ISTORIA EVREILOR ȘI HOLOCAUSTUL –

O PRIORITATE ÎN POLITICA EDUCAȚIONALĂ A STATULUI ROMÂN?!

Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

După ce elita intelectuală a poporului român, creatoare de doctrină și ideologie națională și afirmată ca factor dinamic în toate procesele de propășire a neamului românesc, a fost înlăturată din curricula școlară postdecembristă și programele naționale de culturalizare,

După ce figuri emblematice, întipărite în memoria poporului român prin actele lor de vitejie, devotament, cutezanță, dragoste și sacrificiu pe altarul cauzei naționale au ajuns, prin stigmatizare, să nu mai fie rostite în spațiul public,

După ce, prin invocarea unor stranii motive ideologice, ni s-a interzis chiar și omagierea unor oameni de știință români, cu contribuții remarcabile la tezaurul cultural și științific al umanității, adevărate simboluri ale prestigiului intelectual al poporului român,

După ce, printr-un vid legislativ anume programat a fost expus jafului și înstrăinării patrimoniul etno-cultural, inclusiv arhive importante pentru întărirea și afirmarea adevărului istoric despre neamul românesc,

După ce s-au înlăturat piedicile juridice împotriva actelor de defăimare a țării și națiunii,

După ce s-au adoptat legi care interzic românilor să aibă opinii considerate deranjante pentru etniile conlocuitoare,

După ce s-a reușit introducerea în curricula școlară a disciplinei de studiu „Istoria Evreilor. Holocaust”, în timp ce Istoria românilor este treptat înlăturată din învățământ, iar elevii, în loc să cunoască faptele mărețe din trecutul poporului nostru sunt otrăviți cu informații defăimătoare, mistificate și culpabile cu scopul de a le inocula un sentiment de rușine față de strămoșii lor,

După ce reprezentanți din vârful ierarhiei guvernamentale au devenit agenți ai curentului de culpabilizare a poporului român pentru fapte istorice mistificate, așa cum s-a întâmplat în ziua de 30 iunie 2021, când în Parlamentul României, într-o ședință festivă consacrată comemorării pogromului de la Iași din 1941, vorbitorii au pus exclusiv pe seama poporului și a statului român această operațiune criminală, deși Germania și-o asumase oficial încă din 1959,

După ce primul ministru al României și președintele Camerei Deputaților, în ziua de 28 noiembrie 2021 n-au rostit nici un cuvânt de evocare a actului unirii Bucovinei cu România, fapt istoric petrecut în urmă cu 103 ani, dar, în schimb, au oficiat, chiar în aceeași zi, sărbătoarea de Hanuka,

După ce în urmă câțiva ani din cărțile de identitate românești au dispărut numele părinților și o tentativă recentă de a se șterge și simbolul național, respectiv tricolorul, a fost oarecum descurajată dar încă nu abandonată,

După ce economia, ca bază existențială și garanție pentru dezvoltarea și progresul poporului român a fost acaparată de străini și „reformată” după interesele lor, încât peste cinci milioane de fii ai acestui pământ au trebuit să ia drumul străinătății, pribegind prin lume și pierzându-și obârșia,

Urmează, oare, ca tinerii acestui spațiu geografic numit carpato-danubiano-pontic, într-un viitor nu prea îndepărtat, să nu se mai numească Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Marian, Elisabeta, Viorica ci Eliezer, Abel, Araon, Isaak, Jamil, Abigail, Ayala, Sarah?

Nu-i o întrebare cu substrat antisemit. Românii au dat dovadă întotdeauna de toleranță, ospitalitate și umanism față de cei care s-au așezat în vatra lor strămoșească, le-au permis să-și trăiască viața după cutumele și obiceiurile lor, să-și practice propria religie, oferindu-le chiar și ocrotire celor prigoniți în statele din care s-au refugiat. Asta o știu și o afirmă inclusiv ilustre personalități reprezentative ale comunității evreiești din România, martori la dramaticele evenimente din timpul celui de-al doilea război mondial.

Ținem să-i asigurăm pe reprezentanții de astăzi ai evreilor din România că sentimentele de prețuire ale românilor față de ei nu s-au schimbat și, prin urmare, încercarea noastră de a ne explica anumite acțiuni pe care le întreprind lideri de-ai lor nu trebuie să le provoace îngrijorare. După cele întâmplate și prezentate în sinteza de mai sus, cred că îngrijorați ar trebui să fim noi, românii.

Prioritățile Parlamentului României în perioade de criză

România și chiar întreaga umanitate traversează o perioadă acută de criză pandemică, lumea este extrem de îngrijorată de o realitate din ce în ce mai sumbră și o perspectivă ce se întunecă de la o zi la alta. Potrivit informațiilor oficiale, atenuate sau amplificate de mass media, după cum le sunt și ei „orientările”, mascate de așa zisa „independență” jurnalistică, peste această criză se suprapun cu o amplitudine înspăimântătoare alte prognoze sinistre ca penuria de alimente, energie, resurse financiare, iar de ceva timp amenințătorul război din spațiul geopolitic în care se află și România, război ipotetic deocamdată în care taberele încă nu sunt clar definite. Oricum zăngănitul armelor devine din ce în ce mai asurzitor, declarațiile mai vitriolate, mișcările de trupe și tehnică militară din ce în ce mai accelerate și mai ample.

Contrar unei conduite guvernamentale firești în astfel de situații, constând în atenuarea diferendelor politice și canalizarea energiilor spre găsirea celor mai potrivite soluții pentru depășirea acestor stări de recesiune, soluții așteptate de populație, „organul reprezentativ suprem al poporului”, în speță Parlamentul, adoptă acte normative, nu numai străine de problemele vitale cu care se confruntă societatea, dar, în mod straniu, adâncesc criza în loc s-o amelioreze, de parcă cineva intenționat ar urmări un astfel de scop.

O privire retrospectivă asupra producției legislative din ultimii 32 de ani ne arată că nu în puține cazuri, legi discutabile din punct de vedere al interesului național și, prin urmare, lipsite de agrement popular, au fost trecute prin „forul legislativ” tocmai în perioade de criză sau când opinia publică fusese sedusă de evenimente mai atractive ori cu mai mult impact mediatic decât activitatea guvernamentală.

Un bilanț ar fi uluitor, imposibil de realizat exhaustiv și fără riscul de a nu fi suspectat de partizanat. Însă exemplele ne stau la îndemână, iar efectele acestor legi confirmă din plin și motivul pentru care s-a recurs la o tactica de adoptare ferită de ochiul opiniei publice sau care să împiedice vreun gest de opoziție din partea adversarilor politici. Din trecutul ”reformator” postdecembrist dăm doar ca exemplu Legea 555 din 2 decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Societății Naționale a Petrolului „Petrom” – S.A. București, beneficiar fiind compania OMV AKTIENGESELLSCHAFT din Austria. Conținutul legii constă într-o transpunere a clauzelor contractului cu același titlu, ceea ce din punct de vedere juridic reprezintă un nonsens. Validitatea unui contract este condiționată în primul rând de conformitatea clauzelor sale cu legislația aflată în vigoare. Ori, prin art. 3 al legii în discuție se aprobă acest contract, adică i se conferă validitate, deși multe clauze din conținutul său erau nelegale. Deci avem de-a face cu un dispreț condamnabil față de un principiu juridic valabil încă de pe vremea romanilor. Clauzele contractului fiind păguboase pentru statul român, iar legea contrară unei ordini juridice firești, s-a ales ca moment de adoptare perioada când se închega o nouă echipă de guvernare, după alegerile din noiembrie 2004, deci în ultimele zile de mandat ale vechiului parlament, când aleșii numai la asta nu se gândeau.

