.

Basarabi în Cumania

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România se referea la anii de domnie ai voievodului Nicolae
Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai
existat două familii în Muntenia ce pretindeau că sunt Basarabi: familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’, quintesenţial tutorial de rezistenţă, roman ce ar trebui citit azi de toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod amuzant, un « black box » ascunzând tâlc profund. “După câteva expediente, [Matei Basarab] ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.– Ştiu să montez, zise el cu o simplitate excesivă, parcă jenată, n-am ce mânca! Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.– Nu iei ? îl îndemnă el fără nici o nuanţă deosebită, rupând însuşi cu degetele
câteva boabe de pe un ciocălău.Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal. – Cum te numeşti ? întrebă directorul […]–
Matei Basarab ! […]Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi, cu desăvârşire serios:– Eşti rudă cu Matei Basarab, voievodul ?– Da ! zise tînărul.
“Iată alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G.Călinescu:“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :– Ascultă, Matei, am auzit că vei avea un copil şi că vrei să te căsătoreşti.– E adevărat, prinţesă ! răspunse interpelatul. – Şi cum vei numi copilul? se interesă aproape calm Hangerlioaica, deşi cu asprime de răguşeală în gît.
– Neagoe dacă e băiat, Martha dacă va fi fată.– Ha ! Neagoe Basarab! Un drôle de nom celui – là ! Vous allez épater les prolétaires avec vos noms : Matei Basarab, Neagoe Basarab!” Constatăm,‘Scrinul negru’ este « Black box » – „cutie neagră” ce ascunde informaţie. Deşi se statuează legături de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare, nu există dovezi sigure despre înrudirea lor. Lipsa dovezilor este irelevantă aici. Principala problemă despre Basarabi este revelată într-o dispută avându-i pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în direct, lupta
lor s-a purtat pe terenul discursului. O jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs pot fi interpretate, de alţii, diferit.Primul Basarab, -numit de Heliad “Radul Negru”–, ar fi fost
prinţul cuman Basar Aba. Cu această asertare normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului său. Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost de asemenea prinţ cuman? putem întreba.După invitaţia academică lansată de domnul Neagu Djuvara la cugetarea deasupra ‚prinţului cuman’ creator de istorie pentru noi, gândim că invitaţia lui Ioan
Eliade Rădulescu pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374): “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”, în literatura română, era poate frivolă, însă deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul ‚Codex Cumanicus’, de unde sunt extrase „principiile normative” despre cumani, ar fi făcut un stagiu în biblioteca lui Francesco Petrarca! Circumstanţa respectivă nu confirmă totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’ nu este înregistrat nici un prinţ Basarab. Credem că un ipotetic‚ prinţ cuman întemeietor’ ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii, în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu ungurii, alt popor de călăreţi ce au simţit mereu ‘atracţia pustei’. Unicul rege ungur, Ladislau Cumanul, ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui ctitor de ţară. Ladislau Cumanul a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul IV (1262-1290). Surprinzător, casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata prinţesă Elisabeta(1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei de Provence (1234-1267), prinţesă care vorbea ‘limbă romană’ ori limba poetică
a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu Ladislau Cumanul! Acesta repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană.
Ladislau al IV-lea trăieşte în arhetipul legilor ancestrale, într-un anturaj format exclusiv din
cumani. Ladislau Cumanul nu poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de violenţii companioni.La scurt timp este prins de potera baronilor maghiari. Este
executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa vreun moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile cu populaţii diverse, fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin
independente. Hungaria nu a avut vreodată cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 «fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui Charles Martel d’Anjou(1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară a lui Charles Martel d’Anjou pe când se afla la Florenţa. De ce se recunoşteau prinţului angevin Charles Martel din Napoli drepturi asupra Ungariei?
Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise în anul 1270 cu prinţesa Maria de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea,regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi
instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou nu va fi vreodată încoronat rege în Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda? Aşa că,
după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria stăpânesc, nu mai puţin de optsprezece ani, luptele şi haosul. Până când pe tronul Hungariei -1 urcă un personaj istoric calm şi înţelept. Ne referim aici la Carol Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul cu sânge regal din casa dinastică Arpad nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe
care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente medievale să înţelegem mai curând teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–, unde limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi guvernarea lui, necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră. Abandonăm ipoteza prinţilor cumani întemeietori de ţări rumâneşti. Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi, susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara, că “Basarab”este în fapt cuvântul “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică“Basarab” înseamnă “străbun nobil”.
Ştim că Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”.
Există o argumentaţie foarte plauzibilă că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând confuzia fonetică „goţi” – „geţi”, îi aminteşte pe „sarabi” ca pe „o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii).
Bine, în celebrul text al lui Iordanes, ceea ce exploatează în perfectă justificare acest got romanizat este paralela istorică între „socii”-alizarea deja realizată a traco- daco -moesilor, recunoscută la 381AD prin proclamarea sintagmei Nova Roma de acel think tank ghidat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni, şi „socii”-alizarea goţilor arieni ce erau departe încă de integrarea în lumea germană, căreia îi vor transmite abia mai apoi titlul nobleţei ariene. Cred că Benito Mussolini avea perfectă dreptate când critica subtil barbaria nazistă într – un discurs public. Un atac ce plăcea nespus fasciştilor italieni, dar îl delecta şi pe Winston Chuhrchill, care trimitea epistole de entuziasm Ducelui.
Iar în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul îndeobşte cunoscut ca « Rus ». Aceasta arată că în latina medievală vestică, dar şi într-o
neolatină orientală, “t” şi “s” puteau fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la‚ Matilda’ la‚ Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII. Apoi, întrucât Dacia noastră rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că prin aglutinare cu „aba”, ce înseamnă tată, din Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în‚ Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’. Atâta de
puţină câtă era închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405) distrug “imperiul” eurasiatic cuman. Reducând exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante
folosite ca “Lingua Franca” în Eurasia.
TITUS FILIPAS

Codex Cumanicus, Cronica cumană, a supraviețuit și constituie cea mai bună sursă de istorie referitoare la istoria cumanilor. Nici-un rege cuman sau prinț local cuman nu a purtat niciodată numele Basarab. Era imposibil, dacă ar fi existat o linie regală cumană cu numele de Basarabă, să nu fie mentionată de cronica cumană, care nu a omis nici-un rege sau prinț cuman. Observația aceasta a profesorului Filipaș face inutilă afirmația lui Neagu Djuvara cu referire la descendența cumană a familiei Basarab de domnitori români, și totodată total eronată, fiind lipsită de o bază științifică de cercetare, ca să nu mai vorbim și de testele genetice efectuate deja, care nu susțin teoria lansată de Neagu Djuvara.
Despre etimologia și apartenența etnică a numelui Basarab, profesorul Titus Filipaș aduce în
discuție una din ipoteze, bazată pe legi fonetice cunoscute. Cuvîntul basară, care a fost identificat în limba tracă, reprezintă o haină lungă din blană de vulpe, pe care o purtau regii traci, ca semn al descendenței lor regale. Prin asociere cu cuvîntul aba, avînd semnificația de tată, cap de familie, părinte, și/sau al poporului, s-a născut cuvîntul Basaraba, Basarabă, care a fost numele familiei, nu Basarab, așa cum apare doar în epoca modernă. Basara e purtată și de ciobanii vlahi chiar și-n zilele noastre, cu diferența că e din blană de oaie. Există totuși o asemănare importantă. Atît basara regală din blană de vulpe, cît și basara din blană de oaie a ciobanilor vlahi, au glugă cusută de haina lungă de blană.
Ar mai fi de menționat că cuvîntul aba în limbile indo-europene cu aceeași semnificație, a
generat cuvîntul baba, ca formă de respect în adresarea față de persoane în vîrstă, respectabile, pentru înțelepții comunității, existent atît în sanscrită, cît și în paștu, urdu, și altele, nu numai în graiurile traco-celto-șcite.
