Tăblița rotundă de la Tărtăria – prima carte de identitate (cunoscută) din istoria omenirii Dr. Mircea Ţicleanu & Alexandru Ţicleanu, Institutul Geologic al României 17 Septembrie 2023 Tartaria 2023

Lucrarea are în vedere o încercare de descifrare a conţinutului tăbliţei rotunde de la Tărtăria, privită ca posibilă „carte de identitate” veche de peste 7.000 de ani. Împărţirea în patru sectoare distincte reflectă transmiterea a patru mesaje complet distincte care îl au în vedere pe posesorul acestei „tăbliţe de identitate” ce pare a fi un vânător regal. Acestea pot reda pe rând numele posesorului (iniţiale, prin litere), anul naşterii, îndeletnicirea şi slujba pentru care era primit în interiorul unei cetăţi din acea zonă. Acest punct de vedere obligă la admiterea faptului că la acea vreme era deja în uz folosirea unui alfabet propriu-zis (pentru prima dată în lume), redarea grafică a unor numere mai mari de o mie cu o formulă numer
Mesaje primite

Tăblița rotundă de la Tărtăria – prima carte de identitate (cunoscută) din istoria omenirii
Dr. Mircea Ţicleanu & Alexandru Ţicleanu, Institutul Geologic al României 17 Septembrie 2023
Tartaria 2023

Lucrarea are în vedere o încercare de descifrare a conţinutului tăbliţei rotunde de la Tărtăria, privită ca posibilă „carte de identitate” veche de peste 7.000 de ani. Împărţirea în patru sectoare distincte reflectă transmiterea a patru mesaje complet distincte care îl au în vedere pe posesorul acestei „tăbliţe de identitate” ce pare a fi un vânător regal. Acestea pot reda pe rând numele posesorului (iniţiale, prin litere), anul naşterii, îndeletnicirea şi slujba pentru care era primit în interiorul unei cetăţi din acea zonă. Acest punct de vedere obligă la admiterea faptului că la acea vreme era deja în uz folosirea unui alfabet propriu-zis (pentru prima dată în lume), redarea grafică a unor numere mai mari de o mie cu o formulă numerică identică cu cea folosită pe larg în prezent, cu utilizarea în premieră a cifrei zero, dar prin asociere cu un sistem de redare a numerelor prin segmente de diferite mărimi şi cu diferite poziţii, pentru numerele mai mici de o mie. În plus se ţinea evidenţa strictă a trecerii anilor în raport cu un reper temporal ce pare să fie mai vechi cu 2.200 de ani faţă de momentul desenării tăbliţei. Alte semne ale acesteia privesc se pare vârsta posesorului şi posibilul emitent, poate un lăcaş de cult din interiorul cetăţii respective.

Introducere

Tăbliţa rotundă de la Tărtătia a fost descoperită alături de alte două tăbliţe similare, dreptunghiulare, în anul 1961 în urma unor săpături arheologice sistematice efectuate în zona localităţii Tărtăria (judeţul Alba) de către arheologul clujean Nicolae Vlassa născut la Iernut, Mureş, în anul 1934. Acesta a apreciat la timpul său că pe tăbliţe s-au păstrat urmele unei foarte vechi scrieri. Două dintre aceste tăbliţe, cea rotundă (sau „circulară” cum mai este numită) şi una dreptunghiulară, sunt găurite şi sunt împărţite în sectoare distincte ce conţin diferite semne grafice foarte variate. Din acest motiv este de presupus că acestea erau purtate de către posesorii lor atârnate la gât ca nişte amulete. A treia tăbliţă, dreptunghiulară, nu mai este găurită şi are pe ea nişte desene relativ clare: un ţap (cu coarne) în partea dreaptă, o plantă (un arbore stilizat) la mijloc şi se pare o capră ridicată pe picioarele din spate spre un arbore pentru a mânca frunze. Tabliţa rotundă este cea mai mare având un diametru de 7 cm.

Primele publicaţii semnate de N. Vlassa privitor la acest subiect apar în ţară în anul 1962 (Studia UBB, Dacia). Sunt avute în vedere asemănări cu scrierile sumeriene, iar perioada de timp avută în vedere de arheologul clujean este 2.700 – 2.400 î.H. În anul următor (1963) Milojcic Vl. publică în Germania lucrarea cu titlul „Die Tontafeln von Tartaria (Siebenbürgen) und die Absolute Chronologie des mitteleuropäischen Neolithikum”. Vlassa va reveni în 1965, dar la nivel internaţional de această dată (Atti UISPP, Roma).

În 1965 Adam Falkenstein încearcă o opinie personală asupra acestor tăbliţe de lut inscripţionate în lucrarea sa “Zu den Tontafeln aus Tartaria”, considerând că este vorba despre o scriere apărută sub directa influenţă a civilizaţiei sumeriene.

Janos Harmatta, în 1966, la Budapesta, prezenta o variantă de traducere a tăblițelor considerând că este vorba de simple documente contabile ale unui negustor (la C. Bârsan), respectiv „o donație către un loc sacru” (la Iordache Moldoveanu).

