Ceaușismul lui Ion COJA
27 martie 2022|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
Am primit de la prieteni textul de mai jos, publicat cu ani în urmă de dl Claudiu Târziu, repus în circulație zilele trecute pe internet. Mă văd nevoit să comentez acuzațiile care mi se aduc. Iată mai îjntâi textul, așa cum a fost de curând republicat:
*
joi, 1 octombrie 2009
Ceauşismul lui Ion Coja este taxat şi de foştii prieteni
Profesorul universitar Ion Coja şi-a anunţat recent intenţia de a candida la preşedinţia României. Dl Coja este cunoscut ca un naţionalist fervent, „de dreapta”, mai ales pe baza faptului că a fost apropiat al lui Petre Ţuţea. Nu ştiu ce a învăţat de la Ţuţea, dar ştiu ca dl Coja a fost secretar de partid pe Universitatea Bucureşti, că a fost senator PDAR, că a fost şi este lider al Vetrei Româneşti Bucureşti (legătura civică a PUNR cu lumea), că scrie de ani buni în România Mare a lui Vadim Tudor, că a candidat pe listele PNG-ului lui Becali şi că are un discurs virulent naţionalist şi nostalgic comunist. Toate acestea îl califică drept un adept şi instrument al naţional-securismului de tip ceauşist.
Cu puţină vreme în urmă, şi-a deschis drum, prin unii ciraci mai tineri de aceeaşi teapă, către Mănăstirea Petru Vodă, unde a îndrăznit să-i ceară binecuvîntare pentru a candida la preşedinţie părintelui stareţ Iustin Pârvu. Părintele nu e la curent cu multe din mizeriile scenei noastre politice, pentru că n-are timp de prostii, avînd în grijă mii de suflete, care vin să i se spovedească şi să ceară cuvînt de folos. Înşelat de cei care i l-au prezentat pe dl Coja, nu numai că i-ar fi dat binecuvîntare – cel puţin aşa susţine dl profesor -, dar l-a şi rugat să predice în ziua Naşterii Maicii Domnului.
În predica aceea, mai mult un recurs la istorie, dl profesor Coja a făcut un nou elogiu ceauşismului şi a deplîns moartea dictatorului. Din păcate, nu a fost oprit din cuvîntare şi dat afară din mănăstire, aşa cum s-ar fi impus, avînd în vedere că părintele Iustin a făcut un car de ani de închisoare politică, pe vremea cînd Ceauşescu era general de securitate, iar în cimitirul de la Petru Vodă îşi doarme somnul de veci un martir al temniţelor comuniste, părintele Gheorghe Calciu, cel care a fost închis şi în anii 70, pentru că s-a opus dărîmării bisericilor, şi a fost considerat duşmanul personal al lui Ceuşescu.
Susţinătorii dlui Coja, care încet încet se dovedesc trădători deopotrivă ai ortodoxiei şi ai neamului românesc, nimic altceva decît nişte naţional-securişti de cea mai proastă factură, n-au suflat un cuvînt despre acest eveniment. Ba au şi postat pe anumite site-uri fotografii cu dl Coja alături de foşti deţinuţi politici, insinuînd susţinerea de care s-ar bucura din partea acestora.
De altfel, dl Coja întreţine de multă vreme relaţii cordiale cu anumiţi foşti deţinuţi politici, care se lasă îmbătaţi de discursul său, ignorînd toate elementele naţional-comuniste şi toate laudele aduse lui Ceauşescu. Dl Coja a reuşit chiar, pe la mijloocul anilor 90, să devină preşedinte al Fundaţiei Buna Vestire – organizaţie cultural-educativă a foştilor deţinuţi politici – şi a încercat să candideze la preşedinţia României din partea Partidului Pentru Patrie, fondat de foşti deţinuţi politici, în majoritate legionari.
Astăzi, foştii prieteni încep să realizeze pe cine au încălzit la piept.
Secretarul general al PPP, Florin Dobrescu, îl pune la punct pe dl Coja, cu duhul blîndeţii, dar ferm.
Redau aici doar cîteva pasaje, îndemnîndu-vă să citiţi textul integral aici.
Personal, vã mãrturisesc cã am fost consternat sã citesc afirmatiile dvs.. Cum domnule profesor, chiar asa? În acceptia dvs. Ceausescu „si-a iubit tara si poporul, s-a straduit pentru binele nostru”…? A fost posibil sã o spuneti atat de deschis, de dezinvolt ?Nu pot sa cred ca nu aveti cunostintã de faptul cã, prin anii 1950, Nicolae Ceausescu conducea reprimarea unor rascoale taranesti anti-colectivizare si chiar divizii de Securitate prin Muntii Fagarasului, dupa partizani (vezi si Gavrila-Ogoranu, „Brazii se frang dar nu se îndoiesc”, vol II).
