De vorbă cu Ion Paiu, ostaș român la Cotul Donului

În zilele de 18 și 19 noiembrie curent, la Biblioteca „B. P. Hașdeu” din Chișinău și-a desfășurat lucrările Conferința științifică internațională „75 de ani de la participarea Armatei Române în bătălia de la Cotul Donului: eroism, jertfă, trădare”. A fost una dintre multele acțiuni pe care le organizează permanent, de câțiva ani încoace, publicistul și economistul Vasile Șoimaru, ex-deputat semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, cu scopul de a trezi printre români și în instituțiile administrației române sentimentul de recunoștință, dar și de responsabilitate față de comemorarea ostașilor români care au căzut în bătăliile de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Românii au intrat în cel de-al Doilea Război Mondial îndemnați de șeful statului, mareșalul Ion Antonescu, pentru a elibera și pentru a-și obține dreptul istoric inalienabil al națiunii române asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța. La sfârșitul anului 1942, trupele aliate au fost încercuite, inclusiv Armata a 3-a a României, care se afla la Cotul Donului. În măcelul din iarna 1942-1943, acolo au căzut 156 mii de ostași români, alții au fost luați prizonieri,doar puțini au reușit să se întoarcă acasă. Unul dintre ei este veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Grav rănit la 18 noiembrie 1942, el a reușit să scape din încercuire ca printr-o minune. Invitat la conferință, acest boț de om în vârstă de aproape 98 de ani este purtător legendar de demnitate românească. El ne-a impresionat cu amintirile sale.
Gheorghe Budeanu

Din Cernăuți, am plecat la front pe jos

… În războiul cu sovieticii am fost un simplu soldat. Trebuia să mergla front cu contingentul din 1943, dar m-au chemat mai înainte, în 1942, când armatele Germaniei și ale aliaților săi erau lângă Stalingrad. Armata română se afla la Cotul Donului, reușise deja să elibereze Basarabia și Odessa…

Am fost mobilizat în regimentul meu dislocat la Cernăuți, unde făcusem instrucțiuni de război, ca premilitar. La 20 februarie 1942 am plecat din Cernăuțispre frontul sovietic patru batalioane: batalionul 7, batalionul 8, batalioanele 14 și 54. Eu făceam parte în batalionul 54. Am mărșăluit pe jos două săptămâni. Echipamentul era în trenul de luptă, format în căruțe. Noi, soldații, purtam doar arma, casca, masca antigaz și lopata soldățească… Apoi am mers două zile cu mașinile. Așa am trecut prin țara sovietelor 4 mii de kilometri până am ajuns la Cotul Donului, unde am cantonat. Toți soldații celor patru batalioane am stat o zi și ne-am odihnit, ne-am bărbierit, ne-am spălat, după care ne-au băgat pe front – pe linia întâi și pe linia a doua. Pe linia a doua aveam măștileîn picioare, săpate de noi cu lopata în pământ, iar pe linia întâi – măștile culcate. Ziua stăteam pe linia a doua, iar noaptea ne duceam pe linia întâi. Aveam un sublocotenent de companie – Onofrei, de la Rădășeni – care participase și pe frontulde la Odessa în 1941, pe când eu eram acasă. Fusese rănit, dar nu-i fracturase osul. Era comandant de pluton. Mai aveam un sergent major, Dorneanu, de la Dorohoi, care, Dumnezeu să-l ierte, a rămas acolo, la Cotul Donului. Pe când avem vreo șase luni state pe poziții de război, începuse o ofensivă mare din partea sovieticilor, care băteau atât de agresiv – în stânga, în dreapta, cu gloanțe și obuze- încât credeam că amajuns în infern. Când sovieticii, pe 17 noiembrie, au rupt linia întâi, l-am văzut pe sergentul Dorneanu cum a ieșit din masca de pe a doua linie, s-a strecurat spre prima linie și a tras o bandă de cartușe din pușca-mitralieră. Când a vrut să încarce a doua bandă, sovieticii l-au descoperit și în următoarea clipă l-au făcut tărâțe…
A doua zi, pe 18 noiembrie, sergentul comandant de grupă mi-a spus: „Paiu, diseară vei merge să faci de planton la domnul maior, comandantul batalionului 54”. Rămăsesem puțini acolo, căci o bună parte din regimente au fost fărâmițate, soldații uciși, răniți sau luați prizonieri. Am stat de gardă pe 18 noiembrie la domnul maior toată noaptea. Am făcut schimbul doi și schimbul trei, cu un ostaș din plutonul meu, cu care mă înțelegeam bine, căci în armată trebuie să fii frate cu toți. Domnul maior stătea într-un bordei adânc, zidit cu bârne de lemn. Era îmbrăcat cu manta, avea cizmeși cojoc mare, în cap – căciulă de miel. După sosirea schimbului, când s-a făcut ziuă, îmi era foame, căci nu mâncasem de trei zile aproape nimic, și i-am zis ostașului care a stat cu mine toată noaptea: „Hai la campanie, să sorbim măcar un ceai fierbinte”. Aveam în sacul de merinde o jumătate de pâine, veche, tare ca piatra, și o cutie de miere de albine. Văd o pădurice în apropiere și mergem încolo ca să căutăm câteva vreascuri, să facem un foc și să încălzim ceaiul. Dar abia căutam primele vreascuri și, când acolo, apar două avioane sovietice -vââââââââj! –care au început să mitralieze totul în jur. M-am culcat repede la pământ. Avioanele au trecut și când mi-am revent din frică, gata – mi-am dat seama că am rămas singur cu unul Dumnezeu. Nu se mai auzea nimeni pe acolo. Dinspre frontul sovietic veneau gloanțele ca ploaia. Mi-am luat armași m-am dat în retragere, dar îndată un glonte m-a pălit în mâna dreaptă și mi-a sfărâmat un deget. Aveam manșeta mantalei sfârtecată și spânzurată. Apoi – văleeeeu! – un cartuș dum-dum m-a luat din spate și a ieșit prin piept. Îmi părea că arde pământul cu mine. Dacă mă pălea în stânga, trecea prin inimă și acolo mă mâncau șobolanii, nu mă mai vedeau tata și mama…