Pe la 1968 Sinclair Hood (în lucrarea sa „The Tartaria Tablets”) s-a grăbit să le aprecieze ca fiind nişte simple imitaţii după modelele unei civilizaţii superioare şi avea în vedere chiar importarea lor din zona geografică a civilizaţiei sumeriene. Mai precis făcea trimitere la scrierea elamită a Sumerului. Referiri la acest subiect apar apoi la Makkay J. (1969 – The Late Neolithic Tordos Group of Sings) şi la Winn Sham M. M. (1973 – The Sings of the Vinča Culture şi 1981 – Pre-writing in Southeast Europe: The Sign System of the Vinča culture), dar şi lucrările lui Vlassa din anul 1976 care tratau problematica Neoliticului transilvan

Între timp s-a văzut însă că aceste tăbliţe pot fi cu peste o mie de ani mai vechi decât primele inscripţionări de acest fel din zona Mesopotamiei. Acest fapt a fost pus în discuţie de către Vladimir I. Georgiev (în 1971) și de către Boris Petrov (1975, Moscova, Tainele Veacurilor) care vorbea în acest sens despre „cea mai veche scriere din istoria omenirii”. Tot din anul 1975 datează şi părerea lui A. R. Schiller (arheolog american) care aprecia că este vorba despre un scris care a apărut aici cu mult timp înainte de Sumer.

În anul 1976 Iosif Constantin Drăgan a publicat în „Noi Tracii” articolul lui Boris Petrov din anul anterior (1975) sub titlul „Cuvintele vii ale Tărtăriei” (tradus de Lidia Lovendal-Papae).

Subiectul tăbliţelor a mai fost tratat de către Makkay J. (1984 – Early Stamp in South-East Europe, Budapesta) şi de către Masson E. (1984 – L’écriture dans les civilisations danubiennes néolithiques, Berlin & New York).

În 1990 germanul H. Haarmann (Writing from Old Europe) vorbea despre cea mai veche scriere din întreaga lume şi aprecia Civilizaţia Danubiană ca fiind prima mare civilizaţie a omenirii. Paul Tonciulescu scria în anul 1994 lucrarea „De la Tărtăria la Ţara Luanei” în care dădea şi o „citire” a tăbliţei rotunde în care ar fi vorba despre sacrificarea şi arderea unui sacerdot.

Din anul 1990 şi alţi cercetători români abordează cu destul curaj problematica tăbliţelor: Paul I. (1990, 1995), Maxim Z. (1997), Iordache Moldoveanu (1999), Lazarovici Gh., Drașovean Fl., Maxim Z. (2000), Bârsan C. (2013), Olenici D. (2017).

Marco Merlini (2004) îşi punea în tot acest context întrebarea foarte legitimă: „Scrittura e nata in Europa?” care sună evident ca o întrebare retorică. Urmează câteva lucrări scrise în colaborare de Lazarovici şi Merlini: „New archeological data referring to Tărtăria tablets” (Lazarovici Gh., Merlini Marco, Ljubljana – 2005), „Settling discovery circumstances, dating and utilization of the Tărtăria Tablets” (Merlini M., Lazarovici Gh., Sabin L. A. – 2008) şi „Tărtăria and the Sacred Tablets” (Lazarovici Gh., Lazarovici C. M., Merlini M. – 2011, Cluj Napoca). Acestora le urmează în 2016 Sabin L. A. cu „Tărtăria rediviva” şi László A. Cu lucrarea „Cui Bono? Thoughts about a “Reconsideration” of the Tărtăria Tablets” (Dacia, Nouvelle série, LX). In fine, în 2017 Olenici D. propunea, la Timişoara, o citire în cheie astronomică a Tăbliţelor de la Tărtăria.

Descifrarea semnelor grafice ale tăbliţei rotunde de la Tărtăria

Interpretarea semnelor de pe tăbliţe a acoperit un câmp foarte larg ce a cuprins idei ce plecau de la simple mâzgălituri lipsite de orice semnificaţie până la variante aparent coerente ce aveau în vedere date ştiinţifice legate de un anumit domeniu sau cuprinzând scrieri secrete şi sacre.

Din punctul nostru de vedere tăbliţa rotundă avea un rol practic fiind foarte utilă la nivelul societăţii umane a acelor timpuri şi locuri. Datorită poziţei pe care o avea gaura de petrecere a şnurului cu care se atârna de gât nu poate fi admisă o altă variantă de orientare a acesteia pentru citire decât cea sub care este desenată sau prezentată în mod curent.

Tăbliţa rotundă de la Tărtăria era, la timpul ei, o „carte de identitate” care era purtată, în anumite momente, atârnată de gât. Gaura tăbliţei, plasată ideal ca poziţie, permitea trecerea unui şnur sau a unei cureluşe din piele care se punea apoi în jurul gâtului. Purtătorul ei pare să fi fost un vânător împărătesc sau regal care a primit această „tăbliţă de identitate” la vârsta de 21 de ani. Pe tăbliţă sunt notate numele şi prenumele (doar iniţialele, cu majuscule, redate prin literele H şi D (sau P)), anul naşterii (raportat la un vechi reper temporal), îndeletnicirea (vânător) şi slujba pentru care era acceptat (aducător de ofrande vânate pentru un lăcaş de cult). În plus pe tăbliţă mai era gravat şi emitentul, probabil un simbol al cetăţii în care se afla templul. Cu această „tablă de identitate” vânătorul nostru putea intra în cetate cu vânatul ori de câte ori era necesar şi era verificat de slujbaşii împărăteşti sau regali la una dintre porţile cetăţii. Care cetate se afla cel mai probabil pe actuala poziţie a oraşului transilvan Alba Iulia, zonă cu aşezări preistorice care coboară în timp până prin mileniul al V-lea înainte de Hristos.

