> From: Ioan Cuciurca <i_cuciurca@yahoo.com>
> Subject: DESPRE CIORAN
> To:
> Date: Monday, December 15, 2014, 1:54 PM
>
>
> DESPRE CIORAN
>
>
>
> A fost partenera
> de viaţă a marelui nostru gânditor, cu care a
> împărţit aceeaşi mansardă mai
> bine de 50 de ani. O relaţie timidă şi discretă, care
> le-a scăpat, decenii la
> rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul
> de
>
> > mai
> jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de
> la dispariţia lui
> Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué
> a refuzat să-şi facă
> un titlu de glorie din asocierea numelui său cu
> al lui Emil Cioran.
>
> A oferit extrem
> de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de
> faţă fiind
> „smuls” la rugăminţile şi
> presiunile insistente ale
> lui Marie France Ionesco, fiica dramaturgului
> Eugen Ionescu. Autorul
> interviului, profesorul
>
> universitar
> Norbert Dodille, era în vremea aceea director al
> Institutului Francez
> de la Bucureşti. Simone Boué s-a
>
> stins din viaţă un an mai târziu.
>
> – Simone Boué, cine sunteţi şi cine
> eraţi înainte să-l cunoaşteţi
> pe Cioran? Ştiu ca v-aţi născut în Vendée şi
> aţi făcut studii
> de engleză.
>
> – Mi-am început studiile la Universitatea
> din Poitiers şi apoi
> am obţinut o bursă la Paris, ca
> să-mi pregătesc examenul de
> titularizare. Am
> ajuns deci în capitală în 1940, în plin
> război, şi m-am instalat la
> un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi
> o cantină, deschisă pentru toţi studenţii.
> Acolo l-am cunoscut
>
> pe Cioran.
>
> – Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?
>
> – Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi
> din cauza vârstei,
> avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau
>
> mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon
> înainte de a ajunge
> la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a
>
> aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a
> abordat, întrebându-mă
> în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc
> perfect, fiindcă era
> ziua mea.
>
> – Şi de atunci aţi locuit împreună?
>
> – Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat
> războiul şi am
> primit un post de profesoară de engleză tocmai
> la Mulhouse. Acolo
> am petrecut şi primul Paşte împreună. Cioran a
> venit cu bicicleta şi
> am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran
> şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi,
> mulţumită unor intervenţii, am primit post la
> Orléans, apoi
> la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde
> ne-am
> mutat împreună. Dar am fost nevoită să mai
> închiriez încă o
>
> cameră alăturată, ca să am o adresă separată
> în ochii părinţilor mei.
> Pe vremuri, să locuieşti cu un bărbat,
> necăsătorită, nu era atât de
> uşor. ,,, „Frumos ca
> un rus”
>
> – Aţi vorbit
> recent despre faptul că i-aţi găsit, făcând
> ordine,
> caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de
> jurnal?
>
> > > – Erau nişte caiete puse deoparte, pe care
> scria „à
> detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de
> gânduri, stări şi
> întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri,
> găseşti scris
> „noapteatroce sau „dureri
> îngrozitoare”. Am
> descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
>
> > > – La ce
> vă referiţi?
>
> > > – Ce
> scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant
> sentimentul eşecului
> existenţial. E foarte dureros pentru mine să
> citesc aşa ceva, să-mi
> dau seama că a fost atât de adânc locuit de
> nefericire. În viaţa de
> zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă
> sinistră. Era un om vesel, cu
> umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi
> frumuseţea lumii. Dar nu
> scria decât atunci când era trist, în accesele
> lui de
> disperare, totdeaun noaptea. A şi zis-o cândva:
> „Dacă
> sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu
> scriu decât
> atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în
> cap”.
>
> > – Vorbeşte şi de dvs. în
> aceste caiete?
>
> > – Vorbeşte numai şi numai de el. De
> mine niciu cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit
> că cele
> mai multe întâmplări le trăiserăm
> amândoi.
>
> > – Cioran era foarte discret cu viaţa lui
> privată…
>
> > – N-a vorbit niciodată de mine. De altfel,
> trăiam vieţi paralele. Eu eram profesoară.
> Când mă întorceam
> acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la
> liceu.Nu l-ar fi
> interesat. La masa de scris- Şi totuşi, îi
> eraţi indispensabilă.
>
> > – Nu cred. S-ar fi descurcat la fel şi
> fără mine.
>
> > – Nu
> vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?
>
> > – Nu, doar mă uluieşte.- Dar când îşi
> primea prietenii eraţi
> acasă, nu?
>
> > – Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur.
> Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut
> independent de mine. Pe
>
> atunci, eram obsedată să nu mă culc prea
> târziu, pentru că aveam
> cursuri grele a doua zi. În plus,
> eram foarte sălbatică şi timidă.
> Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile
> în vizită, fără
> măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu
> vorbea niciodată
> de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut
> să le vorbesc
> de el alor mei.