Nici perioada actuală, când societatea trece printr-o multiplă criză existențială, n-a fost ignorată de „structurile de putere” din organica statului, ca oportunitate pentru trecerea prin Parlament a mai multor legi, proiecte care în tentativele anterioare au provocat reacții de împotrivire, în mod deosebit din partea opiniei publice, pentru că opoziția parlamentară, doar cu câteva voci singulare și ușor de neutralizat, este departe de a-și exercita cu eficiență rolul de ponderator al excesului de putere.

Exemplul privind controversata lege cu educația sexuală în școli, începând cu clasele primare, dacă nu chiar de la grădiniță, este mai mult decât edificator. În 2020, în plină criză pandemică, din care, după cum se știe, încă n-am ieșit, „structura de putere” a statului tocmai la asta s-a gândit, respectiv că ar fi momentul să treacă prin parlament această lege, după mai multe tentative anterioare nereușite. Nu încercăm să ne plasăm în vreo tabără, pro sau contra, ci doar atât să întrebăm: chiar era atât de necesară această lege, acum când societatea este confruntată cu probleme atât de grave și elevii își petrec mai tot timpul, uneori fără nici un control, în fața calculatorului, în așa zisele cursuri online? Cine a urmărit „crâncena” încleștare pe acest subiect a putut constata pe ce poziții se situează actorii procesului legislativ și cum s-ar explica prezența lor într-o tabără ori alta sau, mai direct, cât de sincere, motivate și originale le sunt opiniile și acțiunile.

În urma dezbaterilor parlamentare s-a ajuns la o formulă de compromis, respectiv să înlocuiască sintagma „educație sexuală” cu „educație sanitară”. Președintele însă a respins legea de la promulgare, deranjat fiind tocmai de această înlocuire, el fiind partizanul „educației sexuale”, precum și a renunțării la acordul părinților pentru ca elevii să participe la astfel de cursuri. Pe această poziție s-a situat și ministrul educației, unul dintre inițiatorii legii, precum și parlamentarii USR. Exemplul dat nu privește esența și scopul acestui demers legislativ ci întărirea ideii că perioadele de criză pot facilita impunerea unor legi neagreate de popor, cu alte cuvinte nu transparent, când poporul ar putea cunoaște și înțelege scopul unor asemenea inițiative legislative, ci pe ascuns, tactică mai des utilizată de regimuri marionetă, precum este și cel din România de azi, cu toate că se legitimează a fi democratic.

Legea de care ne ocupăm în acest studiu vine să confirme și ea tactica adoptării în taină a actelor normative contrare interesului național și care, într-o procedură transparentă, cu o largă și explicită informare a publicului, n-ar fi ajuns până la faza publicării în Monitorul Oficial.

În primul rând, trebuie să subliniem că introducerea în curricula școlară a unei noi discipline este, potrivit art. 65, alin (4), din Legea Educației Naționale, de competența ministerului de resort, respectiv cel al Educației și Cercetării. A trebuit însă, după opinia noastră, să se suprapună peste această competență forța legii, întrucât disciplina în discuție prezintă riscul de a destabiliza planurile cadru și curriculumul școlar și, prin urmare, era de așteptat să întâmpine opoziția experților din minister.

O altă nedumerire spinoasă privește persoana Ministrului Educației, respectiv Cîmpeanu Sorin Mihai, inclus ca senator în grupul de inițiativă, alături de alte nume de vârf din ierarhia politică actuală. Este, credem, un alt aspect de tactică legislativă pentru ca procesul de adoptare să nu întâmpine nicio rezistență sau obstacol. Nu știm nici un gest, inițiativă sau punct de vedere din partea actualului ministru de reabilitare a istoriei românilor, ajunsă într-o stare deplorabilă de mistificare, incoerență și înstrăinare de trecutul onorabil și glorios al poporului român, dar, în schimb, manifestă un straniu interes pentru introducerea în curricula școlară a disciplinei cu denumirea „Istoria Evreilor. Holocaust” care reprezintă un nou și grav atentat asupra formării și educării tinerii generații în spiritul valorilor naționale, de respect și prețuire față de jertfa înaintașilor, a căror sacrificiu suprem stă la temelia României de azi.

Această lege a fost adoptată în procedură de urgență, cerință trecută olograf de inițiatori pe adresa de înaintare a proiectului către Biroul Permanent al Camerei Deputaților și acceptată fără nici un fel de explicații sau justificare. Desigur, criza multiplă prin care trece în prezent societatea ar necesita măsuri urgente. Dar ce soluții ar oferi această lege la problemele cu care se confruntă acum populația?! Absolut niciuna. Însă, din perspectiva inițiatorilor procedura de urgență a reprezentat o șansă în plus ca proiectul lor să devină lege. Parcurgerea unui proces normal de adoptare, cu examinarea proiectului de către toți factorii implicați în procedura legislativă, cu dezbateri, analize și examinări serioase din partea experților în materie, ar fi pus în dificultate inițiativa și ar fi redus substanțial șansa reușitei. Nu vedem să existe o altă explicație.

Într-adevăr, urmărind calendarul întregului parcurs al acestui proiect, ne permitem să constatăm că nu există precedent când o altă lege să fie adoptat într-un timp atât de scurt. Din data de 18.10.2021, când proiectul a fost înaintat către Camera Deputaților și până la publicarea în Monitorul Oficial (25.11.2021), operațiune care încheie practic procedura legislativă, n-au trecut decât exact 38 de zile. În acest timp, s-au obținut avize favorabile de la opt comisii de specialitate ale Camerei Deputaților, ca primă cameră sesizată, și ale Senatului, cameră decizională. Să nu omitem faptul că, așa cum se menționează pe portalul Camerei Deputaților, proiectul a făcut și obiectul unei „consultări publice”, fără însă a se primi vreo propunere sau sugestie. Despre ce „consultare publică” poate fi vorba când nici măcar parlamentarii n-au reușit să-i afle conținutul?! Dacă ar fi fost liberi să-l afle și dacă s-ar fi și străduit cât de cât, poate și cu sprijinul unor dascăli încă nemancurtizați, și-ar fi dat seama și ei că această lege este neconstituțională și reprezintă un atac virulent împotriva demnității, prestigiului și imaginii de popor blând, tolerant și ospitalier, cum s-au făcut românii cunoscuți în lume.

