—– Forwarded Message —–
From: „”Dan Culcer. Scriitor român. Écrivain roumain vivant @yahoo.com”
To: ionzcoja@yahoo.com
Sent: Wednesday, February 13, 2013 4:43 PM
Subject: [Arhiva Românilor] 2/13/2013 04:43:00 PM
PENTRU ROMÂNII DE PRETUTINDENI

Stimați tineri, vă adresăm felicitări pentru curajul de a scrie și de a ne trimite eseurile pentru concursul inițiat de Institutul “Eudoxiu hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni. Toate eseurile sunt oglindiri ale sufletului curat de tânăr ce nu-și uită și își poartă cu mândrie identitatea, tradițiile, limba…Vă transmitem că toți sunteți câștigători, indiferent de rezultatele jurizării, deoarece, într-o epocă a vitezei, a aplecării din ce în ce mai puține spre lectură și scris, ați găsit timp să vă așterneți pe hârtie alesele gânduri cu privire la tema concursului.

Echipa Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni

MARTIN COSMIN CONSTANTIN

Să fim români!

Suntem români… suferim, răbdăm, vrem, visăm, dar nu înfăptuim. Uităm că: ,,Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.”(Mihai Eminescu). Uităm că: ,,Este nevoie de moravuri, nu de arta de a vorbi; este nevoie de modestia vieţii, nu de repeziciunea cuvântării; este nevoie de fapte, nu de vorbe…”(Sfântul Ioan Gură de Aur).

Fapte, nu vorbe! Unde ne sunt faptele? Cât să mai îndurăm până să acționăm? Neamul ne piere. Unde ne este inițiativa? Unde ne e Basarabia? Unde ne e Timocul? Unde ne e Moscopole? Ars! Împreună cu visele noastre…

Valeriu Gafencu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu… Credință, cultură, luptă…

Acestea să ne fie de reper. Pentru a putea renaște avem nevoie de credință. Pentru a face cultură trebuie să lupți. Întreaga noastră existență ar trebui să fie o luptă cu noi înșine. O luptă pentru a deveni mai buni. Credința lui Gafencu a crescut pe parcurs. Înțelepciunea lui Eliade s-a acumulat prin muncă. Lupta lui Eminescu a fost dusă până la jertfă.

Așteptăm salvarea neamului să vină de sus, dar ea nu va veni în acest mod. De la noi și prin noi va veni schimbarea! Fiecare din noi este un ostaș în slujba neamului, fiecare acțiune afectează în bine sau rău pe cel de alături. Indiferența, lucrul făcut prost reprezintă o dezertare din post. Dorim să ne fie bine? Atunci să luptăm pentru acel bine! ,,Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.” Cine nu vrea să lupte pentru ridicarea țării sale, să aibă măcar bunul simț să nu o denigreze. Dacă nu lupți contra răului, te faci responsabil pentru perpetuarea lui. ,,Ce a făcut țara pentru mine pentru a o ajuta?” Dar ce ai făcut tu pentru țară pentru a merita ceva din partea ei?

,,Suntem români și punctum!” Eminescu a fost român și punctum! Ciprian Porumbescu a fost român și punctum! Noi ce am făcut pentru a ne merita numele de români? Calitatea de om, ca și cea de român se câștigă. Se poate denumi român acela care e contra neamului lui? Se poate denumi român acela ce prin acțiunile lui aduce o imagine urâtă acestei națiuni? Sunt români și punctum aceia ce își pierd vremea în fața televizorului sau pe internet?

Cum ne putem merita numele de români? Făcându-ne datoria! Să încetăm să ne îngropăm talanții și să-i punem în slujba neamului. Fiecare om este înzestrat cu anumite calități. Fiecare ostaș este echipat pentru izbândă. ,,Mi-am slujit ţara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta.”(George Enescu) Să dăm și noi tot ce avem mai bun în domeniul în care activăm. Fiecare cărămidă pusă la temelia neamului va garanta trăinicia acestuia în veac.

Neamul românesc de peste hotare piere. De la cine va veni salvarea? De la politicieni? De la ,,generali”? Sau de la ostașii ce își vor face drum prin tranșeele vieții?

Badea Cârțan a fost un astfel de brav soldat. Acest om simplu cu suflet mare, a dus în traista ciobănească sute de cărți românilor din Transilvania. Dragostea de neam l-a împins să călătorească pe jos până la Roma pentru a-și vedea strămoșii. „Cum era singur și a nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. Inițiativa lui, ,,nebunească”, ,,fără rost” a atras simpatia străinilor. Ne plângem că avem o reputație proastă în străinătate, dar nu facem nimic pentru a o schimba. Ne este teamă până a și recunoaște că suntem români, spre deosebire de alți cetățeni ai acestei țări care cerșesc în afară și spun fără nicio jenă că sunt.

Acum mai bine de un secol patru români au făcut înconjurul lumii în opinci. Cu mijloace materiale proprii, în costum popular vor trece prin cinci continente, peste trei oceane, 76 de țări și prin peste 1.500 de orașe. Acești ambasadori ai României vor duce folclorul românesc într-un lung tur, cântând și dansând în rândul popoarelor întâlnite. Dumitru Dan, unicul supravețuitor al călătoriei, a rupt 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale. Performanța călătoriei lui este înscrisă în Cartea Recordurilor și a rămas neegalată până în prezent. Ei au cunoscut lumea, dar au vrut, ca prin această acțiune, ,,să cunoască şi lumea românii”. Câți dintre noi mai gândim așa? Câți se mai gândesc la neam înainte de a întreprinde ceva?

Nu poate fiecare dintre noi să treacă munții Transilvaniei pentru a duce cărți, dar o carte se poate dona copiilor din Basarabia, Timoc, Bucovina etc. DACĂ se vrea! Nu oricine poate să facă înconjurul lumii pe jos în costum popular, dar a spune unui străin din ce neam faci parte se poate. DACĂ se vrea!

Sunt sate cu români în Carpații Păduroși, Panonia, Caucaz, Siberia etc. . Români care duc lipsă de cărți, costume populare, profesori de limba română. Români uitați de ai lor. Sunt cimitire de eroi uitate prin stepa ucraineană. Cei pentru care s-au jertfit ,,nu au timp” și interes să le întrețină. Se încearcă tăierea ramurei sud dunărene din trunchiul neamului românesc, aromânii, mai nou, sunt popor diferit, nu unul și același neam despărțit de vitregiile vremurilor. Câți dintre noi se mai gândesc la soarta lor? Câți dintre noi știu că asimilarea lor a rămas la fel de aprigă?

Când ne vom trezi? Badea Cârțan a murit ,,visând întregirea neamului său”, întregire nu numai politică, ci și în spirit. Unitate! Unitate! E strigătul din adâncul sufletului meu. Unitate frați români! De nu ne vom uni în cuget nu vom reuși niciodată să schimbăm ceva. Neamul se stinge dar flacăra încă pâlpăie așteptând să ardă din nou cu vechea intensitate. Să fim demni de numele de români!

SCHIMBATOR LAURA-ANDREA

“De la Roma venim, din Dacia traiana” Mihai Eminescu

 Fiecare om trebuie sa stie de unde vine si incotro se indreapta, trebuie sa-si cunoasca poporul, limba , patria. Adevaratul om este omul care isi apara patria, chiar daca nimeni nu il sustine, chiar daca toti il privesc cu ura. Cit de mica si de saraca nu ar fi patria ta, ea va fi cea mai frumoasa, pentru ca e tara in care te-ai nascut, e tara in care au trait stramosii tai. Omul nu poate trai fara patrie, el nu are trecut, iar omul fara trecut nu are un nume, nu are aspiratii, nu are un viitor si nu are un loc pe care sa-l numeasca “acasa”.

Discutii pe baza identitatii noastre nationale s-au dus in toate timpurile si se duc si azi. Cineva nu stie de unde vine si nici nu vrea sa stie, cineva nu are timp sa afle in acest secol grabit, iar cineva cunoaste foarte bine adevarul , dar il denatureaza in mod intentionat, pentru ca asa este mai convenabil. Parintii mi-au spus ca cei care nu recunosteau limba romana ca limba materna si pamintul romanesc drept pamint natal, acum 20 de ani erau numiti “mancurti”. Cu parere de rau, ei nu au disparut nici in zilele noastre, doar ca nu mai sunt numiti astfel.

Suntem romani pentru ca vorbim romaneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de bine: nici credinta, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Suntem romani pentru ca, de-a lungul anilor, in ciuda tuturor dificultatilor prin care au trecut patriotii romani din Basarabia, limba, traditiile, credinta, iubirea fata de patrie nu s-au pierdut.

Multi poeti au scris despre patrie, limba, istorie. Incepind cu marele Mihai Eminescu, continuind pina si in zilele noastre cu Grigore Vieru. Ei au dedicat patriei si limbii romane o mare parte din creatia lor.

Noi, tinara generatie de azi si de miine, promitem ca nu vom permite nimanui sa ne schimonoseasca istoria, limba, traditiile sau sa ne numeasca moldoveni. Si vom sta neincetat la straja idealurilor nationale, pe care suntem obligati sa le pastram cu sfintenie si sa le transmitem celor care vor veni in urma noastra. Deaceea, urmindu-l pe cel mai mare poet roman Mihai Eminescu, in fata intregii lumi, declaram sus si tare: “Suntem romani si punctum!”

GHENADIE CORNIŢEL

”Numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin” © Mihai Eminescu

Am atâtea gânduri, atâtea gânduri care merită să fie înșirate în acest eseu, și nici nu am idee cu care să încep, despre ce să scriu mai întâi. Știu, poate pare un început banal, dar totuși am absolvit un liceu român din așa numita ”regiune transnistreană”, unde setea de românism și dorul de strămoși se simte cel mai mult. Nu am ales un citat aleatoriu, am ales un citat care mi-a fost călăuză din clasa a V-a și până la absolvirea liceului (vorbesc de Liceul Teoretic ”Lucian Blaga”, un adevărat lăcaș sfânt).

El și acum îmi dirijează gândurile. A fost un citat afișat în fața clasei în care învățam, lângă portretul lui Eminescu, alături de cel al lui Grigore Vieru și al familiei Teodorovici.

Pentru mulți dintre voi acest fapt nu înseamnă absolut nimic. E în regulă, voi duceți o viață plină de armonie între semenii dumneavoastră, dar e o situație total diferită acolo, la Tiraspol. De ce scriu acolo? Fiindcă îmi fac acum studiile la Suceava, iar aici într-adevăr mă simt în inima poporului român. Nu, scuzați. Aici simt că și eu sunt inima poporului român. O inimă care lucrează într-una, îmbogățește poporul cu noi valori umane și încearcă pe cât e posibil să înlăture viciile acestuia.

Nu știu, va fi acest eseu unul ca toate altele, sau se va deosebi, dar aș vrea să contiunui. În toți anii de liceu am purtat la rucsac o panglică tricoloră (de fapt, o port și acum), și umblam așa prin ”capitala transnistriei”, sau, aș zice eu prin ”capitala a ceva ce nu există și nu a existat”. Să știți – sunt groaznice privile ce te străpung în acele momente când oamenii din stradă dau ochii peste panglică. Păcat e că și ROMÂNII, românii care încă mai sunt pe-acolo au priviri la fel, ei se consideră MOLDOVENI.

Fraților, să ne cunoaștem istoria, să îl cunoaștem pe Eminescu, să nu uităm cine-au fost strămoșii, să nu uităm cât sânge au vărsat. SĂ FIM ROMÂNI!

Dar cui să-i zic? Cine mă va înțelege? Cine mă va înțelege într-o societate rusificată într-atât, încât un tricolor e văzut ca ceva negru? Să ne amintim filmele cu pirați. Aceștia aveau drapele negre. E cea mai potrivită comparație, cred eu, deoarece pentru ”moldoveni” tricolorul e acel drapel al piraților.