>
> > – De
> ce?
>
> > – Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu
> cineva, apatrid, fără profesie, fără bani,
> fără nimic? Oricât
> de deschişi la minte ar fi fost ai mei asta n-ar
> fiacceptat-o. După ce
> ne-am mutat amândoi pe rue l’Odeon, au venit să
> mă viziteze. A
> trebuit s-o mint pe mama că mi-a găsit un coleg
> de apartament. Am
> mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă
> impresia că locuim în
> camere separate.
>
> > – Să fii independent şi în acelaşi timp să ai
> un cămin călduţ: visul
> oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu
> dvs.!-
>
> > – Oh, nu! Nu văd
> lucrurile aşa. Şi sunt
> convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar
> fi prea greu
> să vă explic ce fel de relaţie am avut.
>
> > – Era un om dificil?
>
> > Emil
> şi Simone
>
> –
> Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica.
> Când am rămas
> o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă.
>
> „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”.
> Şi i-am zis:
> „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e
> că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu
> te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil
> să faci vreun
> plan. De pildă, hotăram să plecăm la
> Dieppe, în vacanţă. Înainte
> de a pleca, scoteam absolut tot din priză,
> goleam frigiderul.
> Ajungeam la Dieppe, făceam
> alte cumpărături, umpleam acolo
> frigiderul, şi nici nu ne instalam
> bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam
> tot ce era în frigider, reveneam
> la Paris şi trebuia să fac cumpărături.
>
> > – Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?
>
> > – Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar
> cu timpul,
> le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu
>
> celălalt. Ajungi la un modus
> vivendi. Şi eltrebuia să suporte chestii, cu
> siguranţă. Deşi, în
> mare, cu mine se convieţuia mai uşor.
>
> > – Nu
> v-aţi dorit niciodată un copil cu el?
>
> > – Un copil cu Cioran? Am avut timp de
> două săptămâni o pisică,
> dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran
> se înţelegea
> extraordinar cu ea. Atunci am înţeles că
> semăna el însuşi cu una. Trebuia să
> am grijă de amândoi. Erau la fel de
> capricioşi şi imprevizibili.
>
> > – Plecaţi în vacanţe?
>
> > – Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un
> rucsac în spate.
> Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit
>
> la câte-o gazdă, dar el era foarte
> „spartan”. Descoperiserăm
> drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec
> teribil. Am făcut
> zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi
> plăceau peste măsură.
> Să plece cu bicicleta sau să meargă
> pe jos însemna să golească
> conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în
> mişcarea pasului.
>
> > – Ieşeaţi şi peste graniţe?
>
> > – Am fost în Spania (pentru care avea o
> mare pasiune), dar
> şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe
> ori am făcut turul lor pe biciclete. În America
> a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat
> să meargă. Îi era teamă de avion, n-a
> zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951,
> am primit eu o bursă
> Fullbright. Nu voia să ma lase să plec. Dar era
> o şansă extraordinară
> pentru mine aşa că n-am cedat. M-a condus la
> aeroport, era palid
> şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu
> un
> sentiment de culpabilitate.
>
> > – Cu
> trenul mergea totuşi, nu?
>
> > – Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau
> scene incredibile. Avea
> mereu câte ceva în urechi, se temea de orice
> curent de aer. Se
> aşeza şi apoi schimba locul de două, trei
> ori.
>
> > – În ce punct se afla cariera lui literară
> când
>
> > l-aţi
> cunoscut> – Scria în română. Ştiam că în România
> era cineva.În Franţa
> însă era un anonim. În caietele
> sale, îşi povesteşte vizitele
> la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele,
> nimeni nu-l cunoştea,
> se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce
> nimeni. Toată viaţa lui a
> fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte
> târziu,abia cu
> „Exerciţii de admiraţie”, în 1986 Si cred că a
> murit fără să ştie că
> a fost recunoscut.
>
> > – Şi
> totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de
> contemporani, dar în acelaşi
> timp să refuzi interviuri şi premii?
>
> > – Avea ideea fixă că mai bine să fii
> necunoscut, decât
> celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară
> la televizor şi
> pentru că nu voia să fie recunoscut pe
> stradă. Dacă
> era întrebat: „Sunteţi Cioran?”,
> răspundea
>
> „Nu!”. Mă tulbură să-mi amintesc,
> dar mai târziu,
> când era foarte bolnav şi avea deja
> pierderi de memorie, cineva l-a
> oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e
> Cioran. El a
> răspuns: „Am fost!”.
.
.
Notă: Ultima replică din textul de mai sus, primit pe Internet, mi-aduce aminte de prima mea întâlnire cu Petre Țuțea, când, după câteva cuvinte, m-am repezit cu întrebarea: „Ați fost legionar?!” Iar răspunsul s-a auzit în toată cafeneaua de la Athenee Pallace:
„SUNT LEGIONAR!”
