Fac parte dintre admiratorii orașului Timișoara. Și ai orașului din anii comunismului, care te complexa cu spiritul său european, și ai celui din zilele Proclamației de la Timișoara, despre care am scris și am transmis pentru BBC, chiar și ai celui de azi. Timișoara zilelor noastre a devenit puțin mai orientală, mai românească din punctul de vedere al slăbiciunilor. Și în ciuda unui electorat dominant de dreapta, deși uneori PSD-ul face ravagii și aici, Timișoara are destule semne de gospodărire modestă. Ca să nu zic neîngrijită. Zona centrală este de mare și clasic oraș din Vestul Europei, partea de mijloc și periferia fiind pe alocurea marcate de un aer de Slobozia. Timișoara a avut ghinionul a doi primari cu ifose de dreapta, ingineri și anticomuniști, dar cu puține performanțe edilitare.

După  gloria începutului de revoltă din 1989, Timișoara s-a aliniat la mediocritatea românească. A făcut un salt enorm abia mai recent, cînd orașul a cîștigat un tempo în materie de dezvoltare, trecînd de la dominația țiganilor de mătase la cea a investitorilor din străinătate. Timișoara traversează acum o acută criză de forță de muncă și de solidaritate bănățeană. Desemnarea Timișoarei ca oraș care să joace rolul de Capitală Culturală Europeană, în loc să provoace, să mobilizeze, a stîrnit invidii, ambiții, mîndriile unor mediocri ignorați sau rămași de căruță, dar și nemulțumirea unor importanți oameni de cultură ai orașului. Un grup de vanitoși a socotit că trebuie (ca și Monica Macovei) să alarmeze toată Europa și să avertizeze România că proiectul devenit cîștigător se află într-un enorm pericol pentru simplul fapt că nu-i include și pe dînșii nici măcar la cheltuirea banilor, dacă nu și la împopoțonarea lor pe cele mai de cinste locuri. Demonstrațiile din memoriu sunt bune de  analizat la seminarii despre comunicarea iritată din nimicuri. Contestarea asociației care a reușit să cîștige proiectul de Capitală Culturală a Europei pentru Timișoara și tot tărăboiul cu iz de demers patriotic nu reprezintă decît o răbufnire românească de doi lei. Generația de intelectuali mai în vîrstă se simte scoasă din calcul, ignorată, marginalizată, neinclusă în proiectul cîștigător pentru Capitala Culturală Europeană și vrea să se insereze. Pare o răbufnire de tip Monica Macovei, Cristina Guseth și Brîndușa Armanca, la care au fost cooptați creatori adevărați și băgători de seamă ai culturii locale. Să pună și ei umărul sau să își prezinte operele ori chiar să participe la deciziile de cheltuire a banilor.

După ce am parcurs poziția ambelor părți, am înțeles. Totul vine de la o neînțelegere a felului în care funcționează proiectul și asociația incriminată. Și subtextul demersului este mai degrabă minimizarea inițiativei decît sprijinirea ei.

Toată revolta celor care au inițiat și împins la memoriu vine mai degrabă din orgoliul rănit și chiar din micime. Oportuniștii Banatului, mai ales cei scoși sau pe cale de a ieși din scenă (o includ aici și pe principala contributoare la tonul memoriului, fosta jurnalistă Brîndușa Armanca, din ce în ce mai ocolită în Timișoara), și-au dat mîna și vor să fie vedetele Capitalei Culturale. Din păcate, în dorința de a se acoperi și de a atrage atenția, cei care joacă rolul nemulțumiților i-au atras cu semnătura și pe mulți intelectuali timișoreni de certă valoare. Unii au semnat și ca persoane și în numele unor asociații, alții nu știu pe ce și-au pus semnătura, necum ce face și cum funcționează  asociația. Primarul Robu, cu ifosele sale de primă vedetă a orașului, nu pare nici el entuziasmat de un proiect pe care nu-l controlează. Probabil că asta și explică lipsa banilor, devenită deja problematică pentru asociații.