Privesc spre viitor și văd un cer senin. E albastru. Mi-am amintit de pâinea bunicii. Văd galben. Sângele fierbe. El e roșu. Mi-e foame ne neam.

Nu sunt sătul de viață. Îmi pare rău că toți își amintesc de Eminescu doar atunci, când e ziua lui de naștere, doar atunci, câne e vreo sărbătoare națională. Eminescu însă merită mai mult, Eminescu merită o sinceră îngenunchere. El a meritat-o, el o merită, și o va merita.

Gândiți-vă, în societatea de astăzi uităm de credință, uităm de patrie, uităm de părinți, și ce preferăm? Preferăm niște dorințe materiale, urmate de realizări materiale, niște materializări ieftine care niciodată nu au adus o fericire adevărată.

Stimate cititor, nu fi indiferent. Ești român, fii mândru. Străbunicii au vărsat lacrimi pentru tine; tu ai menirea să păstrezi cristalină această apă a lacrimilor, ai menirea să fii un patriot. Trăiești între frați dar nu ți-i iubești. Deschide-ți inima. Patria de dorește. România te dorește.

”Suntem români și punctum”. Da, am sfârșit eseul cum am dorit. Sunt un simplu student din transnistria, din Republica Moldova, cu o inimă și o studenție tricoloră. Văd albastru, văd galben, văd roșu. Sunt fericit în România.

PLATONOV MARIAN

Suntem români și punctum!

„De când e suflet de român pe

fața pământului, românul a fost mândru

de a fi român, și chiar atunci când lumea

îl privea cu dispreț, el își cânta doina și,

în conștiința puterilor pe care le purta în

sine, privea mândru împrejurul său.

Sămânța, din care a răsărit acest

popor, e nobilă, și poporul nu va pieri

decât atunci când românii vor uita de

noblețea seminției lor. ”

Mihai Eminescu

În fiecare din noi există o părticică eminesciană. Am și eu în suflet o asemenea părticică. Am simțit-o încă de mic copil, când i-am citit versurile. Aceasta e marea dragoste pentru codri și izvoare, pentru lună și pentru stele. Dragostea pentru neamul meu.

Mă frământă cugetările eminesciene. Mă preocupă ideile lui Eminescu despre cosmos, despre aceea cum a fost creată lumea. Despre taina existenței noastre. De unde venim, încotro mergem. Ce trebuie să facem ca să trăim bine și în bună înțelegere.

A trecut atâta timp de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, dar el are puterea miraculoasă a unei clepsidre care oricând o poate lua de la-nceput, lasându-ne geniale împliniri. Noi, românii de pretutindeni, ne numărăm printre cei care nu ne plictisim de ,,Omul deplin al culturii românești” (C. Noica) și asta pentru că dăinuim prin Eminescu.

Întreaga ființă românească se regăsește în spiritualitatea lui Eminescu, așa cum însuși poetul s-a simțit un ales prin apartenența la națiunea sa, din al cărei univers a înțeles să-și extragă poezia, filosofia și ceea ce este mai viu și mai expresiv ca frumusețe nepieritoare în opera sa.

Marele Eminescu ne-a afirmat și ne-a confirmat că avem un neam unic de la Nistru pân’ la Tisa, un neam cu o personalitate distinctă, cu o putere de originalitate de cugetare și de făptuire născută o dată cu civilizația europeană și făurite pe întregul parcurs al istoriei Europei.

Lecturându-i opera, ne regăsim într-o intimitate intelectuală în care deslușim clar numărul izvoarelor vii ale marilor creații. El, cel mai ilustru Poet al neamului, este și unul dintre cei mai erudiți gânditori printre contemportanii săi.

Influența exercitată de către Mhai Eminescu în toate sferele umane a fost enormă, rămânând, în același timp, și un mare patriot, care credea cu tărie în destinul neamului său și în misiunea lui istorică.

Prin scrierile lui Eminescu, geniul neclătinat de nici o catastrofă temporală, ne-a fost asigurată eternitatea creației spirituale, care planează deasupra tuturor deșărtăciunilor efemere, neamul românesc asigurându-și dreptul la nemurire. ,,Petrolul și aurul nostru, scria Mircea Eliade, pot, într-o zi, seca, grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla : dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”

Marele Eminescu ne-a fost dăruit de Providență, pentru a ne ține trezită conștiința prin apelul la opera sa și la exemplul vieții sale de angajare în numele idealurilor. El și-a făcut datoria de poet și de profet român. El a deschis drumul unității și maturizării conștiinței românești.

Suntem români și punctum!

SOLONARU SORINA SOFIA

Suntem români şi punctum

Ce ar însemna 163 de ani de la naşterea lui Eminescu? Probabil o odă romantismului, o zugrăvire a naturii, o pagină din istorie… sau o definiţie a românismului. Mihai Eminescu fără cunoscutele sale manifeste poetice despre neam, fără publicaţiile înflăcărate despre originile românilor nu ar fi fost acel patriot, maestru al poeziei cu tendinţe politice. Moldoveanul de la est de Prut a fost amăgit decenii la rând despre trecutul lui, despre trecutul Basarabiei, a fost ţinut departe de literatura românească, de o imagine adecvată despre cel mai mare poet al neamului românesc. El şi toţi românii de pretutindeni trebuie să ştie un lucru: „Daci sau romani, romani sau daci, e indiferent: suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost şi ce-am trebuit să fim; voim să fim ceea ce suntem: români.”

Da, geografic suntem moldoveni, ardeleni, chişinăueni etc., dar într-un final, suntem cu toţii români! Pentru că istoria o spune, o spun documentele, o spun oamenii specializaţi în domeniu. Faptul că România şi Republica Moldova sunt două state, nu înseamnă că există români şi moldoveni, că e limbă română şi moldovenească, că trebuie studiată istoria separat. Ele au format un stat integru, s-au „renăscut” odată cu unirea din 1918, dar o parte din el a fost furată şi a suferit un intens proces de deznaţionalizare şi rusificare forţată. Aşadar, înainte de a trage concluzii pripite, trebuie să cunoşti istoria.

Principalii luptători pentru definirea noastră ca neam au fost poeţii, scriitorii, criticii, oamenii artei. Mihai Eminescu într-un articol de-al său zicea: „Limba şi naţionalitatea românească vor pieri odată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune. A persecuta naţiunea noastră nu înseamnă însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor”. Câtă dreptate avea marele publicist! Totul depinde noi, de ce atitudine avem faţă de simbolurile unui popor. Şi aceste adevăruri cutremurătoare ar părea că au fost scrise în acest mileniu şi se potrivesc la situaţia actuală. Îmi pare foarte rău că publicistica lui Eminescu e puţin cunoscută pe malul estic al Prutului – ar deschide ochii multora dintre noi…

După părerea mea, a vorbi despre problemele dureroase şi esenţiale ale poporului nostru, a recunoaşte de unde vii, cine eşti şi încotro te duci, e o mare virtute. Ziua de naştere a lui Eminescu e un motiv de a medita asupra identităţii noastre. Să ne mândrim că suntem români!

GORGAN VERONICA

Suntem români şi punctum

‘’Deci Basarabia s-a dus unde nu se va mai intoarce, in sinul negrei instrainari’’(Mihai Eminescu)

Mihai Eminescu ramine mult mai actual pentru romanii din afara tarii ,servind pentru acestia ca un garant sau o marca a identitatii nationale . Atit in Bucovina cit si in Basarabia,singerinda In dreapa Nistrului,persista o lupta acerba pentru pastrarea identitatii romanesti.Astfel ne-am pomenit ca patrioti romani basarabeni ca am gasit in venele strabunilor nostri singe de german.Durerea de inima si de suflet a Basarabiei a fost si va ramine Transnistria,in care se incearca anihilarea elementelor de Romanism.Spre deosebire de romanii bucovinieni,care au opus rezistenta unui stat strain,romanii basarabeni sunt pusi in situatia de a se opune propriului lor stat liber si independent.

‘’Suntem romani si punctum” folosim aceasta expresie eminesciana pentru a pune sub lumina,sub tutela ei,un fapt pe care incercam sa-l dovedim de mai multa vreme si anume ca in lume exista 35 milioane de romani.Este o diferenta enorma fata de numarul chinezilor sau a Indiei ,dar totusi ocupam un loc important intre poparele lumii.

Aria traco-geto-ilira este enorm de larga fata de spatiul dintii al strabunilor nostri daci.Tracii,ramura puternica a indo-europenilor sunt cunoscuti din numeroase izvoare :Cimpul lui Marte,Harta lui Agrippa.Problema zonei de raspindire a neamului traco-daco-getic ne intereseaza in cea mai mare masura,deoarece aceasta este aria de formare mai larga a poporului roman unde au ramas insule pe care noi le numim astazi comunitatile istorice din jurul Romaniei.Istoria nu incepe prin a fi consemnata de Herodot(484-425 i.h),dar acesta este parintele istoriei antice si a celei traco-romane.El scria,de necontestat:”Neamul trac este cel mai numerossi cel mai raspindit din lume,dupa cel al indienilor’’.Asadar,in Europa ocupa locul dintii.Si acest loc era firesc sa dea nastere unui neam mare,cel al romanilor,singur care si-a asumat raspunderea pastrarii numelui de roman vreme de doua milenii.

Romanii,oriunde s-ar afla isi duc existenta la fel ca in tara,se considera si sunt romani,vorbesc aceeasi limba ,pastreaza la fel traditiile si obiceiurile,si contribuie la imbogatirea culturii lor nationale,chiar daca se inscriu cu aporturi considerabile si in perimetrul tarilor de adoptie in stiinta,arta,sport etc.Pentru ca,daca istoria romanilor din tara este europeana,istoria romanitatii se intoarce inapoi spre tara prin patrimonial oferit de marile valori deopotriva nationale si universale.Mircea cel Batrin,Stefan cel Mare,Vlad Tepes,Iancu de Hunedoara,Dimitrie Cantemir,marii voievozi romani sint si al istoriei Europei,iar Mihai Viteazu a primit nobilul titlu de principe,la fel ca marii imparati si regi ai tarilor din occident.Rolul real al romanilor in istoria,civilizatia si cultura lumii este analizat in sute de tomuri masive si recunoscut in primul rind in Europa.Supusi intereselor europene,dar pastrindu-ne sufletul neamului,specificul si demnitatea lui,cu toata toleranta venita de la Zamolxis si Dumnezeu,tinerii nostrii au ajuns sa smulga cultura din scolile lumii de unde au invatat:la Viena,Berlin,Roma,Paris si in alte locuri,apoi iluminismul romanesc atit prin Scoala Ardeleana cit si prin cele plamadite de Asachi,Gheorghe Lazar si Eliade,nazuind sa ajunga din urma nazuintele occidentale.

Romanitatea este asigurata in primul rind de limba,mijloc de comunicare si intelegere,cel al culturii si spiritualitatii,propagate in primul rind de biserica,dar si in scolile nationale si biblioteci,in universitati din intreaga lume,facultati sau sectii si catedre de limba,istorie si civilizatie.Ne intereseaza toate acestea pentru ca ilustreaza deplin afirmatia ca romanii,la fel ca si toate neamurile de pe pamint,uneori mai mult insa decit altii,se inscriu intre fauritorii civilizatiei universale,dar dincolo de aceste fapte istorice incontestabile ne intereseaza ansamblul romanitatii prin care intelegem ,romanii din tara impreuna cu cei din intreaga lume,precum si iubitorii acestei natii au contribuit in acest spirit,tot asa cum pe francezi ii intereseaza si au constituit francofonia.

