Textul doamnei Magda Ursache intitulat Idei neprimite îndeamnă la multe comentarii și trezește, pentru cei ca mine, o sumedenie de amintiri, cele mai multe utile, ar fi păcat să fie uitate. Mă opresc, în acest scop, la fragmentul următor: „ Numele țării era Romînia, cu î din i, pe vremea când Lucia Wald scria în revista „Cum vorbim”, nr. 1, 1950, pag. 16: „A fi patriot înseamnă a iubi Uniunea Sovietică și pe marele ei conducător I.V.Stalin, sprijinitorul activ al luptei oamenilor muncii.” Voi încerca să numerotez cele cu care m-a stârnit fraza de mai sus:

1.În anii aceia, numele țării, chiar și așa scris cu Î din I, era foarte rar folosit. Se zicea mult mai des RPR, de la Republica Populară România. Chiar și la meciurile de fotbal sau volei, tribunele scandau „Luptă, luptă, RSR!” Însuși cuvîntul român era destul de des înlocuit cu reperist. Am băgat de seamă însă, pe la începutul anilor 1960, că se folosea tot mai des etnonimul adevărat: român! Iar în toamna anului 1965 am trăit surpriza și bucuria de a găsi în revista clujeană „Steaua”, publicat la loc de cinste, un articol despre Specificul național românesc, semnat de Athanase Joja! Subiectul nu se încadra în preocupările și recomandările celor care controlau și dirijau viața culturală a Țării, cei numiți mai apoi „proletcultiști”! Articolul lui Athanase Joja era semnalul unei direcții noi în viața noastră. Textul doamnei Ursache îi vizează cu necruțătoare luciditate pe acei comisari ai vieții noastre culturale din „obsedantul deceniu”! N-o face din exces de zel, se pare că unii dintre culturnicii de azi ar încerca reabilitarea acelor activiști ai anti-românismului asumat doctrinar. Oricum, urmașii proletculturnicilor de atunci sunt azi, adică după 1990, pe cai mari, direcționând viața noastră politică și culturală. Îi recunoști prin anti-românismul lor, declarat sau nu, dar practicat în forme mai subtile sau pe față.

2. Despre Lucia Wald, despre tovarășa Wald, cu care am fost coleg la catedra de lingvistică generală, am multe amintiri. Nu mă miră prea mult definiția dată de dînsa patriotismului românesc. Îmi pare rău că n-am cunoscut această ispravă a tovarășei înainte de 1990, cred că aș fi găsit un moment în care să-i cer public explicații! Ca evreică din învățămîntul superior trebuie precizat de la bun început că era în regulă cu studiile: făcuse liceul ca lumea, facultatea de limbi clasice la fel, nu era o impostoare. Spre deosebire de alți colegi evrei care funcționau la Facultatea de litere în mod ilegal. Alde Ovid Crohmălniceanu, Ion Vitner, Savin Bratu sau Paul Cornea care aveau probleme cu CV-ul, din care lipseau anii petrecuți în studii universitare filologice! Povestea este cunoscută, Silviu Brucan, marele evreu, nu a avut nici liceul terminat, nici vorbă de vreo facultate, dar asta nu l-a împiedicat să ajungă și el profesor universitar. Aceeași este, se pare, și situația lui Valter Roman. Din cartea sa autobiografică aflăm că este inginer, licențiat la Praga, dar din aceeași carte e greu să afli care au fost anii în care a studiat ingineria, mereu angrenat în activități de revoluționar internațional. Se pare că unii evrei au ajuns și academicieni fără să-și fi dat vreo licență universitară. Nerușinarea evreilor pe această temă a fost totală! La un moment dat Nicolae Ceaușescu a dat dispoziție să se verifice parcursul școlar al demnitarilor de stat și partid, ceea ce i-a atras dușmănia multor evrei care au fost obligați să facă un pas înapoi și să treacă pe tușă.

Nota bene – În America a apărut de curând o carte auto-biografică a unui profesor de matematică român, care, în țară, la un moment dat s-a ocupat de pregătirea pentru facultate a copiilor lui Nicolae Ceaușescu. Dar timp de trei ani a fost și meditatorul lui Nicolae Ceaușescu, când acesta și-a dat liceul la fără frecvență! După care Ceaușescu a urmat o facultate la ASE, unde l-a avut printre profesori pe Manea Mănescu, care i-a fost și îndrumător de licență! (Informații primite de la ginerele lui Nicolae Ceaușescu, intervievat într-o emisiune TV.) Așadar, cizmarul nostru a fost un om corect, aș zice chiar exemplar.

Mai povestesc o dată o informație primită de la un fost navigator, de pe motonava Transilvania, cu care a făcut câteva curse din Constanța în America de Sus, transportând evrei emigranți în anii 1950. De fiecare dată pe vapor a fost adusă o tiparniță la care s-au tipărit diplome universitare pe numele evreilor îmbarcați. Se suiau evreii noștri pe vas fără nicio calificare superioară, iar când ajungeau la destinație coborau pe chei ca vestiți medici, ingineri, avocați, profesori, absolvenți ai prestigiosului învățămînt superior românesc! Distracția preferată pe durata voiajului a fost să se plimbe pe coverta vasului și să de gratuleze unul pe altul cât mai ceremonios: Vă salut, domnule doctor! Vă contrasalut, domnule inginer!… Deh! Vestitul umor evreiesc!