Jur să respect Constituția…”

Potrivit art.70 din Constituția României, una dintre condiții pentru ca deputații și senatorii să intre în exercitarea mandatului constă în depunerea jurământului. Formula jurământului este stabilită prin Legea nr. 8 din 10 ianuarie 2002. Teza a doua din conținutul său este următoarea: „Jur să respect Constituția și legile țării”, teză întâlnită și în formula jurământului pe care-l depune președintele României și membrii guvernului (art. 82 și 104 din Constituția României), precum și procurorii și judecătorii (art. 34, alin. 1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor). Dintre toate funcțiile enumerate mai sus cel mai mare risc pentru intangibilitatea Constituției îl prezintă cele care includ în competența lor atribuții normative, respectiv cele de parlamentari și de membri ai guvernului, precum și cele implicate într-o formă oarecare în procedura legislativă.

Cele mai frecvente încălcări ale Constituției se produc, așa cum arată practica legislativă, prin legi adoptate de Parlament și ordonanțe emise de Guvern. Cel puțin jurisprudența Curții Constituționale abundă în decizii prin care se constată acest lucru. Nu se exclud nici situațiile când, deși conținutul unor acte normative este vădit neconstituțional, totuși Curtea le constată ca fiind constituționale, putându-se lesne observa că în astfel de cauze intervin stranii interese personale, clientelare, politice sau cine mai știe de ce natură.

În asemenea situație ne putem întreba dacă pentru parlamentari mai are vreo importanță jurământul, de vreme ce „unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61, alin. 1 din Constituția României) din care fac parte, adoptă cu votul lor legi contrare Constituției. Cu alte cuvinte, votul lor reprezintă o încălcare directă a legii fundamentale, pe care au jurat s-o respecte.

Nu este exclus ca mulți dintre ei nici să nu conștientizeze încălcarea ce o săvârșesc, votând legi care, prin dispozițiile ce le conțin, sunt neconstituționale și pe care nici nu se mai străduie să le cunoască, respectiv să le studieze și să constate, prin raportare la dispozițiile constituționale, dacă sunt sau nu în acord cu acestea. Asta se întâmplă, după cum bine se știe, atât din cauza unei precare culturi și educații civice, al unei mentalități funciare cu privire la importanța Constituției în organizarea și funcționarea statului, al unei prea strânse legături de dependență față de liderii politici, legătură care nu le mai permite să aibă o gândire liberă, o judecată și opțiune proprie, după cum le-ar dicta conștiința.

Încălcând Constituția, ei își încalcă și jurământul, iar încălcarea jurământului este, dacă vreți, un delict foarte grav, un delict de conștiință, numit sperjur, delict care, din păcate, nu este incriminat și sancționat în dreptul român.

Pe un asemenea fond de iresponsabilitate parlamentară și multiple interese tentaculare din zona puterii, generate de scopuri vădit antiromânești, s-a putut strecura, fără nicio piedică, până la faza finală de publicare în Monitorul Oficial, și proiectul legii de care ne ocupăm în acest studiu.

A respecta Constituția înseamnă și a acționa împotriva actelor de încălcare a dispozițiilor ei, iar o modalitate pusă la dispoziție chiar de Constituție constă în sesizarea Curții Constituționale când se produc astfel de delicte. Astfel, potrivit art. 146, alin (1) din Constituție Președintele României, președinții celor două camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați și cel puțin 25 de senatori sunt împuterniciți să sesizeze Curtea Constituțională despre adoptarea unor legi care conțin încălcări ale dispozițiilor constituționale. Ținem să subliniem că acest atribut nu este facultativ. Obligativitatea lui rezultă tocmai din angajamentul de a respecta Constituția, asumat prin jurământ de către toți cei care ocupă funcții în organica autorităților enumerate mai sus. Sesizarea trebuie făcută înainte de promulgarea legii. Termenul de promulgare este, potrivit art. 77, alin. (1) din Constituție, de cel mult 20 de zile de la primire. Asta nu înseamnă că președintele poate să promulge legea imediat ce o primește, întrucât, procedând astfel, nu mai lasă timp celorlalte autorități enumerate mai sus s-o examineze și eventual să procedeze la sesizarea Curții Constituționale dacă se constată aspecte de neconstituționalitate.

În cazul legii de care ne ocupăm în acest studiu ne permitem să constatăm că președintele a manifestat o oarecare grabă. Legea i se trimite în data de 19.11.2021 și decretul de promulgare poartă dată de 25.11.2021. După cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, legea în discuție contravine mai multor articole din Constituție și, cu toate acestea, nicio o autoritate din cele enumerate mai sus n-a procedat la sesizarea Curții Constituționale. Și acest fapt ne îndreptățește să credem că întregul proces legislativ prin care s-a putut adopta o asemenea lege s-a aflat sub controlul inițiatorilor și a fost dirijat în așa fel încât să se evite orice piedică.

Aspecte vădit neconstituționale

Precizăm că, prin întregul ei conținut, această lege nesocotește mai multe articole din Constituția României, iar în situația când se va trece la aplicarea dispozițiilor ei, este de așteptat să se producă grave tulburări în procesul de învățământ, afectând dezvoltarea psiho-emoțională a tinerilor și substanța lor identitară.

În primul rând, potrivit art. 2 din Constituția României „suveranitatea națională aparține poporului român”, iar organele sale reprezentative, în speță Parlamentul, sunt doar mandatate să exercite prerogativele de suveranitate. Mai concret, atributul legislativ al Parlamentului ca „organ reprezentativ suprem al poporului și unică autoritate legiuitoare a țării” (art. 61, alin. 1) nu este unul nelimitat, adică nu-i este permis să legifereze în mod arbitrar. Dacă se procedează așa înseamnă că România nu mai „este stat de drept, democratic și social” și, deci, această trăsătură, prevăzută la art. 1, alin. (3), devine una pur formală. În speță nu există nicio dovadă că legea în discuție ar fi fost mandatată de popor, ea nu se regăsește, nici măcar ca idee, în vreun program politic pe care electoratul să-l fi agreat cu votul său. În susținerea ideii că adoptarea acestei legi s-a făcut printr-un exces de putere din partea Parlamentului, care, ca organ reprezentativ, este doar depozitarul temporar al puterii și nu titularul ei, invocăm și prevederile art. 69, alin. (1), potrivit căruia „în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”. A fi în serviciul poporului nu înseamnă a acționa arbitrar, nu înseamnă a adopta legi pe care poporul nu le-a girat în nici un fel. Chiar și în lipsa unei consultări populare se poate înțelege că poporul n-ar fi mandatat Parlamentul să adopte o lege care să-i pună în primejdie valorile ce țin de spiritualitatea, cultura și etnicitatea sa.

În al doilea rând, art. 1, alin.(1) din Constituția României precizează că „România este stat național…” Această trăsătură nu-i una de conjunctură, iar valabilitatea ei nu se limitează doar la momentul când a fost adoptată constituția. Fundamentul acestei trăsături îl reprezintă continuitatea de viață materială, culturală, spirituală a poporului român în spațiul său de etnogeneză, spațiu din care doar o parte mai este astăzi cuprinsă în perimetrul statului român. Apoi, din structura populației, românii reprezintă, potrivit ultimului recensământ, o pondere de peste 80% și este de subliniat că în existența lor bimilenară, înfruntând politicile genocidare ale agresorilor străini, au reușit să-și mențină tot timpul o pondere majoritară. Caracterul național, atât de contestat de reprezentanții unor minorități, nu constituie un pericol pentru celelalte naționalități, în ceea ce privește păstrarea și dezvoltarea specificului lor etnic. A devenit proverbială toleranța și omenia seculară a poporului român față de cei care s-au așezat în decursul timpului în spațiul său de etnogeneză, iar astăzi România constituie un exemplu în Europa în ceea ce privește regimul juridic al drepturilor și libertăților de care se bucură toate celelalte naționalități, alături de cea majoritară.