Existenta romanilor in intreaga lume a insemnat si aceiasi manifestare spirituala facind parte din acelasi neam,si in consecinta din aceeasi cultura,chiar daca unii reprezentati ai lor au scris in alte limbi,in primul rind din motive obiective pentru ca se adresau altor carturari,ceea ce s-a intimplat si cu istoricii si scriitorii din tara care propagau astfel idei importante si imaginea Romaniei in context mondial.Petru Movila si Dimitrie Cantemir sunt unele din cele dintii nume care au imbogatit cultura Romaniei si europeana.

Ca concluzie,putem spune ca indiferent unde ne aflam,pe malul drept sau sting al riului Prut,in tari indepartate de inima Romaniei,suntem romani si asa vom fi mereu,in venele noastre v-a curge singe victorios,singe de roman.

ŢENCHIU SILVIA

Suntem români si punctum!

Motto: ,,Oricare bun cetăţean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale” (Mihai Eminescu)

Patria este locul unde ne-am nascut, am văzut pentru prima dată razele de soare, am crescut şi ne-am afirmat ca personalitate. Cuvântul ,,Patria” are un farmec aparte, mai ales când este pronunţat din tot sufletul, cu multă dragoste, căci e anume acel loc, unde uităm de toate grijile şi ne pierdem in lumea amintirilor, copilăriei, mai ales atunci, când revenim din străinătate.

Dese ori, mulţi spun, după o călătorie in România, că au fost peste hotare. De ce oare? Care ar fi motivaţia ca Republica Moldova şi România sunt ţări diferite? Faptul că sunt separate de un hotar? Pe când restul este la fel, orice trăsătură care defineşte Republica Moldova o defineşte in egală măsura şi pe România, păcat doar ca puţini sunt in stare si doresc să recunoasta asta, si anume să rostească ferm şi sigur în spusele sale că ,,Basarabia e România”.

Ţinând cont de spusele lui Mihail Sadoveanu: ,,Şi-un fir de iarba îşi are rădăcina lui” putem face liber referinţă la faptul că locul de origine, rădăcinile ,,moldovenilor” sau, mai bine spus a românilor din Basarabia sunt anume în România. Anume această ţară este acel loc magic care atrage sufletele noaste, a acelor persoane, care nu ne temem sa recunoaştem că suntem români, ân pofida faptului că nu trăim pe teritoriul României.

Sunt o mulţime de motivaţii care demonstrează faptul că Unirea Republicii Moldova cu România este inevitabilă. Păcat că in prezent nu există nici un lider, demn ca Alexandru Ioan Cuza, care să realizeze această Unire, mult aşteptată de mulţi ,,moldoveni” cu inima de români. Ar trebui să fie o persoană care să poate inchide gurile acelor locuitori ai Republicii Moldova (în Constituţia căreea e menţionat, în Articolul 13:,, Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”), care nici cel puţin două cuvinte nu pot lega în aşa numita limbă ,,moldovenească”, cu toate că trăiesc aici de mai bine de jumătate de secol.

Motivaţiile care ar demonstra că ,,Basarabia e România” şi ca ,,Noi suntem români” ar fi că avem o serie de lucruri comune, acestea fiind: folclorul- în ambele ţări sunt interpretate aceleaşi cântece, şi nimeni nu caută să găseasca originea lor, că ar fi moldoveneşti sau româneşti; cultura- aceeaşi scriitori se învaţă în şcolile ambelor ţări: Ion Creangă, George Călinescu, Mihai Eminescu etc.; simbolica de stat- tricolorul; tradiţiile neamului: sorcova, colindul, pluguşorul etc.; istoria; strămoşii; bucatele naţionale- mămăliga fiind cea care ne uneşte; portul naţional şi nu în ultimul rând- limba, accentuez- limba română.

În urma celor menţionate mai sus, putem concluziona că în pofida nedorinţei unor persoane care nu cunosc istoria neamului lor şi nu pot observa toate trăsăturile comune dintre Republica Moldova şi România, noi, tinerele generaţii, vom face tot posibilul ca să ne putem atinge scopul, şi demonstra tuturor că suntem români şi punctum!

CIOBANU MIHAI ANATOLII

A creat Dumnezeu omul după chipul şi asemănarea sa. După ce s-a răspândit în lume, a făurit neamurile- fiecare cu limba, tradiţiile şi obiceiurile sale. Între două râuri, Tisa şi Nistru, a binevoit Creatorul să-i aşeze pe cei ce sunt frumoşi la chip şi la suflet- pe ROMÂNI. Destinul, acest dirijor, uneori nu ne-a fost prielnic. Am trecut prin vremuri şi bune şi rele, dar am rezistat şi am continuat să ne trăim viaţa, să ne ducem crucea cu demnitate şi onoare.

Între români, basarabenii şi bucovinenii sunt atleţi ai credinţei în românitate, sunt cei ce se ţin de trupul românismului cu o forţă gigantică.Trecutul nostru a fost o luptă continuă pentru păstrarea identităţii naţionale, aceea icoană sfântă a existenţei umane. Am auzit voci ce denigrează numele de român şi-o fac în continuare. Zic că nu facem parte din trupul românităţii, că poporul român nu există ca entitate etnică ci doar politică, menţinută prin forţă şi oprimare. Da, suntem moldoveni şi vorbim frumosul grai moldovenesc, dar facem parte din sânul poporului român, iar graiul nostru e parte a limbii române.Nu poţi să nu vezi că eşti asemenea munteanului şi ardeleanului, chiar de-ai fi orb ai simţi legătura sfântă dintre fraţi. Doina, acel cântec de dor, este aceeaşi în întreg spaţiul dintre Tisa şi Nistru, aceeaşi intonaţie, acelaşi sentiment, aceeaşi simţire. Poezia lui Eminescu, geniul poporului român şi al umanităţii, este un alt liant ce ne uneşte. Cultura, în toate formele de exprimare, nu ţine cont de regimuri politice şi frontiere trasate arbitrar. Ea e cea care ne arată ca facem parte ditr-o mare familie- familia românităţii.Nu am fost cuceritori de pământ străin, am apărat cu sfinţenie ceea ce aveam, ceea ce era al nostru. România este acuzată de politici imperialiste, de tendinţe anexioniste. Cei care acuză uită că armatele lor au fost cele care au mărşăluit, călcând în picioare sufletele popoarelor nevinovate. Noi nu acuzăm, noi iertăm şi rugăm pe Dumnezeu să-i ierte şi să-i fericească întru eternitate. Un singur lucru cerem: să fim lăsaţi în pace să ne trăim viaţa în tihna noastră, să ne ducem crucea cu demnitate şi onoare cum am făcut-o şi până acum. Dacă cineva va atentat la fiinţa noastră naţională, la existenţa neamului nostru, ar trebui să ştie că ne vom ridica ca o singură fiinţă şi vom lupta până în ultima clipă.Am avut un trecut ce ne-a cimentat conştiinţa apartenenţei la aceeaşi tulpină. Când, cu voia lui Dumnezeu, am revenit în albia firească a existenţei noastre, am văzut măreţia neamului românesc. Nu trebuie să fii român pentru a fi uimit de întinderea României Mari. Această ţară este asemenea unei mame ce şi-a strâns la piept pe toţi fiii ei. Nu am uitat cine suntem şi nici nu vom uita. Suntem poporul ce ascultăm de enunţul biblic “Marturisiţi întru inimile voastre, frământaţi-vă în culcuşurile voastre, jertfiţi dreptăţii jertfă şi nădăjduiţi întru Domnul “. De două sute de ani “JERTFIM DREPTĂŢII JERTFĂ” şi “NĂDĂJDUIM ÎNTRU DOMNUL”. Dacă vor mai trebui încă două sute de ani, suntem gata, căci românitatea este crucea noastră, este expresia fiinţei noastre. Dacă nu ar fi existat România, aş fi creat-o cu propriile mâini. Trupul, inima şi sufletul meu sunt Ţara. Nimic nu este mai presus de ea şi pentru ea sunt gata să mă jertfesc, căci jertfa adusă dreptăţii este laudă lui Dumnezeu. “SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM”, nimeni şi nimic nu poate schimba acest lucru. România, poporul român se află în inimile noastre şi ce se afla în inima, acolo rămâne veşnic.

Preafericită Maică

Nascătoare de Dumnezeu

Apără poporul român cu puterea ta,

Binecuvintează-l cu mireasma păcii

Şi întăreşte-i credinţa cea dreaptă.

CEMSCAIA TATIANA

”Suntem români și punctum”

Nu am să apelez la introduceri lungi și plictisitoare, nu am în gînd să vin cu înșiruiri de date istorice care să demonstreze a cîta oară că cei, de pe cele două maluri ale Prutului, despărțiți fără voia lor sunt un popor și vorbesc o limbă, pentru că atît s-a scris și s-a argumentat acest lucru încît doar indiferenții și încăpățînații mai sunt cei care nu acceptă adevărata istorie și mărturie a trecutului.

Nu pretind că voi prezenta ceva nou, nespus sau negîndit pînă acum, dar fac și eu încercarea de a argumenta veritabilul adevăr: Suntem români și punctum.

Situații cu o singură soluție: Dacă elevii în școală ar citi, ar analiza, ar afla din Letopisețul lui Grigore Ureche că: „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Țara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii și toţi de la Rîm se trag”. Astfel, ar înțelege încă de pe băncile școlii că Suntem români și punctum.

Dacă ce-i cu funcții de conducere ar recunoaște istoria fără a face favoruri cuiva, ar înțelege că Suntem români.

Dacă fiecare din noi s-ar întreba, ar cerceta cine au fost străbunii noștri și care este etnogeneza neamului ar constata că Suntem români.

Nu constituția țării îi spune sufletului în ce să creadă și ce adevăr să accepte. Cronicarii sînt cei care au scris actele oficiale ale nașterii limbii noastre și a poporului nostru.

Nu de puține ori oamenii își trădează propria conștiință, acceptînd o lege care vine să se impună, nu neapărat să ilustreze realitatea.

Uneori se creează impresia că oamenii pur și simplu nu vor să accepte realitatea, chiar dacă aceasta reflectă adevărul. Ori memoria încă vie a marilor militanți, Eminescu, Vieru, Matcovschi etc., pentru limba și unirea românilor, nu este ea o pîrghie, o dovadă ziditoare a faptului că Suntem români și frați cei de peste Prut și din Carpați.

Ajungem astăzi cei din Republica Moldova la tristele versuri ale lui Marian Baboi: ”Nici harta nu-i ca-n alte dăți

Din Nistru pînă-n Tisa

Moldova-i astăzi jumătăți

Cît rău făcutu-ni-s-a”.

Fiecare are conștiința istorică, care spune că limba, religia, obiceiurile sunt aceleași pentru cei din România și Basarabia, oare un lucru atît de relevant nu este o altă dovadă a unității românilor.

Noi avem o patrie- limba română, noi avem frumoasele versuri eminesciene:

”Şi limba strămoşească

e o muzică,

şi ea

ne atmosferizează

cu alte timpuri,
mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi,

cu timpuri

în care unul s-au făcut poporul

şi una limba”.

VLAS CRISTINA

Votca, gazul şi Mioriţa

Suntem nişte mincinoşi. Nişte leneşi. Nu ştim ce ştim. Nu ştim ce putem. Nu ştim ce vrem. Sunem nişte indecişi. Ezităm. Şovăim. Batem pasul pe loc.Nu ştim să ne alegem singuri soarta. Suntem nişte laşi. Suntem oamenii aproximativului. Vorbim aproximativ corect, trăim aproximativ bine, mergem aproximativ unde trebuie. Suntem uitaţi. Uităm şi noi. Suntem neglijenţi. Faţă de ţară. Suntem tot ce vor alţii să fim. Suntem români.