ENTRETIENS – EMIL CIORAN
Fernando Savater: Vous avez écrit: «Un livre doit fouiller les blessures, et même les irriter. Un livre doit être un danger.» En quel sens vos livres sont-ils dangereux ?
« Je crois qu’un livre doit être réellement une blessure, qu’il doit changer la vie du lecteur d’une façon ou d’une autre. Mon idée, quand j’écris un livre, est d’éveiller quelqu’un, de le fustiger. Étant donné que les livres que j’ai écrits ont surgi de mes malaises, pour ne pas dire de mes souffrances, c’est cela même qu’ils doivent transmettre en quelque sorte au lecteur. Un livre doit tout bouleverser, tout remettre en question. J’écris pour moi, pour me libérer de mes obsessions, de mes tensions, rien de plus. J’écris pour me défaire d’un fardeau. Un livre qui laisse le lecteur pareil à ce qu’il était avant de le lire est un livre raté. »
« Mais j’ai du vivre toujours déchiré intérieurement parce que je n’ai pas trouvé d’issue hors de moi, et dans une grande tension, contraire à ma vision de la vie. Bien que j’aie de la vie une sombre conception, j’ai toujours eu une grande passion pour l’existence. Une passion si grande qu’elle s’est inversée en une négation de la vie, parce que je n’avais pas les moyens de satisfaire mon appétit de la vie. Ainsi, je ne suis donc pas un homme déçu, mais un homme intérieurement abattu par trop d’efforts. La passivité était pour moi un idéal inaccessible. On m’a demandé pourquoi je ne choisis pas le suicide. Mais le suicide pour moi n’est pas quelque chose de négatif. Au contraire. L’idée que le suicide existe me permettait de supporter la vie et de me sentir libre. Je n’ai pas vécu comme un esclave mais comme un homme libre. »
« Au fond plus rien ne signifie quelque chose pour moi, je vis sans avenir. L’avenir est pour moi exclu à tous égards: quant au passé c’est vraiment un autre monde. Je ne vis pas à proprement parler hors du temps, mais je vis comme un homme arrêté, métaphysiquement et non historiquement parlant. Il n’y a pour moi aucune issue parce qu’il n’y a aucun sens à ce qu’il y ait une issue. Je vis ainsi dans une sorte de présent éternel sans but, et je ne suis pas malheureux d’être sans but. Les hommes doivent s’habituer à vivre sans but et ce n’est pas aussi simple qu’on le croit. C’est en tout cas un résultat. Je crois que mes pensées se ramènent à cela: vivre sans but. C’est pourquoi j’écris très peu, je travaille peu, j’ai toujours vécu en marge de la société, je suis apatride et c’est bien ainsi. Je n’ai plus besoin de patrie, je ne veux appartenir à rien. »
« Rire est une manifestation nihiliste, de même que la joie peut être un état funèbre. »
« Ils procèdent d’une même vision de la vie, d’un même sentiment de l’être. Ils expriment la réaction d’un marginal, d’un pestiféré, d’un individu que rien ne rattache plus à ses semblables. Cette vision ne m’a pas quitté. Ce qui a changé, c’est ma façon de la traduire. Avec l’âge – et c’est la grande honte de la vieillesse – on n’adhère plus à ses idées avec la même intensité. Dans ma jeunesse, ce qui n’était pas intense me semblait nul. Ce n’est pas un hasard si mon premier livre fut une explosion. Le néant était en moi, je n’avais pas besoin de le chercher ailleurs. Déjà le pressentiment m’en était venu enfant, à travers l’ennui, facteur de découvertes abyssales. Je pourrais citer avec exactitude le moment où j’eus la sensation du vide, l’impression d’être éjecté du temps. Je n’ai jamais cessé d’éprouver ce vide, il est devenu pour moi une rencontre presque quotidienne. Ce qui est capital, c’est la fréquence d’une expérience, le retour insistant d’un vertige. »
« J’errais toutes les nuits dans les rues en proie à des obsessions funèbres. Durant cette période de tension intérieur, j’ai fait à plusieurs reprises l’expérience de l’extase. En tout cas, j’ai vécu des instants où l’on est emporté hors des apparences. Un saisissement immédiat vous prend sans aucune préparation. L’être se trouve plongé dans une plénitude extraordinaire, ou plutôt, dans un vide triomphal. Ce fut une expérience capitale, la révélation directe de l’inanité de tout. Ces quelques illuminations m’ouvrirent à la connaissance du bonheur suprême dont parlent les mystiques. Hors de ce bonheur auquel nous ne sommes qu’exceptionnellement et brièvement conviés, rien n’a une véritable existence, nous vivons dans le royaume des ombres. Quoi qu’il en soit, on ne revient jamais le même du paradis ou de l’enfer. »
« La nuit elle prend une dimension extraordinaire. L’extase musicale rejoint l’extase mystique. On éprouve le sentiment de toucher à des extrémités, de ne pouvoir aller au-delà. Plus rien d’autre ne compte et n’existe. On se trouve immergé dans un univers de pureté vertigineuse. La musique est le langage de la transcendance. Ce qui explique les complicités qu’elle suscite entre les êtres. Elle les plonge dans un univers où s’abolissent les frontières. La musique doit vous rendre fou, sinon elle n’est rien. »
