 CD729 aprobate denitsoc@gmail.com 75.57.36.95
ŢARA ASCUNSĂ A LUI JEAN PARVULESCO Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012. După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2). Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii. Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa: Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa. Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti. Petru Dumitriu (1924-2002) a fost un romancier român, a cărui capodoperă, Cronica de familie, a fost şi ea publicată în Franţa de către Seuil, în 1959. În 1960, călătorind în Germania de Est, el a trecut clandestin în Berlinul de Vest şi a cerut azil politic autorităţilor franceze, care l-au refuzat; în schimb, a obţinut acest azil în Germania Federală. După aceea, el a trăit la Frankfurt şi la Metz, unde a murit în 2002. Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn. În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă. Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma. Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3). După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau: Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde. Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie. “La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5). Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii. Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan. Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle. În orice caz, Parvulesco era convins de “existenţa unei convergenţe ascuse dar foarte profunde între învăţătura lui René Guénon şi dimensiunile confidenţiale, chiar oculte, ale acţiunii istorice şi transistorice întreprinse de Charles de Gaulle (…)” (8). Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile. Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger. De altfel, atunci când în Spirala profetică citim fraza despre „remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (12), ne vine în minte, evident, Vasile Lovinescu, cu eseul său despre Dacia hiperboreeană, scris sub pseudonimul de Geticus, care a apărut iniţial în franceză, în mai multe numere ale revistei Études traditionnelles, între anii 1936-1937. În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”. Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13). El ne spune, de asemenea, că toate marile romane româneşti scrise de Eliade înainte de război „dau seama, în mod patetic, de procesul acestei generaţii (adică a „noii generaţii” române dintre cele două războaie mondiale), de mari mistici sacrificaţi într-un plan providenţial foarte ocult şi care au suferit, într-un fel, încercarea une morţi sângeroase, până la a o atrage asupra lor în mod inexorabil” (14). Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15). Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia. Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena, iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco: Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui: quand elle dresse soudain sa lyre, Una, et qu’en moi se tend În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă. În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16) Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17) Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18). În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier. Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco. Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade. Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei. Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20) Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale “Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”. NOTE: * Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.) 1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231. |
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Schimbările care au loc în prezent în lume sunt fundamentale în natura lor. Lumea nu va mai fi ca înainte, a spus președintele Vladimir Putin în discursul său la sesiunea plenară a Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg:
„Este eronat să credem că cineva poate sta și aștepta crezând ca va trece vremea schimbărilor tulburi si ca totul se întoarce la locul în care a fost. Nu va fi asa”, a spus Putin.
PUTIN, EURASIANISM ŞI ALEXANDER DUGIN
Autor: John Cunningham
Ce îl face pe președintele rus Vladimir Putin să bifeze, ideologic? Un punct de plecare ar putea fi corpul de idei numit eurasianism și scrierile lui Alexander Dugin denumite uneori (în mod fantezist) „Rasputinul lui Putin”.
În vremuri de dislocare politică și socială, ideile și teoriile pot apărea din marginile societății care contestă diviziunile standard de dreapta și stânga.
Perioada de după prăbușirea Uniunii Sovietice a fost una dintre aceste perioade. Există multe exemple istorice; de exemplu, sectele variate care au apărut în timpul perioadei revoluționare engleze din anii 1640. Misticismul, ocultismul, naționalismul extrem, eugenia, varietățile fascismului, teoria rasei, antisemitismul și antifeminismul pot ieși în prim-plan. În acest bazin tulbure putem localiza eurasianismul.
Eurasianismul a luat contur în anii 1920 în rândul rușilor exilați care trăiau la Paris și Berlin, în special Ivan Ilyin și Nikolai Trubetskoi, deși a avut precedente în ramuri ale gândirii mistice și naționaliste în Rusia țaristă. Incapabili să înțeleagă revoluțiile din 1917, acești exilați au căutat instrumente intelectuale și conceptuale pentru a le înțelege situația.
Eurasianismul a evoluat și și-a schimbat forma de-a lungul anilor. În această versiune timpurie a exilului rusesc alb au existat trei considerente principale:
1) Civilizația rusă nu este nici „asiatică”, nici „europeană”, nici nu este un „mix” sau „amestec” a celor două. Eurasia este, prin urmare, un concept geopolitic unic și se extinde dincolo de granițele Rusiei.
2) Principalul inamic al Rusiei este Occidentul și, în mod surprinzător, mulți dintre primii eurasianiști au susținut revoluțiile ruse din 1917, deoarece credeau că aceasta a oprit „occidentalizarea” Rusiei. Cu toate acestea, internaționalismul și ateismul revoluției din octombrie au fost anatema. Eurasianismul este multi-confesional, dar vede Biserica Ortodoxă Rusă ca centrală.
