20 aprilie 1987
Pierre Vidal-Naquet îl judecă pe Elie Wiesel

În decembrie 1986, Elie Wiesel primea Premiul Nobel pentru Pace. Cu acest prilej, publicam un text cu titlul „Un mare martor fals: Elie Wiesel“ în care arătam că acesta din urmă era un martor fals, care își luase obiceiul să povestească fel de fel de lucruri despre pretinsul „Holocaust“ al evreilor și, mai cu seamă, despre Auschwitz. Cea mai cunoscută lucrare a lui Wiesel este Noaptea, un best-seller a cărui prefață a fost semnată de François Mauriac. Este vorba despre o autobiografie în care scriitorul pretinde că își istorisește experiențele trăite la Auschwitz și la Buchenwald. Adăugam că, drept urmare, Wiesel căpătase dimensiunea unui mare preot al religiei „Holocaustului“ și pe aceea a unui negustor al „Shoah-business-ului“ (o formulă iudeo-americană).
După câteva luni, Pierre Vidal-Naquet, care este totuși adversarul cel mai hotărât al lui Faurisson, al lui P. Guillaume, S. Thion și al revizioniștilor, făcea următoarea declarație, în revista lunară Zéro [1]:
„Este suficient să pui piciorul în Israel ca să-ți dai seama că acolo există o utilizare politică directă a Shoah-ului… adică, atunci când, în Cisiordania ocupată, un arab aruncă o piatră către un camion israelian se spune că acțiunea este o urmare a Shoah-ului! Lucru din care d-l Begin și-a făcut o specialitate… Există chiar riscul devalorizării, al negării importanței Shoah-ului și, referitor la această chestiune, opinia mea este absolut categorică!“
Să-l luăm drept exemplu pe rabinul Kahane (cf. https://en.wikipedia.org/wi…, acest extremist evreu, care este mai puțin periculos decât un om ca Elie Wiesel, care povestește tot felul de aiureli (el este cel care subliniază acest lucru [spune d-l Folcol])… Este de ajuns să citești câteva descrieri din Noaptea ca să știi că unele dintre ele nu sunt exacte și autorul sfârșește prin a se transforma într-un negustor al Shoah-ului… Ei bine, și el păcătuiește, și încă într-o măsură extremă, în fața adevărului istoric.
Întrucât Noaptea a fost publicată, în versiunea sa franceză, în 1958, mai mare mirarea că a fost nevoie de aproape treizeci de ani pentru ca un istoric evreu să denunțe escrocheria lui Elie Wiesel. De ce a trebuit, și acesta este un alt motiv de mirare, ca acela care a dezvăluit adevărul să fie un revizionist? Reacția lui Vidal-Naquet s-ar putea explica, oare, măcar în parte, prin următorul fapt: am descoperit că, în autobiografia sa, Wiesel nu vorbește nici măcar o singură clipă despre existența camerelor de gazare de la Auschwitz? Să fi devenit Wiesel, dintr-odată, un martor incomod?

*

Traducerea Vasile Zărnescu