Tăbliţa, cu un diametru de 7 cm, era împărţită în 4 (patru) sectoare distincte prin două linii perpendiculare una pe alta. Citirea se făcea de la stânga spre dreapta începând cu sectorul din stânga sus. Acesta conţine iniţialele numelui, respectiv literele H (într-o variantă apropiată de litera H din alfabetul fenician) şi D sau P, litere regăsite în alfabetul zis „latin”. În al doilea sector se află inscripţionat anul naşterii în raport cu un vechi reper temporal pe care locuitorii cetăţii îl aveau în vedere. Anul naşterii era redat cu ajutorul unei formule complicate alcătuită din două moduri de notare diferite. Formula numerică de bază este de forma „DDOO” (DDoo) care poate reprezenta un număr mai mare de o mie, de tipul 2200 al zilelor noastre. Litera D avea probabil valoarea numerică „2”, iar după cele două litere D urmează două litere „O” (o) care au valoarea cifrei zero. Legat de al doilea D se află o linie orizontală lungă tăiată de alte linii mai scurte, dispuse oblic. Rezultă că la cele două sute se adaugă un alt număr, mai mic de o sută, probabil 50 (linia orizontală lungă) dar şi alte numere (liniile scurte oblice) a căror valoare temporală este probabil de 5 ani. Prin însumare obţinem numărul posibil 2.255 compus din 2.200 plus 50 plus 5. Dacă avem în vedere vârsta minimă avansată, indirect, pentru tăbliţele de la Tărtăria, şi anume aproximatv 5.300 de ani î. H., ar rezulta că anul de referinţă pentru cei din cetate era plasat temporal undeva în jurul anului 7.555 î. H. Deci rezultă că după Potopul cel mare care a lovit în special în mod deosebit arealul panonic în jurul datei de 9.540 î. H. şi care a dat cu totul peste cap lumea veche, respectiv lumea Atlantidei, a avut loc o reîntemeiere a lumii care îşi fixa un nou reper temporal de referinţă pentru numărarea anilor. Prin urmare în raport cu acest reper temporal numărau anii şi locuitorii cetăţii aflate în apropierea locului în care au fost descoperite cele 3 tăbliţe de la Tărtăria. Nu putem lua aici în considerare un alt început de lume, respectiv 5.508 î. H. (anii de la Facerea lumii) pentru că în acest caz am obţine pentru tăbliţe o vârstă în jurul valorii de 3.253 de ani î.H. care este cu mult diferită faţă de datarea avansată de germanul Harold Haarman. Dar această variantă nu trebuie să fie exclusă cu totul.

În cel de al treilea sector (stânga jos) este redat un arc cu o săgeată şi două vârfuri de săgeată în zbor. Sub simbolul săgeţilor se află inscripţionată vârsta la care vânătorul nostru a primit „cartea de identitate”, respectiv 21 de ani. Cele două linii orizontale scurte ar putea avea valoarea de 10 ani fiecare, iar linia verticală dreaptă ar simboliza un an.

În ultimul sector al tăbliţei (dreapta jos) este desenat un simbol al unei mese de ofrande pe care se află şi trei lumânări înalte. Este deci masa din lăcaşul de cult pe care se depuneau ofrandele aduse de vânător şi pentru care era acceptat ca vânător împărătesc sau regal. Tot în acest sector mai apare un simbol aparte care poate desemna emitentul tăbliţei, templul respectivei cetăţi sau poate chiar simbolul cetăţii respective.

Tonciulescu (1994) a susţinut descifrarea tăbliţei rotunde avînd în vedere faptul că semnele de pe aceasta corespund unor silabe anume (4. NUN. KA. ȘA. UGULA. PI. IDIM. KARA. I). În acest fel obţinea un mic text care apoi era interpretat într-o manieră aparent coerentă, care l-a condus la ideea că era vorba despre un ritual în urma căruia un anume sacerdot era ucis şi apoi ars: (De către cele) patru conducătoare, pentru chipul zeului Șaue, cel mai în vârstă (conducătorul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem), (în virtutea) adâncei înțelepciuni, a fost ars unul. Evident Tonciulescu preia de fapt variantele de citire silabară a autorilor ruși: NUN. KA. S. UGULA. PL. IDIM. KARA. I, respectiv NUN KA SA UGULA PA IDIM KA RAI, ultima cu o traducere foarte tentantă (Nobilul care știe tainele va merge în Rai)