Pentru ca, mai apoi, prin anii 1980, sa distruga a cincea parte din Bucurestiul istoric (este unicul caz de oras distrus in timp de pace – desigur exceptînd cazul lui Nero), si sa inceapa o cruda campanie de distrugere a satelor, avand ca zona pilot pentru experiment judetul Ilfov. Sunt dispus sã vã invit la mine, in comuna 1 Decembrie, sa va arat blocurile cu 3 etaje, dar fara apa, canal, WC si încãlzire centralã. […]
Cu ce credeti deci ca a fost mai roman comunistul Ceausescu decat comunistul Gheorghiu-Dej, sa zicem? În fond, Dej nu a demolat atatea biserici cate a demolat Ceausescu. Si nici satele românesti. […]
Dar, în ultimã instantã, in anii genocidului antiromanesc, Ceausescu era in conducerea PCR si a fost implicat direct in represiune. Ori ce vreti sa acreditati: ca in 1950 era criminal stalinist, iar in 1965 il apucase brusc umanitarismul? Haideti sa fim seriosi, d-le profesor ! […]
E dreptul dvs. sa aveti orice opinie, si va respect orice opinie. Personal insa, vreau sa va spun ca am oroare de amintirile sumbre ale acelor ani si de orice laude sau scuze care i se gãsesc lui Ceausescu. […]
În ceea ce-l priveste pe Ceausescu, pentru mine si romanii care au suferit atunci, ramane un diavol criminal care si-a meritat soarta.Pentru cã, în fond, de Craciunul lui 1989, a fost ucis în halul acela de nimeni altcineva decât de tovarasii sai din PCR. Cu acordul tovarãsilor de la Moscova. Dupa tipicul obicei al comunistilor de pretutindeni de a se elimina unii pe altii. E plinã istoria PCUS-ului, e plinã istoria partidelor comuniste europene si de pretutindeni de aceste procedee de exterminare a rivalilor interni.
Si apoi, Ceausescu nici macar nu credea in Dumnezeu. Asa ca, pentru el, precum si pentru cei care l-au omorat, ori Craciun, ori nu, tot aia era.
Si este si acum. Caci la conducerea structurilor din România sunt aceiasi oameni. Ei sau urmasii lor.
Publicat de Unknown la 11:02
Etichete: comunisti, Ion Coja, legionari, manastirea Petru Voda, Nicolae Ceausescu, parintele Iustin, PCR, Petre Tutea
*
Dl Claudiu Târziu se pare că este cel care a băgat pe Wikipedia informația că am fost demnitar comunist, secretar PCR pe Universitatea București. I-am cerut și lui, și dlui Florin Dobrescu, să intervină la redacția Wikipedia să scoată această informație din fișa mea, nu corespunde realității. N-am avut asemenea funcție, nu mă calificam. Dar trebuie spus că profesorii de la Universitatea București care au ocupat această funcție politică au onorat-o, după câte știu eu. Deci nu consider că această informație, chiar greșită fiind, m-ar ofensa sau denigra în vreun fel. Oricum, este regretabil și greu de înțeles de ce doi tineri cu apucături de naționaliști, Claudiu Târziu și Florin Dobrescu, erau deranjați de candidatura mea la preșidenția României. Erau așa de mulțumiți de persoana pe care candidatura mea o contesta? Nu mă calificam pentru asemenea candidatură?!
Textul a fost scris imediat după ce eu, la 15 august 2009, la Petru Vodă, mergând după binecuvîntarea părintelui stareț, am fost pus de acesta să vorbesc despre Fecioara Maria, prăznuită în acel moment. O însărcinare care m-a luat prin surprindere cu totul, dar de care m-am achitat mai mult decât onorabil.