Având în vedere această argumentație, atragem atenția că legea contestată pune în pericol caracterul național al statului român. Această trăsătură nu se rezumă doar la o statistică abstractă ci trebuie să se manifeste în cultura românilor, în viața lor spirituală, în atașamentul față de valorile care le definesc identitatea. Pentru că aceste valori țin în mare parte de tezaurul istoric moștenit de la înaintași, generațiile de astăzi și în mod deosebit tinerii trebuie educați în spiritul acestor valori. Această cerință derivă ca obligație pentru statul român și din textul art. 33, alin. (3), potrivit căruia el „trebuie să asigure păstrarea identității spirituale” și să sprijine cultura națională. Ori identitatea spirituală și cultură națională nu se pot dezvolta prin transplantul de valori străine în detrimentul celor autohtone. Deci, a introduce în curricula școlară, ca disciplină obligatorie, a istoriei Israelului, în detrimentul Istoriei românilor, atât de hărțuită și de mistificată în ultimii 30 de ani, este de natură să creeze confuzie în mintea tinerilor și chiar să le provoace resentimente. În aceste condiții, este de constatat că Parlamentul, prin adoptarea acestei legi împiedică statul român să-și execute obligația atât de clar definită în textul articolului citat mai sus.

Pericolul se accentuează și prin asocierea acestei materii cu holocaustul, eveniment istoric pentru care tinerii nu au încă maturitatea să-l înțeleagă. Având în vedere că, potrivit legii, la elaborarea programei școlare, a manualelor, materialelor didactice și metodologiilor specifice acestei discipline va colabora, alături de Ministerul Educației, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel», există riscul ca optica acestui institut, controversată în multe privințe și excesiv de acuzatoare la adresa statului și poporului român, să se transmită și tinerilor și să le altereze profilul identitar românesc. Deci, există riscul ca și pe această cale caracterul național al statului român să fie treptat lipsit de conținut și starea etno-culturală a populației să nu-l mai confirme în viitor. Chiar dacă el este protejat și prin art. 152, care-l include în valorile intangibile la orice revizuire a Constituției, odată ce fundamentul său se ruinează, semnificația și forța sa constituțională nu mai au nicio valoare.

În al treilea rând, potrivit art. 6, din Constituția României, statul român, recunoscând și garantând persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se angajează ca măsurile ce le întreprinde în acest scop să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români. Ori, prin legea în discuție se instituie o discriminare flagrantă, atât față de etnia majoritară, respectiv cea română, având în vedere cele mai sus arătate referitoare la istoria românilor, cât și față de celelalte minorități naționale, unele cu o pondere mult mai mare decât cea evreiască. Dacă în curricula școlară se introduce istoria evreilor, n-ar avea dreptul și reprezentanții celorlalte minorități să pretindă, invocând principiul egalității și nediscriminării, să se introducă și istoria rromilor, maghiarilor, sașilor, secuilor, tătarilor, ucrainenilor, sârbilor, bulgarilor etc., nu doar pentru studiul elevilor aparținând acestor etnii, ci pentru toți elevii, indiferent de etnie, așa cum se întâmplă cu noua disciplină introdusă prin această lege?!

Mai este de arătat că dreptul fiecărei minorități de a-și studia propria istorie, în limba ei maternă, s-a introdus prin Legea educației naționale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/10 ianuarie 2011 (art. 46, alin. 9). Având însă în vedere că minoritățile, potrivit aceleiași legi, au dreptul să studieze, tot în limba lor, și Istoria și Geografia României (art. 46, alin 6) se poate lesne intui ce confuzii se pot crea în mintea copiilor și cum legea educației deschide largi posibilități pentru propagandă iredentistă în rândul tinerilor aparținând minorităților naționale. Cine neagă această concluzie, să vadă poziția contestatoare a unor lideri minoritari cu privire la mai multe aspecte ale statalității actuale a României.

În al patrulea rând, mai invocăm, tot ca aspect de neconstituționalitate al legii contestate, și textul art. 54, alin. (1) din Constituția României care dispune că „fidelitatea față de țară este sacră”. Fidelitatea presupune statornicie în convingeri, sentimente, atitudine, atașament nezdruncinat, în cazul nostru, față de țară, dăruire până la sacrificiu pentru apărarea și progresul ei, o poziție militantă pentru a-i ridica prestigiul și faima în lume și, nu în ultimul rând, rezistență în față oricăror ispite care să ducă la delațiuni, necredință, defăimarea valorilor naționale sau chiar acte de trădare. Fiind vorba de o componentă intimă a profilului moral, o stare de conștiință, fidelitatea se cultivă prin învățătură, instrucție și educație. Textul constituțional, fiind inclus la Capitolul III, „Îndatoriri fundamentale”, din Titlul II, „Drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale”, el nu se adresează exclusiv individului cetățean român, pentru că el se naște inocent și urmează un parcurs de dezvoltare fizică și intelectuală, proces în care intervin rolul și responsabilitatea factorilor educativi. De aceea, prin consacrarea acestui principiu, Constituția instituie o obligație pentru stat, în sensul creării tuturor condițiilor pentru ca procesul educativ să-i dezvolte cetățeanului român sentimentul de fidelitate față de țara sa și să prevină orice acțiune care l-ar putea denatura.

Prin prisma acestui adevăr, suntem nevoiți să constatăm că, prin introducerea în curricula școlară, ca disciplină obligatorie, a Istoriei Israelului și a Holocaustului, această majoră componentă spirituală a cetățeanului român, respectiv fidelitatea față de țară, este grav afectată. Este de notorietate faptul că poporul român, atât prin modul cum sunt concepute manualele școlare, mai ales cele de istorie și literatură, precum și prin diversele acțiuni propagandistice și curente ideologice răspândite în societate, a devenit, în ultimii 30 de ani, ținta unor acte de defăimare, denigrare și minimalizare a rolului său istoric și contemporan. În același timp, sunt surclasate calitativ alte popoare, alte etnii care s-au așezat în decursul timpului în spațiul de etnogeneză al românilor. Rezultatul poate fi lesne constatat în comportamentul tinerilor care au trecut prin această metamorfoză ideologică, mulți dintre ei nemaiavând simțăminte firești de apartenență la poporul român. Nu numai factorul economic i-a împins pe cei peste cinici milioane de români să-și părăsească țara ci și cel spiritual, respectiv goliciunea de afect național, premeditat provocată în sufletul lor. Acum, cu același efect distructiv asupra conștiinței naționale, vine să acționeze și această „disciplină școlară”. Având în vedere cui anume îi este atribuită sarcina elaborării programelor, a pregătirii cadrelor didactice și editării manualelor, devine cât se poate de limpede că hula împotriva poporul român pătrunde înspăimântător în școală și destinul său istoric este pus la grea încercare.