3) Rusia ar „evolua” într-un fel de entitate creștină ortodoxă, naționalistă, etatistă, cu influențe occidentale minime sau inexistente, cum ar fi liberalismul. Prin urmare, ei s-au opus oricărei încercări a unor grupuri de emigrați precum ROV (Uniunea Alb-Militară Rusă) cu sediul în Serbia, de a organiza operațiuni militare în Uniunea Sovietică.
Operațiunile de contrainformații ale serviciului secret al URSS au erodat mișcarea eurasiastă din Europa de Vest și aceasta și-a încetat activitățile în 1929. Eurasianismul a suferit o renaștere în timpul prăbușirii Uniunii Sovietice, parțial datorită descendenților acelor exilați anteriori ruși albi. revenind în Rusia și devenind consilieri ai oficialilor guvernamentali și ai think-tank-urilor(grupurilor de gandire).
Iar din Gulag, prin arhivele Muzeului Ermitaj, a venit Lev Gumilyov, considerat fondatorul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Neo-Eurasianism, susținând că Rusia este mai aproape de Asia decât Europa și Eurasia include mult mai mult decât Rusia.
Mama sa a fost renumita poetă Anna Akhmatova, cu care a avut o relație tulbure. Ea îl menționează în colecția ei Requiem („Tu ești fiul meu și groaza mea” este un vers grăitor, Poemul 5, 1939). Gumiliov a petrecut cea mai mare parte a anilor 1938-1953 în lagăre de muncă; după moartea lui Stalin a fost eliberat și a primit un loc de muncă la Ermitaj.
Acolo și-a continuat studiile despre popoarele din stepele din Asia Centrală, în special despre khazari, un popor nomad care a înființat un imens imperiu comercial în sudul Ucrainei, Crimeea și Kazahstan în secolul al VI-lea d.Hr. A fost interesat în special de ceea ce a provocat marile mișcări ale populației (huni, tătari, mongoli, kazahi etc.) din Asia Centrală în Rusia și Europa.
Pentru Gumiliov, rușii și poporul turcofon din Asia Centrală formează, în cuvintele sale, un „super-etnos” – ceva asemănător cu ideea de „civilizație”, un set de valori comune care depășesc granițele naționale. Turanismul, din care există o versiune turcă, împărtășește unele dintre aceste preocupări (turanm). El a fost acuzat de antisemitism și atât cercetarea, cât și metodologia sa au fost aspru criticate.
Dugin
Alexander Dugin, născut în 1962, s-a alăturat diferitelor organizații semifasciste, inclusiv așa-zișilor bolșevici naționali, iar în anii 1980 a fost membru al Grupului Iuzinski, adâncindu-se în naționalismul și misticismul extrem. În iunie 2002, a contribuit la înființarea Partidului Eurasia.
Printre „gânditorii” care l-au influențat se numără Wolfram Sievers (un nazist care a fost executat la Nürnberg în 1948); Julius Evola (fascist italian, mistic și „teoretician al rasei”), Jean Parvulescu, „președintele parlamentului ocult al elitei planetare a celor treziți”, potrivit unei intrări de pe site.
Dugin respinge ceea ce el numește atlantism și dominația SUA și a aliaților săi: Canada, Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă. El vrea iesirea de sub „controlul strategic” al SUA, susținând o respingere totală a valorilor liberale pe care le asociază cu Occidentul.
Din aceasta se va ridica un imperiu eurasiatic, care se întinde de la Marea Baltică până la Pacific, un spațiu geo-politic, care include mai mult decât Rusia și republicile turcofone. El consideră chiar că Coreea face parte din acest emporiu întins.
Dugin nu este chiar naționalist. Cu toate acestea, rolul Rusiei este central: „…doar poporul Rusiei a fost suficient de viril pentru a elibera toată Eurasia de nenumăratele scheme de genocid atât ale Estului, cât și ale Vestului — atât ale puterilor telurice [terestre], cât și ale [mării] talasocratice. puterile bazate pe] ale șoviniștilor naționali non-arieni și arieni deopotrivă.”
El și susținătorii săi văd Ucraina ca parte a Alianței slave occidentale, o componentă a etniei eurasiatice. Faptul că unii ucraineni nu se văd astfel – așa cum demonstrează atât de clar evenimentele recente – nu pare să-i deranjeze. Printre indivizii influențați de el se numără Alexander Borodai, un om de PR care a fost profund implicat în anexarea Crimeei.
Mai târziu și-a îndreptat atenția către Donețk și Lugansk și a fost, pe scurt, prim-ministru al așa-numitei Republici Donețk în 2014.