În predica mea l-am pomenit și pe Ceaușescu. M-a întrebat și părintele Justin de ce am făcut-o. I-am răspuns cam așa: „Părinte, Nicolae Ceaușescu este singura persoană a cărui moarte am dorit-o la un moment dat, ba chiar am decis să acționez în scopul uciderii sale! Mă simt vinovat față de el, mai ales după ce s-a sfârșit așa cum s-a sfârșit! În decembrie 1989 nu i-am dorit nicicum moartea!” A urmat apoi o discuție despre modelul de acțiune al nicadorilor! Cât a fost de eficient la vremea sa! Într-un fel, pe la mijlocul anilor 1970, gândisem cu sinceritate să le repet gestul! Dar ulterior mi-am dat seama mai întâi că mare lucru nu se va întâmpla dacă reușeam să-mi duc până la capăt intenția, riscul era să ajungă în locul lui în fruntea țării nevastă-sa sau alt tovarăș cu nimic mai breaz. A contat și dificultățile tehnice pe care nu mi-era ușor să le depășesc. Locuiam la acea dată pe Ana Ipătescu și mașina lui Ceaușescu trecea des prin fața blocului. Așa mi-a venit ideea. După 1990 am aflat că traseul lui Ceaușescu nu era prin fața blocului în care locuiam, la nr 11 bis.
La data aceea, în 2009, părerea mea despre Nicolae Ceaușescu era mult diferită de cea pe care o avusesem în 1977. Iar în momentul de față, din ce știu și cred despre Ceaușescu, nu regret că l-am pomenit în altar cu cuvinte de prețuire.
Bunăoară nu se confirmă că are pe conștiință moartea cuiva, a unor țărani care s-au opus colectivizării. După 199o nu a apărut nimeni să reclame că o rudă a sa a fost ucisă sau maltratată din ordinul lui Ceaușescu. Mai mult, după 1990 am aflat despre simpatia sa pentru legionari. Bunăoară Constantin Mitea, unul dintre consilierii săi cei mai apropiați, a fost în Frățiile de Cruce. Iar atunci când Postelnicu a descoperit asta și a venit să-l reclame la Ceaușescu, acesta l-a dat afară din birou pe ministrul de interne și șef al Securității care era la acea dată Postelnicu. Informația o am de la Dumitru Avram…
Se pare că fratele său cel mai mare a purtat cămașa verde, informație pe care o am de la un nativ din Scornicești. Iar un general de securitate mi-a spus că după știința sa Elena Ceaușescu ar fi avut în acest sens unele documente cu care l-ar fi șantajat pe soțul ei. Cert este că atunci când episcopul Valerian Trifa a fost nevoit să plece din America, învinuit că și-a ascuns apartenența la Mișcarea Legionară, i s-a făcut oferta de a se retrage în România. A preferat Portugalia, în 1984, iar în 1987 a murit! Este sigur că oferta s-a făcut cu acordul lui Ceaușescu, dacă nu cumva la inițiativa acestuia. Tot după 1990 am aflat despre relația sa cu biserica, o relație care corectează imaginea lui Ceaușescu ateu și prigonitor al Bisericii.
În general părerea mea despre ce se întâmpla cu adevărat în România s-a schimbat mult după ce am avut ocazia în 1984 să merg prima oară în Occident și să văd cum funcționau acolo lucrurile.
I-am reproșat lui Ceaușescu un singur lucru, faptul că, cu știința sa sau la ordinul său, a fost lichidat într-un accident simulat Constantin Dobre, liderul minerilor din Lupeni. Asta m-a împiedicat să rostesc vreodată sau să scriu vreun text de laudă la adresa lui Ceaușescu înainte de 1990. Iar după 22 decembrie ne-am pomenit la TV cu Constantin Dobre viu și nevătămat! În discuțiile pe care le-am avut cu dizidentul Constantin Dobre am descoperit un om de mare caracter, care avea numai cuvinte de recunoștință pentru Ceaușescu. Mi-a mărturist că a avut discuții despre Ceaușescu cu un fost deținut politic care i-a deschis ochii asupra sensului politicii lui Ceaușescu. Îl mai citez o dată pe Petre Țuțea, cu declarația sa memorbilă din primăvara lui 1989: ”Îl bag în p… mă-sii cine îl mai înjură pe Nicolae Ceaușescu”. Sau declarația aceluiași într-o discuție cu Romulus Vulpescu, când l-a corectat: „Nu eu sunt românul cel mai naționalist. Mai naționalist decât mine este Nicolae Ceaușescu!”
Mi se face milă de cei care îl mai înjură pe Nicolae Ceaușescu. Sunt ori imbecili, ori sunt năimiți să facă asemenea declarații care justifică crima oribilă săvârșită în ziua de Crăciun 1989, Românii nu au vrut asasinarea lui Ceaușescu. Pe străzile Bucureștiului s-au auzit „Ceaușescu judecat pentru sângele vărsat!”