Citirea eronată a lui Iordache Moldoveanu (1999). În cartea sa „Dacii vorbesc” acest autor a propus o citire din colțul dreapta sus al plăcuței rotunde și de la dreapta la stânga. Textul său este următorul: „Bazileul” a înfrânt însulițând cinci dușmani, a cuprins trei tărișoare ale lor și a încercuit-o pe a patra (dreapta sus). Bătrân fiind a întărit statul (cetatea sa) (stânga sus). Merge la „marele preot” Zamos; fiind „întristat de secetele”, calamitățile, abătute asupra poporului său și cere să fie „trimis sol” la Zeul Suprem (stânga jos). Un junc bos, bovis este sacrificat „jertfă mult” plăcută de Jupiter Dazio. Un mare rug s-a înălțat pentru arderea solului (dreapta jos). Mai pe scurt: „Regele a învins 5 dușmani, a cuprins 3 țări și a încercuit încă una. Fiind bătrân și-a întărit cetatea. A mers (apoi) la marele preot întristat de secetele prelungite și a cerut să fie trimis sol la zeul suprem. Un rug s-a ridicat pentru arderea sa ca sol și un juncan a fost sacrificat zeului”. Această citire eronată pleacă de la desenul neclar al tăbliței rotunde pe care l-a avut în vedere acest autor. În acest fel numărul 55 din sectorul dreapta sus (un segment orizontal lung tăiat de cinci segmente scurte cvasiverticale) a fost considerat un simbol al unui bazileu care a învins 5 dușmani. În realitate linia lungă orizontală nu este o suliță (simbol regal) și nu are un capăt la dreapta așa cum figurează la Iordache Moldoveanu. Apoi numeralul 21 din sectorul stânga jos (două segmente orizontale scurte tăiate de un segment vertical scurt) este văzut cu totul diferit și este luat drept un simbol al zeului suprem. În plus interpretarea dată de Iordache Moldoveanu nu are deloc în vedere rolul de carte de indentitate jucat de tăblița rotundă și acesta se întreabă dacă nu cumva gaura acesteia nu ar semnifica cumva Steaua Polară (?), deși observă corect că această gaură se află deasupra centrului tăbliței.

La nivelul anului 2000 Dan Brăneanu vorbea de un complex magico-ritual la Tărtăria și vedea pe tăblița rotundă prezența cifrei 6 dată de segmentele inegale din sectorul dreapta sus, cifră care ar putea avea o semnificație ocultă (în fapt semnele repective corespunzând numărului 55 dat de suma 50 plus 5). După același autor tăblița cu „doi țapi” ar putea „reprezenta simbolul astrologic al Capricornului”.

Lazarovici şi Merlini priveau cele trei tăbliţe ca fiind un inventar cultic al unei preotese. Tăbliţa rotundă ar cuprinde în acest context în partea sa superioară o scriere secretă. Suma 5 + 1 a câmpului din dreapta sus ar fi corespunzătoare ciclului zilelor obişnuite ale săptămânii, tăbliţa mai având şi semne care ar fi legate de calendarul Lunii, dar poate asociat unor ciclicităţi specifice oamenilor, evident biologice.

În anul 2013 C. Bârsan (Istorie furată, cap. Povestea scrisului) considera că tăblița rotundă reprezintă un calendar anual al activităților de sezon. Iarna ar fi ilustrată prin semne specifice în sectorul stânga sus, urmată de primăvară (dreapta sus), vară (stânga jos) și toamnă (dreapta jos). În sectorul din stânga jos vede un arc bun pentru vânatoare (așa cum vom vedea și noi mai târziu, dar din altă perspectivă), însă vârfurile de săgeată sunt privite ca păsări în zbor. Dar acest autor privește foarte realist celelalte tăblițe de la Tartăria în care vede un „certificat de producător” (tăblița dreptunghiulară cu gaură) și echivalentul unei monede de schimb (plăcuța dreprunghiulară pe care este figurat un țap).

Interpretarea astronomică (Olenici, 2017) a tăbliţei „circulare” are în vedere în cadranul din dreapta sus creşterea Lunii de la faza de Lună Nouă (DDOO) şi zilele săptămânii (şase zile lucrătoare – liniile cvasiverticale – şi duminica, redată prin linia orizontală lungă). Din cadranul stânga sus s-ar putea reţine semnul ce seamană cu o scăriţă şi care între ideogramele chineze ar fi semnul distinctiv pentru Soare, Lună şi duminică. În cadranul din stânga jos arcul ar reprezenta Luna în Ultimul Pătrar plus o rază, iar semnul redat prin două segmente orizontale şi unul vertical ar fi legat tot de fazele Lunii în Primul şi Ultimul Pătrar. În fine, în cadranul din dreapta jos, am avea o reprezentare a întregului Univers cu figurarea Pământului, a Soarelui, a Lunii şi a lumii vii (vegetale, redate de cele trei linii verticale).

În cursul anului 2021 ing. St. Șt. Răchitan a scos din apele Dunării, din apropierea localității Crivina (județul Mehedinți), o „fibulă” rotundă, găurită central, din teracotă roșie glazurată, cu un diametru de 3 cm, pe care se află trasat un segment lung tăiat de alte șapte segmente scurte dispuse oblic care amintesc de unul dintre semnele incizate pe tăblița rotundă de la Tărtăria. Mai precis de segmentul lung tăiat de alte 5 segmente scurte, aflat în sectorul din dreapta sus al acestei tăblițe, pe care noi l-am citit ca pe un număr (respectiv 55). Această descoperire ne permite să considerăm că citirea ca număr a semnului similar de la Tărtăria a fost corectă, având în vedere că pe „fibula” de la Crivina se poate afla o formă grafică a numărului 57 (segmentul lung având semnificația de 50 la care se adaugă 7 segmente scurte care simbolizează fiecare în parte numărul 1). Descoperirea acestei „fibule”, făcută publică la data de 20 martie 2022 la Drobeta Turnu-Severin, i-a permis d-lui Răchitan să aibă în vedere o continuitate milenară între timpul tăblițelor de la Tărtăria (cotate 5.300 î.H.) și timpul probabil al „Fibulei de la Crivina” care ar ilustra fie epoca bronzului târziu (1.600 – 800 î.H.), fie perioada fierului Hallsttat (1.200 – 500 î.H.) (cap. C al lucrării amintite, intitulat „Continuitate a însemnelor de pe tăblițele de la Tărtăria în spațiul Civilizației Danubiene”).