« Essayez d’être libre: vous mourrez de faim. La société ne vous tolère que si vous êtes successivement servile et despotique; c’est une prison sans gardiens, mais d’où l’on ne s’évade pas sans périr. »
« C’est un autre temps et un autre monde, puisque la vie n’est supportable qu’à cause de la discontinuité. Au fond, pourquoi est-ce que l’on dort ? Non pas tellement pour se reposer, mais pour oublier. Le type qui se lève le matin après une nuit de sommeil a l’illusion de commencer quelque chose. Mais si vous veillez toute la nuit, vous ne commencez rien. A huit heures du matin vous êtes dans le même état qu’à huit heures du soir et toute la perspective sur les choses change nécessairement. Je pense que si je n’ai jamais cru au progrès, si je n’ai jamais été dupe de cette duperie, c’est aussi à cause de ça. »
« Au négatif ou au positif, comme on veut, mais on a un autre sentiment du temps. Ce n’est pas le temps qui passe, c’est le temps qui ne passe pas. Et ça change votre vie. C’est pour cela que je considère que les nuits blanches sont la plus grande expérience que l’on peut faire dans la vie, elles vous marquent pour le reste de votre existence. Le secret de l’homme, le secret de la vie, c’est le sommeil. C’est ça qui rend la vie possible. Ma vision des choses est le résultat de ces veilles, j’ose dire les « veilles de l’esprit ». »
« Céline a dit de que l’amour était l’infini mis à la portée d’un caniche. C’est la meilleure définition que je connaisse. S’il n’y avait pas ce double aspect, cette incompatibilité perturbatrice, il faudrait laisser ce sujet aux gynécologues et aux psychanalystes. En plein délire sexuel, n’importe qui a le droit de se comparer à Dieu. Ce qui est curieux, c’est que l’inévitable déception postérieure n’affecte pas le reste de la vie, qu’elle soit momentanée. Il m’est arrivé de me dire que l’on peut avoir une vision postsexuelle du monde, vision qui serait la plus désespérée possible: le sentiment d’avoir tout investi en quelque chose qui n’en valait pas la peine. L’extraordinaire, c’est qu’il s’agit d’un infini réversible. La sexualité est une immense imposture, un mensonge gigantesque qui invariablement se renouvelle. Sans doute, le moment présexuel triomphe du moment postsexuel: c’est l’infini inépuisable dont parle Céline. Et le désir est cet absolu momentané impossible à éradiquer. »
INTERVIURI – EMIL CIORAN
Fernando Savater: Ai scris: „O carte trebuie să se îngropa leziuni, și chiar să le irita. O carte trebuie să fie un pericol. „În ce sens cărțile ei periculos?
„Cred ca o carte ar trebui să fie într-adevăr de o accidentare, el trebuie să schimbe viața cititorului într-un fel sau altul. Ideea mea când am scrie o carte, este de a trezi pe cineva la mustra. Deoarece cărțile pe care le-am scris au apărut de la disconfort mea, ca să nu spunem de suferințele mele, asta e că trebuie să transmită într-un fel de cititor. O carte a deranjat totul, întrebarea totul. Am scrie pentru mine să mă elibereze de obsesii mele, tensiunea mea, nimic mai mult. Am scrie pentru a scăpa de o povară. O carte care lasă cititorul să-i placă ceea ce a fost înainte de a citi cartea este un eșec.Măcar Greutăți Ridici
„Dar am rupt mereu intern trăi pentru că nu am găsit nici un fel de mine, și o tensiune mare, spre deosebire de punctul meu de vedere de viață. Deși am avea un design viață întuneric, am avut mereu o pasiune mare pentru viață. O astfel de pasiune mare a inversat într-o negare a vieții, pentru că nu am avea mijloacele de a satisface pofta de mâncare pentru viață. Deci, eu nu sunt un om dezamăgit, dar un om în interior lovitură de prea mult efort.Pasivitatea a fost pentru mine un ideal de neatins. Am fost întrebat de ce nu aleg sinucidere. Dar sinucidere pentru mine nu este ceva negativ. Dimpotrivă. Ideea că sinuciderea este mi-a permis să susțină viață și să se simtă liber. Nu am trăit ca un sclav, ci ca un om liber. Măcar Greutăți Ridici
„Practic nimic înseamnă ceva pentru mine l-am văzut nici un viitor. Viitorul pentru mine este exclusă în toate privințele cu trecutul așa cum este în realitate o altă lume. Eu nu sunt, strict vorbind, in afara de timp, dar m-am oprit trăiesc ca un om, și nu metafizic istoric. Nu există nici o cale de ieșire pentru mine, deoarece nu există nici un sens în care există o cale de ieșire. Și am trăi într-un fel de prezent etern fără un scop, iar eu nu sunt nefericit să fie fără scop. Bărbații trebuie să se obișnuiască să trăiască fără scop și nu este la fel de simplu ca ne gândim. Este în orice caz un rezultat. Cred că gândurile mele sunt reduse la acest lucru: să trăiască fără scop. De aceea am scrie puțin, lucrez puțin, am trăit mereu la marginea societății, eu sunt o persoană apatridă și asta e bine. Nu am nevoie de țară, nu vreau să fac parte nimic. Măcar Greutăți Ridici