Am avut totdeauna o relație bună cu foștii deținuți politici: Majoritatea erau de un leat cu taică-meu, pe care l-am pierdut prea devreme, în 1966. Înainte de 1990 cu Simion Ghinea, Petre Țuțea, Marcel Petrișor, Nicolae Cojocaru, Carandino, Antonaru. După 1990 m-am apropiat și de Mircea Nicolau, Gheorghe Jijie, Ion Ogăranu și alții. Am participat la întrunirile lor, la încercările de a se implica în viața politică. În 1993 am făcut propunerea ca foștii deținuți politici din România să primească premiul Nobel pentru Pace, propunere care a fost inclusă de comitetul de la Oslo în selecția finală. S-a produs intervenția unor grupuri de evrei, în frunte cu Maximilian Katz, care au scris comitetului că mai toți deținuții politici din România au fost legionari șamd…
Subiectul Ceaușescu este foarte vast. Trebuie înțeles că Ceaușescu nu a controlat tot ce se întâmpla în România. A existat un vast și subtil sabotaj, patronat de Securitate, care s-a aflat în fruntea complotului criminal din decembrie. Trebuie să-i recunoaștem meritele istorice ale lui Nicolae Ceaușescu. Dar și greșelile. Din păcate, cei care-l înjură îi aduc acuzații prostești, cum face Florin Dobrescu. Greșelile lui Ceaușescu sunt altele. Nu le-am înțeles nici eu decât târziu. Las pentru altădat acest subiect! Deci voi dezvolta cât de curând acest subiect: Cu ce a greșit Nicolae Ceaușescu?
Ion Coja
Corvin Lupu
August 22, 2023 at 8:51 am
Comentariu referitor la :
Scrisoare deschisă a profesorului universitar general bg. SRI (ret) Cristian Troncotă – Incorect Politic
https://www.incorectpolitic.com/scrisoare-deschisa-a-profesorului-universitar-general-bg-sri-cristian-troncota/?unapproved=67721&moderation-hash=262c39b3d874731186808d359a3823a8#comment-67721
Nu cumva cetățeanul evreu
Andrei Ursu, reîntors în
România după ce emigrase, a
primit ordin de la poliția
politică represivă evreiască din
România să-l atace pe
profesorul Cristian Troncotă
pentru faptul că a publicat
articolul „Abuzuri și crime ale
evreilor împotriva
românilor”??? Nu
cumva mincinosul dovedit
Andrei Ursu, inginer care
a scris o carte jalnică și plină de
falsuri în domeniul istoriei,
este cel scos la rampă
împotriva lui Cristian
Troncotă. M-am confruntat și
eu cu mai multe situații de
acest fel, după ce am demontat
minciuni evreiești (mai corect
din punct de vedere lingvistic:
„jidănești”) grosolane, cu
ajutorul cărora românii erau
acuzați de genocid.
Incorect Politic
August 22, 2023
Scrisoare deschisă a profesorului universitar general bg. SRI (ret) Cristian Troncotă
RĂSPUNS UNOR INSOLENȚE ANTISECURISTICE
În ziua de 29 iulie 2023, ora 13:32 „Ziare.com” a publicat sub semnătura Alina Tudor un text din care rezultă o serie de acuzații publice făcute de Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, decedat la 17 noiembrie 1985la Penitenciarul Jilava, în urma unei intervenții chirurgicale eșuate. Printre cei vizați apare și numele meu. Iată textul:
Andrei Ursu, după ce torționarii tatălui său au fost achitați: “Acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat”
Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, continuă să lupte pentru a-i face dreptate tatălui ucis de Securitatea comunistă. Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, susţine că a fost în audienţă la fostul director al SRI, Eduard Hellvig, pentru a-i cere o anchetă internă cu privire la angajaţii SRI care au falsificat dosarul tatălui său deschis de Securitate în 1984.
Răspunsul primit?”Facem şi dregem. N-a făcut nimic niciodată”, a explicat Andrei Ursu la Prima TV. Totodată, Andrei Ursu l-a acuzat pe Cristian Troncotă, fost decan în cadrul Academiei SRI, că ”are semnătura pe dosarul falsificat” al tatălui său.
Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, a fost întrebat în emisiunea Insider politic, difuzată sâmbătă la Prima TV, dacă e de părere că SRI s-a eliberat de moştenirea fostei Securităţi, aşa cum a precizat Eduard Hellvig în momentul demisiei din fruntea instituţiei.