În sfârșit, mai este de arătat că prin această lege se aduc completări la Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și Legea 174/2019 privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România. Din perspectiva analizei de față se constată că după art. 18 din Legea Educației Naționale se introduce un nou articol (181) în care prin trei aliniate se dispune introducerea în planurile cadru ale învățământului liceal și profesional a „Istoriei Evreilor. Holocaustul” ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun, stabilindu-se și responsabilii cu elaborarea manualelor și pregătirea cadrelor didactice în această specialitate. Având în vedere că, potrivit 73, alin. (3), lit. „n” din Constituția României, prin lege organică se reglementează „organizarea generală a învățământului”, lăsându-se ca elaborarea programelor și celelalte probleme de ordin tehnic să revină specialiștilor din ministerul de resort care să lucreze după reguli și principii pedagogice, considerăm că și sub acest aspect legea este contrară Constituției. Mai sunt de invocat prevederile art. 61 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care precizează că operațiunea de completare a unui act normativ nu trebuie să-i afecteze concepția generală sau caracterul unitar, ori, după cum s-a arătat mai sus, tocmai aceste valori sunt afectate.

Ciudatul scop al legii

Adoptarea unei legi se naște dintr-o necesitate, care, într-o țară guvernată de un regim democratic, ar trebui să fie de ordin public sau social, ori, să zicem, general și nu inspirată de interese clientelare, oligarhice sau chiar ostile țării și valorilor sale supreme. Legiferarea, dacă vorbim de un regim democratic, reprezintă modalitatea prin care puterea își îndeplinește mandatul dat de popor, pentru că oferta politică prin care s-a dobândit agrement popular, respectiv împuternicire guvernamentală, nu poate fi îndeplinită decât prin intermediul dreptului. Chiar și atunci când necesitatea legiferării nu este explicit indicată în programele politice, ea nu trebuie să acceadă sau să contravină interesului public. Societatea fiind într-o continuă dinamică și lumea, în general, atât de schimbătoare, puterea trebuie să dispună de o marjă de apreciere a oportunității în privința măsurilor ce se cer adoptate. Dar, în toate situațiile trebuie să prevaleze interesul public, pe care puterea poate și este și obligată să-l cunoască și să-l satisfacă. Altfel, democrația nu reprezintă decât un camuflaj pentru o guvernare aservită intereselor clientelare și cercurilor oligarhice, controlate de puteri străine, așa cum ne arată și funesta noastră tradiție.1

Scopul reglementării este arătat în expunerea de motive care însoțește proiectul legii sau în nota de fundamentare când se adoptă o ordonanță. În cazul nostru avem de-a face cu o expunere de motive, în care inițiatorii își argumentează necesitatea adoptării și prin care încearcă să convingă și să obțină din partea factorilor implicați în procedura legislativă susținerea, acceptarea și validarea proiectului pentru a deveni lege.

Care ar fi, deci, necesitatea care reclamă introducerea, prin lege, în curricula școlară a disciplinei cu denumirea „Istoria evreilor. Holocaust”? Nu ne putem prevala decât de conținutul expunerii de motive pe care îndrăznim să-l examinăm prin prisma realităților istorice și actuale relevate de dovezi științifice de necontestat.

Am precizat mai sus că atributul elaborării programelor școlare aparține specialiștilor din ministerul de resort, având la bază cadrul general stabilit prin legea educației naționale. Dar dacă s-a recurs la lege, la forța ei în cadrul ordinii juridice, înseamnă că în societate, în general, și în sistemul educațional, în special, n-ar fi existat, din perspectiva inițiatorilor, suficientă apetență pentru o astfel de materie.

Pentru a convinge că legea ar fi necesară, ni se semnalează însă o stare de pericol, constând în persistența ideilor, concepțiilor antisemite și negaționiste, precum și apariția unor noi adepți dispuși să le promoveze. Se motivează că ele ar putea alimenta sentimente de intoleranță și chiar de ură, existând riscul degenerării lor în acte de violență și atrocități precum cele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru ca aceste drame să nu mai germineze în societatea românească, inițiatorii doresc să instituie un sistem de educație în care să primeze spiritul de toleranță și de respect față de comunitatea evreiască, școala fiind identificată ca cel mai important vector de transmitere a acestor valori.

Orice om de bună credință, citind o asemenea expunere, va constata că ne aflăm într-o lume ireală, o lume cu o imagine schimonosită, creată artificial pentru denaturarea percepției tinerelor despre caracterul poporului căruia îi aparțin. Ca să introduci în sistemul educațional o disciplină având ca scop cultivarea spiritului de toleranță și respect față de comunitatea evreiască, înseamnă că societatea românească de astăzi ar fi una intolerantă, egoistă, primitivă, stăpânită de o ură atavică nu numai față de evrei, ci față de orice populație de altă cultură, rasă sau religie. Nu că valorile și principiile de conviețuire civilizată n-ar trebui transmise elevilor, dar, recurgându-se la forța legii și expunerea deformată, tendențios mistificată și insultătoare a trecutului poporului român, face ca scopul declarat să nu fie deloc credibil și, prin urmare, să dea naștere unor justificate stări de îngrijorare, nu pentru evrei sau alte neamuri ce trăiesc în România, ci, ca în alte timpuri istorice, pentru populația majoritară, respectiv cea românească.

Cum de a ajuns poporul român atât de intolerant, de respingător și factor de risc pentru alte neamuri când, așa cum bine se știe, în vatra lui și-au găsit adăpost toți prigoniții din statele vecine sau chiar mai de departe. La fel de ospitalier s-a comportat chiar și față de acele populații colonizate aici ca factor de siguranță pentru stăpânirile imperiale. Străinii așezați aici au putut să-și construiască așezări durabile, având certitudinea viitorului inspirată de localnici, au avut libertatea practicării propriei religii fără persecuții din partea autorităților, și-au putut ridica lăcașuri de cult, nefiind constrânși de persecuții religioase sau rasiale.2 Și atunci, cum de se îndrăznește a se construi o imagine atât de sinistră, atât de înspăimântătoare poporului român, încât, dacă n-ar fi un fals grosolan, o înșelătorie mediatică, n-ar mai rămâne aici nici picior de străin.

Expunerea de motive la legea în discuție începe cu un neadevăr care, prin dimensiunile sale istorice, devine înspăimântător de sinistru. Potrivit inițiatorilor, istoria comunității evreiești din țara noastră ar fi definită de loialitatea ei față de România și de contribuția pe care ar fi avut-o la crearea statului român modern.

O asemenea afirmație făcută într-un document oficial, când datele probate științific arată contrariul și inclusiv memoria colectivă mai păstrează încă nealterate fapte și atitudini ostile din partea evreilor, adevărate acte de sabotaj în procesul edificării statului român, lasă să se constate, nu doar o totală lipsă de recunoștință, de respect față de poporul român, popor tolerant și ospitalier cum nu-i în lume altul pereche și la sânul căruia și-au găsit întotdeauna adăpost, dar și instituirea, prin aservirea aparatului de stat, a unei dominații tiranice asupra românilor, acționând deocamdată să le distrugă identitatea și să-i lipsească de baza lor existențială, economia.