„În constituţia acestei ţări scrie clar că suntem un stat suveran şi independent. Nu permitem României să ne ocupe din nou!” – răsună stringentă şi vădit iritată vocea profesoarei de educaţie civică. Exagerat de stringentă. Aşa ca s-o audă şi cei care cândva scriau Declaraţia de Independenţă anume pentru a crea o cale propice Unirii. S-o audă acei care au scris că vorbim româneşte şi suntem români. „- Care-i limba oficială a statului conform constituţiei? Corect, moldovenească! Sper că m-am făcut înţeleasă”. Privi sfidător pe harta politică a lumii la locul în care cu 95 de ani în urmă se afla România Mare.
„21 decembrie 1991. Ziua când Snegur ne-a trădat neamul” – avea să noteze în jurnalul său o batrână din nordul ţării. Era ultima însemnare în jurnal. Şi ultima şansă a Republicii Moldova de a reveni înapoi acasă. Şansă ce fu arsă odată ce Moldova aderase la Comunitatea Statelor Independente ( a se citi, „oficial independente”). Pentru mătuşă, România Mare, în care se născuse, rămânea un vis. Atât de distant şi rece.
„Bună ziua şi-un rachiu” – îşi întâlneşte basarabeanul musafirii. Pentru că-i ospitalier. Pentru că-i greu. Şi preţurile cresc exasperant. Şi feciorul absolveşte anul acesta liceul. Şi încă nu-i tencuită casa. Şi încă câte sunt de făcut. În ziarul cu care este acoperită masa se vede harta României. României incomplete. României mutilate. Şi pe conturul molestat al ţării se puse o sticlă de votcă. De producţie rusească.
„De aicea până-n rai, cărăruia-i toată scai” – nu ne rămâne să ne spunem noi, cei ce încercăm să privim obiectiv prin transparenta, pe alocuri triviala, imagine a realităţii. Cert e că suntem o ţară. Ţară în care subiectul identităţii şi limbii arde aşa cum arde ardezia în foc. Violent. La temperaturi demente. Temperatura de a fi român în ţara asta e una la fel de dementă. Infernală. Dar având în vedere că diavolul e politic corect, şi-n ţara noastră tot fumul şi cenuşa sunt incluse în constituţie. Iar cei ce ard. Ca torţele. Cu patimă. Dispar.Ca într-un fel de triunghi al bermudelor în variantă românească. Patriotismul dispare aşa parcă nici n-ar fi fost. Triunghiul patriotismului românesc. Şi fiindcă triunghiul, conform celor mai noi cercetări geometrice, are trei unghiuri, exact aşa şi patriotismul românesc basarabean încape în trei. Poate unul ar fi votca rusească(a se citi, propaganda), gazul rusesc (a se citi, influenţa) şi veşnica, mioritica noastră incertitudine. Mioritică pentru că ni se trage încă din „Mioriţa”.
Şi această funestă, incertă, ştearsă geometrie pare a fi răvăşită doar de Eminescu, care de undeva din adâncurile eternităţii ne mustră şi acum: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni”. Fameni – aşa să ne scrie pe drapel. Drapelul de pe ambele maluri. Pentru că suntem perfizi. Suntem lacomi. Suntem flecari. Vorbim.Vorbim. Vorbe fără contur real. Suntem uitaţi. Într-o gaură neagră a istoriei.În articolul trei al unui pact mefistofelic. Suntem veşnic pasivi. Indiferenţi. Suntem pentru că de n-am fi fost, am fi trebuit inventaţi. Suntem din voia Lui Dumnezeu. Suntem români şi punctum.

SCHIOPU DIANA

Cine suntem noi? Cetăţeni ai ţării vecină de peste Prut a României? Suntem ruşi, moldoveni, români? Pînă la un prezent dominaţi de sovietici mentalitatea oamenilor din Republica Moldova era cu totul, si, cu totul diferită. Perioada sovietică a fost pentru Basarabia o perioada de deznaţionalizare forţată, de mancurtizare, o încercare de înlocuire a populaţiei româneşti cu cea alogenă şi, că experimentul criminal sovietic a fost aici mult mai dureros decat in alte regiuni, îl cunosc pe pielea sa basarabenii.

“În timp ce unii vedeau unirea Basarabiei cu România ca pe un act istoric pozitiv, alţii o considerau drept ocupaţie”, acelaşi lucru îl putem scrie şi, despre politica lui Stalin “În timp ce unii vedeau crimele lui Stalin ca o crima împotriva umanitaţii, alţii le considerau ca pe un act istoric pozitiv”, paradox nu-i aşa?!

Evenimentele din Republica Moldova aparţin spaţiului românesc, sufletul basarabeanului este şi român. Astăzi, apar un nou soi de „moldoveni”, cei care tind sa fie români, cei care încearca sa-şi gasească un loc, un adăpost, cei care au curajul sa deschidă cărţile şi să ridice adevarul la suprafaţă, care au curajul să demascheze interesele ascunse ale sovieticilor de altă dată. Prin „moldovenizarea”limbii române, care este de fapt, o formula mai abila de rusificare, ruşii îşi propun deja de 200 de ani să ne apere de românizare. Adică – de noi înşine, nerealizînd faptul că suntem români, vorbim, rîdem , plîngem în aceeaşi limbă ca şi poporul de peste Prut.

„ In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.”

(Grogore Vieru)

Din păcate, şi în Republica Moldova, şi în Transnistria sau în vechile teritorii ale Basarabiei se mai crede, ca şi pe timpul Uniunii Sovietice, că adevărul este naţionalist, iar minciuna e internaţionalistă; dacă spun că limba ne e română, sunt imediat calificat drept „duşman al statalităţii” şi apărător al intereselor unui „stat străin”, pe când, dacă afirm că limba e „moldovenească”, sunt internaţionalist.
Un proverb menţionează: „mincinosul, când spune adevărul, se îmbolnăveşte”. Şi atunci, ne întrebăm: pentru oamenii bolnavi de minciună ce leac ar mai exista?!

De ce să renunțăm la faptul că suntem moldoveni și să acceptăm un alt nume – român? Să începem de la ideea că denumirea de român a apărut ca noțiune comună atât pentru cei din Țara Vlahă cât și pentru cei din Țara Moldovei în secolul XIX și numindute român-moldovean este la fel de firesc cum te-ai numi român-transilvănean.

Deci, cine suntem noi? După naționalitate suntem moldoveni (până ce), după etnie suntem români. Suntem ROMÂNI si punctum!

BOBEICĂ VICTORIA

 ’’Sîntem români şi punctum ’’

Trăim intr-o ţară frumoasă,cu numele de Republica Moldova.Limitele ei geografice pot fi trasate pe rîurile Nistru şi Prut.Limba noastră este limba română,şi acea din timpul lui Gr.Ureche a fost română,si acea din timpul lui M.Eminescu,şi acea din timpul lui Grigore Vieru a fost română.

De-a lungul secolelor,R.Moldova (Basarabia) a fost bucăţită:de unii la nord,de alţii la sud.Mulţi dintre cetaţenii R.Moldova nu îşi dau seama de identitatea lor naţională,de originea lor.Mulţi au rămas cu teoria celor 2 popoare :moldovenesc şi român,promovată in timpul existenţei URSS.Nu există 2 popoare moldovenesc si român,precum nu există limba moldovenească şi limba română.Avem acelaşi tricolor,acelaşi sînge,acelaşi pamînt,aceeaşi strămoşi,.acelaşi erou Stefan cel Mare,aceeaşi limbă,doar ca limba vorbită de cei din Moldova a fost stîlcită de cei ce n-au dorit-o.Grigore Ureche in Letopiseţul Tării Moldovei afirmă că ’’…românii cîţi se afla lăcuitori la Ţara Româneasca şi în Ardeal şi în Maramureş de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag…’’.Aceasta înseamnă ca şi locuitorii Ardealului,şi cei din Maramureş,şi cei din Moldova sunt un popor unitar,popor român.Doar reprezentanţii poporului român,fie ca din Muntenia sau Oltenia sau Moldova au pastrat limba română şi fiecare dintre aceştia se va intelege perfect cu altul,vorbind limba română.Stramoşii nostri comuni sunt geto-dacii,care au locuit în acelasi stat sub conducerea lui Burebista.Poporul român s-a format in urma cuceririi Daciei de catre romani,drept consecinţă a contopirii elementului roman cu cel dac.

În rezultat a fost creat poporul român cu limba română,despre care M.Eminescu spunea:’’ Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii’’.Pînă în secolul IX românii au locuit sub forma de formatiuni prestatale .ex(formatiunile lui Gelu,Glad şi Menumorut),însa in secolele XIII-XIV se contureaza aşa state româneşti ca Ţara Moldovei ,Ţara Româneasca,Transilvania şi Tara Dobrogei.Pentru apărarea poporului român au luptat aşa personalitati ca Mircea cel Bătrîn,Ştefan cel Mare,Vlad Ţepeş,Petru Rareş,Alexandru Lăpuşneanu ,Mihai Viteazul ,Tudor Vladimirescu.etc.Acest şir poate fi continuat încă cu multe personalităţi marcante,care nu au fost doar domni ai Moldovei sau ai Transilvaniei,ei au fost apăratori ai tuturor românilor.Un eveniment deosebit pentru întreg poporul românesc a fost Marea Unire din 1918.Această unire a insemnat intîlnirea fraţilor despărtiţi de frontieră şi existenţa sub un steag românesc unic pentru toţi locuitorii Românii Mari.Însa cum fericirea nu este niciodată deplină şi in 1940 Basarabia a fost reanexată la statul rus,fiind pîna in 1991 Republica Sovietică Socialistă Moldoveneasca.De-a lungul existenţei sale RSSM a trecut peste o serie de tragedii:represii,deportari,foamete.Regimul comunist a cautat să impună basarabenilor limba rusă şi cultura ruseasca.Din cauza nesupunerii sub acest regim au fost luate vietile celor care incercau sa opună rezistenţa acestui regim.Deşi Basarabia este pamînt românesc ,ruşii şi astazi incearcă să îşi atribuie acest pamînt lor.Numele de ‚,Basarabia ’’ i-a fost dat poporului nostru tot de ei ,necatînd la faptul ca acest nume se trage de la numele lui Basarab I,ceea ce dovedeşte apartenenţa noastră la poporul român.Nu inteleg cu ce drept pretind ruşii la pamîntul nostru ,deoarece nicioadată majoritatea populaţiei din Basarabia nu au fost ruşii sau alte popoare slave.Este adevărat faptul că acest teritoriu a fost şi este populat de slavi şi acest fapt îl datoram intr-o mare parte vecinilor noştri ,ruşilor.Pentru limba stîlcită tot lor ar trebui să le mulţumim…Alexei Mateevici in oda ‚,Limba noastră’’scrie să stergem slinul,mucegaiul,adică sa curatim limba noastră de rusisme .Trebuie să-i indeplinim porunca, insă cum?În condiţiile cînd cetăţenii R.Moldova nu înteleg că vorbind limba de stat ei îşi arata respectul faţă de ţara lor şi continuă să vorbească limba rusă sau alte limbi,fară să facă eforturi pentru a vorbi limba română curat.

Cînd cei din R.Moldova vor recunoaşte identitatea lor etnică şi în sufletul lor va rasuna afirmaţia lui M.Eminescu:,,Suntem români şi punctum’’,R.Moldova va deveni o ţară dezvoltată de rangul celor din Europa,SUA.etc.Nu trebuie sa ne indoim de faptul cine suntem noi şi să raspundem ferm :’’Suntem români si punctum’’

VICOL ALEXANDRU

Suntem români şi punctum!

“ISTORIA –scria cunoscutul patriot roman Nicolae Bălcescu –este cea dintîi carte a unei naţiuni.Într-însa ea îşi vede trecutul,prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut istoria,religia revenirilor”.