Imaginea oferită de citirea tăbliţei rotunde asupra locului de descoperire

Aceasta arată clar existenţa în acele timpuri a unei societăţi umane sedentarizate de mult timp şi bine structurate legată de poalele răsăritene ale Munţilor Apuseni. Aceasta se baza şi pe existenţa unor centre întărite de tipul cetăţilor în care se intra doar pe unele porţi anume şi în urma unui control al identităţii persoanelor. Este de presupus că cele mai importante astfel de cetăţi se aflau în zona actualelor oraşe transilvane Alba Iulia şi Aiud, vechi centre neolitice de locuire. Aceste cetăţi erau şi importante centre culturale în care se utiliza deja scrisul pentru necesităţile practice ale locuitorilor, bazat pe folosirea unui alfabet propriu-zis la care fiecare fonem era reprezentat printr-un semn grafic distinct şi unic. De asemenea se utilizau semne distincte şi pentru a reprezenta grafic diferite numere şi fără îndoială era folosit sistemul numeric zecimal. Exista deja şi ideea de a acorda unor litere valori numerice, dar şi ideea de grupare a acestora în formule numerice identice celor folosite de noi în prezent pentru numere mai mari de 1.000. În aceste formule numerice se utiliza deja cifra zero reprezentată ca şi în zilele noastre prin litera „O” sau printr-un cerc. În acelaşi timp pentru numerele sub 1.000 se mai utiliza un sistem grafic bazat pe segmente de linii mai lungi sau mai scurte dispuse în poziţii diferite. Pentru numerele mai mari de o mie mai complicate se utiliza o combinaţie între cele două sisteme diferite, asa cum se vede în sectorul al doilea (dreapta sus) al tăbliţei.

Cetăţile adăposteau şi lăcaşuri de cult cu activitate susţinută şi având un rol important şi bine determinat. Cel mai probabil cultul strămoşilor se bucura de o atenţie cu totul specială şi ofrandele oferite la momente speciale nu puteau lipsi nicicum. Existau desigur şi bresle de meseriaşi între care se distingeau fără îndoială vânătorii care se bucurau în acele timpuri de o bază cinegetică deosebit de bogată şi care aprovizionau atât lăcaşurile de cult cât şi pe locuitorii cetăţii. Unii dintre aceştia se ocupau poate în mod special cu alimentarea curţii regale sau împărăteşti sau cu alimentarea cu ofrande a lăcaşurilor de cult (temple).

În raport cu un reper temporal destul de vechi se ţinea şi evidenţa anilor care erau înregistraţi cu diferite ocazii, între care şi notarea unor ani importanţi pentru anumite persoane. Ca de pildă anul naşterii pentru buna cunoaştere a vârstei locuitorilor cetăţii sau a unor pesoane mai importante. Dar asupra acestor realităţi mai pot arunca o lumină aparte şi celelalte două tăbliţe găsite în situl de la Tărtăria. În acest sens se impune şi o cercetare detaliată a acestora, dar prin prisma ideii că tăbliţa rotundă reprezintă cu adevărat o „carte de identitate” preistorică de o importanţă cu totul ieşită din comun. În schimb asupra acestui spaţiu cu totul special putem să obţinem unele reprezentări mai vechi sau mai noi care ne ajută enorm să încadrăm cu mult mai bine perioada de timp în care a trăit posesorul „tablei de identitate” de la Tărtăria. O primă imagine foarte veche, cu mult anterioară, ne este oferită de mithosul românesc prin intermediul basmului „Fiul vânătorului” care a fost cules de Petre Ispirescu şi care are o valoare absolut excepţională. Alte imagini ne sunt oferite de mithosul hindus prin intermediul datelor privitoare la primele şapte avatare ale lui Vişnu între care se înscrie şi o imagine cu mult mai nouă obţinută prin descifrarea Rāmāyānei, deci legată de Rama, cel de al şaptelea avatar al lui Vişnu. În fine cea mai nouă imagine de mare importanţă este legată de epoca dacilor şi de strălucitoarea lor civilizaţie anterioară invaziei romane.

