La ordinul ministrului de Interne Radu Stroe, prefectul de Harghita, Jean-Adrian Andrei, a dispus recent respectarea legii şi îndepărtarea steagului aşa-zisului Ţinut Secuiesc de pe toate pri­mă­riile, şcolile, căminele culturale şi de pe celelalte ins­ti­tuţii ale statului. Prefectul de până mai ieri al Covasnei, Codrin Munteanu, mazilit „prin avansare”, în mod regretabil, de premierul Victor Ponta, pentru a face, şi dom­nia sa, hatârul UDMR, dispusese cu mult timp înainte şi câştigase în instanţă aceeaşi rânduială logică şi de bun simţ: coborârea steagului celor 300 de auto­de­claraţi secui, de pe frontispiciul instituţiilor publice. Mai mult sau mai puţin forţat de funcţie, fostul prefect udemerist de Covasna, Gyorgy Ervin, a câştigat şi el, irevocabil, la Curtea de Apel Braşov, anularea hotărârii Con­siliului local din Târgu Secuiesc, privind înfiin­ţa­rea drapelului şi fanionului municipal. Aşadar, se poa­te. Dacă îşi propune să facă ordine legală în sim­bolis­tica statului, instituţia prefectului este eficientă şi bate de la distanţă toată demagogia electorală de la Buda­pes­ta, capitala europeană ai cărei miniştri şi amba­sa­dori macină zi de zi făina mucegăită a revizionismului. Lucrând profesionist, liderii extremismului maghiar au adoptat Planul A şi Planul B în materie de „statalitate” ungară pe teritoriul României. Altfel spus, dacă steagul aşa-zisului Ţinut Secuiesc cade, vor rămâne în loc, mai puţin vizibile, dar cu aceeaşi semnificaţie, drapelele ora­şelor şi judeţelor. Dar fostul prefect Munteanu, ju­rist de înaltă ţinută, a atacat în justiţie şi drapelul ju­deţului Covasna, şi este doar o chestiune de timp până când acest drapel şi, ulterior, şi altele vor fi declarate ilegale de către instanţele de judecată. În acest context, un prestigios istoric, profesorul Nicolae Edroiu, direc­torul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, al Academiei Române, şi un istoric ardelean la fel de cunoscut, cercetător la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, Vasile Lechinţan, au acceptat să-şi spu­nă cuvântul în dezbaterile privind steagul secuiesc şi autonomia teritorială pe criterii etnice, subiecte care au stârnit multe emoţii în societatea românească.

„Steagul aşa-zisului Ţinut Secuiesc emite pretenţii! Pretenţii de teritorialitate!”

– A existat vreodată în istorie o entitate admi­nis­trativă cu numele „Ţinutul Secuiesc”? De unde-şi tra­ge rădăcinile această „Terra Siculorum”?

– „Ţinutul Secuiesc” nu a existat. Reunirea celor trei judeţe într-o singură regiune sau într-un singur ţinut s-a făcut pentru prima dată sub comunişti, în 1952, de către Petru Groza, la ordinul lui Stalin, sub nu­­mele Re­giunea Autonomă Maghiară. Această regi­une cuprin­dea judeţele actuale Covasna, Harghita şi Mureş – exact ceea ce este revendicat sub numele de „Ţinutul Secuiesc”. Unii lideri maghiari din ţară şi din Ungaria doresc, practic, o întoarcere în timp; ei sunt dispuşi să pri­vească mereu înapoi, nu înainte; ei nu se moder­nizează. Au o gândire tribală, parcă ar vrea să se în­toar­că în Evul Mediu.

– La recensământul din 2011, s-au declarat în jur de 300 de secui. Putem institui un întreg „ţinut” nu­mai cu populaţia unui cătun?

– Sigur că nu putem! Dar toată retorica liderilor ude­merişti invocă aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, în relaţie directă cu modelul istoric al Ţării Bârsei, Ţării Făgă­raşului, Ţării Oaşului etc. Tot aşa este şi „Ţara Secu­ilor” – încearcă ei să dezinformeze opinia publică. „Ce aveţi cu noi, domnilor”? spun ei. „Nu vedeţi că urmăm un exemplu luat de la români?”. Nici vorbă de „exem­plu”! „Ţările” româneşti nu sunt stabilite pe criterii et­nice, ci geografice! În Ţara Bârsei au trăit şi saşi. În Ţa­ra Maramureşului au trăit şi maghiari şi evrei. Nu putem veni astăzi să mergem pe denominare etnică, într-o organizare administrativă. Dar dânşii nu vor să înţeleagă. De aceea se hazardează să arboreze un în­semn etnic, cum este steagul secuiesc, cu semiluna şi soarele, pe instituţiile publice ale teritoriului româ­nesc. Cum ar putea fi acceptat acest lucru? N-au decât să-l afişeze pe asociaţiile lor culturale, pe sediile uni­unilor lor de creaţie, pe balcoane, la porţi, la sărbători câm­peneşti, la mitinguri şi festivaluri culinare şi folclo­rice etc. Dar nu pe primării şi pe sedii ale consiliilor locale şi judeţene româneşti ori pe agenţii guverna­mentale sau şcoli. Pe acestea se pun numai drapelul naţional şi drapelul UE. Nici drapelul NATO nu se pune, decât pe unităţile militare!

– Mulţi se întreabă dacă acest steag secuiesc nu este steagul unei statalităţi mascate. Nu sugerează el un stat în stat, un „cal troian” în centrul statului român?

– Liderii maghiari lansează acuzaţii de „naţio­na­lism” la adresa guvernanţilor români, a membrilor societăţii civile şi a unei părţi din mass media. Există un naţionalism atât de agresiv în România?

– Dar ceea ce fac dânşii nu este naţionalism? Nu ştiu cum văd dumnealor paiul din ochiul altuia, dar ade­văratul, desuetul naţionalism este acolo, la ei… Când noi încercăm să respectăm legile, să punem or­dine în societate, este naţionalism, iar când ei fac tot ceea ce fac pe criterii etnice, afişează drapele străine, sfi­dând statul român, nu este naţionalism? Ce fel de du­blu standard este acesta?

– Un act vădit antiromânesc este editarea recentă a aşa-zisului manual de istorie a secuilor. Cum co­men­taţi apariţia acestei tipărituri, mai mult politice, decât istorice?

– Manualul respectiv este o formă de propagandă naţionalistă, prin care se încearcă, în rândul tineretului şcolar, o diversiune a celor care l-au elaborat. Sunt aco­lo o serie de lucruri care nu concordă cu realităţile isto­rice, o serie de falsuri intolerabile. Numit „manual aju­tător” la studiul istoriei, volumul este o culegere de pa­gini pur propagandistice despre acest aşa-zis Ţinut Se­cuiesc, care ascunde multe nenorociri, dintre care gra­vele atrocităţi la adresa românilor, din partea secu­iască/maghiară, şi care ar trebui asumate cu demnitate, nu ascunse sub preş.

– Nu este prea târziu pentru refacerea autorităţii statului român în zona controlată atât de strict de UDMR şi Budapesta?