 CD905 aprobate denitsoc@gmail.com 75.57.36.95 |
ŢARA ASCUNSĂ A LUI JEAN PARVULESCO De Eurasia Sito – editorial Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012. Prima mea întâlnire cu numele lui Jean Parvulesco datează din 1974, când eram obiectul atenţiei aceloraşi judecători italieni care, în cadrul unei anchete politice, se interesau şi de acest misterios român care chema la pregătire pentru aşa-zisa Endkampf (un cuvânt foarte suspect în ochii vânătorilor de vrăjitoare, care, în ortografierea lor, devenea endekampf) (1). După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2). Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii. Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa: Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa. Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti. Pentru a-şi susţine afirmaţia, Parvulesco evocă mărturia romanului Incognito al lui Petru Dumitriu, care a apărut în 1962 la Éditions du Seuil. Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn. În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă. Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma. Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3). După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau: Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde. Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie. “La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5). Ecourile acestor evenimente din România (se vorbeşte despre “psihoza Maglavit”) l-au condus pe Emil Cioran să-şi schimbe părerea despre scepticismul poporului român şi să spere într-un viitor mare fenomen spiritual şi politic. “Nu putem spune, scrie Cioran, ce va fi; dar putem spune că dacă nu se naşte, suntem o ţară condamnată” (6). Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii. Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan. Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle. Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile. Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger. Singurul compatriot pe care Parvulesco l-a citat în această listă este „Basile Lovinesco”, adică Vasile Lovinescu (1905-1984), care ne-a lăsat exegeza ermetică a legendei Meşterului Manole. În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”. Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13). Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15). Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia. Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco: Pe vântiri ascult Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui: quand elle dresse soudain sa lyre, Una, et qu’en moi se tend În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă. În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16) Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17) Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18). În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier. Dar trebuie spus, de asemenea, că în Dacia s-au găsit numeroase inscripţii dedicate Dianei (Diana regina, adevărată şi bună, melifica), cu care a fost identificată o divinitate traco-getică. Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco. Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade. Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei. Cine este deci această Diana celebrată de Jean Parvulesco? După cum spune el, am putea s-o identificăm cu misterioasa “femeie acoperită de soare, cu luna la picioare şi încoronată de douăsprezece stele” (19) care se află în centrul viitoarei civilizaţii imperial eurasiatice. Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20) Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”. * Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.) 1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231. Traducere de Cristi Pantelimon |
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
VASILE LOVINESCU, GEOGRAFIA SACRĂ ŞI IDEEA DE IMPERIU
De Claudio Mutti
Singurul scriitor român citat de Jean Parvulesco printre cei treizeci şi şase care, cum ne declară el însuşi, “ont le plus compté pour [lui et] ont souterrainement nourri [son] oeuvre” (1), adică “au contat cel mai mult pentru [el şi] au nutrit subteran opera [sa]”, este Vasile Lovinescu.
Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. “Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.
După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul “Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste (“Viaţa literară”, “Viaţa românească”, “Adevărul literar şi artistic”, “Credinţa”, “Familia”, “Azi”, “Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.
Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.
La sfatul lui Guénon, în martie 1936, Lovinescu se duce în Franţa şi în Elveţia pentru a obţine iniţierea în sufism şi este introdus de Frithjof Schuon în tariqah alawiyyah.
Întors la Bucureşti, începe să publice în revista franceză “Études Traditionnelles” seria de articole intitulată La Dacie hyperboréenne, semnată cu pseudonimul “Géticus”.
Acest lucru va avea răsunet doar cincizeci de ani mai târziu. Ediţia italiană îngrijită de mine în 1984 (apărută chiar în luna Iulie, când Vasile Lovinescu se stingea din viaţă) şi ediţia franceză din 1987 i-au dat posibilitatea lui Vintilă Horia să vorbească cu admiraţie despre Lovinescu în Spania, pe când în România academicianul Virgil Cândea a atras atenţia asupra imaginii Daciei arhaice realizate de Lovinescu şi de alţi intelectuali români.
În particular, ediţia franceză din 1987 a trezit interesul unor cercetători precum Charles Ridoux sau Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durant, a ţinut la Sorbona un curs despre “Dacia hiperboreană”.
