> From: Ioan Cuciurca <i_cuciurca@yahoo.com>
> Subject: DESPRE CIORAN
> To:
> Date: Monday, December 15, 2014, 1:54 PM
>
>
> DESPRE CIORAN
>
>
>
> A fost partenera
> de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a
> împărţit aceeaşi man­sardă mai
> bine de 50 de ani. O relaţie ti­midă şi discretă, care
> le-a scăpat, decenii la
> rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul
> de
>
> > mai
> jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de
> la dispariţia lui
> Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué
> a refuzat să-şi facă
> un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu
> al lui Emil Cioran.
>
> A oferit ex­trem
> de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de
> faţă fiind
> „smuls” la ru­gă­minţile şi
> presiunile insistente ale
> lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului
> Eugen Iones­cu. Autorul
> interviului, pro­fesorul
>
>  universitar
> Norbert Dodille, era în vremea aceea director al
> Institutului Francez
> de la Bucureşti. Simone Boué s-a
>
>  stins din viaţă un an mai târziu.
>
>   – Simone Boué, cine sunteţi şi cine
> eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi
> pe Cioran? Ştiu ca v-aţi născut în Vendée şi
> aţi făcut studii
> de engleză.
>
>  – Mi-am început stu­diile la Universitatea
> din Poitiers şi apoi
> am obţinut o bursă la Paris, ca
> să-mi pregătesc examenul de
> ti­tu­larizare. Am
> ajuns deci în capitală în 1940, în plin
> război, şi m-am instalat la
> un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi
> o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii.
> Acolo l-am cunoscut
>
>  pe Cioran.
>
>  – Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?
>
>  – Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi
> din cauza vârstei,
> avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau
>
>  mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon
> înainte de a ajunge
> la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a
>
>  aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a
> abordat, întrebân­du-mă
> în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc
> perfect, fiind­că era
> ziua mea.
>
>  – Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?
>
>  – Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat
> războiul şi am
> primit un post de profesoară de engleză tocmai
> la Mulhouse. Acolo
> am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a
> venit cu bicicleta şi
> am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran
> şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi,
> mulţumită unor  intervenţii, am primit post la
> Orléans, apoi
> la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde
> ne-am
> mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai
> închiriez încă o
>
> cameră alăturată, ca să am o adresă separată
> în ochii părinţilor mei.
> Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat,
> necăsătorită, nu era atât de
> uşor.  ,,, „Frumos ca
> un rus”
>
> – Aţi vorbit
> recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când
> ordine,
> caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de
> jurnal?
>
> > > – Erau nişte caiete puse deoparte, pe care
> scria „à
> detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de
> gânduri, stări şi
> întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri,
> găseşti scris
> „noapteatroce  sau „dureri
> îngrozitoare”. Am
> descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
>
> > > – La ce
> vă referiţi?
>
> > > – Ce
> scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant
> sentimentul eşecului
> existenţial. E foarte dureros pentru mine să
> citesc aşa ceva, să-mi
> dau seama că a fost atât de adânc locuit de
> nefericire. În viaţa de
> zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă
> sinistră. Era un om vesel, cu
> umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi
> frumuseţea lumii. Dar nu
> scria decât atunci când era trist, în accesele
> lui de
> disperare, totdeaun noaptea. A şi zis-o cândva:
> „Dacă
> sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu
> scriu decât
> atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în
> cap”.
>
>  > – Vorbeşte şi de dvs. în
> aceste caiete?
>
>  >  – Vorbeşte numai şi numai de el. De
> mine niciu cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit
> că cele
> mai multe întâmplări le trăiserăm
> amândoi.
>
>  > – Cioran era foarte discret cu viaţa lui
> pri­vată…
>
>  > – N-a vorbit niciodată de mine. De altfel,
> trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară.
> Când mă în­tor­ceam
> acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la
> liceu.Nu l-ar fi
> interesat. La masa de scris- Şi totuşi, îi
> eraţi  in­dispensabilă.
>
>  > – Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi
> fără mine.
>
>  > – Nu
> vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?
>
>  > – Nu, doar mă uluieşte.- Dar când îşi
> primea prietenii eraţi
> acasă, nu?
>
>  > – Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur.
> Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut
> independent de mine. Pe
>
>  atunci, eram obsedată să nu mă culc prea
> târziu, pentru că aveam
> cursuri grele a doua zi. În plus,
> eram foarte sălbatică şi timidă.
> Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile
> în vizită, fără
> măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu
> vorbea niciodată
> de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut
> să le vorbesc
> de el alor mei.
>
>  > – De
> ce?
>
>  > – Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu
> cineva, apatrid, fără profesie, fără bani,
> fără nimic? Oricât
> de deschişi la minte ar fi fost ai mei asta n-ar
> fiacceptat-o. După ce
> ne-am mutat amândoi pe rue  l’Odeon, au venit să
> mă viziteze. A
> trebuit s-o mint pe mama că mi-a găsit un coleg
> de apartament. Am
> mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă
> impresia că locuim în
> camere separate.
>
> > – Să fii independent şi în acelaşi timp să ai
> un cămin călduţ: visul
> oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu
> dvs.!-
>
>  > – Oh, nu! Nu văd
> lucrurile aşa. Şi sunt
> convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar
> fi prea greu
> să vă explic ce fel de relaţie am avut.
>
>  > – Era un om dificil?
>
>  > Emil
> şi Simone
>
> –
> Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica.
> Când am rămas
> o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă.
>
>  „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”.
> Şi i-am zis:
> „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e
> că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu
> te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil
> să faci vreun
> plan. De pildă, hotăram să plecăm la
> Dieppe, în vacanţă. Înainte
> de a pleca, scoteam absolut tot din priză,
> go­leam fri­giderul.
> Ajungeam la Dieppe, făceam
> alte cumpărături, umpleam acolo
> frigiderul, şi nici nu ne instalam
> bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam
> tot ce era în fri­gider, reveneam
> la Paris şi trebuia să fac cum­părături.
>
> > – Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?
>
>  > – Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar
> cu timpul,
> le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu
>
>  celă­lalt. Ajungi la un modus
> vivendi. Şi eltrebuia să suporte chestii, cu
> siguranţă. Deşi, în
> mare, cu mine se convieţuia mai uşor.
>
>  > – Nu
> v-aţi dorit niciodată un copil cu el?
>
>  > – Un copil cu Cioran? Am avut timp de
> două săp­tămâni o pisică,
> dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran
> se înţelegea
> extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că
> semăna el însuşi cu una. Trebuia să
> am grijă de amândoi. Erau la fel de
> capricioşi şi imprevizibili.
>
>  > – Plecaţi în vacanţe?
>
>  > – Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un
> rucsac în spate.
> Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit
>
>  la câte-o gazdă, dar el era foarte
> „spartan”. Desco­periserăm
> drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec
> teribil. Am făcut
> zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi
> plăceau peste măsură.
> Să plece cu bicicleta sau să meargă
> pe jos însemna să golească
> conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în
> mişcarea pasului.
>
>  > – Ieşeaţi şi peste graniţe?
>
>  > – Am fost în Spania (pentru care avea o
> mare pa­siune), dar
> şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe
> ori am făcut turul lor pe biciclete. În America
> a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat
> să meargă. Îi era teamă de avion, n-a
> zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951,
> am primit eu o bursă
> Fullbright. Nu voia să ma lase să plec. Dar era
> o şansă extraordinară
> pentru mine aşa că n-am cedat. M-a condus la
> aeroport, era palid
> şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu
> un
> sentiment de culpabilitate.
>
>  > – Cu
> trenul mergea totuşi, nu?
>
>  > – Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau
> scene incredibile. Avea
> mereu câte ceva în urechi, se temea de orice
> curent de aer. Se
> aşeza şi apoi schimba locul de două, trei
> ori.
>
>  > – În ce punct se afla cariera lui literară
> când
>
>  > l-aţi
> cunoscut> – Scria în română. Ştiam că în România
> era cineva.În Franţa
> însă era un anonim. În caietele
> sale, îşi  po­vesteşte vizitele
> la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele,
> nimeni nu-l cunoştea,
> se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce
> nimeni. Toată viaţa lui a
> fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte
> târziu,abia cu
> „Exerciţii de admiraţie”, în 1986 Si cred că a
> murit fără să ştie că
> a fost recunoscut.
>
>  > – Şi
> totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de
> contemporani, dar în acelaşi
> timp să refuzi interviuri şi premii?
>
>  > – Avea ideea fixă că mai bine să fii
> necunoscut, decât
> celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară
> la televizor şi
> pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe
> stra­dă. Dacă
> era întrebat: „Sunteţi Cioran?”,
> răspundea
>
>  „Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc,
> dar mai târziu,
> când era foarte bolnav şi avea deja
> pierderi de memorie, cine­va l-a
> oprit pe stra­dă şi l-a  întrebat dacă e
> Cioran. El a
> răspuns: „Am fost!”.

.

.

Notă: Ultima replică din textul de mai sus, primit pe Internet, mi-aduce aminte de prima mea întâlnire cu Petre Țuțea, când, după câteva cuvinte, m-am repezit cu întrebarea: „Ați fost legionar?!” Iar răspunsul s-a auzit în toată cafeneaua de la Athenee Pallace:

„SUNT LEGIONAR!”