Ca să ne lămurim în ce a constat „loialitatea” evreilor (avem în vedere anumite structuri de putere din rândul lor și nu întreaga comunitate) față de România ne vedem obligați, în spiritul adevărului istoric pe care cred că mai avem dreptul să-l rostim, să facem o scurtă incursiune în trecutul nu prea îndepărtat al prezenței lor în spațiul geografic românesc, cel puțin în perioada edificării statului român modern, proiect la care ar fi avut o contribuție importantă, după cum se arată în această expunere de motive.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în principate (Moldova și Țara Românească), aflate în proces de unire și crearea a unui singur stat, se produce o invazie masivă de populație evreiască. Prigonită fiind în Rusia, Austria, Ungaria, Turcia, state de unde se refugiau, evreii și-au găsit adăpost în România. Într-un timp foarte scurt (1848-1879) numărul lor a crescut de la 30 000 la 550 000, deci de aproape douăzeci de ori.3 Nu doar această creștere exponențială a generat tulburările provocate în ordinea existentă atunci în viața publică, economică, socială, culturală, religioasă, ci, mai ales, dorința lor, a evreilor, de a pune stăpânire, a controla pârghiile de putere și a-și asigura un statut privilegiat față de populația trăitoare aici de secole, în majoritate români.

În 1866, după instituirea domniei lui Carol I, se adoptă prima constituție în format modern, așezământ statornic pentru legitimarea juridică a tânărului stat, rezultat din Unirea Principatelor Române. Ca o măsură de protecție față de această invazie și comportamentul dominator manifestat de străinii care se așezau aici, prin art. 7 s-a prevăzut ca împământenirea, adică acordarea cetățeniei române, să nu fie acceptată decât străinilor de rit creștin. Cetățenia legitima beneficiul drepturilor civile și politice. Evreii au râvnit aceste drepturi, însă fără să accepte valorile definitorii ale calității de cetățean, respectiv limba, cultura și, în speță, religia, adică o naturalizare reală, așa cum se pretinde și astăzi.

În mod deosebit, evreii au văzut în această restricție un obstacol în dorința lor de a deveni proprietari de pământ, lucru care-i interesa mai mult decât orice, mai ales că aveau ipoteci, prin camăta ce o practicau, cu dobânzi de peste 50%, și nu puteau intra în stăpânirea fondurilor ipotecate. Prin urmare, acest articol a devenit ținta unor presiuni interne extrem de insistente, precum și a unei propagande defăimătoare la adresa României, întreținută în presa occidentală și marile cancelarii europene. Astfel, au reușit ca în Tratatul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878) încheiat în urma războiului ruso-turc din 1877-1978 și în urma căruia, prin jertfa de sânge a armatei române, se dobândise de facto independența, să fie acceptată recunoașterea ei doar după modificarea art. 7 din Constituție. Presiunea și agitația fiind atât de stăruitoare, iar recunoașterea Independenței absolut necesară pentru afirmarea statului român în ordinea juridică internațională, printr-o lege din 13 octombrie 1879 a fost înlăturată restricția pe criterii religioase la dobândirea cetățeniei române.

Anul 1918, numit pe bună dreptate și anul astral al neamului românesc, încheie un ciclu istoric milenar de sacrificii, jertfă și dorință de unire al românilor într-un singur corp politic. Majoritatea celorlalte etnii așezate în decursul timpului în spațiul geografic românesc au înțeles cursul evenimentelor și dreptul legitim al poporului român de a se organiza într-un stat național, principiu care a stat la baza redesenării granițelor în Europa postbelică, și și-au declarat adeziunea și loialitatea față de noul stat creat, precum și voința de a trăi în bună înțelegere cu populația majoritară. Care a fost în schimb poziția evreilor față de mărețul act al unirii?

Pentru că și acest fapt istoric este unul de importanță capitală în procesul edificării statului român modern, proces la care evreii pretind c-ar fi avut o contribuție semnificativă, după cum se menționează în expunerea de motive la legea ce o analizăm, ne vedem obligați să supunem atenției câteva aspecte memorabile, consemnate de documente și alte dovezi istorice din care rezultă contrariul, respectiv faptul că această „contribuție” a constat în acte de sabotaj, ostilitate și obstaculare a acțiunilor întreprinse de români în complicatele împrejurări istorice de la sfârșitul primului război mondial. Pe acest subiect s-au scris volume întregi de istorie autentică, s-au valorificat științific documentele și mărturiile celor implicați în evenimente, s-au făcut analize și judecăți obiective, ferite de resentimente, răutăți sau prejudecăți. Prin urmare, contestarea sau punerea lor sub semnul îndoielii, fără nicio argumentare demnă de a fi luată în considerare, credem că excede cadrul unei polemici științifice și, deci, n-o putem califica decât ca insolentă, un fals ordinar, folosit pentru scopuri mârșave.

Revoluția democrată din Rusia țaristă, deturnată în octombrie 1917 într-un bolșevică, a produs în imensul spațiu imperial un haos generalizat ce a paralizat orice formă de autoritate publică. În aceste condiții, popoarele, confruntate fiind cu acte de dezordine, tâlhării, asasinate, violuri și, în general, lipsa oricărei modalități instituționalizate de apărare și protecție civică au început să-și redefinească structura statală, să-și constituie organe proprii de conducere și administrare.

Liderii de la Petersburg, deși lansase principii și sloganuri tentante pentru masele populare, printre care și mult trâmbițatul principiu al autodeterminării, nu s-au arătat prea dispuși să renunțe la teritoriile pe care imperiul țarist le încorporase prin politica sa de cotropire.

Mandatul din partea lui Aleksandr Kerenski, liderul revoluției democrate și președinte al Guvernului Provizoriu, cu care Ion Inculeț în fruntea a 40 de basarabeni venise în Basarabia în aprilie 1917 era să democratizeze gubernia în cadrul unei federații ruse. Cursul evenimentelor și în mod deosebit preluarea puterii la Petersburg de către bolșevici în frunte cu Lenin, fapt care a amplificat haosul, au făcut ca în procesul constituirii noilor autorități de stat în Basarabia să se contureze ideea independenței și, mai târziu, cea a unirii cu România. Situația în Basarabia avea să devină extrem de gravă întrucât aici activau bande de dezertori ce-și părăsise unitățile aflate pe frontul din Moldova și care, sub influența ideilor bolșevice, se comportau extrem de anarhic. Lenin, deși lansase principiul autodeterminării pentru a produce disoluția aparatului de stat imperial, la scurt timp avea să revină și să acționeze pentru conservarea teritorială a fostului imperiu.

Elementele bolșevice din Basarabia, în mare parte evrei, au început să se organizeze și prin acte de violență să împiedice procesul democratic de emancipare națională. În aceste condiții liderii basarabeni, neavând forțe care să-i apere de furia bolșevicilor, au trebuit să lucreze, o perioadă de timp, în clandestinitate și treptat să se convingă că unica soluție de salvare ar fi doar intervenția armatei române, scop în care au și intrat în legătură cu guvernul român aflat atunci la Iași.