Prin studiul acesta, ce în România a văzut lumina tiparului doar în 1994, dar a apărut iniţial în limbă franceză în anii 1936-1937, Vasile Lovinescu a aplicat acele principii de simbolism istoric şi geografic pe care René Guénon le-a expus zece ani mai târziu, în 1945, în cartea Le règne de la quantité et les signes des temps (Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).
“Or, există într-adevăr – scrie René Guénon în această carte – o ‘geografie sacră’ sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sînt îndeosebi apte să slujească drept ‘suport’ pentru acţiunea ‘influenţelor spirituale’, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor ‘centre’ tradiţionale, principale sau secundare, printre care ‘oracolele’ Antichităţii sau locurile de pelerinaj sînt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sînt mai puţin favorabile manifestării unor ‘influenţe’ cu un caracter cu totul opus, aparţinînd celor mai joase regiuni ale domeniului subtil” (3).
În La Dacie hyperboréenne Vasile Lovinescu spune de la început că migraţia popoarelor hiperboreene dinspre nordul Eurasiei spre sud a fost un fel de pelerinaj, “o migraţie sacră, cu ai săi sacerdoţi-regi, purtând din etapă în etapă, fără nici o improvizaţie şi după o ştiinţă geografică precisă, ‘penaţii’ săi, altarele sale, suporturile sale spirituale” (4).
Această migraţie, declară el, nu trebuie să ne intereseze din punctul de vedere al istoriei profane, ci din cel al simbolismului.
Iar simbolismul migraţiei hiperboreene se leagă – continuă el, folosindu-se de o terminologie hindusă şi de sintagme guénoniene – de manifestarea lui Prakriti, adică a substanţei primordiale.
De fapt, etapele migraţiei hiperboreene corespund cu fazele lui Prakriti: fazei iniţiale de indistincţie polară îi urmează ruptura de echilibru a celor trei gunas (adică a celor trei condiţii ale existenţei universale, condiţii la care sunt supuse toate fiinţele manifestate), ruptură impusă de necesara manifestare a posibilităţilor totale ale ciclului; urmează apoi o coborâre “tamasică” de la nord spre sud, întreruptă uneori de etape şi de proiecţii “rajasice” la est şi vest.
Cele două extreme ale acestei coborâri sunt Polul Nord şi Grecia; adică, itinerariul migraţiei hiperboreene este verticala Nord-Sud care leagă aceste două puncte.
Coborând pe această verticală, migraţia hiperboreană a întâlnit paralela 45°, la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator; aici migraţia s-a bifurcat în ramuri orizontale, pe când o altă parte din ea a urmat verticala până în Grecia. “Şi crucea – scrie Lovinescu – a fost astfel desăvârşită” (5).
El mai observă că, dacă verticala se prelungeşte, ea traversează Egiptul, Etiopia şi ţara lui Kush, încât, scrie, “dacă ar mai fi încă o geografie sacră tradiţională, acesta ar fi primul Meridian” (6).
Ubicată în centrul ideal al crucii descrise de migraţiunea hiperboreană, Dacia ocupă o poziţie eminent crucială. “Geografia Daciei – scrie Lovinescu – (…) este dominată de o realitate centrală: podişul Transilvaniei, încercuit de lanţul Carpaţilor şi de Munţii Apuseni, cei mai sălbatici şi cei mai nepătrunşi din Europa. În jurul acestei formidabile cetăţi naturale, sunt întinsele câmpii ale Nistrului, ale Tisei şi ale Dunării. (…) De la Rin şi Alpi până la marele zid chinezesc, indefinitul domneşte stăpân: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (7).
Dacă cineva ar obiecta că reprezentarea geografică lovinesciană este una fantezistă, Mircea Eliade i-ar răspunde că aici “nous sommes en présence d’une géographie sacrée et mythique, seule effectivement réelle, et non pas d’une géographie profane, ‘objective’, en quelque sorte abstraite et non essentielle” (8); adică: “noi suntem în prezenţa unei geografii sacre şi mitice, singura efectiv reală, nu a unei geografii profane, ‘obiective’, într-un anumit fel abstracte şi neesenţiale”.