Neamul românesc, avind rădăcini printre cele mai vechi popoare ale Europei,este astăzi printre puţinele de pe acest continent care continuă sa fie dezmembrat pe pămîntul său strămoşesc.

Parte a Lumii latine şi aşezaţi de Domnul la marginea estică a acestei lumi,unde începe un ocean al slavilor de răsărit ,românii (moldovenii,muntenii,ardelenii,bănăţenii,maramureşenii,transnistrienii)

Secole la rînd au fost supuşi năvălirilor mai multor hoarde barbare aflâdu-se în calea marilor migraţii: pe aici au trecut popoare din Est şi alte regiuni,ca apoi să fie înconjuraţi de trei imperii ce făceau ordinea nu numai în Europa: Imperiul Otoman,Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist.Toate „familiile” neamului românesc (moldovenii,muntenii,ardelenii etc.) au fost mici la număr,însă unitatea de limbă şi neam,credinţă,cultură,istorie,tradiţii şi folclor,precum şi susţinerea reciprocă în cele mai grele şi periculoase perioade le-au permis nu numai să supraveţuiască, dar şi să depăşească pluralismul statal al epocii feudale,pluralism prin care au trecut majoritatea ţărilor şi să formeze un stat unic şi integru la 1918.Sentimentul de unitate, unire şi consolidare a luat naştere încă la vechii daci,înainte de a fi ocupaţi de romani.

Nicolae Iorga scria că „ trebui şă se ştie care sunt condiţiile pe care le impune oricărui locuitor al său pământul românesc”.Acest pămînt românesc a fost adunat prin uriaşa jertfă a întrgului neam românesc.România de ieri se întindea de la Carpaţii de Nord până la Dunăre şi Marea Neagră,până în Transnistria şi Bucovina,Dobrogea şi Transilvania,Muntenia şi Ardeal,Maramureş,Banatul Timişoarei,Banatul Oltenesc,Bihor şi Tisa,Basarabia cu Bugeacul ei colonizate după 1812 cu străini.Pământul românesc este orice parte locuită într-un număr covărşitor încă pînă astăzi de neamul nostru,care are pretutindeni aceleaşi datini şi tradiţii ,aceleaşi forme de cultură şi spiritualitate!

Da, suntem moldoveni, fii ai Vechii Moldove,

însă facem parte din marele popor român,

aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania.

Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia

îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi.

Menţiona poietul Alexei Mateevici

Dintotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi de aceea au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare. Imperiile au folosit cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”. Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor. Dacă până în secolul al XIX-lea Rusia s-a servit de ortodoxie sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii, iar nu a împilării şi a crimei. Chiar şi Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, cărturar şi scriitor, a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare şi în imperii-avorton, precum cel otoman, lipsite de civilizaţie şi cultură, ce parazitează pe seama popoarelor cucerite. El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, dar pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său. Cantemir „s-a lecuit” de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care îi făgăduise, în 1812, că va „elibera” o parte a Moldovei, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre. Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasislavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi drept „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenulmancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul. El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste.

Când imperiul sovietic a căzut împreună cu ideologia susţinătoare, un alt moştenitor al „naivităţii” cantemiriene, scriitorul Ion Druţă, a considerat că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite de Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova. De data aceasta, de bunăvoie, nesilit de circumstanţe ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică. Istoricul Charles King a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică, Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul aşa-numitei Comunităţi a Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriarhiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei. Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări?

Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992 prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistriană, dar nu uită nici că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident. Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării. Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi? Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, a fost încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc. Şi pentru a nu lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea uneiidentităţi antiidentitare denumită „moldovenism”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a stat la baza consolidării României moderne, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etnolingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum!

Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă, aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, o teorie care sfidează atât bunul-simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific. Nu poate fi denumit decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, şi mulţi alţii nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău, şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi… Vladimir Voronin şi Vasile Stati! O asemenea ruşine niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale. De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română a explicat foarte bineI. C. Ciobanu: „Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”2.

Eminescu, despre care nu se poate spune că n-a iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate. Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare a secolului XX: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”3. Maiorescu nu a făcut decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu. Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – „poetul naţional”, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea „omul deplin al culturii româneşti”, iar Dimitrie Vatamaniuc – „coloana infinită” a spiritualităţii noastre. Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: A. C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a.

Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în drumul spre integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum!

„Cel mai mare păcat al oamenilor, afirmă poetul, e frica, spaima de-a privi în față ș-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește.” E un principiu de viață urmat neabătut de către Eminescu, deși asta l-a costat viața, pentru că are convingerea că, în pofida tuturor obstacolelor, vizibile sau invizibile, prezente sau viitoare, „Va veni ziua în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă și se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul”.

GROSU MARIA

„Suntem români și punctum” astfel a spus marele poet român Mihai Eminescu, având perfectă dreptate. Români am fost, români suntem și români vom fi. Același sânge-n vine avem și frați vom fi, fie românii din patria-mamă România, fie din micuța Basarabie – parte a Moldovei, care se află între Prut și între Nistru.
Prutul curge și desparte două suflete, două mari suflete : patria-mamă România și Basarabia – fiica sa rătăcită de hapsânii moscali. Au smuls tărișoara noastră din componența României cum smulge o mână haină copilul de la pieptul ocrotitor ș mângâietor al mamei. Români suntem și cine neagă, amarnic greșește , cine încearcă să ne întoarcă cu spatele de la originea noastră, de la surorile și frații noștri mare păcat are.

Dumnezeu iubește prietenia, frăția adevărată , UNIREA și acesta este un motiv de a ne uni, a fi mai puternici și de neînvins. Inima mea îmi spune si simt asta că într-o bună zi vom fi din nou o țară, vom fi din nou un suflet și un popor unit, o țară frumoasă și înfloritoare – România Mare. Acum soarta se dovedește a fi foarte crudă cu noi . Dumnezeu ne pedepsește pentru faptul că nu am putut să ne ținem uniți, fiindcă am permis cotropitorilor moscali să ne fure limba și s-o îngroape, să ne impună limba lor nenorocită care și acum mai are un loc în țară noastră. Ei, rușii încă și acum luptă nedrept cu noi și tot vor să fie aici stăpâni, ne fac să ne simțim străini pe pământurile noastre lăsate de strămoși, pământuri dragi Românești, ne fac limba noastră melodioasă să dispară, acest proces fiind aproape îndeplinit în unele localități care ar trebui sa fie locuite de vorbitori de limbă română și nu rusa moscalilor.

Noi ne vom uni mulți , patrioți adevărați care au ochii deschiși și cu demnitate națională vom lupta împreună pentru UNIRE, pentru limba noastră și pentru poporul nostru drag Român pentru că nimeni nu are dreptul să ne spună minciuni despre naționalitatea și istoria noastră, suntem Români și punctum! Noi, românii vrem să uniți, vrem să fim un neam viteaz așa cum am fost când eram uniți. Vrem să fim uniți așa cum am fost , vrem să fim cu adevărat Români și de de-aceea vom lupta cu sufletul și inima pentru țară, neam și limbă. SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM!

NEGRU-VODĂ OVIDIU

Suntem români şi punctum…

 Cine suntem noi? Cine ne-au fost strămoşii? Care ne sunt rădăcinile? Ce evenimente s-au întîmplat pe aceste locuri cu secole în urmă? Iată cîteva întrebările care frămîntă tînăra generaţie,inclusiv pe mine. De pe cînd am început a înţelege lumea înconjurătoare,mai întîi fiind copil îmi întrebam părinţii,iar acum fiind licean, studiind disciplinele limba şi literatura română şi istoria românilor şi cea universală încerc să caut răspuns singur…

Ce este istoria? Ea este totul ce ne înconjoară. Ziua de azi face şi ea parte din istorie,ca şi faptele noastre ,care vor rămîne după noi .M.Kogălniceanu spunea:” Istoria trebuie să fie,şi-a fost totdeauna cartea de căpătîi a popoarelor”.

Să punem la loc de cinste şi de închinare cartea de istorie a neamului nostru. Nu vom putea niciodată înţelege bine prezentul,nu vom intui viitorul, dacă nu vom cunoaşte enigma începuturilor. Dacă vrem să ştim unde dorim să ajungem,nu trebuie să uităm prin ceea ce-am trecut,de unde am pornit.

De ce eu,un tînăr basarabean din R.Moldova, , care locuiesc pe malul drept al bătrînului Nistru, „ la mărgi-

oară”, vorba poetului consătean Dumitru Matcovschi mă identific român? Pentru că români au fost străbuneii mei născuţi pînă la 1940,care au făcut şcoală românească,iar în cel de-al Doilea Război Mondial au fost soldaţi români. Pentru că buneii şi părinţii au ascultat şi mai ascultă cu drag cîntecele româneşti ale lui Dan Spătaru,Ion Dolănescu, Ioana Radu, Maria Tănase, Benone Sinulescu. Pentru că părinţii mei au ascultat cu sufletul la gură cenaclul „Flacăra” a lui Adrian Păunescu, au participat la Podul de Flori din 6 mai 1990 şi mereu au fost în Piaţa Marii Adunării Naţionale la cele mai importante acţiuni din anii ’90.

Pentru că mergînd la şcoală am scris primele cuvinte în alfabet latin,am deprins dulcele grai românesc,pentru că generaţia mea nici nu prea pune la îndoială numele limbii noastre-este LIMBA ROMÂNĂ, alta nu cunoaştem.

Chiar dacă suntem două state România şi R.Moldova, avem aceiaşi limbă şi istorie, aceiaşi strămoşi şi înain-taşi.

Pentru că aceasta a spus-o Mihai Eminescu şi a demonstrat-o în opera sa politică:„Daci sau romani,romani sau daci:e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem-români.”

Oare putem să nu-l credem pe Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, care era obsedat de valorile naţionale,de geneza poporului român şi de simbioza daco-romană? Ripostînd argumentat la deformările de tot felul, privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, Mihai eminescu scria ,,Românii nu sunt nicăieri colonişti, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiescsunt autohtoni populaţie nemaipomenit de veche decît totţi conlocuitorii lor.” Conştiinţa sa patriotică,naţională despre originile nobile şi vechimea neamului român reese şi din aceste cuvinte: „Am fost, suntem şi vom fi veşnic români, pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, limbă, de simţire şi gîndire…”.

Problema Basarabiei cedată Rusiei l-a durut mult şi a fost un fir roşu în opera sa politică. „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti.”-scria Eminescu.

La distanţa de 200 de ani de la înstrăinarea românilor-basarabeni de restul neamului românesc prin Pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, constatăm că ocupaţia rusească a Basarabiei a însemnat un obstacol mare în calea dezvoltării fireşti a culturii naţionale. Limba română, spre regret, nu şi-a găsit încă loc în legea supremă a ţării-Constituţia Republicii Moldova.

Chiar dacă sîrma ghimpată a fost scoasă de la Prut, ea a rămas adînc împlîntată în sufletul multor moldoveni rătăciţi, mereu în căutarea identităţii naţionale. Şi e de datoria noastră, să ştergem această pată de ruşine din istoria neamului nostru.

Problemele cu care s-a confruntat Basarabia de-a lungul întregului veac XX, între care principala ar fi căutarea identităţii,au fost preluate,se pare,ca o ştafetă,şi de acest început de nou secol.

Dar nu numai problemele. Aerul libertăţii, speranţa înnoitoare, vindecarea memoriei rănite, regăsirea valorilor autentice ne fac să credem că acest veac ne poate acorda şansa afirmării şi realizarea Idealurilor noastre multiseculare, ca acesta să poate fi înscris cu litere de aur în Istoria poporului românesc odată şi pentru totdeauna.

