieri, în anul 1915, 44 de aeroplane neînarmate[22]. Ulterior a beneficiat de noi importuri din Franţa, sosite în prima jumătate a lunii septembrie 1916, cu material volant având performanţe egale cu cel al adversarilor din Puterile Centrale, aeroplane Farman (F.) 40 şi Nieuport (N.). Efortul de înzestrare cu tehnică a Armatei Române cu avioane moderne a devenit consistent pe timpul Razboiul de Întregire Naţională

România a intrat în război în noaptea de 14/15 august 1916, în armonie cu dezideratul naţional şi mai puţin în funcţie de realităţile militare. Folosirea aeronauticei în misiuni de recunoaştere şi informaţii, nu a fost luat în considerare de către comandamentul român în primele zile de război. Mai mult pentru că nu fuseseră planificate şi achiziţionate stocuri, au lipsit şi bombele de aviaţie pentru a lovi bateriile de artilerie inamice, ceea ce a frustat pe aviatorii români resemnaţi în neputinţa lor de a-şi sprijini camarazii. Concluzionăm că în acţiunile militare ale anului 1916, A.M.Ro. nu a fost folosită corespunzător şi a fost lipsită de numeroase elemente ale manifestării puterii sale, pornind de la neînţelegerea acţională la greutăţi logistice.

Conceptual, locul şi rolul Aeronauticei nu era cunoscut nici la nivel mondial. Totuşi iarna 1916 – 1917 a fost un moment crucial de reorganizare şi reînzestrare a Armatei Române, deoarece Franţa a trimis în România o Misiune Militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a pregătit personalul şi a reaşezat Armata Română conform experienţei sale şi modului în care se ducea războiul pe Frontul de Vest. Şi aeronautica a urmat acest model. Trebuie să precizăm că Aviaţiei şi Aerostaţiei li se alătură acum Arileria Antiaeriană.

În Campania din 1917, a funcţionat Direcţia Aeronautică în cadrul Marelui Cartier General Român (M.C.G.R.). Puterea aeriană a fost sporită de creşterea efectivelor A.M.Ro., prin: – pregătirea de noi serii de piloţi şi observatori aerieni; – sosirea altor aparate de zbor din Franţa; – instruirea adecvată a nou apărutei artilerii antiaeriene. În Bătălia de la Mărăşti, Grupul 1 Aeronautic a efectuat fotografii aeriene detaliate ce au adus informaţii esenţiale la realizarea planului de luptă al generalului Alexandru Averescu, de asemenea a urmărit şi dirijat rezultatele focului de artilerie reglândul la nevoie, a supravegheat mişcările regimentelor germane şi austro-ungare din spatele frontului şi a executat zboruri speciale. De reţinut este că pentru prima dată a fost realizată de către Aviaţia Română superioritatea aeriană, pentru câteva zile, de la începutul ofensiei în ziua de 11 iulie, cu peste 40 de ore de zbor, prin îndeplinirea a zeci de misiuni de luptă (informaţii, bombardament, vânătoare, legătură).

La şfârşitul lunii octombrie 1918, Românie a reintrat în război, iar căderea imperiilor vecine a făcut posibilă Marea Unire a tuturor românilor într-un singur stat. Constatăm o altă premieră a manifestării puterii aeriene naţionale, prin executarea unor misiuni aeriene speciale (de diplomaţie aeronautică), precum cea din 10 noiembrie 1918 cu aterizare la Blaj, când guvernul de la Iaşi a contactat liderii politici ai românilor din Transilvania, primind la returul misiunii aeriene, informaţii cu privire la organizarea în şapte zile a unei Mari Adunări la Alba Iulia, în vederea proclamării Unirii. Întrucât regimul comunist condus de Béla Kun, ce se instalase în Ungaria a atacat în două rânduri tânărul stat roman, Armata Română a fost nevoită să reacţioneze, contraatacând şi ocupând între 3 august – 12 noiembrie 1919, Budapesta. Chemată să lupte împotriva comunismului, Armata Română a beneficiat de sprijinul Grupul 5 Aeronautic ce a executat misiuni de recunoaştere şi bombardament şi vânătoare.

In timpul Războiului de Întregire Naţională, Aeronautica Română s-au jertfit 28 de piloţi şi observatori aerieni, pe timpul celor 8160 ore de zbor executând: 560 lupte aeriene, 61871 kg. bombe lansate, 703 reglaje pentru artileria română şi rusă, 6981 de fotografii aeriene, 80 de misiuni de legătură şi 6 misiuni speciale. Corpul de Apărare Antiaeriană a tras 16500 proiectile doborând 11 avioane[23]. Reţinem că puterea aeriană a României era la momentul definitivării sale, fiind constituită din însumarea efectelor celor trei arme de bază din Aeronautica Română: Aviaţia, Aerostaţia şi Artileria Antiaeriană, care prin aportul lor au contribuit la realizarea idealului de întregire naţională, justificând efortul financiar depus de statul român în dezvoltarea lor. Mai mult fiecare s-a dovedit a fi la nivelul aeronauticii statelor beligerante.