Dar nu este vorba numai de “geografia sacră şi mitică” a lui Lovinescu. Dacă analizăm datele provenite de la ceea ce Eliade cheamă “geografie obiectivă”, putem observa uşor acei factori naturali şi culturali care, în decursul istoriei, au determinat caracterul “central” al spaţiului românesc.
Principalele elemente naturale ale geografiei române sunt Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră. Carpaţii, Corona montium, închid într-un inel Transilvania, care, în perspectiva geopoliticienilor români, reprezintă pentru România acel Kernland (“ţinutul sâmbure”) şi acel Mittelpunkt (“punctul central”) de care vorbesc respectiv Rudolf Kjellén şi Friedrich Ratzel.
Factorii culturali caracteristici sunt identitatea neolatină, prin care poporul român aparţine unei familii lingvistice care din Europa a ajuns până la America Centrală şi Meridională, şi confesiunea ortodoxă, prin care România face parte dintr-o arie cu dimensiuni euroasiatice, care se întinde de la Belgrad până la Vladivostok. Simultana apartenenţă la familia neolatină şi la familia ortodoxă face din România un punct de junctură între Apusul european şi Orientul creştin.
Centralitatea României iese ulterior în relief dacă considerăm că Transilvania este o regiune mediană din mai multe perspective. Această regiune, care, după bătălia de la Mohács, a jucat rolul de Stat cuzinet între imperiul habsburgic şi imperiul otoman, din perspectiva lingvistică este zona spre care s-au îndreptat sectoarele neolatin, germanic şi ugrofinic, pe când din perspectiva confesională ea a reprezintat punctul de convergenţă al ortodoxiei, al catolicismului şi al cultului protestant.
Încă o dată îl putem cita pe Mircea Eliade, care îi mărturisea lui Claude-Henri Rocquet: “Vous le savez, la culture roumaine constitue une sorte de ‚pont’ entre
l’Occident et Byzance, d’une part, et, d’autre part, le monde slave, le monde oriental et le monde méditerranéen (…) Je me sentais le descendant et l’héritier d’une culture intéressante parce que située entre deux mondes: l’occidental, purement européen, et l’oriental. Occidental, par la langue, latine, et l’héritage de Rome, par les moeurs. Mais je participais aussi à une culture influencée par l’Orient et enracinée dans le néolithique” [Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic”] (8bis).
Într-adevăr, “sunt evidenţe geografice care se impun şi ca evidenţe spirituale” (9), notează Lovinescu în 1934, comentând o întâlnire între ziariştii români şi confraţii lor sârbi şi cehi. “Aruncaţi-vă ochii pe hartă – scrie cu această ocazie în paginile din “Vremea” – şi vi se va părea evident, limpede, fără discuţie, că în jurul acestei bătrâne Dunăre popoarele formează un bloc, un complex divers dar unitar lăuntric, o unitate care există latent, providenţial, şi pe care e de datoria noastră s-o scoatem din domeniul latenţelor, din blocul său de marmură, şi să o perfectăm, să-i înfiripăm viaţă” (10).
Când scrie aceste rânduri, Lovinescu nu regretă imperiul dunărean al Habsburgilor, căci el judecă Austro-Ungaria “o eroare psihologică”, cu toate că a fost, scrie, “o mare realizare economică” (11).
Ani mai târziu, în scrierea O icoană creştină pe Columna Traiană Lovinescu îşi exprimă despre imperiul Habsburgilor o opinie mai netă şi categorică, considerând Hofburgul din Viena ca “centrul ultimei rămăşiţe a Imperiului roman, distrus în 1918, spre nenorocirea lumii” (12).
Dar ideea imperială reprezentată de dinastia catolică a Habsburgilor, observă Lovinescu, “nu izvorăşte din creştinism (…) Este precreştină şi a fost instituită pentru Europa de doi eroi solari, Julius Caesar şi Octavian August, amândoi a sole missi, trimişi de soare, Monarhi şi Pontifici [sic] Maximi” (13).