„Râsul este o manifestare nihilist, și bucuria poate fi un funeralii de stat. Măcar Greutăți Ridici
„Ei provin dintr-o viziune de viață, de o minte de a fi. Ele exprimă reacția unui marginal, o rană, un individ care nimic în legătură cu semenii săi. Această viziune nu ma părăsit. Ceea ce sa schimbat este modul meu de a traduce ea. Cu varsta – și aceasta este marea rușine de limită de vârstă – nu mai lipeste de ideile sale cu aceeași intensitate. În tinerețea mea, care nu era intens părea zero. Nu este o coincidență faptul că prima mea carte a fost o explozie. Golul din mine, nu am nevoie să se uite în altă parte. Deja o premoniție a venit copilul meu, prin plictiseală, factor descoperiri abisale. Aș putea cita momentul exact am avut senzația de goliciune, sentimentul de a fi ejectat timp. N-am încetat să simtă că nule, a devenit pentru mine un eveniment aproape zilnic. Ce este esențial este frecvența de o experiență, subliniind revenirea vertij. Măcar Greutăți Ridici
„M-am plimbat toată noaptea pe străzile afectate obsesii de înmormântare. În această perioadă de tensiune în interiorul, am experimentat în mod repetat, extazul. Oricum, am avut momente în care unul este efectuate în afara meciuri. Șoc Imediat vă duce fără nici o pregătire. Ființa este aruncat într-o plenitudine extraordinar, sau mai degrabă, într-un gol triumfător. A fost o experiență crucială, revelație directă de inutilitatea de tot. Aceste câteva iluminări mă deschis la cunoașterea fericirii supreme care vorbesc misticii. Din fericire pe care care suntem doar rareori și a invitat scurt, nimic nu are o existență reală, trăim în domeniul umbre. Oricum, nu se întoarce la fel de paradis sau iad. Măcar Greutăți Ridici
„La noapte este nevoie de o dimensiune specială. Ecstasy muzical s-au alăturat extaz mistic. Ea are sentimentul de a atinge capete, nu putea să meargă mai departe. Nimic nu mai contează și acolo.Acesta este cufundat într-un univers puritate amețitor. Muzica este limbajul de transcendență. Aceasta explică complicitatea care le generează între ființele. Ea aruncă într-o lume în care sunt eliminate frontierele. Muzica ar trebui să vă nebun sau nu este nimic. Măcar Greutăți Ridici
„Încercați să fie liber: vei muri de foame. Compania nu tolerează că dacă te întorci servilă și despotic; aceasta este o închisoare fără paznici, dar de care nu poate scăpa fără moarte. Măcar Greutăți Ridici
„Acesta este un alt timp și altă lume, pentru că viața este suportabila numai din cauza discontinuității. Practic, de ce dormim? Nu atât de mult să se odihnească, dar a uita. Tipul care se ridica dimineața, după o noapte de somn are iluzia de pornire ceva. Dar dacă vă asigurați toată noaptea, începe nimic. La opt dimineața vă aflați în aceleași condiții ca și opt seara și toată perspectiva asupra lucrurilor neapărat schimbări. Cred că dacă n-am crezut în curs de desfășurare, cu toate că n-am fost păcăliți de acest înșelăciune, dar și din cauza asta. Măcar Greutăți Ridici
„La negativ sau pozitiv, cum vreți, dar nu există un alt sens de timp. Acest lucru nu este momentul care trece, timpul nu trece. Și se schimbă viața ta. De aceea, considerăm noptile nedormite sunt cea mai mare experienta pe care o poate face în viață, te marchează pentru tot restul existenței tale. Secretul omului, secretul vieții este somn. Asta e ceea ce face viața posibilă. Părerea mea este rezultatul acestui ceas, îndrăznesc să spun „ajunul minții.” Măcar Greutăți Ridici
„Celine a spus că dragostea este infinitul la îndemâna unui pudel.Aceasta este cea mai bună definiție știu. Dacă nu era acest aspect dublu, acest contradicție îngrijorătoare, ar lăsa ca ginecologii și psihanaliști. Delirious sexual, oricine are dreptul să privească la Dumnezeu. Ceea ce este curios este faptul că, după inevitabil dezamăgirea nu afectează restul vieții, este de moment. I sa întâmplat să-mi spui că putem avea o viziune asupra lumii postsexuelle, văzute ca mai disperat posibil: sentimentul de a fi investit tot în ceva ce nu a fost în valoare de probleme. Lucru extraordinar este că aceasta este o infinitate reversibil. Sexualitatea este un fals imens, o minciună gigantic care reînnoiește invariabil.Fără îndoială, momentul în care a momentul postsexuel triumf présexuel: este infinitul inepuizabilă, inclusiv Celine vorbeste. Și dorinta este că momentan absolut imposibil de eradicat. Măcar Greutăți Ridici
Cioran – priviti neaparat si fotografia iubitei, daca intrati prin google: merita!