După semnarea Tratatelor de pace dintre Puterile Aliate şi: Germania (Versailles 28 iunie 1919)[24]; Austria (Saint-Germain en Laye 10 septembrie 1919)[25]; Ungaria (Trianon 4 iunie 1920)[26], şi Turcia (la Sevres 10 august 1920)[27], a fost creat un sistem modern al securitatii globale în contextul european. Pentru apărarea naţională a României întregite, au fost gândite o serie de alianţe defensive regionale, cu: Polonia (Bucureşti 3 martie 1921)[28]; Cehoslovacia (Bucureşti 23 aprilie 1921), Iugoslavia (Belgrad 7 iunie 1921).
Concluzionăm şi că deşi Aeronautica era recunoscută ca o mare consumatoare de resurse financiare, în situaţia geopolitică şi geostrategică a României, nu s-a gândit renunţarea la serviciile ei pentru apărarea ţării, ba chiar au fost alocate în cel de – al doisprezecelea ceas. sume consistente pentru consolidarea puterii aeriene a ţării.

Bibliografie

Lucrări generale
*** Lexiconului militar, Editura militară, Bucureşti, 1980, 964 p.
*** Istoria României în date, Mica întreprindere editorial poligrafică „Crai – nou”, Chişinău, 1992, 442 p
*** Retrăiri istorice în veacul XXI, volumul 7, Editura Anca, Urziceni, 2014, 471 p.;
Buşe C, Dascălu N, Diplomaţie în vreme de război, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1995
Clausewitz C, Despre război, Editura Militară, 1996.
Robinson P, Dicţionar de securitate internaţională, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010,

Lucrări speciale
*** Istoria aviaţiei române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984,
Bungescu I., Evoluţia artileriei contra aeronavelor, Tipografia Şcoalei Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Piteşti, 1943,
Mason T, Puterea aeriană: O nouă abordare conceptuală, Centrul pentru Studii în Securitate şi Diplomaţie, Universitatea Birmingham, 2008,
Morgenthau H, Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Polirom, Iaşi, 2013,
Nicoară M.A., Stan D., Şcoala Aripilor Româneşti de la Ziliştea-Boboc, Buzău, de la Vlaicu I la IAR-99 Şoim, Editura Editgraph, Buzău, 2010,
Nicoară M.A., Aeronautica Română pe Frontul de Vest (1944-1945), Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007,
Rujinsky G., Aeronautica militară, Conferinţe ţinute la Şcoala Superioară de Război în anul 1923, Bucureşti, Tipografia Marelui Stat Major, 1924,
Sahini D., Arma aerului în arta militară, Bucureşti, 1943,
Stanciu I. A., Cimpoca E, Nicoară M.A., Stan D., Sărbătoarea aripilor româneşti. O sută de ani de zbor în Armata României (17 iunie 1910 – 17 iunie 2010), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2011,
Strîmbeanu V., Puterea aeriană în paradigma securităţii naţionale şi globale, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006,
Strîmbeanu V, Nicoară M.A., Barac M., Stan D., Turturică S., Sultănoiu A., The Romanian Military Aeronautics Aeronautica Militară Română, Curtea Veche Publishing Bucureşti, 2013,
Urdăreanu T., Factorul tehnic în războaiele României moderne, Bucureşti, Editura Militară, 1994, p. 202

Periodice
Aeronautica. Revista magazin a Muzeului Aviaţiei. România, nr. 1-6 (1991-1995).
Aripi Tinere, Revista Şcolii de Aplicaţie pentru Aviaţie (1969-2004).
Document – Buletinul Arhivelor Militare Române (2012-2016).

Web
htpp//dexonline.ro./definiţie/
www// roaf.ro.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