Un element important pentru o argumentație și mai serioasă este epitetul Basareus al zeului Sabazius, Sabazius Basareus, adică zeul suprem la traci, sau Sabazius Regele zeilor, care aduce confirmarea că exista o legătură clară între basară și ideea de regalitate, specifică culturii și limbii trace. Istoricul antic Procopius menționează faptul că a văzut o inscripție la un
templu dedicat zeului trac Sabazius, sau Călărețul trac, cum e cunoscut în prezent prin studiile lui Mircea Eliade, în care numele lui Sabazius era însoțit de epitetul Basareus în Asia Mică, Anatolia, la tracii anatolieni în Pergam.
Susțin afirmațiile profesorului Titus Filipaș, care a aprofundat serios istoria cumanilor cu ajutorul documentelor de necontestat, Cronica cumană, deși nu a fost un istoric consacrat de profesie, el fiind fizician, la care am adăugat argumente lingvistice la fel de necontestat, în ce privește proveniența și etimologia reală a numelui Basarabă, cunoscut în româna modernă ca Basarab.
Proprietatea inițială a familiei Basarabă a fost sudul Basarabiei, Izmail și Odesa, între Prut și
Nistru, astăzi pe teritoriul Ucrainei, de unde s-au refugiat Basarabii peste Prut din calea migratorilor asiatici în regiunea Argeș. Nu cred că degeaba Basarabia se numește Basarabia, adică Țara lui Basarabă. Un alt exemplu de strămutare a domnitorilor români dintr-un regat într-altul este și cel al Mușatinilor, proprietari ai regiunii Bistrița-Năsăud, din care se trăgea Ștefan
cel Mare, muntean după mamă și ardelean după tată, care ajunge cel mai cunoscut domnitor al Moldovei din istoria României. Iar pentru necunoscătorii de istorie a României, trebuie adus în atenție și faptul că Ștefan cel Mare era văr bun cu Vlad Țepeș, care se trăgea din Basarabi, văr bun cu Radu cel Frumos și Matei Corvinul. Asta denotă că domnitorii români aveau o descendență regală comună,nu numai o autoritate comună de proprietate și de limbă, indiferent dacă teritoriile românești erau cotropite de migratori, libere sau supuse marilor imperii vecine. Conducerea prin descendență regală autohtonă a teritoriilor românești a constituit liantul unității în păstrarea pămînturilor strămoșești, precum și al unității lingvistice prin limba română.
A deține o licență nu înseamnă întotdeauna a fi un cercetător de valoare, sau a fi o somitate
respectabilă în domeniul respectiv de cercetare, o autoritate cum se spune, așa cum există de exemplu avocați mai puțin buni, doctori, etc., nu numai istorici sau lingviști mai puțin buni, de genul Neagu Djuvara sau Lucian Boia.
O licență nu demonstrează întotdeauna seriozitatea, capacitatea și abilitatea unui cercetător în domeniul respectiv de a demonstra adevărul. De multe ori în istorie au existat mulți cercetători în orice domeniu care în loc să reabiliteze adevărul, l-au dezabilitat, aducînd deservicii umanității și culturii universale. Din păcate ei au existat încă din cele mai vechi timpuri și continuă să existe și-n zilele noastre. Domeniile istoriei și lingvisticii nu fac nici ele excepție.
În afară de cercetători licențiați mai puțin autorizați în domeniile lor, mai există și o altă
categorie cu mult mai periculoasă, cea a celor cîrcotași și mincinoși, care chiar dacă cunosc adevărul mint din anumite motive, scopuri sau considerente.
Articolul profesorului Titus Filipaș, Basarabi în Cumania, a fost publicat și de revista Agero
din Stuttgart, care nu mai există. Multe din articolele revistei au fost preluate de revista Art-Emis. Din păcate articolele de istorie ale profesorului Titus Filipaș, nu au fost preluate de revista Art-Emis la rubrica de istorie, dar din fericire ele mai supraviețuiesc după moartea profesorului, pe saitul lui, Blog Ideologic Titus Filipaș:

https://blogideologic.wordp…