Citind un pasaj din Virgiliu (Georgice, I, 24-42), Lovinescu deduce că August “se identifică cu semnul zodiacal al Balanţei, în realitate devenind astfel un rege de Justiţie, ca Melchisedec, Traian şi l’alto Arrigo, cu toţii emanaţi din Tula” (14) şi că instituirea Imperiului echivalează cu “o înfrîngere a forţelor infernale” (15).
De fapt, însuşi Lovinescu ne aminteşte că vechii Părinţi ai Bisericii, când încercau să interpreteze enigmaticul pasaj din Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde este vorba de katéchon-ul (adică “acela care reţine”), ei “gîndeau în mod obişnuit că obstacolul la venirea Anticristului era Imperiul roman” (16). Cu alte cuvinte, Anticristul se va manifesta atunci când Imperiul roman se va prăbuşi.
În Occident, Imperiul roman s-a prăbuşit în 476, pe când în Orient a dispărut o mie de ani mai târziu, în 1453.
Totuşi, în Occident, Imperiul roman a înviat în anul 800, ca Sfântul Imperiu, şi, scrie Lovinescu, el “a avut clipe frumoase” (17), cu toate că nu poate fi comparat “cu ce fusese Imperiul roman ca putere, măreţie, organizaţie, continuitate, pace înăuntru şi în afară, forţă militară” (18).
Dar şi în Orient Imperiul roman a continuat să existe într-o formă diferită după prăbuşire. Cum scrie Nicolae Iorga, “Après plus de mille ans le Sultan turc refaisait l’oeuvre de Constantin le Grand” (19), adică: “După mai mult decât o mie de ani, Sultanul turc refăcea opera lui Constantin cel Mare”, aşa încât “la domination ottomane ne signifiait qu’une nouvelle Byzance, d’un caractère religieux pour la dynastie et l’armée” (20), adică: “stăpânirea otomană nu însemna decât un nou Bizanţ, cu un caracter religios pentru dinastie şi armată”. Deci, în viziunea lui Iorga (21), Imperiul otoman a fost – citez încă o dată cuvintele lui – “ultima ipostază a Romei, (…) Roma musulmană a turcilor” (22).
Când Lovinescu scrie că în 1918 a fost distrusă “ultima rămăşiţă a Imperiului roman”, prin această definiţie el înţelege, cum am văzut, Austro-Ungaria, fără să ţină seama de faptul că moştenirea Imperiului roman a fost revendicată de sultanii otomani, în mod special de Mehmed al II-lea şi de Soliman Magnificul.
Dar moştenirea romană nu a fost revendicată numai de Otomani. Si Rusia a fost identificată cu Roma, după ce călugărul Filofei din Pskov a scris, în scrisoarea-panegiric adresată în 1510 marelui cneaz Vasili al III-lea: “Două Rome au căzut. A treia rezistă. Şi nu va mai exista a patra”.
Dacă ar fi avut în vedere revendicările otomană şi rusească, Lovinescu ar fi avut o altă confirmare despre natura crucială a României, constatând că această ţară ocupă un spaţiu central între teritoriile celor trei Rome.
Pe de altă parte, geopoliticienii români din perioada interbelică au insistat asupra acestei poziţii centrale, arătând cum “geografia obiectivă” nu contrazice deloc “geografia sacră şi mitică”, cel puţin în cazul României.
Dacă Gheorghe Brătianu a afirmat “Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o intersecţie de culturi şi, din păcate, la o intersecţie de invazii şi de imperialisme” (23), geopoliticianul Vintilă Mihăilescu (1890-1978), punând în evidenţă poziţia de răscruce geografică şi geopolitică a României, a considerat că această ţară se află în punctul în care converg liniile de tendinţă provenite din Europa centrală, din Balcani şi Turcia şi din Rusia (24). Simion Mehedinţi (1869-1962), în ce-l priveşte, a scris că România, aflându-se de-a lungul diagonalei dunărene, este predestinată prin însăşi poziţia sa geografică să stabilească relaţii între ţările Europei apusene şi ţările din Orientul Apropiat (25).