Evreii din Basarabia făcuse, de multă vreme, o fixație pentru acest teritoriu în care doreau să-și constituie propriul stat.4 Această dorință a și fost exploatată de Lenin pentru a-i instiga la acte de sabotaj împotriva curentului unionist, care luase amploare după lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. Așa se explică și prigoana declanșată împotriva liderilor basarabeni care îmbrățișase soluția unirii cu România. Bazându-se pe promisiunea lui Lenin, ei chiar sperau ca în spațiul basarabean să poată înființa Republica Sovietică Socialistă Evreiască.5 Ajunsese chiar să le pretindă diferitelor comitete revoluționare constituite în Basarabia în anii 1917-1918 să folosească exclusiv limba rusă la mitinguri, întruniri, documente etc.6 Nicio altă justificare față de acest gest slugarnic decât dorința de a avea susținerea necesară în proiectul lor de statalitate.

După cum rezultă din comportamentul lor agresiv față de români, precum și din acțiunile liderilor bolșevici de la Petersburg, vizând extinderea revoluției și în afara teritoriului stăpânit de Imperiul Țarist, aceste planuri s-au dovedit a fi pentru evrei o oportunitate ca să-și vadă împlinit visul constituirii unui stat într-un teritoriu în care ei se localizase mai consistent începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Una dintre teoriile sioniste așeza patria (eretz), statul, țara, evreilor într-un teritoriu cuprinzând sudul Galiției, Maramureșul, Bucovina întreagă, nordul actualei Moldove, Basarabia și Transnistria.7

Că acest plan, deși halucinant, inspirat de minți rătăcite, n-a rămas doar la nivelul unor ipoteze abstracte, utopice și că s-a și trecut la realizarea lui ne-o dovedește și ceea ce s-a întâmplat la Iași în mai 1917. Aici, în zona Socola se adunase în jur de 20 000 de ostași proveniți din dezmembrarea unităților militare ruse aflate pe frontul din Moldova, efective contaminate de ideile bolșevice, sub influența cărora de fapt și dezertase. Cu aceste forțe, liderii bolșevici Lenin, Troțki și Rakovski s-au gândit să extindă revoluția și în România, operațiune de care erau interesați și germanii și, din câte se pare inspirată chiar de ei8 cu scopul de a scoate și România din război, așa cum se întâmpla cu Rusia, pentru că Rusia de când fusese cuprinsă de febra revoluției încetase să mai fie o forță combatantă, pentru ca în martie 1918 să încheie armistițiul cu Puterile Centrale.9 Un comando condus de comisarul de front Semion Roshal a preluat comanda acestor forțe și le-a organizat pentru declanșarea ofensivei pentru cucerirea Iașului, urmărind să aresteze regele și guvernul român. Intervenția promptă a armatei române a contracarat acest plan, bolșevicii și dezertorii fiind dezarmați și aruncați peste Prut, unde au continuat devastările, tâlhăriile și asasinatele în Basarabia.

În această situație, la solicitarea insistentă a liderilor basarabeni, guvernul român a hotărât să intervină cu câteva unități militare, limitându-le însă misiunea doar la restabilirea ordinii, apărarea populației, a avutul ei, a depozitelor și infrastructurii supuse distrugerilor și devastărilor de către bandele înarmate de bolșevici. S-a creat astfel posibilitatea constituirii și organizării pe cale democratică a noilor autorități reprezentative, investite să hotărască destinul acestei provincii. Astfel, după o scurtă perioadă de independență, proclamată la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a hotărât, la 27 martie același an, cu o majoritate covârșitoare, unirea cu România.

Acest act istoric, care a adus Basarabia în componența statului român, după 106 ani de înstrăinare și genocid etnic, religios și cultural a anihilat planul bolșevic de constituire aici a unui stat evreiesc. Nu se știe dacă a fost un plan serios din partea lui Lenin și a clicii sale sau doar o momeală pentru a-i atrage pe evrei de partea lor. Este însă de reținut că evreii și-au pus mari speranțe în această promisiune, iar eșuarea ei prin unirea Basarabiei cu România, le-au înăsprit sentimentele de ură împotriva românilor. La inflamarea acestora a contribuit semnificativ și propaganda sovietică antiromânească.

La dovezile expuse mai sus, de netăgăduit, decât eventual din rea credință, neștiință sau sterilitate rațională, mai supunem atenției și documentele care atestă desfășurarea proceselor de emancipare națională și creare a Statului Român modern, prin unirea în același corp politic a provinciilor românești aflate până la sfârșitul războiului sub stăpâniri imperiale străine.

Astfel, potrivit procesului verbal de ședință, desfășurată la Chișinău, în istorica zi de 27 martie 1918, din cei 138 de membri ai Sfatului Țării, au fost prezenți 125. Dintre aceștia au votat pentru unirea Basarabiei cu România 86, 36 s-au abținut și 3 au votat împotrivă. În Sfatul Țării, erau reprezentate, alături de populația majoritară, alcătuită din moldoveni, și celelalte comunități etnice, ca ucraineni, germani, ruși, polonezi și bineînțeles evrei. Din cei 5 evrei, membri ai Sfatului Țării, nici unul n-a votat unirea Basarabiei cu România. Trei s-au abținut iar doi au absentat de la ședință.10

Aceiași atitudine potrivnică au manifestat-o și la Cernăuți, în octombrie-noiembrie 1918, în contextul evenimentele care au pregătit și înfăptuit actul unirii Bucovinei cu România. Deși convocați la Congresul General din 28 noiembrie 1918, care urma să-și desfășoare lucrările în sala de marmură a Mitropoliei, evreii n-au dat nici un răspuns și, spre deosebire de polonezi, nemți și alți etnici minoritari din Bucovina au privit actul istoric al unirii chiar cu dușmănie.11

Cam în acești termeni s-ar putea defini contribuția evreilor „la crearea Statului Român modern”, expresie introdusă în această halucinanta expunere de motive. Votul masiv dat pe acest proiect de lege și faptul că falsul grosolan din expunerea de motive n-a trezit nicio reacție din partea „organului reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, alin 1 din Constituția României”), sunt consecința nemijlocită a miopiei politice de care dau dovadă aleșii, a lenei lor intelectuale, constând în lipsa voinței și putinței de a se documenta și înțelege scopul și conținutul proiectelor de legi pe care le votează și, pe acest fond, a unei prea strânse și captive dependențe față de cercuri oculte de putere care au ajuns să-și satisfacă interesele prin controlul asupra procesului legislativ.