Împărăţia cu zăcăminte de sare din partea de răsărit a depresiunii Transilvaniei (Fiul vânătorului, Petre Ispirescu)

Basmul lui Ispirescu are în vedere timpuri foarte vechi, prediluviene (deci mai vechi de 11.560 de ani), în care în arealul panonic mai pesista un lac relict destul de extins pe care locuitorii din jur îl botezaseră „Marea Albă”. Eroul basmului, fiul unui vânător vestit al acelor timpuri, a fost conducătorul unei flote de nave (bărci) care a transportat bolovani de sare dinspre Transilvania de azi spre o cetate (numită Nedeia cetate, azi oraşul Inđija), aflată pe ţărmul unei insule din partea de miazăzi a Mării Albe. Fiul vânătorului era trimis către cetatea în lipsă de sare de către un împărat al locului care era stăpân pe o zonă în care se aflau importantele zăcăminte de sare din partea de vest a Depresiunii Transilvaniei (Ocna Mureş, Turda, Ocna Dej). Centrul acestei împărăţii era legat cel mai probabil de actuala poziţie a oraşului transilvan Alba Iulia. Iar bărcile cu bolovani (bulgări) de sare coborau pe Mureş până la ţărmul Mării Albe şi de aici mai departe plecând de la un loc de încărcare anume. În timpuri istorice acest loc era numit Partoş şi se afla pe malul drept al Mureşului nu departe la sud de Alba Iulia.

Între vremurile în care trăia fiul vânătorului din basmul lui Ispirescu şi cele ale vânătorului posesor al „cărţii de identitate” de la Tărtăria este o distanţă temporală de câteva mii de ani. Deci îndeletnicirea de vânător era indispensabilă vieţii obişnuite a locuitorilor de la poalele răsăritene ale Munţilor Apuseni care în timpuri mitice erau numiţi „Muntele Porcului Mistreţ” sau „Varaha”. În acest context este clar că porcii mistreţi reprezentau o ţintă obişnuită a oricărui vânător, dar celelelte două tăbliţe ne figurează şi alte animale (ţapi, tauri) care pot fi avute în vedere. În schimb ne putem gândi că prosperitatea deosebită ce pare să caracterizeze zona cetăţilor vest transilvane din vremea „tăbliţei de identitate” era sigur legată şi de existenţa bogatelor zăcăminte de sare din aceast areal.

Cele 7 (şapte) avatare „europene” ale lui Vişnu

Datele mitice referitoare la primele şapte avatare ale zeului hindus Vişnu pot evidenţia strânsa legătură dintre aceste avatare şi spaţiul carpato-panonic. Aceste date acoperă o perioadă mare de timp care începe imediat înainte de Potopul cel mare şi se încheie odată cu sfârşitul lui Rama, cel de al şaptelea avatar al lui Vişnu. Dacă primul avatar al lui Vişnu (Matsya, peştele) este legat spaţial de partea de vest şi de sud-vest a Bazinului Pannonic, ultimul din cele şapte (Rama) este legat înainte de toate de poalele răsăritene ale Munţilor Apuseni şi în primul rând de zona actualului oraş transilvan Aiud, miticul Ayodhya din Rāmāyāna. În timpul acestui avatar (Rama) ţinuturile de la apusul Depresiunii Transilvaniei erau cuprinse în ţara numită Kosala pe care a condus-o o vreme, după multe peripeţii, Rama, ca rege al cetăţii de scaun Ayodhya, Aiudul nostru de astăzi.

Dar o legăură foarte strânsă mai există între al treilea avatar al lui Vişnu, respectiv Varaha, Porcul Mistreţ, şi Munţii Apuseni care ne apar într-un alt basm românesc (Trei fraţi vânători, Stăncescu D.) sub numele de „Muntele Porcului Mistreţ”. De la acest „Varaha” devenit „Valaha” s-a ajuns la actualul nume mitic al românilor, respectiv „valahi (vlahi)”. Un alt avatar, Vamana (al cincilea, piticul) poate fi legat spaţial foarte strâns de actualul oraş sârbesc Šid aflat către partea de apus a culmii muntoase panonice Fruşka Gora (o fostă Ruska Gora, deci un fost Munte Ruska).

Strălucitoarea civilizaţie a Dacilor, anterioară invaziei romane

Zona în care au fost descoperite tăbliţele de la Tărtăria se află nu departe spre nord de faţă de Depresiunea Haţegului care era centrul geografic al Daciei de dinainte de invazia romană. Dacie în care se folosea deja alfabetul aşa zis “latin” şi în care funcţiona deja ceasornicul lumii, respectiv calendarul dacic de la Sarmisegetuza, capitala ştiinţifică a Lumii Albe din acele timpuri.

La vremea lor constructorii daci ai Sarmisegetuzei aveau cunoştinţe astronomice deosebite şi erau foarte buni matematicieni. Utilizau ca unităţi de măsură metrul, jumătatea de metru (echivalentă cu un „kush” sumerian), stânjenul (egal cu 2 metri), dar şi centimetrul, unităţi de măsură care vor fi apoi redescoperite pe ici şi pe colo. Săptămâna adevărată, astrală (de 7 zile), era de mult o măsură comună a timpului cotidian, iar calendarul anual, cu punct de referinţă la solstiţiul de iarnă, era corectat o dată la patru ani exact ca în zilele noastre. Cunoşteau diametrele aproximative ale planetelor Sistemului Solar pe care le-au reprezentat prin cercuri distincte pe platoul de la Sarmisegetuza: Terra prin cercul mare (pe exterior), Venus prin cercul lipit (pe interior), Marte prin cercul interior, Mercur prin „micul sanctuar” şi Luna prin aşa numitul „Soare de andezit”. În plus cunoşteau durata unui an precesional şi prin urmare a unei zodii precesionale (2.160 de ani).