De ne va reuşi , iar eu sper să reuşim, aceasta va fi omagiul nostru adus înnaintaşilor neamului, celor care s-au

sacrificat în numele Dreptăţii, Adevărului, Identităţii Naţionale şi vom putea afirma pe bună dreptate spusa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea :

„România este patria noastră şi a tuturor românilor.E România celor de demult

şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.”

PERDIVARĂ DORIN

”SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM”

Cu cât orgoliu francezii își respectă și își promovează identitatea lor; cu câtă eleganță englezii își păstrează imaginea și tradițiile; cu câtă voluptate și respect nemții își iubesc națiunea! E timpul să ne mândrim și noi de simplu fapt, că SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM!

A fi român înseamnă o gamă largă de calificative caraceristice națiunii noastre tinere. Românul este în căutarea și crearea propriului tipar. Junimea a reprezentat unul din primii pași ai creării unei identități independente, care a descoperit, a instruit și a adus un nou val de talente, perfecționând națiunea noastră românească. Și totuși putem să fim demni că în fiecare etapă am avut personalități fără precedent, cum ar fi Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și alții.

La fel cum scria M. Eminescu în ziarul „Timpul” în 1878, ”Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.” De aceea aș vrea și astăzi să fim la fel de respectuoși de românitatea noastră, precum au fost strămoșii noștri în 1878.

Din ce observ astăzi, românului contemporan, îi lipsește o notă de optimism și de narcisism.

Ce obiceiuri frumoase avem și cu părere de rău nu le promovăm! În cărțile cu același titlu ”Sărbătorile la români”, etnografii Tudor Pamfile și Simion Florea Marian, au descris toate obiceiurile și tradițiile poporului nostru. E interesant faptul că românii din diferite regiuni sărbătoresc unele sărbători cu un specific al lor. Acest lucru, după părerea mea, ne face mai interesanți și mai deosebiți de alte națiuni.

Chiar dacă avem accente diferite de la o zonă la alta, tot o limbă vorbim. O limbă în care a vorbit și Eminescu.

Fiind basarabean după origine, m-am intersectat în ultima jumătate de an cu români din Oltenia, Dobrogea, Muntenia, Moldova si Ardeal. Inițial mă sfiam de accentul pe care il am. Însă mi-am dat seama că multora le place felul în care vorbesc basarabenii, la fel cum mie imi plac accentele din alte zone ale României. Și nu trebuie să ne fie rușine să vorbim așa cum știam de mici copii. Fiecare specific are farmecul său!

Și cât de tare inamicii ar dori dezmebrarea poporului nostru, sunt sigur că vom supraviețui tuturor intențiilor și sper că vom avea parte de o a doua ”Marea Unire”, cât mai curând.

Eminescu scria că ”Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă” (Timpul, iunie 1878). Astăzi avem nevoie de astfel de personalități ca M. Eminescu, care să ne îmbărbăteze, să ne trezească conștiința națională dar și dragostea de imaginea de sine.

Cu toate acestea nu trebuie să uităm un singur lucru, că suntem români și ne mândrim cu aceasta!

© Perdivară Dorin

JINGLĂU NICOLAI

Suntem romani și punctum

‘’Ce-ți doresc eu ție,dulce Romanie,

Tînară mireasă,mamă cu amor!

Fii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele,ca a zilei zori,

Viața în vecie,glorii,bucurie,

Arme cu tărie,suflet romanesc,

Vis de vitejie,fală și mîndrie,

Dulce Romanie,asta ți-o doresc !’’

(Mihai Emenescu)

Versurile scrise de un Emenescu ce a luptat prin creație pentru a trezii conștiința neamului romanesc,care se afla într-o zona de interes a Marilor Puteri,despre care el scria : “puterea lor în țările ocupate blîndă,dar plină de o dulceață demoralizatoare și tot astfel în țările cucerite,la început sunt plini de îngijire pentru binele cuceriților,încetul cu încetul,însă ,ei se înăspresc pînă ajung de cer averea ci sufeltele cuceriților” poetul a mai adugat că ‘’urmările ocupației rusești în țările romînești ne sunt tuturor cunoscute ,viciile sociale ce rămîn le-au consacrat de la binevoiitorii lor’’.

Poporul roman prin activitățile sale politice a făcut istorie,datorită luptelor sale cîștogate,urmînd ca faptele sale mărețe se fie aplasate în carte istoriei europene ca find un bun prieten sau un rău dușman.Domnitorii ce au avut parte de un punct culminant sunt Ștefan cel Mare,Mihai Viteazu,Alexandru Ioan Cuza,aceștia reușind să facă istorie.Alexandru Ioan Cuza prin unificare Principatului Moldovei și a Romaniei a reușit ca să evite orice conflict armat,acestă faptă eroică nu a fost reușită de nici un conducător din Europa.

Istoria este ca un cal sălbatic care galopeză prin zăpadă și lasă ume adînci,distrugîndu-se o mare parte a culturi naționale a unui popor,însă neamul romînesc a reușit să-și mențină identitatea proprie în fața puterilor care o înconjurau,cum ar fi Imperiul Otoman,Țarist(din 1922 URSS) și Imperiul Habsburgic( mai tirziu Imperiul Austro –Ungar).Poporul roman a reușit să înpedice acestă hegemonie asupra teritoriului său prin luptă,astfel astăzi putem spune că sunt mîndrii de strămoșii noștrii care ne-au apărat frontiera Principatelor,marii scriitori au mai scris și poezii despre acest neam,printre eu se remarcă și Bogdan Petriceicu Hașdeu cu pezia « Sunt roman » :

‘’Eu din romanii îmi trag sorgintea.

C-o sfanta dragoste-i iubesc,

Pentru tot ce-i romanesc,

Oricînd și brațele și mintea

Și sufletul mi le jertfesc’’

Un neam care a fost covrșit de un sfîrșit tragic datorită poziției sale geografice,care separă istoria poporului roman.Acesta se datoreză faptului că granița dintre Republica Moldova și Romania nu este deschisă și acesta nu înseamna ca suntem o altă națiune.Toate popoarele sunt numite în funcție în ce zonă geografică trăesc ardeleni,bucovinieni însă aceste regiuni își are originea sa,inima sa adica Romania.Poporul are respectă cu fînețe tradiițile sale de peste ani și care a face parte de pe scara neamului european.

Noi ar trebui să susținem promnt că suntem romani deoarece vorbim aceiași limbă,diferența fiind făcută doar de dialectele ce sunt persistene în anumite zone,dar la italieni populația din nord aprope nu se înțelege cu ce din sud cu toate ca sunt aceiași națiune.

Personele acestor principate au făcut istorie prin acțiunile sale pe care le promovat pentru a salva identitatea acestiu neam printre ei se remarcă Dimitrie Cantemir care a scris o istorie a unui neam ce a luptat și va lupta pentru inima sa,care a fost stropunsă de o săgetă veninosă ce îi afectează organelel sale .Acestă situația poate fi depășită doar prin lupta pentru a-și menține limba proprie,tradiițiile care bîntuiesc acest popor de dute de ani etc.

MIRCEA MERIACRI

Suntem români și punctum!

”N-avem două limbi și două literaturi,ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut” Alexei Mateevici

Cine sunt eu și cu ce drept fac umbră pământului al cărui creștet îl simt cu ale mele tălpi? E o întrebare pe care mi-am pus-o și încă mi-o pun, atunci când avalanșa nesiguranțelor identitare coboară din nou printre ”pietonii” strazilor sub care zac victoriile celor care au crezut în același Dumnezeu.
De fiecare dată, insă, imi dau seama ca răspunsul pe care mi-l dă conștiința nu prea coincide cu standardele impuse în mod subtil de ”ordinea unei lumi noi”, de principiile ”obiective” ale ideologiilor care încearcă, cel puțin aparent, să facă lumea mai bună. Lăsând la o parte stratificare societăților de astăzi, diferențele dintre clase și accentuând mai mult calitatea normală, egală și firească a fiecărui individ ca parte dintr-un popor, realizăm că suntem fiii unui neam indiferent dacă ne dorim sau nu acest lucru.

Tot realitate zilelor noastre ne arată că nu e deloc ușor să alegi corabia în care sălășluiește spiritul strămoșilor tăi, atâta timp cât nu e vorba de o identificare și o simțire autentică. În același timp apare un factor deloc de neglijat, ”timpul”, care la etape semnificative din punct de vedere istoric a influențat deosebit de mult cursul și evoluția identității naționale, separând în acest fel conștiința individuală de conștiința întregului popor, care în prezent a ajuns să nu mai fie egală cu suma conștiințelor individuale existente în spațiul ”Carpato-Danubiano-Pontic”. Unii spun ca poporul român exprimă multă melancolie, alții sunt de părere că cei care locuiesc pe pământurile vechilor geto-daci sunt deosebit de ospitalieri și au mâncăruri alese. Eu spun că în România s-a născut veșnicia, mai exact, ea s-a născut la sat, așa cum zicea și Lucian Blaga. Din Banat și pana la Nistru s-a născut dorul, familia tradițională și mămăliguța. Tot aici auzim doine rătacind la braț cu turmele de mioare pe culmile Carpaților, și tot în România și-a facut loc și UNIREA. Chiar dacă mulți ar spune ca înainte de Unire a fost o destrămare, eu sunt de părere că ăsta nu poate fi nicidecum un reproș, ci mai curând o predestinare, pentru că la fel ca și omul, un popor ca să se ridice ar trebui mai întâi să cadă. La finalul unui șir incomplet de valori care au luat ființă în spațiul românesc vreau să menționez coloana vertebrală a acestui neam, în jurul careia gravitează veșnicia și anume Credința. Prin Biserică, credința poporului român a întărit și propulsat identitatea unei națiuni peste câteva mii de ani, lucru dovedit de voevozii canonizați și de bisericuțele din lemn de stejar cu vârste seculare care încă rătăcesc prin satele românești.

Toate sunt perfect logice și totuși parcă lipsesc câteva detalii, aidoma câtorva provincii românești separate de garduri din sârmă ghimpată… Da, România n-a fost mereu la fel, din păcate. Mintea stricăcioasă a omului și-a permis să deseneze după bunul plac harți ale lumii, să destrame fara tăgadă neamuri și să planteze fără pic de regretura între frați. Din această cauză avem astăzi nevoie de pașapoarte biometrice pentru a trece Prutul, pentru a regăsi istoria în preajma Hotinului sau pentru a respira curenții de aer născuți deasupra Mării Negre pe lângă zidurile Cetății Albe. Poate ne întrebăm: De ce noi? De ce românii?…răspunsul meu este simplu: pentru că numai un popor puternic asemeni celui român ar fi putut îndura o astfel de soartă. Și totuși, nu avem dreptul să ne transformăm în victime sau să ne justificăm ”handicapul”, ci avem obligația morală să rămânem treji în fața vremii și să purtăm crucea moștenită transmițând-o pe umerii ”urmaşilornoştri, ş-a urmaşilorurmaşilornoştriînveaculvecilor…”.

Cine sunt eu și cu ce drept fac umbră pământului al cărui creștet îl simt cu ale mele tălpi?

Eu sunt unul dintre nevrednicii neamului care m-a născut prin ființa mamei mele. Iubesc iarba care crește indiferent de malul drept sau stâng al Prutului. Sunt frate geamăn cu Eminescu sau Creangă nu pentru ca nu am cunoscut modestia, ci pentru românii știu că mândria e un păcat. Nu mă simt obligat să raportez nimănui faptul ca sunt român chiar dacă m-am născut in Basarabia pentru că am crezut de mic în același vis în care a crezut și Grigore Vieru – ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”… Vă spun sicer, visul meu s-a împlinit!