În ce măsură Putin este de fapt influențat de Dugin este greu de spus. Nu există nicio înregistrare că ei s-au întâlnit. Iar una dintre puținele manifestări concrete ale eurasianismului — Uniunea Economică Eurasiatică (formată din Federația Rusă, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan și Moldova), pare a fi puțin mai mult decât o uniune vamală argumentativă.
Cu toate acestea, influența lui Dugin poate fi văzută și în armata rusă, unde ofițerilor stagiari li se recomandă cartea lui Dugin Foundations of Geopolitics. Putin a folosit terminologie precum cea a lui Gumiliov sau a lui Dugin în discursuri și declarații, deși ostilitatea lui față de „Occident” poate avea de-a face la fel de mult cu evoluțiile politice de când a venit la putere. Pe măsură ce reformele asociate cu Mihail Gorbaciov și apoi cu Boris Elțin, în special încercarea de a îmbrățișa liberalismul occidental, s-au prăbușit, Putin – fostul om KGB – a început să-și întoarcă privirea în altă parte.
În discursul său din 2012 adresat Adunării Federale, Putin a declarat:
„Aș dori ca toți să înțelegem clar că anii următori vor fi decisivi […] cine va prelua conducerea și cine va rămâne la periferie și va pierde inevitabil independența va depinde nu numai de potențialul economic, ci în primul rând de voința. a fiecărei națiuni, pe energia sa interioară pe care Lev Gumilyov a numit-o pasională: capacitatea de a merge înainte și de a îmbrățișa schimbarea”. (citat în cartea lui Charles Clover Black Wind, White Snow)
Sensul lui Gumiliov pentru passionarnost este mai sever decât cel al lui Putin. În esență, înseamnă o capacitate de suferință și, în special, în modul în care un individ poate face un sacrificiu pentru „binele mai mare”. Acest lucru, potrivit lui Gumiliov, este ceea ce va face Rusia din nou mare.
Ideea sacrificiului iese la suprafață în multe puncte ale istoriei și culturii ruse (și sovietice): de la construirea Sankt Petersburgului (între 25.000 și 30.000 de muncitori în construcții au murit), până la bătălia de la Borodino (35.000 de morți) și Stalingrad (478.000 de morți); se regăsește în romanele lui Dostoievski, sau în filmele lui Andrei Tarkovski (al cărui ultim film s-a numit Sacrifice).
Putin poate suna adesea ca un pragmatist din ce în ce mai dur, pe măsură ce atitudinile sale, în special față de orice reformă liberală, devin mai represive, ca în ostilitatea sa față de comunitatea LGBTQ+ și stingerea libertăților mass-media. Alteori poate suna ca un mistic-naționalist. Când a anunțat anexarea Crimeei, din Sala Sfântului Gheorghe din Kremlin, cuvintele sale au evocat un naționalism rusesc aproape Arthurian:
„Totul în Crimeea vorbește despre istoria și mândria noastră comună. Aceasta este locația vechiului Khersones [oraș fondat inițial de coloniști greci], unde prințul Vladimir a fost botezat [a adoptat creștinismul în 988 – începutul Bisericii Ortodoxe Ruse] … Mormintele soldaților ruși a căror vitejie a adus Crimeea în Imperiul Rus sunt și în Crimeea”.
Lucrurile sunt greu de dezlegat. Până la jumătatea anului 2021, se părea că Dugin se gândea la un succesor al lui Putin:
„Cred că Putin nu poate face ceea ce l-am sfătuit să facă. Putin nu este capabil, în opinia mea, să facă ceea ce trebuie să facă acum. Bineînțeles că este un erou. El a salvat țara de la distrugere completă. Este un adevărat erou, un adevărat dar al sorții, pentru că a pus stăpânire pe țara când aceasta era la marginea unei prăpastii, pierind și sfâșiată de liberalism, degenerare și banditism. Pentru aceasta el va intra în istorie ca o figură eroică […] Nu poate face mai mult. Și-a îndeplinit misiunea istorică…”
Folosește Putin limbajul eurasianismului pentru propriile sale scopuri sau chiar crede în acest farrago al național-imperialismului, al teoriei rasei și al mitologiei? Pe măsură ce Putin este târât mai adânc în mlaștina ucraineană, rezistența, pierderile și opoziția internă continuă să crească. El poate trece peste numărul tot mai mare de morți folosind termeni precum passionarnost, dar mamele ruse ai căror fii vin acasă în pungi de cadavre vor avea fără îndoială cuvinte diferite.
Putin ar putea fi în cele din urmă arhitectul propriei căderi; rămâne de văzut dacă acest lucru va duce la sfârșitul eurasianismului și a influenței lui Gumiliov sau Dugin.
NOTA:
Turanismul: o variantă a eurasianismului
Imaginea lupului a fost folosită de grupuri fasciste din Turcia precum Lupii Gri, iar Turul este o pasăre din mitologia fundației maghiare.