Toate acestea nu erau posibile fără o scriere bine pusă la punct (alfabetul zis „latin”), şi fără utilizarea de semne distincte pentru numere, respectiv fără buna stăpânire a sistemului zecimal pentru calcule precise şi a sistemului sexagesimal pentru unghiuri. Ce putem presupune este că nu utilizau complicatul sistem de reprezentare al numerelor folosit de romani (bazat mai ales pe litere cu valoare numerică). Oricum trebuie să reţinem că aşa numitele „cifre arabe” erau numite de arabi „cifre indiene” precum şi că aşa numiţii „indieni” erau arienii de origine europeană, în contextul în care tăbliţele de la Tărtăria (pe care apare şi cifra zero) erau cu mult mai vechi decât momentul de migrare al acestora spre India zilelor noastre. Şi în condiţiile în care este evident că actualele “cifre arabe” au derivat indubitabil, prin stilizare, dintr-un sistem grafic bazat pe segmente de linii, utilizat în mod evident şi de emitenţii „cărţii de identitate” de la Tărtăria, aşa cum rezultă din sectoarele doi şi trei ale acesteia.

Concluzii

Dacă se are în vedere calitatea posibilă de „carte de identitate” a tăbliţei rotunde de la Tărtăria se pot imagina următoarele realităţi posibile:

– autorii tăbliţei utilizau deja un alfabet propriu-zis alcătuit din semne distinte şi unice pentru fiecare fonem recunoscut ca atare, între acestea figurând actualele majuscule H şi D (sau P);

– era cunoscut şi utilizat sistemul numeric zecimal;

– pentru reprezentarea grafică a numerelor era în uz un sistem de semne bazat pe segmente de linii de diferite lungimi şi cu diferite poziţii: un segment vertical scurt semnifica numărul 1, un segment orizontal scurt corespundea numărului 10, iar un segment orizontal mai lung corespundea numărului 50;

– în acelaşi timp pentru numerele mai mari de o mie se utiliza o formulă numerică de tip poziţional (DDoo sau DDoc) identică celei utilizate în zilele noastre, bazată pe folosirea unor litere cărora li se acordaseră valori numerice; între acestea litera D pare să fi primit valoarea numerică 2 (deci rezulta numărul 2.200);

– această formulă numerică cuprindea deja cifra zero, reprezentată printr-un cerc mai mic decât literele sau printr-un „O” mic, caz în care este posibil să se fi avut în vedere deja şi un set de litere minuscule (între care „o” şi eventual „c”);

– se ţinea socoteala trecerii anilor în raport cu un reper temporal destul de vechi anterior cu cel puţin 2200 de ani momentului realizarii tăbliţei rotunde;

– pentru notarea unui anumit număr de ani mai mare de 2.200 se folosea o formulă mixtă care dădea prin însumare numarul dorit prin alăturarea unui număr scris în sistemul bazat pe segmente de linii (55 în cazul nostru);

– având în vedere vârsta absolută avansată pentru aceste tăbliţe (între 5.300 şi 5.500 î. H.) ar rezulta că posibilul reper temporal de numărare al anilor avut în vedere de autorii tăbliţei s-ar plasa între 7.755 şi 7.555 î. H.;

– dacă s-ar avea în vedere ca reper temporal anii de la Facerea lumii (5.508 î. H.) atunci ar rezulta că vechimea reală a tăbliţelor este cu mult mai mică (3.253 î. H.);

– în acelaşi timp era încă în uz şi folosirea unor ideograme destul de sugestive şi doar parţial stilizate între care un arc, săgeţi, masă de ofrande, lăcaş de cult;

– în varianta ideografică pluralul era sugerat prin repetarea simbolurilor (aici vărfuri de săgeţi pentru pluralul „săgeţi”);

– locuitorii cetăţii în care unii slujbaşi intrau pe baza acestei table de identitate erau foarte bine organizaţi din punct de vedere administrativ, fapt ce denotă trecerea unei perioade foarte mari de timp de la aşezarea lor în acele ţinuturi (poalele estice ale Munţilor Apuseni) şi momentul desenării „cărţii de identitate”.

De asemenea este foarte important de subliniat faptul că o astfel de perspectivă se corelează perfect cu rezultatele altor studii personale care au evidenţiat faptul că arealul carpato-panonic în general şi zona Munţilor Apuseni în particular, locuite de populaţii statornice din timpuri imemoriale, au fost din timpuri foarte vechi un focar de înaltă civilizaţie a omenirii şi în acelaşi timp un centru de iradiere a cunoştinţelor deosebite dobândite de-a lungul timpului către multe şi îndepărtate ţinuturi care au reprezentat apoi noi centre de înalt nivel cultural.

Noul punct de vedere ne obligă şi la o reconsiderare a întregului material de nivel ştiinţific publicat în legătură cu acest subiect extrem de important, plecând evident de la lucrările de referinţă care au fost incluse la bibliografie deşi acestea au fost cunoscute deocamdată doar parţial prin intermediul altor scrieri privitoare la celebrele Tăbliţe de la Tărtăria.