————————————————————-
[1] Strîmbeanu, general-maior dr. Victor, Nicoară comandor dr. Marius-Adrian, Barac maior Mircea, Stan căpitan Daniel, Turturică Sorin, Sultănoiu Adrian, The Romanian Military Aeronautics, Aeronautica Militară Română, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013, p.
[2] La 1 aprilie 1912, conforn Înaltului Decret Regal nr. 1953 din 27 martie 1912, publicat în Monitorul Oastei nr. 20 din 15 aprilie 1912. În fapt, România este a doua ţară din lume, după Marea Britanie, care a înfiinţat această ramură de învăţământ militar şi aceasta numai datorită faptului că anul bugetar-financiar începea la data de 1 aprilie a fiecărui an.
[3] Stanciu general-locotenent, Ion-Aurel, Cimpoca comandor dr. Emil, Nicoară comandor dr. Marius-Adrian, Stan căpitan, Daniel, Sărbătoarea aripilor româneşti. O sută de ani de zbor în Armata României (17 iunie 1910 – 17 iunie 2010), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, p. 341 – 343
[4] Monitorul Oficial, Înaltul Decret Regal nr. 3199/20 aprilie 1913
[5] Nicoară Marius-Adrian, Aeronautica Română pe Frontul de Vest (1944-1945), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007, p. 15
[6] N.a., folosirea baloanelor încărcate cu materiale explozibile s-a înregistrat la sfârşitul sec. al XVIII – lea. Primii care au recurs la acest mijloc de luptă au fost francezii, în luptele de la Fleures în 1774, apoi ruşii în 1812 în bătălia de lângă Moscova împotriva trupelor lui Napoleon, urmati de austrieci în asediul Veneţiei în 1848. In fapt, baloanele erau purtate de vânt, iar materialul explozibil aflat în nacele, era detonat atunci când se afla deasupra adversarilor fiind prima formă de război aerian. De aceea, în 1899 prima Conferinţă de pace de la Haga a încercat să reglementeze folosirea aparatelor mai uşoare decât aerul prin ,,Declaraţia relativă la interzicerea pe o perioadă de cinci ani a lansării de proiectile şi explozive din înaltul baloanelor”.
[7] Mason, Air Vice Marshall Tony, Professor, RA Mason CB CBE MA DSc., Puterea aeriană: O nouă abordare conceptuală, Centrul pentru Studii în Securitate şi Diplomaţie, Universitatea Birmingham, 2008, p. 6
[8] ***, Istoria României în date, Mica întreprindere editorial poligrafică „Crai – nou”, Chişinău, 1992, p. 243
[9] N.a., la intâlnirea de la Bucureşti a Asociaţiei Europene a Partenerilor Aeronautici, (E.P.A.A.) a rezultat că în ceea ce priveşte constituirea acestei categorii de Forţe Armate, că prin adoptarea acestei legi în anul 1913, România este prima ţară din Europa şi probabil prima din lume, ce a realizat acest lucru.
[10] Nicoară, comandor dr. Marius-Adrian, Primele manifestări ale puterii aeriene a României pe timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, în „Retrăiri istorice în veacul XXI,” volumul 7, Editura Anca, Urziceni, 2014, pp 194 – 207;
[11] Strîmbeanu general-maior dr., Victor, Nicoară comandor dr., Marius-Adrian, Barac maior, Mircea, Stan căpitan, Daniel, Turturică Sorin, Sultănoiu Adrian, Op. Cit., p. 63.
[12] Idem. N.a., prima misiune de război a aviaţiei române a fost executată pe 24 iunie 1913 de către pilotul cpt. aviator (av.) Constantin Fotescu şi observatorul Ion Arion. Ulterior piloţii români executând numeroase misiuni de informaţii în folosul trupelor terestre române. O altă misiune a avut loc la 13 iulie, când un echipaj format din lt. Nicolae Capşa (pilot) şi cpt. Ion Arion (observator aerian) a survolat şi a fotografiat Sofia.
[13] Nicoară, Marius-Adrian, Op. Cit., p. 203;
[14] Pilon (substantiv masculin adesea figurativ) este definit ca stâlp puternic care susţine o construcţie sau o parte a unei construcţii, cf. htpp//dexonline.ro./definiţie/pilon miercuri 4 mai 2016
[15] Kiriţescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916 – 1919, Ediţia a II. – a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1921, p. 106.
[16] Nicoară Marius-Adrian, Op. Cit., p. 204.
[17] Strîmbeanu general-maior dr., Victor, Nicoară comandor dr., Marius-Adrian, Barac maior, Mircea, Stan căpitan, Daniel, Turturică Sorin, Sultănoiu Adrian, Op. Cit., Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013, p. 65
[18] Kiriţescu Constantin, Op. Cit., p. 106.
[19] *** Istoria României în date, Mica întreprindere editorial poligrafică „Crai – nou”, Chişinău, 1992, p. 295
[20] Nicoară, căpitan-comandor dr. Marius-Adrian, Stan căpitan Daniel Şcoala Aripilor Româneşti de la Ziliştea-Boboc, Buzău, de la Vlaicu I la IAR – 99 Şoim, Editura Editgraph, Buzău, 2010, passim p. 19 – 23
[21] Avram, Valeriu, Aeronautica Română în Războiul de Întregire Naţională (1916 – 1919), Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 15
[22] Idem, p. 14
[23] Strîmbeanu, general-maior dr. Victor, Nicoară comandor dr. Marius-Adrian, Barac maior Mircea, Stan căpitan Daniel, Turturică Sorin, Sultănoiu Adrian, Op. Cit., Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013, p. 114
[24] *** Istoria României în date, Mica întreprindere editorial poligrafică „Crai – nou”, Chişinău, 1992, p. 311
[25] Idem, p. 312
[26] Idem, p. 314
[27] Idem, p. 315
[28] Idem, p. 317