Dar „loialitatea evreilor față de România” și contribuția lor la crearea „statului Român modern” n-au încetat să se manifeste după încheierea procesului istoric al constituirii României Mari din 1918 și pecetluirea actului istoric săvârșit de români prin tratatele încheiate la sfârșitul primului război mondial. Adică nu s-au împăcat cu noua situație politică creată, ci au continuat și cu mai multă înverșunare să submineze statalitatea României, s-o șubrezească, sperând în dezmembrarea ei. Deci, după anul astral 1918, pe deplin legitimat din toate punctele de vedere (istoric, geografic, economic, etnic, cultural, juridic etc.) poporul român avea să se confrunte cu o nouă pagină neagră de „loialitate” din partea evreilor, care avea să culmineze cu atentatele, provocările și represaliile împotriva armatei, administrației și populației civile care, începând cu 28 iunie 1940 se retrăgeau din Basarabia sub presiunea invaziei sovietice. Comportamentul bestial față de români era asezonat cu urale, aruncături de flori și frenetice discursuri de întâmpinare a armatei sovietice. „Vă așteptăm de 22 de ani”, aveau să aclame „bucuroși” evreii mai vocali din Chișinău.12

De ce atâta ură?” se întreba retoric savantul Nicolae Iorga într-un articol, cu același titlu, publicat la 6 iulie 1940 în ziarul „Neamul Românesc”. Nu-i venea să creadă cu câtă cruzime îi atacau atât pe militari cât și pe civili, care respectau ordinele superioare de a nu riposta, de a nu trage nici măcar un foc de armă. Într-adevăr, era de necrezut cum era răsplătită bună-voința și toleranța românilor, faptul că au „acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii.”13

Bilanțul acestor atrocități, doar din rândul armatei, se estimează la pierderi totalizând 356 de cadre și 42 876 de soldați și gradați, uciși, răniți și dați dispăruți.14

Pe aceeași linie de „loialitate” sunt de amintit și atrocitățile din anii 50, pe timpul ocupației sovietice, în urma cărora avea să fie exterminată elita armatei române și o parte însemnată a intelectualității românești. Cu o ură viscerală i-au prigonit pe unioniștii basarabeni, foști membri ai Sfatului Țării, cei mai mulți dintre ei sfârșind în temnițe sau chiar uciși fără nicio judecată. A pune acest masacru, la modul general, pe seama regimului comunist, fără a se menționa și cine erau torționarii, cine anume l-a planificat, ce interese și scopuri l-au generat, este o manieră perversă de manipulare prin care se urmărește susținerea ideii că tot românii ar fi vinovați. Deci stigmatul tot asupra lor este aruncat, deși conducerea țării, a forțelor de represiune, funcții importante de decizie, atât la nivel central cât și în teritoriu, erau ocupate de alogeni, în rândul cărora evreii aveau un cuvânt hotărâtor de spus. Interesant de constatat că studiile, anchetele, cercetările întreprinse după căderea regimului comunist au evitat cu obstinație acest deranjant adevăr pentru nouă conducere, care s-a dovedit la fel de străină și ostilă față de poporul român.

Este dificil și complicat de realizat o sinteză a comportamentului evreilor de când s-au așezat cu traiul în spațiul geografic românesc. Așa cum s-a arătat mai sus, istoriografia serioasă, științifică și nepartizană, este destul de bogată în această privință. Am selectat doar câteva aspecte care să arate cât de „loiali” și „recunoscători” au fost ei față de poporul român, la sânul căruia și-au găsit adăpost și au și reușit mulți dintre ei chiar să supraviețuiască în dramaticele încercări prin care au trecut.

Ne mai permitem să-i întrebăm pe inițiatorii legii care au avut insolența să ne umilească prin așa zisa „loialitate” și „contribuție la edificarea statului român modern”, tot „loialitate” s-ar putea considera și otrăvirea românilor cu rachiu contrafăcut, crimă demascată atât de Mihai Eminescu15 dar și de Carol I, regele României16? Dar sadismul și rasismul social practicat de trustul arendășesc Mochi Fisher, prin exploatarea țăranilor ca pe niște animale de povară17, înrobirea lor prin camătă, deposedarea de micile proprietăți și înfometarea, aducându-i în pragul disperării, încât au ajuns să dea foc la țară în dramaticul an 1907, eveniment aspru cenzurat astăzi, tot „loialitate” s-o fi numind? Dar atentatul din 8 decembrie 1920 din Senatul României, săvârșit de grupul de evrei condus de Max Goldstein, în urma căruia au fost uciși 3 demnitari români și rănind pe alți câțiva, unde l-am putea încadra, tot la „loialitate” și la „atașament” față de Statul Român, pecetluit chiar în acel an prin tratate internaționale și al cărui reprezentant suprem nu era altul decât Senatul?

Aceste acte de „dragoste” față de România sunt doar cu titlu de exemplu, iar amintirea lor nu trebuie înțeleasă ca o atitudine antisemită, ci doar ca o reacție firească de apărare împotriva mistificării caracterului umanist al poporului român, probat în milenarul său trecut.

Dacă susținerea acestui proiect de lege s-a bazat pe un fals grosolan și nerușinat, ne putem imagina și cum va arăta conținutul manualului denumit „Istoria evreilor. Holocaust” și ce cunoștințe anume li se va transmite elevilor. Mai precis, ce imagine li se va crea despre trecutul poporului român, respectiv despre înaintașii lor, având în vedere că organizațiile evreiești și Institutul „Elie Wiesel” continuă să învinovățească poporul român de holocaust și alte acte bestiale din timpul celui de-al doilea război mondial. Nici nu mai sunt luate în considerație probele incontestabile care arată că românii s-au dovedit a fi cel mai blând popor din Europa acelui timp întunecat. Ce să învețe elevii la această materie, că bunicii, străbunicii și ceilalți înaintași ai lor au fost niște asasini?! Își pot permite generațiile mature de azi ca mintea și sufletul tinerilor să fie intoxicate cu aceste măsluiri istorice? Având în vedere cum a trecut această lege prin parlament, se pare că poporul român este complet anesteziat, iar statul a devenit captiv față de forțe străine dominatoare care își pregătesc aici stăpânirea pe timp nelimitat.

1 Mihai Eminescu, Cine cunoaște câtuși de puțin istoria, articol publicat în ziarul „Timpul”, 18 mai 1879

2 Gică Manole, „ Prigoniți n-au fost la noi evreii niciodată” din volumul Mihai Eminescu și evreii, Editura Quadrat, Botoșani, 2017, p. 23.

3 Gică Manole, op. cit. p, 17

4 Paul Goma, Săptămâna roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, Editura Vicovia, Bacău, 2010, p. 128

5 Theodor Codreanu, Basarabia Eminesciană, Editura Ideea Europeană, 1918, București, 2018, p. 208.

6 Paul Goma, Op. cit., p. 128

7 Idem, p. 129.

8 Theodor Codreanu, Op. cit., p. 262

9 Catherine Merrindale, Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei, traducere din limba engleză de Petru Iamandi, Editura Litera, București, 2018, p. 239.

11 Iurie Colesnic, Generația Unirii, Editura Museum Cultura, Chișinău, 2016, p. 94, apud Gică Manole, 1918. Anul mântuirii neamului românesc, Editura Quadrat, Botoșani, 2018, p. 340.

12 Theodor Codreanu, Op. cit., p. 280.

14 Arhivele M.Ap.N., fond Cabinetul Ministrului, dosar nr. 1447, fila 195, sursă citată de Alex Mihai Stoenescu în Armata Mareșalul și Evreii, Editura Rao, București, 2010, p. 135.

15 Mihai Eminescu, Evreii și Conferința, Curierul de Iași, 9 ianuarie 1877

16 Amintiri despre Regele Carol I, Ediție după volumele de memorii consemnate de Mite Kremnitz și cu introducere de Sidney Whitman, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 97

17 Nicolae Iorga, „Dumnezeu să-i ierte”, articol publicat în ziarul „Neamul Românesc” în aprilie 1907