Referinţe bibliografice

– Bârsan C. (2013) – Istorie furată. Cronică românească de istorie veche. (cap. Povestea scrisului). Editura Karuna. 958 p.
– Brăneanu D. C. (2000) – Scrisul a fost inventat pe teritoriul strămoșilor noștri. Dracula 50, p. 5.
– Ispirescu P. (2010) – „Fiul vânătorului”. Basmele românilor. Curtea Veche Publishing, vol. X., Bucureşti.
– Falkenstein A. (1965) – Zu den Tafeln aus Tartaria. Germania 43. p. 269 – 273.
– Haarmann H. (1990) – Writing from Old Europe. The Journal of Indo-European Studies, 17.
– László A. (2016) – Cui Bono? Thoughts about a „Reconsideration” of the Tărtăria Tablets. Dacia, Revue d’archéologie et d’histoire ancienne. Nouvelle série, LX.
– Lazarovici Gh., Merlini M. (2005) – New archeological data referring to Tărtăria tablets. Documenta Praehistorica, XXXII. University of Ljubjana.
– Lazarovici Gh., Lazarovici C. M., Merlini M. (2011) – Tărtăria and the Sacred Tablets, Editura Mega, Cluj-Napoca.
– Masson E. (1984) – L’écriture dans les civilizations danubiennes néolithiques. Kadmos 23, 2, p. 89 – 123, Berlin & New York.
– Milojcic Vl. (1963) – Die Tontafeln von Tartaria (Siebenbürgen) und die Absolute Chronologie des mitteleuropäischen Neolithikum. Germania 43, p. 266 – 268.
– Moldoveanu I., Moldoveanu B. (1999) – Dacii vorbesc – Introducere în tracologie. Editura Semne.
– Olenici D. (2018) – Interpretarea astronomică a semnelor de pe Tăbliţele de la Tărtăria. Editura Eurobit. Volum al Sesiunii Naţionale de Comunicări a Societăţii Române de Astronomie Culturală Timişoara. An 1, 2017.
– Paraschivescu N. – Plutăritul pe râul Mureş, rolul oraşului Alba Iulia în istoria transportului sării din vechiul Apulum până în pusta maghiară. https//www.dacoromania-alba.ro.
– Răchitan St. Șt. (2022) – Continuitate milenară – civilizație, istorie, dovezi materiale și mărturii de recunoștință pentru eroii neamului. Zona Porțile de Fier și județul Mehedinți. Drobeta Turnu-Severin.
– Tonciulescu P. (1994) – De la Tărtăria la Ţara Luanei. Editura Miracol, Bucureşti.
– Ţicleanu Al., Ţicleanu M. (2020) – Evoluţia Lumii Albe reflectată de „Zodiacul lui Buddha” sau istoria mitologică a domesticirii animalelor. Simpozionul „Vizionarii neamului nostru”, ediţia a 3-a, p. 185 – 191, Craiova.
– Ţicleanu M., Nicolescu R., Ţicleanu A. (2015) – Lacul panonic cuaternar: Marea Albă a mitologiei româneşti. Simpozion „Patrimoniu cultural” – Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, Materiale de Istorie şi Muzeografie, vol. XXX (2016), p. 106-120, Bucureşti.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al., Nicolescu R. (2017) – Descifrarea calendarelor dacice de la Grădiştea de Munte. Congresul de cultură şi civilizaţie daco-română. CHARTA DACICA, Anul 1, vol. 1, p. 315 – 330, Buzău.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al., Nicolescu R. (2019) – Atestarea mitologică a sării geme transilvane prin intermediul basmului românesc „Fiul vânătorului” (Petre Ispirescu). Simpozion „Vizionarii Neamului Nostru”, ediţia a II – a, Volum colectiv, p. 174-179, Craiova.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al. (2020) – Originea carpatică a alfabetului “latin”. Simpozionul „Vizionarii neamului nostru” ediţia a III-a, p. 200 – 204, Craiova.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al. (2021) – Aiud (miticul Ayodhya din ţinutul Kosala) – cetatea regelui Rama, al şaptelea avatar al lui Vishnu (geografia reală, est europeană, a poemului hindus Rāmāyāna). Revista „Origini”, nr. 91 – 94, Buzău şi https://www.art-emis.ro , Ştiinţă, dec. 2021.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al. (2021) – The real European geography of The Ramayana. International Scientific Conference on Arts&Humanities – ISCAH 2021, poster, Florence, Italy.
– Ţicleanu M., Ţicleanu Al. (2022) – Patria europeană a primelor şapte avatare ale lui Vishnu (Vişnu) sau poveste despre „Măreaţa Vanava, regatul îndepărtat”. Simpozion Naţional „Obârşia neamului nostru”, ediţia a V-a, p. 207 – 217, Craiova.
– Vlassa N. (1963) – Chronology of the Neolithic in Transylvania in the Light of the Tărtăria Settlements Stratigraphy. Dacia, Revue d’archéologie et d’histoire ancienne. Nouvelle série, p. 485 – 494.
– Vlassa N. (1971) – Contribuţii la problema racordării cronologiei relative a neoliticului Transilvaniei la cronologia absolută a Orientului Apropiat. Apulum, IX, p. 21-61.
– Vlassa N. (1976) – Neoliticul Transilvaniei. Studii, articole, note. Acta Musei Napocensis, 3, Cluj Napoca.
Aranjament grafic – I.M.