Cioran lulea !!!
Hahahahaaaa!
Cioran de fapt era un mare gagicar – pe la spatele lui Bouée.
Cand ii vizita(pe amandoi, caci nu i-a fost amanta) Sanda Stolojan, se intreba:
„Oare cum facea Cioran cand isi frecventa iubitele, ca sa nu afle Simone?”
Stiti cu ce se lauda el de mama focului – in scris, ca sa stie toata lumea?
Zicea ca el nu mai corespondeaza decat cu cazurile patologice, caci restul nu -l mai intereseaza.
Presupun ca-i placea lui Simone sa auda asta!
Asta gogoman rafinat si de calibru greu!
Hahahahahha!
http://passouline.blog.lemonde.fr/2011/12/11/cioran-amoureux-en-proie-aux-syllogismes-de-lamertume/
11 décembre 2011
Cioran amoureux en proie aux syllogismes de l’amertume
La vie privée ? Y penser toujours, en parler jamais. Rares sont les biographes qui se tiennent à cette règle tant la tentation est grande de la transgresser. Non par vice, voyeurisme ou perversité mais pour l’intérêt que ce faisceau particulier apporte à l’éclairage de l’œuvre. Peu d’écrivains ou d’intellectuels y ont échappé. Ainsi Cioran.Ses proches savaient qu’une liaison amoureuse avait illuminé sa vie dans ses derniers temps ; cela se disait à demi-mots mais ne s’écrivait pas. C’était en 1981. Il avait 70 ans ; elle, 35. Cette Allemande du nom de Friedgard Thoma lui avait écrit pour lui dire son admiration ; une correspondance en allemand s’ensuivit ; à la vue de sa photo très bergmanienne qu’elle lui envoie en échange d’un bouquet d’aphorismes inédits, il succombe déjà ; à mesure que l’échange philosophique devint plus sensuel, puis érotique, le moraliste eût hâte que la liaison cessât de demeurer exclusivement épistolaire, en proie comme jamais à la tentation d’exister. Plus impatient que Balzac vis à vis de Mme Hanska, alors que son épouse était en Vendée, il invita la jeune femme à quitter Cologne pour gravir les 95 marches menant à ses mansardes de la rue de l’Odéon. Leur histoire dura quatre mois.
La disparition de Cioran en 1995, « mort d’une rupture d’aphorisme » ainsi que le révélera le critique Bernard Morlino, ne signifia pas pour autant la fermeture de la ciorangerie, il s’en faut. Chacun de ses visiteurs et compagnons de promenade y alla de ses souvenirs. Forte d’un matériau inédit si torride, Friedgard Thoma ne fut évidemment pas en reste. Elle publia en 2001 sa correspondance en allemand chez Weidle Verlag : 130 pages sous le titre Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioransous une couverture les montrant assez épris dans les dédales du musée Carnavalet. Ce qui choqua l’entourage tant français que roumain de l’écrivain. Ses ayant-droits Yannick Guillou et le Centre National du livre (CNL) s’y opposèrent, conformément à ses dernières volontés. A la suite d’un procès, le livre fut saisi et définitivement retiré de la vente trois ans plus tard car il contenait huit lettres dont la divulgation était interdite. En France naturellement, Gallimard, éditeur historique de Cioran, le rejeta. Ce qui n’empêche pas aujourd’hui Nicolas Cavaillès, éditeur de sesŒuvres en langue française en Pléiade, de reconnaître à propos de cette correspondance sulfureuse : « L’ouvrage est assurément loin d’être inintéressant, quoique le Cioran qui nous y est décrit ne soit pas le plus complexe. Quant au volume de la Pléiade, en tout cas, il n’entrait pas dans sa logique globale d’y inclure in extenso des lettres de Cioran (dont la correspondance est pour le moins vaste, par ailleurs), mais la chronologie, les notices et les notes en ont évidemment été nourries : voyez par exemple la note 6 p. 1555, sur Friedgard Thoma… »