Așadar, am avut și colegi evrei cu actele în ordine, nu niște șarlatani. Printre ei și Lucica Wald. Altora, precum Iancu Fischer sau Stefan Cazimir, le port din totdeauna un respect meritat, au fost niște profesioniști autentici. Ca și tovarășa Wald!

În acest context aș mai adăuga una, aflată de la Alec Hanță. Acesta, când a terminat facultatea a dorit să se întoarcă la Soveja natală. Comisia de repartizare a absolvenților i-a oferit să rămână asistent la facultatea pe care o terminase, la catedra de literatură română, dat Hanță, moldovean abraș, s-a ținut tare și a refuzat. Drept care a fost chemat la minister, la însuși titularul funcției, Ilie Murgescu, dacă nu mă înșel. Iar acesta i-a vorbit cam așa: Tinere, e nevoie de dumneata la catedra de literatură română unde, de câțiva ani, toți profesorii sunt evrei! Nu-i niciun român printre ei! Bănuiesc că, în același efort de a româniza structura etnică a filologiei românești, au fost opriți la facultate și Dumitru Chițoran și Paul Miclău!

 

3. Înainte de 1990 nu i-am spus niciodată „tovarășa” Wald, ci numai „doamna” Wald. Iar dumneaei îmi spunea mereu „tovarăsul Coja”! Când m-a sunat prima oară după 1990 și m-am auzit apelat „domnule Coja” mi-a venit în gând să-i spun și eu, pentru prima oară, tovarășa Wald. Dar, băiat cumsecade cum sunt, n-am făcut-o! Ce vină avea biata femeie?!

Niciunui coleg nu m-am adresat cu „tovarășe”! Iar lui Alexandru Graur i-am zis mereu „domnule profesor”! Mi se mai atrăgea atenția din când în când, colegial, iar eu tot colegial explicam: „Nu-mi vine!”

De ce l-a sunat tovarășa Wald pe domnul Coja? Ca să mă întrebe dacă chiar eu am scris prefața la cartea lui Ieronim Hristea, intitulată De la steaua lui David la steaua lui Lenin(?). Da, eu am scris-o, recunoscui eu ușor ezitant. Și am precizat: N-am citit cartea! Iar în prefața mea nu scriu despre carte, ci despre autor, recomandându-l ca pe o persoană onestă, bine informată, care nu bate câmpii!… Deh, cunoșteam din discuțiile cu autorul ce conține cartea. Ar trebui retipărită!

După 1990, un grup de colegi au decis să publice volumul omagial pregătit cu ani în urmă pentru aniversarea octogenarului Alexandru Graur, a cărui apariție în 1980 nu a fost admisă. Evident, am dat și eu un text. Tovarășa, ca responsabil de carte alături de Iancu Fischer și Constantin Dominte, a opinat că Ion Coja nu merită să facă parte din cuprinsul volumului. Ion Coja intrase în polemică deschisă cu rabinul Mozes Rosen și alți propagandiști ai holocaustului din România! A intervenit decisiv celălalt coleg evreu, Iancu Fischer, cu argumentul suprem: Nu se poate să lipsească din volum Ion Coja. Doar știți ce mult ținea maestrul Graur la Ion Coja! A amenințat că-și dă demisia de la Universitate dacă Ion Coja nu este oprit asistent! Vorbe minunate, a fost de față Costică Dominte și mi le-a relatat, prelejuindu-mi o mare bucurie.

4. O amintire plăcută cu coana Luxița am de la adunarea generală PCR la care am fost primit membrache de partid. Era în primăvara lui 1969. Depusesem dosarul de candidat, inclusiv o autobiografie. Cu ceva timp mai înainte găsisem printre puținele hârtii rămase de la taică-meu un carnet de membru al Partidului Social-Democrat, datat 1946, cred. M-am bucurat că pot trece în autobiografie acest detaliu. Mereu până atunci completasem „fără partid” la activitatea părinților. În ședința cu pricina, când s-a ajuns la întrebări pentru candidat, tovarășa, aflată în prezidiul adunării, ia cuvîntul și mă întreabă cât putea ea de mieros cam așa: „Tovarășe Coja, spuneți în auto-biografie că tatăl dumneavoastră, Zaharia Coja, a fost membru al Partidului Social Democrat din România. Acest partid a fuzionat cu PCR, la un moment dat. Să înțeleg că tatăl dumneavoastră nu a mers mai departe alături de comuniști? Am înțeles bine?” Răspunsul meu: „Ați înțeles foarte bine! Tatăl meu s-a retras din PSD în momentul fuziunii cu PCR deoarece nu era de acord cu politica de atunci a PCR de aservire față de Moscova!” Punct ochit, punct lovit! Ne găseam în primăvara lui 1969, la câteva luni după august 1968. Aplauzele sălii au fost furtunoase, aproape că mi s-a făcut milă de biata tovarășa, ce ușor căzuse în capcană!

 

Ion Coja