Există o serie de „încrucișări” importante între eurasianismul din extrema dreaptă a Rusiei și „turanismul” din Ungaria și din jurul său.
În principal, ambele au implicat o respingere a vestului, în favoarea privirii spre est. La un moment dat, la mijlocul/sfârșitul secolului al XIX-lea (perioada exactă de timp nu este clară), anumiți maghiari, fără îndoială nemulțumiți de modul în care țara lor era occidentalizată, văzând panslavismul ca o amenințare, au început să caute o alternativă la pur și simplu o parte a Imperiului Habsburgic.
Cultura germanică a dominat, literatura franceză a fost populară și a existat și o puternică componentă anglofilă în lumea maghiară a politicii, artelor și literelor. Aristocrația și inteligența maghiară vorbeau mai mult germană decât maghiară, care era încă considerată de mulți drept „limba țăranilor”. Mișcarea de reformă condusă de contele Széchenyi a fost salutată de mulți, dar a servit doar la creșterea acestui sentiment de occidentalizare.
Turanismul s-a dezvoltat din cercetările germanului Max Müller, lingvistului și naționalistului finlandez Matthias Alexander Castrén și maghiarilor, Ármin Vámbéry, Vilmos Hevesy, Ignác Goldziher și Jenő Cholnoky. Cercetarea lor științifică a fost adesea serioasă și inovatoare; Cholnoky, ca să luăm doar un exemplu, este încă venerat ca un savant proeminent al Tibetului, al limbii și culturii sale și a alcătuit primul dicționar englez-tibetan.
Cu toate acestea, această cercetare a fuzionat și a determinat apariția unei mișcări politice care a privit originile asiatice ale maghiarilor originari ca piatra de temelie a culturii, istoriei și identității maghiare, luând numele de la vechiul regat Turan, care poate sau nu ar fi putut vreodată sa existe. Potrivit acestora, Turan era situat undeva între Marea Caspică, Podișul Iranian și izvoarele Sir Darya, Irtish și Podișul Akmolinsk.
Cu toate acestea, cei mai mulți cercetători sunt acum de acord cu istoricul grec Herodot că proto-maghiarii își au originea într-o zonă, departe la nord, între râurile Byelaya și Kama și Munții Urali, ca vânători-culegători stabiliți. Ei au abandonat acest mod de viață și au devenit nomazi, ajungând în bazinul carpatic undeva în jurul anului 1000 d.Hr.
O recenzie, Turan, a fost fondată în timpul Primului Război Mondial și au fost făcute diverse încercări nereușite de a descoperi o limbă turană, o idee acum discreditată de lingvistica modernă. Limba maghiară face parte din grupul finno-ugric, NU ESTE INDO-EUROPEAN și are afinități cu limba finlandeză, estonă, sami și diverse limbi tribale de pe teritoriul Federației Ruse precum Kalmyk, Komi, Mordovan și Khanty, fost cunoscut sub numele de Ostyak – toți troțkiștii îi datorează mulțumirilor Khanty-ului pentru că l-au ajutat să scape din exilul din Siberia.
Toate aceste limbi și popoare sunt încinse în îmbrățișarea turanismului și eurasianismului. Elemente de turanism au fost adoptate de diferite grupuri de extremă dreaptă din Ungaria, în special după acordul Trianon de după Primul Război Mondial, care a privat Ungaria de mari suprafețe din teritoriul său anterior.
Mulți unguri au văzut acest lucru ca pe un act de trădare al puterilor occidentale, întărindu-le dorința de a se întoarce spre est. În anii douăzeci și treizeci, turanismul a căpătat o oarecare influență asupra extremei drepte, unii exponenți mergând până acolo încât să solicite expulzarea tuturor elementelor neturanico-ariene din viața publică maghiară.
Turaniștii „adevărați” erau uneori chiar anti-naziști și, desigur, erau virulent antisemiți. Înfrângerea Germaniei naziste, căreia Ungaria a fost aliată în cel de-al Doilea Război Mondial a marcat dispariția Turanismului și a fost scos în afara legii sub regimul stalinist al lui Rákosi.
În ultimii ani, unele grupuri de extremă dreaptă, în special Jobbik, au folosit terminologie și simboluri turaniste precum arcașul. Turanismul a fost, de asemenea, legat de pan-turcismul deși este greu de observat vreo influență în politica de masă, fie în Ungaria, fie în Turcia, cu excepția extremei drepte fasciste.
Sursa: https://www.workersliberty.org/story/2022-03-22/putin-eurasianism-and-alexander-dugin-0
Traducerea: CD
In loc de ‘Hinterland’ cred ca merge ‘das Land jenseits der Geschichte’
Oder ?