Speriat, cu dureri, respirând greu și plin de sânge, am lăsat arma, deși aveam jurământ ca, chiar și răniți, arma să n-o lăsăm. Pe poziții de front, atunci când ești rănit, te iau sanitarii, îți acordă primul ajutor, apoi te duc la spital. Pe mine nu avea cine să mă salveze. Rănit la mână, în spate și la piept, rămăsesem singur pe acolo, doar cu Tatăl Ceresc…

Ne-au uscat foamea și păduchii…

După ce am mai mers oleacă, întâlnesc un ostaș de la artilerie, care se retrăgea într-ocăruță cu cort. Îl rog să mă ia și pe mine. S-a răstit: „Du-te încolo!”. Dar când a văzut că-s rănit și că îmi curge sângele tocmai în bocanci, i s-a făcut milă: „Hai, urcă…”. Mi-a dat două pături, m-a învelit și am mers cu el până la ambulanța diviziei, care era dislocată în comuna Gromki. M-au dus într-un salon cu vreo sută de răniți, care aveau picioarele sfărâmate, mâinile ciuntite, ochii scoși, capul însângerat… Vai de ei, dar și de mine! Medicii au rupt cămașa de mine și m-au pansat la mână, la piept, la spate, mi-au făcut injecție și mi-au dat o căniță de ceai. Am stat acolo până dimineața. Dimineața îmi era foame și am coborât – așa cum eram, bandajat – în acea localitate rusească. Mergând spre front și la front, am învățat câteva cuvinte rusești, ca să mă pot descurca cu localnicii.
Bat la o poartă:
-Hozeaika! (Doamnă!).
-Ștohoceși? (Ce vreai?).
-Davaitroșkimoloko! (Dați-mi oleacă de lapte!).
– Nemakorova! (N-am vacă!).
– Davaihleb! (Dați-mi pâine!).
-Nemahleba! (N-am pâine!).
M-am dus la altă casă. Acolo, mi-au dat o bucățică de pâineși o cană de lapte. Am mâncat și am plecat. Ambulanța era mai sus, dar am coborât spre șosea, unde era poarta ambulanței, și am văzut o coloană din șase tancuri nemțești, tot în retragere. S-au oprit să repare ultimul tanc, dar fără succes. Când au pornit, m-am apucat de-o vargă metalică și am urcat pe al cincilea tanc. Așa am mers vreo 20-25 de kilometri până au ieșit în cale un general neamț și un colonel român care au oprit tancurile. Generalul le-a ordonat tanchiștilor să ocupe poziții de apărare, căci din spate se apropia frontul sovietic. Eu, soldat român, rănit, m-am pornit pe jos, mai departe, până m-a ajuns o mașină cu cort, iar din urmă avea o caroserie mică, pe două roate. Am oprit-o. N-am putut urca, căci aveam mari dureri în piept. M-am așezat în acea caroserie mică, dar, la un deal, s-a rupt funia cu care caroseria era legată de mașină și am lunecat înapoi, izbit într-o râpă. Of! ce dureri am mai tras, dar n-am murit. Mașina plecase și a trebuit să mă târâi pe brânci până la șosea.