„Trebuie să o spun pe şleau: nu s-a eliberat. Şi am date concrete în acest sens. A fost mai degrabă o poziţie mediatică, praf în ochi din partea fostului şef al SRI. L-am cunoscut, am fost în audienţă, i-am cerut inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca ”istoric” al serviciilor secrete, Cristian Troncotă.”, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte”, a spus Andrei Ursu la Prima TV.
https://ziare.com/andrei-ursu-proces-tortionari/andrei-ursu-tortionari-achitati-proces-gheorghe-ursu-eduard-hellvig-ancheta-sri-1817896
În ziua de 29 iulie 2023 Doamna Irina Dănilă, producător de emisiuni tv la Realitatea Plus mi-a solicitat un punct de vedere față de afirmațiile publice făcute la adresa mea de Andrei Ursu. Iată răspunsul:
Distinsă Doamnă Irina Dănilă,
În legătură cu solicitarea Dumneavoastră de a vă transmite un punct de vedere despre afirmațiile publice făcute de Andrei Ursu care mă vizează:
Cea mai mare aberație debitată este acuzația că s-ar fi falsificat dosarul lui Gheorghe Ursu de la Arhiva fostei Securități de către lucrătorii din sectorul respectiv, care după 1990 se aflau încadrați în structura SRI. Eu am prezentat detalii amănunțite despre Arhiva Securității, modul de lucru, fondurile care o compuneau, chiar și Instrucțiunile 001050/1977 privind funcționarea evidențelor de securitate în cele patru cărți pe care le-am publicat despre istoria instituției securității regimului comunist din România. Dar Andrei Ursu nu a citit, în schimb își dă aere de mare cunoscător. Dacă ar fi citit probabil ar fi înțeles că în acel sector activitatea se desfășura cu legile și normele de aplicare a legilor privind apărarea secretului de stat pe masă. În acel loc, ca peste tot în instituții similare, exista și există cea mai mare concentrare de informații și date secrete care trebuiau protejate. Orice fisură în sistemul de lucru cu acele documente însemna breșe de securitate națională, iar cei vinovați puteau fi condamnați de la 7 la 15 ani închisoare după cum prevedea Codul Penal din 1968. Chiar și un ordin de la superior care ar fi însemnat o cât de mică modificare a unui document însemna ordin nelegal, nu se executa și se raporta imediat la superiorul celui care a dat ordinul. Se putea ajunge chiar și la șeful statului. În plus de acest lucru, exista o structură de contrainformații militare care supraveghea activitatea din aceste sectoare sensibile unde se concentrau secrete de stat. Orice mică disfuncție sau vulnerabilitate era raportată direct la ministrul secretar de stat, adică șeful Departamentului Securității Statului. În cei 10 ani cât am lucrat la Arhivă, cinci ani înainte și următorii cinci după evenimentele din decembrie 1989, în activitatea profesională am obținut numai calificative de foarte bine, ceea ce înseamnă că m-am descurcat fără breșe și sancțiuni. Fără îndoială că presiunea psihologică și stresul acumulat au jucat un rol important în formarea ambiției mele profesionale de a nu greși. Dar Andrei Ursu, mare cunoscător în ale Securității, în realitate un habarnamist, nu cunoaște aceste lucruri pentru că nu are lectură istorică elaborată cu trudă de cei care s-au confruntat cu specificul acelui loc de muncă, la care se adaugă privațiunile serviciului militar.
Nu este semnătura mea pe dosarul lui Gheorghe Ursu. Este trecut numele meu, scris foarte citeț și cu pixul cu pasta roșie, pe adresa de restituire a dosarului de la organele judiciare. Scrisul aparține colonelului Ion Corondan, care atunci era șeful Diviziunii „F” informatică, în care se afla încadrat și biroul Arhivă din SRI. El a scris numele meu pentru ca dosarul restituit de organele judiciare să fie trimis la Arhivă, acolo unde Troncotă se ocupa de arhivarea dosarelor. Acest lucru l-am explicat în cele mai mici detalii procuraturii militare și cu documentele pe masă. Procuratura militară, la solicitarea directorului SRI, Eduard Hellvig, a deschis un dosar de cercetare „in rem”. Au fost audiați toți foștii lucrători din Arhivă. Rezultatul a fost neînceperea urmăririi penale pentru că s-a constatat cu probe evidente că activitatea s-a desfășura în mod legal. Am sugerat procurorilor militaristă facă o confruntare între dosarul de urmările informativă a lui Gheorghe Ursu, cu microfilmul de la sala de lectură și cu microfilmul din fondul de rezervă. Așa s-a constatat că nu se făcuse nici o intervenție. Dosarul a fost intact din momentul în care fusese arhivat și microfilmat, în 1987. Dar Andrei Ursu nu se împacă cu adevărul. El vrea ca enormitățile și acuzațiile sale nefondate să constituie argumentele pe care să se bazeze cererea ca statul român să-l despăgubească cu o sumă de câteva milioane de lei.