”Suntem români și punctum!”… un mare adevăr rostit de poetul tuturor românilor, Mihai Eminescu, datorită căruia copiii încă mai merg la școala, tinerii încă se mai iubesc, iar bunicii noștri încă știu să îmbătrânească frumos.

UNGUREANU DOINA

CHEMAREA PRUTULUI …

 Prima dată când am trecut Prutul,m-am îmbolnăvit.

Și de câțiva ani am o boală ce nu se poate trata cu nici un fel de medicament,chiar cei mai buni medici din lume nu m-ar putea ajuta,singura terapie existentă este să mai trec o dată Prutul.

Volbura Apelor lui,tulburi de inundații,parcă mă cheamă si mă cheamă întruna.

Mă cheamă dimineața,atunci când razele soarelui mă îndeamnă să sorb lacrimile nopții de pe petalele florilor din mica grădinuță din fața casei,atunci când păsările cu ciripitul lor mă îndeamnă să mă prind în horă cu adierea vântului primăvăratic, iar tălpile-mi să atingă iarba moale,scăldată de rouă.

Mă cheamă la amiază,atunci când soarele arde nemilos dușmanii pământului,iar Prutul curge neliniștit,parcă ar vrea să-și croiască alt drum ca să poată ajunge la mine să mă ia cu dânsul,mai aproape de malul drept.

Mă cheamă seara,atunci când codrii încep a suspina sub creasta dealului,iar nourii inundă valea sufletului nostru,nelăsând loc pentru speranța că mâine va fi mai bine,atunci când Prutul vuiește și plânge singur,atunci când El roagă soldații să lase armele și să dea voie orfanilor să-și revadă mama,să dea voie pământului să mai sărute măcar o dată – ultima dată, picioarele copiilor lui,pentru că atât de dor i-a fost de noi…pentru că suntem atât de aproape,dar atât de departe.

Atât de departe,că ar trebui veșnicii până vom ajunge să-l vedem…doar că atunci nu va mai fi el,pământul nostru…..nu va mai fi el,Prutul nostru.

Când treceam podul de fier,m-a cuprins un fior ce m-a aruncat din august în februarie.Îmi părea că sunt prima care pășește acest pământ sfânt,binecuvântat de Dumnezeu pentru noi,românii.Eram atât de fericită,că îmi venea să strig: “Uite-mă,am venit și eu Acasă!”,îmi venea să îngenunchez și să sărut pământul care atât de mult m-a așteptat,pe mine m-a așteptat atât de mult…Simțeam cum înfloresc în mine crinii albi,simțeam cum mă îmbolnăvesc,mă îmbolnăveam de dragoste pentru pământ….pentru pământul meu,pentru casa mea.

Simțeam cum se aprind în mine făcliile credinței în neam,în patrie, în limbă și atunci am știut,atunci am simțit că sunt un copil orfan al vetrei românești reântors în albia sa.

Acolo totul e român – și aerul e mai român ca în Basarabia și apa e mai română decât în partea stângă a Prutului,chiar și codrii suspină mai românește sub creasta munților ce păzesc hotarele.

Mă gândeam atunci: “Ce-ar fi dacă am muta munții în Basarabia,sau…măcar Basarabia să o mutăm în munți?”….atunci vom fi și noi acasă și munții acasă,atunci noi vom fi români români,nu doar în suflet,ci din talpă până-n creștet,vom fi adevărați copii ai neamului românesc.

Mă gândeam: “Ce-ar fi dacă vom muta Mănăstirea cea Căpriană mai aproape de Ștefan cel Mare”…poate sunetul clopotului în zi de duminică îl va trezi și va vedea cum hoardele,puhoaiele străine ne-au înjugat,ne-au despărțit de pământul nostru,cum au dărâmat podurile și-au rătăcit cărările ce ne aduceau acasă,cum au schimbat limba codrilor noștri,cum nu mai dau voie păsărilor noastre să se întoarcă la cuiburile lor sub streșinile caselor noastre,cum nu mai dau voie Prutului să curgă liniștit și…dacă ar,putea l-ar muta mai departe de noi sau l-ar deporta și pe el în Siberiile de gheață.Ar deporta și sufletele noastre,dacă-ar putea să ni le scoată…

Trezește-te,Ștefane,Măria ta!…trezește-te de-ți vezi copiii cum plâng de se revarsă Prutul,iar cerul de mult timp nu mai e albastru…ci roșu…

Trezește-te,Ștefane,Măria ta!..sună din corn și adună-ți oastea și distruge dușmanii pământului nostru,nimicește-i pe cei ce nu-ți dau pace să dormi liniștit,pe cei ce se-nchină în fața ta,iar din spate te vând la fel cum l-a vândut Iuda pe Hristos…

Trezește-te și strigă o dată să se trezească și poporul tău din somnul cel de moarte,la fel cum mugurii încolțesc,după o iarnă lungă,la atingerea primei raze de soare,la fel cum iarba răsare după ce a fost călcată,omorâta,pentru că e timpul,după o noapte polară de hibernare dureroasă,să ne trezim…

Copii ai pământului românesc treziți-vă și alăturați-vă oștirii lui Ștefan Voievod,alături de “firul de iarbă”,alături de “frunza verde”…pentru ca împreună să batem clopotele,căci numai așa vor fugi veneticii și vom stârpi spinii de pe mormintele strămoșilor noștri.

Să facem loc stejarilor să crească, și teilor,și merilor,și nucarilor…să facem loc soarelui să ne lumineze gândurile pentru a putea și noi,în sfârșit să respirăm românește.

AGACHE ANDREALINA

,,Suntem romani si punctum . “

 Arta e lumina divina din care savureaza doar alesii, acei ai carui rationament inexplicabil ating scopurile cele mai ireale. Un zeu inzestrat cu dorinta eterna de a crea a fost Eminescu – fidelul bastinas al meleagului natal. A fost cel care a rostit cuvintele de aur ce strapung inimile fiecarui din noi, unindu-ne pe vecie ca o singura natiune, iar acele cuvinte fiind ,, Suntem romani si punctum. “- o declaratie suprema a independentei noastre ca popor. Din trecut pina in present am luptat pentru libertate, am obtinut ce am dorit, am luptat pentru demninate si suntem intr-un continuu razboi pentru formarea titlului atotputernic de suveran al conditiilor prielnice si iubirii extreme fata de vecini.

Ceea ce ne este specific doar noua- caracterul puternic chiar si in cele mai tragice momente – ne reprezinta unici in intreg universal , iar toate acestea sunt aspecte a unui ostas care nu pot fi ascunse in urma cetii dulci de dimineata. Avem acelasi rol , acelasi scop , ceea ce ne leaga e ceva Dumnezeiesc , ceva sfint ce nu poate fi eliminat din sufletul cuiva, e insasi single infierbintat de dor si patima ce curge prin venele romanilor. Suntem alesii acestui meleag, suntem datori sa il iubim, sa il pretuim si sa continuam lupta pentru ceea ce ne apartine , lupta pentru dreptate. Avem acelasi inceput, aceleasi traditii si obiceiuri, acelasi soare si luna, o limba fermecatoare , un dor aspru, arzator si aceiasi stramosi- comoara cea mai de prêt ce o purtam adesea cu noi, nu o putem allege , schimba, cumpara sau vinde, e ceva caracteristic doar anumitor persoane, nu ne putem considera ca suntem straini printre alt popor, suntem doar diferiti, ne deosebim prin cultura, ginduri si chiar priviri. Si natiunile au propriul sau ego la fel ca persoanele fizice ce sunt ca un imbold pentru a descoperi misterele ascunse ale caracterului fiindca patria nu este doar o intindere geografica de pamint, este o rezultanta istorica a activitatii care creeaza valori umane si le rasfrânge si mult mai mult decit atit. Nu putem fi izgoniti , nu suntem lasi si trebuie sa purtam cu mare mindrie acest titlu de ,,Roman adevarat “ cel putin din stima pentru luptele in care domnea cruzimea, pentru vitejia si succesele stramosilor, si nu e pur si simplu un titlu , e ca stimulul pentru care merita sa lupti in continuare care iti asuma drepturi si aspiratii. Sunt putine cuvinte pentru a descrie esenta adevarata a dragostei si mindriei fata de popor in suflet, cel potop de sentimente inunda orice celula a trupului meu. Suntem ceea ce suntem, o multime de persoane ce spera spre un viitor decent, nu suntem zei, nu avem aur si diamante, nu avem cele mai scumpe haine si case, dar avem ceva mai presus, numele de romani. Suntem convinsi ca tara noastra este superioara celorlalte doar din cauza ca ne-am nascut aici, este un argument mult prea pretios care pune in valoare toate partile pozitive. Suntem caracterizati doar printr-o emotie colectiva atit de profunda si sincera care nu ar fi in stare sa ascunda participantii acestui grup de suflete de aceasi origine. Atata timp cat suntem dispusi sa murim pentru umanitate, viata tarii noastre este nemuritoare.

POHODNEA NINA

“Suntem români și punctum”

”Cînd doi se bat al treilea… pierde.” Cred că anume această expresie descrie cu precizie situația cu privire la nașterea Basarbiei și la soarta de mai departe a acesteia. Prin semnarea Tratatului de Pace de la București la 16/18 mai 1812, Imperiul Otoman cedează Rusiei teritoriul dintre Prut si Nistru, teritoriu care mai tîrziu este numit de către ruși Basarabia. Afectată a fost doar partea terță -Țara Moldovei. Interesant e faptul că aceasta pace forțată, a fost pe placul Marilor Puteri și din dorința de a nu supăra Rusia, fiecare și-a văzut de treburile sale de parcă evenimentul în cauză nici nu a avut loc.

Acesta este punctul cronologic în care viața celor proaspăt ”botezați” basarabeni se schimbă pentru totdeauna. Se impun schimbări dure, se impune o limbă nouă – limba rusă. Cei mai curajoși se mută de acasă tot acasă doar că în altă regiune unde puterea distructivă a noii conduceri nu poate prejudicia memoria și tradiția neamului iar cei rămași, își înfruntă destinul. Apoi,după mai mult de un secol de rusificare și ”întuneric” cum se menționa în ziarul Făclia Țării, are loc unirea cu Regatul Român, unire care reușește să trezească spiritul român la viață. Însa după cum se întîmplă de obicei în lumea politică, dacă ceva se termină cu bine înseamnă că încă nu e sfîrșitul. Ca rezultat al pactului Ribbentrop-Moltov, se aplică aceeași formula ca la început «Cînd doi se bat al treilea… pierde» și Basarabia intră din nou în componența Rusiei. Din nou schimbări, însă de data aceasta radicale și absolut obligatorii. Cine mai rămăsese român în Basarabia și a îndrăznit să vocifereze aceasta idee era numit trădător. În așa mod, Siberia a devenit casa celor ce au refuzat să se conformeze situației. Apoi în 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice vine începutul sfîrșitului. Suntem recunoscuți ca stat, existăm și pe hartă dar ceva totuși nu merge- identitatea noastră ca națiune e șubredă…Dar da, uitasem, pînă la 1991, se mai întîmplase ceva. În 1989 cînd pe arena internaționala au loc schimbări de importanță mondială, undeva între Prut și Nistru, m-am născut eu. Dar cine sunt eu ?