Când a trecut altă mașină, am oprit-o și i-am spus șoferului să mă ia până la un spital, fie românesc, fie nemțesc. Eram în țară străină și șoferul a încurcat apoi drumul, încât era cât pe ce să dăm peste pozițiile sovieticilor. Când a auzit împușcături, a întors repede mașina și am scăpat. Ajunși la o infirmerie nemțească, i-am spus unei doamne că trebuie să merg la spital. Ea mi-arată cu mâna într-o parte și zice că acolo-i lazaretul. Nemții spun la spital lazaret. Am mers încet-încet pe jos vreun kilometru, dar ajuns acolo, tocmai se dăduse ordinul de evacuare. Am urcat și eu într-o mașină, ca să fiu dus împreună cu ceilalți pe teritoriul unui aeroport nemțesc, de unde urma să fim scoși din încercuire, căci armatele nemțești, românești și italiene erau acolo încercuite pe sute și mii de kilometri. Pe aeroport, erau 15 bordeie în pământ, acoperite cu bârne. În ele – numai paie, nici tu pături, nici tu lumină, nici tu hrană, nici tu nimica. Ne-au cantonat câte 15 răniți într-un bordei. Afară, zăpada – de-o palmă. Am stat acolo 6 săptămâni, fără doctori, fără apă, fără mâncare… Norocul nostru a fost că lumea din jur n-a reușit să treiere grâul. Mergeam în câmp, smulgeam grâul, negru de ploaie și de îngheț, îl puneam snop și-i pârleam spicele, ca să alegem bobii. Mai erau două catacombe în care fuseseră cartofi, dar mai multe bombardamente i-au amestecat cu pământul. Mergeam acolo, căutam cartofi prin țărâna înghețată, puneam doi cartofi și zăpadă într-o cutie goală de conserve și-i fierbeam la foc. Așa, cu cartofi înghețați și cu grâu negru, am trăit în paiele din bordei 6 săptămâni, fără pâine, apă, injecții sau pansament. Of, ne-au uscat acolo foametea și păduchii…
După 6 săptămâni, un avion nemțesc a început să ne evacueze, începând cu bordeiul nr.1. Pe toți ne-au dus spre vest, la o gară de trenuri din nici nu mai știu care oraș. Ne-au dat câte o pâine și cutii de conserve, iar degrabă a fost formată o garnitură din 60 de vagoane: 20 au mers la București, 20 – la Iași și 20 – la Odessa. Eu, ajuns la Odessa, am fost internat într-un spital militar românesc, unde au căutat frumos de mine și m-am făcut bine, iar când am ieșit din spital, m-au îmbrăcat cu manta, bocanci, pantaloni, cămașă, flanică, bonetă în cap – totul nou-nouț.
Am mers acasă pentru o lună de zile de concediu, după care m-am prezentat la regimentul meu din Cernăuți. Venit acolo, la Biroul mobilizării, când m-au văzut și-au făcut cruce: „Măi, Paiu, măi, noi te-am dat dispărut…”. „M-ați dat, dar numai eu știu cum am scăpat…”, le-am zis. Mi-au mai oferit o lună de concediu, dar, după două săptămâni, am primit telegramă să mă prezint la comisia medicală.Când m-am prezentat la Biroul de mobilizare al regimentului meu din Cernăuți am găsit acolo încă vreo 20 de băieți din regiment, toți răniți. La Comisia medicală mi-au spus: „Camarade, ești inapt de serviciu militar urgent”. Am rămas încorporat, dar am scăpat de front, ba chiar am primit, vreo trei ani de zile, ca rănit, o pensie de 400 lei pe lună. Când Partidul Comunist a preluat conducerea statului român, mi-au luat pensia din cauza că luptasem pe frontul de est…