Rezultă de aici că nici afirmația ironică potrivit căreia Directorul SRI, i-ar fi promis că „facem, dregem”, iar în realitate nu a făcut nimic, nu stă în picioare. Domnia sa chiar a acționat și a canalizat cercetarea spre procuratura militară. Probabil că a fost bine sfătuit să evite o anchetă internă pentru a nu fi apoi acuzat că acoperă nereguli în manipularea documentelor secrete.
Domnul Hellvig are o altă problemă. Domnia sa s-ar fi exprimat public asupra faptului că nu a fost și nu va exista niciodată vreo compatibilitate între fosta Securitate și SRI. La acest capitol adevărul istoric îl contrazice. Nu numai prezența mea, 5 ani în Securitate și 21 de ani în SRI, este edificatoare, ci alte sute de colegi care după ce au fost verificați de procuratura militară în ianuarie-martie 1990, au primit aprobare de a fi încadrați în SRI. Deci au fost compatibili, adică nu făcuseră poliție politică represivă și nu participaseră la așa-zisa represiune din decembrie 1989. Mai mult, au existat compatibilități și în ceea ce privește structurile și acțiunile de fond ale Securității și SRI, în domenii precum, combaterea terorismului, contraspionajul, contra-sabotajul, combaterea crimei organizate transfrontaliere, contrainformații militare, filaj, arhivă, microfilmare, producția specială pentru tehnologii avansate,și multe altele. Acestea sunt compatibilități între toate instituțiile de intelligence și securitate din toată lumea și din toate timpurile moderne și post moderne. Din nefericire sunt și mulți, care nu cunosc aceste aspecte pentru că numi-au citit cărțile și nu consultă nici măcar literatura de specialitate foarte bogată din acest domeniu. Faptul că dl Hellvig provine din rândurile oamenilor politici nu-l scuză pentru această greșeală impardonabilă. A condus totuși o instituție de intelligence pentru securitate națională timp de mai bine de 8 ani.
Am 24 de volume publicate până în prezent ca singur autor și/sau în colaborare cu alți istorici și cercetători, unele dintre ele premiate. E normal ca Andrei Ursu să nu poată cuprinde un asemenea volum de literatură de specialitate despre serviciile secrete. Si tocmai pentru acest motiv ar trebui să vorbească despre mine cu mai mult respect. Eu nu l-am jignit niciodată, în schimb el mă face securist ceea ce pentru mine este o insultă, pentru că mă consider un „securist notoriu”. De ce acest lucru? Pentru că mă deosebesc total de foștii securiști: sunt singurul care am doctoratul în materie de servicii secrete de securitate, am fost decanul facultății de informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, am condus doctorate pe teme de intelligence de securitate, am predat și predau și acum la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cursuri de istoria serviciilor secrete și Studii de securitate. I-am explicat aceste lucruri lui Andrei Ursu chiar într-o emisiune in direct la Realitatea TV, dar văd că nu pricepe și continua să mă facă securist în loc să-mi spună că sunt unul dintre cei mai notorii. O percep ca pe o banalizare a activității mele profesionale. Eu personal mă mândresc cu faptul că am lucrat 26 de ani în sistemul de securitate al României și cu rezultate profesionale concrete apreciate de cei îndrituiți.
CNSAS nu a demonstrat nimic privind falsurile din dosarul lui Gheorghe Ursu. S-au făcut de tot râsul. Volumele din așa-zisa anexă a Dosarului de urmărire informativă a inginerului Gheorghe Ursu sunt în realitate mape de documentare care conțin tăieturi din ziare, xerocopii ale unor articole publicate în presa post decembristă, alte declarații ale unor martori obținute din dosare de cercetare penală ori din investigațiile unor jurnaliști etc. Deci nimic operativ sau secret. „Savanții” de la CNSAS, dacă ar fi studiat cu atenție adresa pe care se află numele meu și datele la care au fost elaborate materialele din mapa documentară ar fi ajuns la o concluzie adevărată. Desigur, pentru acest lucru mai exista o condiție, și anume ca cercetarea să se fi făcut de oameni profesioniști și animați de bune intenții. Dar se vede că nu a fost cazul. În cartea mea, Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România 1965-1989, ediția a II-a, publicată în 2014 am scris la un moment dat că CNSAS, prin jocurile politice pe care le face a început să semene cu poliția politică represivă. S-au supărat rău de tot pe mine. Peste câțiva ani, când a venit sentința definitivă în cazul lui Traian Băsescu, informatorul cu numele conspirativ „Petrov”, toată lumea s-a liniștit, iar eu am fost cel care am spus adevărul în legătură cu jocurile politice absolut grețoase ale CNSAS..