Si l’on en reparle aujourd’hui, c’est qu’il existe un moyen de prendre connaissance malgré tout de sa teneur par un biais détourné. Le philosophe roumain Gabriel Liiceanu, traducteur de Platon et de Heidegger et auteur notamment d’Itinéraires d’une vie (Michalon, 1995) consacré à son ami Cioran, vient de publier son propre journal de l’année 2001 sous le titre La porte interdite. Traduit du roumain par Michelle Dobré et Marie-France Ionesco, il est édité par Humanitas à Bucarest en français –car la Roumanie a la francophilie si chevillée au corps qu’elle se permet régulièrement de publier chez elle dans notre langue ! Quinze pages du journal intime de Gabriel Liiceanu sont consacrées à sa lecture de la correspondance amoureuse de Cioran. « Le coup de foudre amoureux de Cioran m’a aussitôt frappé. Surtout venant d’un sceptique professionnel qui se croyait libéré de ses illusions. » nous dit-il. Les larges extraits publiés par Liiceanu ne laissent guère de doute sur sa torture charnelle (on ne peut que les paraphraser, leur reproduction étant interdite) : Cioran dit vouloir enfouir à jamais sa tête sous sa jupe, aimerait se reprendre en mains mais n’y parvient pas, cède à son obsession de toute sa personne, reconnaît n’avoir pas éprouvé d’attirance physique avec les femmes qui l’attiraient spirituellement mais assure qu’avec elle il voudrait discuter de Lenz au lit… Les lettres sont d’une tendresse pathétique tant on sent l’intense fragilité de celui qui les a écrites : « Cioran ne pouvait pas ne pas être victime, et pour finir, le héros tragique de toute l’histoire. Car elle avait été mise au point et mise en scène dès le départ par la jeune Allemande » estime Gabriel Liiceanu pour qui tout est parti d’un malentendu, l’un cherchant une relation totale avec l’aimée, l’autre uniquement des aphorismes du maître. Cet érotisme sublimé par la culture lui fut d’autant plus insupportable que « toute son œuvre est chargée d’un énorme potentiel érotique ». Mais lorsqu’il la retrouvera chez elle à Cologne, ce sera le fiasco car de lui, elle ne veut que des lettres et rien d’autre. Dans la dernière qu’il lui adresse, Cioran dit que le fossé entre sa vie et ses aphorismes n’est pas aussi grand qu’elle le croit, mais qu’il existe tout de même ; sinon elle serait dans la tombe et lui en prison. Alors elle abandonna le moraliste aux syllogismes de l’amertume.
(„Cioran et Friedgard Thoma à Paris” photo D.R.)
P.S. du 29 décembre 2011 : Friedgard Thoma nous a adressé par courriel les précisions suivantes : „Naturellement l’amitié entre Cioran et moi ne dura pas seulement „quatre mois”, mais 14 ans jusqu’à sa mort en 1995, et au-delà durait l’amitié avec Simone, qui y était impliquée depuis longtemps. Le livre est paru en Roumanie en 2005 sous le titre Pentru nimic în lume. L’éditeur a exclu les 8 lettres, sans les résumer, tandis qu’en Italie (2010) Per nulla al mondo il a été publié avec les résumés de ces huit lettres. A propos : les juges de Munich (où Verena von der Heyden-Rynsch avait son domicile) ont d’abord refusé la plainte de Yannik Gouillou, et après la seconde plainte, formulée de nouveau, ils me faisaient presque un „cadeau”, parce qu’ils étaient de mon côté : ils ont éliminé seulement 8 lettres moins importantes. D’ailleurs – bien que cette histoire commence comme un coup de foudre, elle est plus qu’une histoire d’amour: „una storia dalla malinconia del età „, comme dit l’édition italienne. Mais aussi une histoire de la vie en générale.”
11 decembrie 2011
Cioran dragoste pradă amărăciunii silogismele
Confidențialitate? Ma gandesc la mereu vorbit vreodată. Putini biografii care stau la această regulă ca tentația de a încălca. Nu de vice sau depravare voyeurism, dar pentru interesul pe care acest pachet special, aduce la lumină munca. Puțini scriitori sau intelectuali el a scăpat. De asemenea . Cioran lui rudele știau că poveste de dragoste a luminat viața în ultimele sale zile; acest lucru a fost spus în informatii, dar nu a scrie. Asta a fost în 1981. El a fost 70 de ani; ei 35. Această german pe nume Friedgard Thoma scris să-i spun admirația;o corespondență german a urmat; la vederea imaginii sale foarte Bergmanian ea reuseste în schimbul pentru o grămadă de aforisme nelansate deja cedat;ca schimbul filosofic devenit mai senzual și erotic, moralistul ar aștepta pentru conectarea a încetat să mai rămână exclusiv epistolar, pradă ispitei ca niciodată să existe. Mai nerăbdător decât Balzac privire la doamna Hanska, în timp ce soția lui a fost în Vendée, el a invitat tanara a lăsa Köln de a urca pe 95 de scări pentru a mansarda ei în Rue de l’Odéon. Povestea lor a durat patru luni.