Dacă Europa, mai devreme sau mai târziu, îşi va recâştiga suveranitatea, atunci România va putea împlini rolul care îi este destinat de însăşi poziţia ei geografică: adică, nu un rol de avangardă al Occidentului atlantic, ci o funcţiune de pod în continentul euroasiatic.
NOTE
1. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, “Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.
2. Vasile Lovinescu, Folticenii de vis, “Pagini bucovinene”, a. II, nr. 15, Martie 1983.
3. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti 1995, pp. 139.
4. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti 1994, p. 15.
5. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., pp. 43-44.
6. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., p. 44, nota 17. Cu aceste preocupări are legătură o întrebare adresată de Lovinescu lui René Guénon, o întrebare ce acesta din urmă a găsit-o fără de rost: “vous dites – i-a răspuns Guénon – qu’il vous est très utile de savoir le méridien du Caire; moi qui y habite, je ne le sais pas et je m’en passe très bien…” (“Dumneavoastră spuneţi că v-ar fi de mare folos să ştiţi care este meridianul din Cairo; eu, care trăiesc la Cairo, nu ştiu şi nu mă interesează deloc…”) (René Guénon, Scrisoare către Vasile Lovinescu din 16 Decembrie 1934).
7. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, cit., p. 23.
8. Mircea Eliade, Images et symboles, I, 3, Gallimard, Paris 1988, p. 50.
8bis. Mircea Eliade, L’épreuve du Labyrinthe, Entrétiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris, 1978, pp. 26, 116.
9. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, “Vremea”, nr. 344, 24 Iunie 1934.
10. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, cit.
11. Vasile Lovinescu, Sensul unei conferinţe, cit.
12. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), Cartea Românească, Bucureşti 1996, p. 172.
13. Vasile Lovinescu, Note de lectură. La romanul lui Gustav Meyrink, Der Engel von westlichen Fenster, în Incantaţia sîngelui, Institutul European, Iaşi 1993, p. 190.
14. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), Cartea Românească, Bucureşti 1996, p. 172.
15. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), cit., ibidem.
16. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), cit., p. 188.
17. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), cit., p. 154.
18. Vasile Lovinescu, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose asupra melancoliei), cit., p. 154.
19. Nicolas Iorga, Byzance après Byzance, Paris 1992, p. 48.
20. Nicolas Iorga, Formes byzantines et réalités balkaniques, Paris-Bucarest 1922, p. 189.
21. Care este aceeaşi cu viziunea lui Arnold Toynbee: “The Greek Christian Roman Empire fell to rise again in the shape of a Turkish Muslim Roman Empire” (Arnold Toynbee, A Study of History, ed. a doua, London – New York – Toronto 1948, vol. XII, p. 158).
22. Nicolae Iorga, The Background of Romanian History, Cleveland, 17 Febr. 1930, cit. de Ioan Buga, Calea Regelui, Bucureşti 1998, p. 138.
23. Gheorghe I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, Curs 1941-1942, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere, ed. Ioan Vernescu, p. 11.
24. Vintilă Mihăilescu, Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc, Bucureşti 1943, p. 73. Pasajul din care am citat a apărut în “Geopolitica” (Bucureşti), a. VII, nr. 31 (3/2009), p. 35.
25. Simion Mehedinţi, Le pays et le people roumain: considérations de géographie physique et de géographie humaine, Bucureşti 1937, pp. 99-100.
AVIZ:
Claudio Mutti, de pregătire istoric, a desfășurat activități de predare și cercetare la Studiul de Filologie Ugrofinnic al Universității din Bologna. Mai târziu a predat latină și greacă în licee. A publicat câteva sute de articole în italiană și în alte limbi. În 1978 a fondat Edizioni sub stindardul Veltro, care au peste o sută de titluri în catalog. El conduce trimestrial „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”. Printre cele mai recente cărți ale sale: A east of Rome and Berlin (2003), Imperium. Epifaniile ideii de imperiu (2005), Unitatea Eurasiei (2008), Gentes. Popoare, teritorii, mituri (2010), Exploratorii continentului (2011), O întrebare răspunsuri (2013), Democrație și talassocrație (2014), Saturnia domnește (2015).
Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/vasile-lovinescu-geografia-sacra-si-ideea-de-imperiu