În ceea ce-l privește pe inginerul Gheorghe Ursu adevărul istoric este total diferit de ceea ce încearcă să se spună începând cu 1990 și până în prezent. În realitate,la ora actuală, doar fiul său, Andrei Ursu, a cam rămas singurul care mai rostogolește în spațiul public teza disidenței anticomuniste. Nu rezultă din nici un document că Gheorghe Ursu a fost un oponent al regimului. Nu a avut nici o apariție publică în care să conteste regimul comunist. Că aducea unele critici strict profesionale pe care le consemna în Jurnalul său este cu totul altceva. Dimpotrivă,se vehiculează în mass-media o serie de documente care vin să demonstreze următoarea teză. O redau pe scurt, se poate face o dezbatere mai largă pe această temă și cu documentele pe masă. Inginerul Gheorghe Ursu, un profesionist de succes în domeniul proiectelor din construcțiile fundamentale(uzine, fabrici, spitale, stațiuni de odihnă la Marea Neagră etc.), a fost un „honorable citoyen”, cum spun francezii, adică un patriot adevărat, folosit ca persoană de încredere în misiuni pe plan extern: „contacte ” cu emisari ai Mossadului și/sau cu persoanele lor de încredere, care instrumentau problema așa-zisului holocaust din Basarabia. Refuzul lui de a semna niște declarații false în legătură cu aceste teme, dar mai ales consemnarea lor în Jurnalul său l-au dus la moarte. Securitatea în loc să-l apere, l-au trădat/abandonat, adică l-au lăsat ca pe un miel când îl duce la tăiere. Gheorghe Ursu a vizitat Franța, Spania, Italia, Elveția, Olanda și alte țari, unde se întâlnea cu români-evrei din emigrație. Toate deplasările sunt consemnate în evidentele de pașapoarte care se păstrau tot la Arhiva Securității. Bunicii săi, din partea mamei împreună cu alți zece membri ai familiei au fost deportați la Auschwitz. Majoritatea au decedat. „Holocaustologii” Mossadului l-au cultivat în scopul de a obține niște declarații, evident contrafăcute despre ororile holocaustului din Basarabia. Andrei Ursu cunoaște aceste informații dovedite documentar, i s-au prezentat într-o amplă scrisoare, dar la care nu a răspuns. De aici se trage concluzia că pe Andrei Ursu nu-l interesează absolut deloc adevărul ci să obțină niște despăgubiri din partea statului român. S-a urcat pe cadavrul tatălui său și îi place să fie în atenția mass-mediei, ceea ce nu este un lucru nici corect nici moral.
Cu stimă
Cristian Troncotă
31 iulie 2023, Șelimbăr
Pe Andrei Ursu îl informez că cercetarea istorică privind evenimentele din decembrie 1989, a ajuns în ultimii ani la o serie de evaluări total diferite decât insolențele anti-securistice cu care eram obișnuiți în discursurile post decembriste. Cea mai importantă se referă la neimplicarea Securității în acțiunile represive. În stenograma ședinței Consiliului Politic Executiv al CC PCR din 17 decembrie 1989, Ceaușescu îl acuză pe generalul Iulian Vlad că nu a respectat ordinal ca trupele FOI (Formațiuni de Ordine Interioară) să utilizeze muniție de război. Șeful Securității scosese în dispozitiv la Timișoara trupele Ministerului de Interne dotate cu cartușe de manevră. Acest aspect a fost relatat de Iulian Vlad în toate interogatoriile din perioada celor trei procese intentate. Nici procurorii militari și nici judecătorii nu l-au contestat, ceea ce înseamnă că declarațiile au fost considerate corecte.