Dispariția Cioran în 1995, „Moartea lui o pauză aforism”, precum și a descoperi criticul Bernard Morlino, nu însemna mult pentru închiderea ciorangerie, departe de ea. Fiecare dintre vizitatorii săi și însoțitorii de mers pe jos sa dus acolo de amintirile sale. Cu un nou material atât de cald, Friedgard Thoma fost, evident, nu a făcut excepție. Ea publicat în 2001 în limba germană în corespondență Weidle Verlag: 130 pagini sub titlul Nichts Um in der Welt. Eine Liebe von Cioran sub o pătură care arată destul de dragoste în labirintul muzeului Carnavalet. Ce șocat anturajul scriitor atât franceză și română. Atribuie sale Yannick Guillou și Centrul de Carte Nationala (CNL) s-au opus, în conformitate cu ultimele sale dorințe. După un proces, cartea a fost confiscat și îndepărtat definitiv din vânzare trei ani mai târziu, pentru că conținea opt litere, a căror divulgare a fost interzisă. În Franța desigur, Gallimard, editor istoric Cioran, a respins. Acest lucru nu împiedică astăzi Nicolas Cavaillès, editor al luilucrări în Pleiade franceză , recunoaște despre acest corespondență sulfuros: „Cartea este cu siguranță departe de a fi neinteresant, deși Cioran este că noi descris nu este cea mai complexă. Volumul Pleiade, oricum, nu a fost în sensul său global pentru a include scrisori identice Cioran (a cărei corespondență este oarecum extins, de asemenea), dar înregistrările cronologie și note au fost, evident, hrănite: a se vedea de exemplu, nota 6 p. 1555 pe Friedgard Thoma … ”
Dacă auzim despre ziua de azi este că există o modalitate de a citi oricum de conținutul său printr-un sens giratoriu mod. Filosoful român Gabriel Liiceanu, traducător al lui Platon și Heidegger și autor, inclusiv Route Planner viață (Michalon, 1995) dedicat prietenului său Cioran, tocmai a publicat propriul ziar în 2001 sub titlulThe Door Interzis .fereastră ridicări Traducere din română de Michelle Dobré și Marie-France Ionesco, este publicat de Humanitas din București, România franceză -Pentru francofil dacă acesta este în sângele lui regulat de a publica la domiciliu în limba noastră! Gabriel Liiceanu cincisprezece pagini de jurnal sunt dedicate citesc scrisori de dragoste Cioran. „Iubitorii de Thunderbolt Cioran mi-a lovit imediat.provenind în special de la un sceptic profesionist care a crezut el a fost eliberat din iluziile sale. ” , spune el. Extinse extrase obtinute din Liiceanu sa lasi nici o îndoială cu privire la carnal lui Torturii (se poate parafraza doar, reproducere este interzisă): Cioran spune că vrea să-și îngroape pentru totdeauna capul sub fusta ei, ar dori să recâștige controlul, dar acolo nu gestionează randament la obsesia lui cu tot persoana sa nu recunoaște că a experimentat atractie fizica cu femeile care l-au atras spiritual, dar asigură că cu ea el va discuta Lenz în pat … Literele sunt un sensibilitate patetic ca se simte fragilitatea intens de omul care le-a scris: „Cioran nu putea evita să fie o victimă, și în cele din urmă, eroul tragic din poveste. Pentru că a fost dezvoltat si regizat de la început de către tânărul german ” crede Gabriel Liiceanu, care a început totul de la o neînțelegere, o caută o relație totală cu cel iubit, celălalt doar aforisme comandantul. Acest erotism sublimat de cultură a fost cu atât mai greu de suportat decât el „, toată munca sa este responsabilă de un potențial uriaș erotic.” Dar atunci când Pagina principală din Köln, acesta va fi un fiasco din cauza asta, ea va scrisori și nimic mai mult. În finala îl adresează Cioran a spus că diferența dintre viața lui și aforismele sale nu este la fel de mare ca ea crede, dar toate la fel; în caz contrar, ar fi în mormânt și el în închisoare. Apoi a dat amărăciunea silogisme moraliști.
(„Cioran și Friedgard Thoma în Paris” Photo CD)
PS 29 decembrie 2011 : Friedgard Thoma trimis e-mail-ne următoarele informații:”Firește prietenia dintre Cioran și eu doar nu a durat” patru luni „, dar 14 ani până la moartea sa în 1995 și dincolo de a durat prietenie cu Simone, care a fost implicat de o lungă perioadă de timp. Cartea a fost publicată în România în anul 2005 sub titlulPentru nimic in lume . Editorul a exclus 8 scrisori, fără a incheia, în timp ce în Italia (2010 ) Per nulla al Mondo a fost publicat cu rezumate ale acestor opt scrisori Descriere. Judges Munchen (în cazul în care Verena von der Heyden-Rynsch avea domiciliul) a refuzat inițial reclamația Yannik Gouillou și după al doilea motiv, a făcut noi, puteau mi-a facut un „cadou” pentru că au fost de partea mea au eliminat doar 8 litere mici calea -. deși această poveste începe ca un fulger, ea este mai mult decât o poveste de dragoste: „una Storia del dalla malinconia cautata”, așa cum a declarat ediția italiană. Dar, de asemenea o poveste de viață, în general. „