Unde-s doi puterea crește…

După rănile de la Cotul Donului, am mai făcut doi ani de armată, dar nu în armata activă de pe front. În 1944, când frontul sovietic a intrat în România, am venit cu regimentul de la Cernăuți pe jos până la Fălticeni. Frontul era în sat lamine, în casa noastră bătrânească aveammilitari români. Rușii erau pe la Boureni, Pașcani… De la Fălticeni până acasă erau vreo 40 de kilometri.
Mi-am cerut voie de la sergent să trag o fugă până acasă. M-a luat unul cu căruțași pe la miezul nopții vorbeam cu tata, căci mama era evacuată. După ce am stat la sfat cu tata, am luat-o spre Piatra Neamț, unde tocmai ajungea și compania mea. Am mers până la Bacău pe jos, apoi cu trenul până la București, iar de acolo – la Piatra-Olt. Ca ostaș rănit, misiunea mea de militar era să duc pâine cu căruța în familiile ofițerilor aflați pe front. Așa am împărțit pâine vreo câteva luni în Piatra-Olt, Brâncoveni, Văleni…
Când România a semnat armistițiul cu sovieticii și trebuia să întoarcă armele împotriva Germaniei, un locotenent îmi zice: „Măi Paiu, ia-n arată-mi carnetul tău militar”. Se uită, mă ia cu el la birou și-i spune adjutantului: „Băiatul acesta este clasat, de ce îl mai ținem?”. S-a uitat la ceas:„La ora 10 omul acesta să nu mai fie aici”. Mi-a dat și foaie de drum, dar locotenentul se temea că voi avea probleme, deoarece satul meu era deja ocupat de ruși. I-am explicat că mama-i evacuată și merg la ea.
După armistițiu, m-am aciuat acasă și am lucrat cu soția ca agricultori. Am doi copii, băiatul are azi 70 de ani, iar fata e mai mică cu trei ani. Mă bucur de nepoți și de strănepoți. Am reușit să-mi construiesc altă casă, garduri, grajd, beci, una, alta… Dar sunt supărat că în 2008 mi-a murit soția. Tare-i greu când omul nu are babă la casă. Femeia vopsește, femeia văruiește, femeia face mâncare, femeia spală, femeia scutură… Bărbatu-i bărbat, se duce încolo, vine încoace, stă cu Stan, mai vorbește cu Bran, se duce la un cumătru. Dacă mă credeți, femeia e gospodina casei. În loc să mă duc eu, că am fost cu șase ani mai mare ca ea, Dumnezeu a luat-o pe dânsa. Pe mine mă mai doare un picior, altul, dar le fac frecție cu spirt și merg înainte. Vă îndemn să țineți la soții, căci fără ele viața nu-i viață…Asta o spun la toți cu care vorbesc. Iată, chiar și aici, la Chișinău, îndemn bărbații să-și iubească femeile și să crească copii buni pentru o Țară mare. Am venit pentru prima dată la Chișinău, invitat de domnul profesor Vasile Șoimaru, ca să comemorăm ostașii români căzuți în luptele de la Cotul Donului. Am participat, la Durlești, și la sfințirea unei cruci ridicate în memoria celor care și-au jertfit viața tocmai pe la Stalingrad.
E frumos Chișinăul, iar basarabenii – primitori și gospodari. Am venit îmbrăcat în haine naționale și văd că le place cum arăt. Nu e deosebire între noi și trag nădejde că degrabă va avea loc Unirea noastră, ca să fim iarăși împreună, că, unde-s doi, puterea crește și dușmanul nu sporește…

Revista NATURA, nr. decembrie 2017
www.natura.md