Un alt aspect. La un congres de istorie de la Berlin, din 2019, care avea printre temele dezbătute și consecințele Războiului Rece s-a menționat că în decembrie 1989, în România, Securitatea și-ar fi negociat rămânerea la putere, ceea ce înseamnă că într-adevăr se poate vorbi despre o continuitate între Securitate și noul SRI, evident pe un alt sistem legislativ, tehnico-metodologic și penal specific statelor democratice. La fel s-a întâmplat și în celelalte foste țări socialiste din Tratatul de la Varșovia (Bulgaria, Polonia, R.D. Germană, Ungaria)
În „Jurnalul de la Jilava”, publicat de „Evenimentul istoric”, se atestă că generalul Iulian Vlad a declarat unei delegații de Cruce Roșie Internațională că nu poate răspunde în acel moment (mai erau două zile și începea procesul său în care era acuzat de genocid) la întrebările formulate, dar îi ruga să rețină următorul aspect: „Eu și instituția pe care am condus-o am sprijinit căderea de la putere a lui Ceaușescu”. La un simpozion pe teme istorice la Galați, în 2007, ultimul șef al Departamentului Securității Statului, fiind întrebat ce a fost în decembrie 1989, a răspuns în fața unei asistențe în care predominau istoricii (cercetători și universitari): „A fost o lovitură de palat cu ajutorul Securității‟. Acest aspect a fost recunoscut și bine documentat de organele de cercetare penală, fapt pentru care s-a renunțat la acuzația de genocid, pe motiv că această infracțiune nu a existat în decembrie 1989. În timp ce era deținut la închisoarea Jilava, Iulian Vlad a fost dus, la Săftica, la o întrevedere cu șeful Securității chineze care venise în vizită în România. Imediat după ce s-a eliberat, același Iulian Vlad a făcut o călătorie în China, de unde s-a întors, după propriile mărturisiri „cu informații care au interes SRI și SIE”.
Prin urmare, toate acele teze anti-securistice rostogolite cu ură și încrâncenare precum „securiști-teroriști‟, „călăii Securității‟, „securiștii au otrăvit apa potabilă‟, „securiștii au aruncat în aer depozite le sânge de la Spitalul Municipal‟, „securiștii trag în salvările cu care sunt transportați răniții”, „teroriști-antiteroriști e totuna‟, „securiștii au mâinile pline de sânge”, „poliția secretă îi împușcă pe șoferii camioanelor care transportă cadavrele” și multe alte aberații de acest gen care ni se par astăzi de o stupizenie și de un ridicol absolut.
Dar ceea ce este și mai grav, că în fața evidențelor încă mai sunt unii care continuă să rostogolească în mass-media astfel de aberații. Din punctul meu de vedere cred că deja s-a instalat o boală psihică, pe care aș denumi-o „sindromul anti-securismului‟. Credeam cu naivitate că adevărul istoric îi poate vindeca. Constat cu amărăciune că m-am înșelat. Iar acest lucru se întâmplă într-un context politic intern și mai ales internațional în care este nevoie, poate mai mult decât oricând, de securitate, noțiune ce trebuie percepută ca sistem legislativ, instituțional și procedural care are la bază principiul titulescian al „securității colective”, sau al „securității comune prin cooperare” (NATO și UE). Ori, anti-securismul a inoculat în mentalul românilor idea că prin securitate se înțelege o instituție ticăloasă a regimului comunist. O gravă confuzie care poate avea consecințe ireparabile.
Fără o concepție clară despre nevoia de securitate statul se poate dezintegra. Prin urmare, perceperea greșită a noțiunii de securitate înseamnă la ora actuală cel mai mare risc/pericol de securitate națională, alături, bine înțeles de ceea ce numim ca fenomen „brain drain” (exodul creierelor). Iar acesta din urmă se datorează la rândul lui de faptul că mai ales tinerii se simt total neprotejați și fără viitor în țara în care s-au născut și în care nu au viitor. O spun și o susțin cu toată responsabilitatea.
Toate aceste aspecte au fost prezentate pe larg în ultima mea carte publicată „Securitatea noastră cea de toate zilele”, Editura Polirom, București, 2021, care este de fapt un dialog prelungit cu Flori Bălănescu, cercetătoare la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, instituție aflată sub conducerea Academiei Române.
Cristian Troncotă
Șelimbăr 19-21 august 2023
https://www.incorectpolitic.com/scrisoare-deschisa-a-profesorului-universitar-general-bg-sri-cristian-troncota/?unapproved=67721&moderation-hash=262c39b3d874731186808d359a3823a8#comment-67721
De acord cu dvs