Eu sunt un rod al istoriei. Tata e de naționalitate rusă iar mama are în sînge un amestec de polonezi cu români. Am avut fericirea de copilări aproape de frontiera cu România, și îmi amintesc cum seara dupa joacă vedeam cum soarele se ascunde după un deal (prin părțile Vasluiului probabil) și deja nu mai era noutate pentru ai mei faptul, că ”cînd o sa fiu mare o să mă duc să văd unde apune soarele”. Aveam 3-4 ani. Apoi lucrurile sau schimbat. După războiul din ’92 satul era în doliu, îmi amintesc cum plîngeau buneii și mama… muriseră multi oameni… Atunci am decis, cînd voi fi mare am sa fiu doctor. Anii au trecut pe nesimțite.În ultimul an de liceu am lăsat toate științele la o parte și am ales Filologie. Bunelul meu, unicul român de origine română din familie, fusese profesor, preda “limba moldovenească” în limba rusă – lucru care, de fapt, e un paradox. Dar nu se putea de schimbat nimic. Profesor de română mai e și un unchi; tot la facultatea de Litere a studiat și mama. Dar lăsînd toate acestea la o parte, acum mă bucur de ceea ce sunt. Sunt de origine română și spre deosebire de alții care vorbesc o limba moldo-rusă stîlcită sau o limbă moldovenească ce nu are istorie, eu vorbesc limba română. În realitate, basarabenii sunt tot români, pur și simplu, pentru unii istoria se începe cu un adevăr iar pentru alții cu utopia sovietică. Aceasta e problema noastră, a românilor basarabeni.

A fi român nu înseamnă să deții un act care să-ți certifice identitatea. Român ești atunci cînd limba română îți curge prin sînge, cînd după mulți ani de străinătate, te gîndești și vorbești cu cei de acasă tot în română, cînd cuvintele ”pîine” și ”vatră” îți aduc lacrimi în ochi și îți amintesc de gustul copilăriei, cînd,pur și simplu, în cuvîntul ”român” te identifici și te regăsești.

CAZACU CONSTANTIN

Suntem români și punctum!

Nu m-am îndoit niciodată că sunt român. Identitatea e ceva care ni se dă la naștere, ca și limba. Noi, basarabenii, am fost greu încercați de soartă, de-a lungul istoriei. Turcii și rușii ne-au folosit drept monedă de schimb în timpul cedărilor teritoriale, în scopurile lor, iar statutul geopolitic al Basarabiei ne poziționează, fără voia noastră, într-o zonă a influențelor și a intereselor politice ale unor state puternice. Într-un astfel de context, e greu să ții piept colonizării forțate și tentativelor de ștergere a specificului național, identitar și lingvistic, pentru că interesele marilor puteri sunt mai importante decât umila existență a unui popor. Continue reading →

MOCANU ION

“SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM”

“Spirite mari se nasc adesea din nevoie” – iată una dintre exprimările marelui nostru poet român, şi sunt convins că naşterea lui Mihai Eminescu şi succesul său a venit din nevoie, şi mai mult din dragostea pentru femeie, natură şi patrie. Pentru mine maestrul Mihai Eminescu a creeat o imagine foarte bogată asupra vieţii şi asupra dragostei.

Poezia maestrului Eminescu, m-a făcut întodeauna să simt acea „tremurătură” care îţi cuprinde întreg corpul şi te duce undeva departe, undeva unde poţi auzi convorbirea atît de fină, atît de melancolică dintre „o prea frumoasă fată” şi Luceafărul de pe cer, convorbirea atît de „sfîşietoare” dintre Hyperion şi Luceafăr pentru alegerea viitorului: „Tu vrei un om să te socoţi / Cu ei să te asemeni? / Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni. / Ei numai doar dureazăn vînt / Deşerte idealuri / Cînd valuri află un mormînt, / Răsar în urmă valuri; / Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soartă, / Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte.”

În poezia lui Eminescu totul este atît de perfect, atît de pătrunzătoare sunt cuvintele că nu poţi să nu te îndrăgosti de ele şi nu poţi, să nu-ţi aduci aminte măcar un cuvînt al poeziei sale care să te facă din nou atît de gînditor, atît de îndrăgostit… . Pentru noi cei „cu inima de român” poezia lui Eminescu ne-a unit şi ne uneşte şi astăzi, prin poezia sa de geniu se formează în inima noastră, în inima mea, acea perpetuă „cuvîntare” – „sunt român”. Pot spune că încă din perioada cît a trăit a fost numit – geniu, de către cea mai mare dragoste a sa – Veronica Micle, pe care a iubit-o ca pe sine însuşi, dedicîndu-i o mulţime de poeme: „Şi dacă…” – „Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Şi-ncet să te apropii. / Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna, / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna.”, “Floare albastră”, “Departe sunt de tine…”, “De ce nu-mi vii”, “Singurătate” – “Câteodată… prea arare… / A târziu când arde lampa, / Inima din loc îmi sare / Când aud că sună cleampa… / Este Ea. Deşarta casă / Dintr-odată-mi pare plină, / În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină. / Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Când eu stau şoptind cu draga / Mână-n mână, gură-n gură.” Geniul său a fost redat astfel: „Geniul n-are moarte, dar nici noroc”, această expresie a lui Eminescu ne redă încă o dată geniul său nemuritor, fiindcă şi astăzi poezia, însăşi opera sa fascinează ca o muzică clasică ce alină sufletul poporului românesc şi a întregii lumi. Mihai Eminescu a avut o mare activitate politică şi socială pe lîngă cea literară, astfel dorinţa de a afla originea românilor a limbii române a problemelor poporului înfiinţează cu alţi tineri cercul literar „Orientul”. Avînd ca urmare un mare avînt în susţinerea originii românilor şi a limbii române: „Limba română e unica în Europa care n-are, propriu vorbind, dialecte. Pe-o întindere de pamînt atît de mare, desparţiţi de munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă… .“ Într-un articol Eminescu mărturiseşte: “Întîmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începînd, in cruciş şi-n curmeziş, pîn’la Tisa şi-n Dunăre”. Nu întîmplător scrie în nemuritoarea “Doină” versul: “De la Nistru pan’ la Tisa… .“ Chiar dacă viaţa i-a fost scurtă, Eminescu a reuşit să aducă întregii lumi capodopere care au fost traduse în peste şaizeci de limbi, şi care sunt şi astăzi un ecou al nemuririi. De cîte ori îmi vine în minte Eminescu de atîtea ori îmi aduc aminte opera distinsului scriitor basarabean(român) Nicolae Dabija – „Temă pentru acasă”, această operă rezumîndu-se la „putere” poeziei eminesciene în formarea destinului, lecturînd, am sesizat cum a fost viața unor oameni nevinovați, însă umiliți de regimul comunist din 1940…Simplul motiv fiind că gândeau altfel. Suferință, dramă, durere, dar totodată și iubire, o iubire pură dintre o elevă – Maria Răzeșu și un profesor de literatură – Mihai Ulmu. Maria se îndrăgostise de profesor din prima zi când l-a văzut, pe când pentru el, ea era doar eleva sa cea mai bună…În timpul unei lecții, când vorbeau despre Eminescu, elevii dau jos portretul lui Stalin şi îl pun pe al lui Mihai Eminescu. Profesorul ia vina asupra lui, este arestat, fiind considerat dușman al poporului. Înainte de a pleca, profesorul lasă elevilor săi o temă pentru acasă: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?” Aflând de cele întâmplate, Maria plecase în căutarea lui. Împrumutase o cărțulie de poezii de Eminescu și dorea să i-o înapoieze, dar mai presus de orice vroia să-i mărturisească cât de mult îl iubește. Pentru el s-ar duce și la capătul lumii… Acest roman ne redă puterea de geniu a cuvîntului eminescian, ne redă poezia de dragoste a lui Eminescu, ne redă dragoste faţă de ai noştri, de români. Nu pot fi indiferent faţă de marele nostru scriitor – Grigore Vieru şi “Legămînt…” dedicat lui Mihai Eminescu: “Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. / Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă / Ca băiatul meu ori fata / Să citeasca mai departe / Ce n-a reuşit nici tata. / Iar de n-au s-auză dânşii / Al străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei in zbucium.”

Îmi amintesc şi de opera lui Liviu Rebreanu – “Pădurea Spînzuraţilor” unde tatăl sau “îi lasă ca moştenire” următoarea frază: “Să-ţi faci datoria totdeauna și nu uita niciodată că ești român” aidoma expresiei lui Mihai Eminescu:”Suntem români şi punctum”. Şi cred că n-ar trebui să uităm niciodată trecutul, trecutul strămoşilor noştri fiindcă ei au luptat pentru teritoriu, pentru noi, pentru românii cuprinşii între ţinuturile Transilvaniei, Ţării Moldovei şi Ţării Româneşti, şi poate ar trebui să ne aducem aminte de vorbele marelui Eminescu: „ Trecutul este oglinda viitorului”. Şi fie ca bunul Dumnezeu să ne binecuvinteze, fie ca bunul Dumnezeu să ne binecuvinteze ţinuturile noastre româneşti… .

IONAȘCO SOFIA

Sîntem români şi punctum

În suflete pătrunse de freamăt şi iubire, iubim o ţară sfîntă c-o limbă şi-o durere. Pornim din aspiraţiile noastre spre a glorifica raţiunea şi inteligenţa. Încep tot cu Mihai Eminescu care ramîne curgătorul şi inconfundabilul geniu ce a înzestrat limba cu o măreaţă şi grandioasă bogaţie, expusă în vasta sa creaţie. Dorim să ajungem spre cele mai înalte culmi ale minţii pentru a ridica încîntătoarea noastră voce să fie auzită. Cu glasul calm dar şi tulburător, cu ochii visători spunînd:”Sîntem români de pretutindeni, iubim o limbă, un grai, un suflet”.

Nimic mai sfînt şi incomparabil în coştiinţa noastră nu se va găsi. Trebuie să ajungem la picătura ce se scurge din împaraţia sufletului nostru. Încercăm să întrupăm în realitatea expusă o gamă de frumoase amintiri şi trăiri ce lasă răsuflarea să treacă în nemărginirea cuvintelor „Sîntem români şi punctum”, depistînd în viziunea noastră dorinţa de a spune doar da, precum e cuvîntul „punctum”, lasîndu-ne să rostim doleanţa, accentuînd-o. Adeseori încearcă cineva să ne manevreze că suntem oricine, numai nu români, păcat lucru că unii se lasă influențaţi de diferite surse şi idei expuse. Aceasta formează un paroxism a identității naționale, iar noi nu știm cine suntem. Ne-au separat și ne stăpînesc. E trist, că omul nu conştientizează un lucru, acesta ascultînd continuu. Există o confruntare pentru a păstra identitatea naţională care ne ajută să menţinem demnitatea şi vrednicia. Iarăşi revin la Eminescu care a ştiut precum nimeni altul să analizeze ideile expuse cu privire la psihologia, viaţa, istoria şi mai cu seamă limba românilor. Inspirîndu-ne din frumoasele cuvinte „Suntem români“, exprimam punctul de vedere în ceea ce priveşte etnogeneza poporului. La fel cum ne iubim portul, tradiţiile, să iubim şi ţara pentru a nu ne pierde identitatea de român, căci fiecare trăieşte o aventură, aventura vieţii. În fiecare zi se întîmplă lucruri cu adevarat impresionante. Dar să gîndim la lucrurile adevarate ce stîrnesc curiozitate. În fine limba română este Patria noastră, devenind floarea sufletului care trebuie preţuită din plin pentru a o îmbogăţi cu cuvinte, gînduri şi idei profunde. Prin graiul pe care-l vorbeşte fiece popor ajungem şi noi să ne descoperim întreaga făptură lăuntrică şi spiritul patriotic, dovedindu-le celor din urmă şi un motiv demn de mîndrie şi admiraţie atît pentru generaţiile curente, cît şi pentru generaţiile viitoare. Deşi român, alegem o cale ce ne ghidează să pătrundem în tainele umanităţii prin speranţe şi înţelegeri a unor frumoase şi adorabile momente.

Păstrează-ţi simţul şi crează o lume în care să aibă loc şi idea: Să fii român înseamnă a te fundamenta în valorile pe care însăşi conştiinţa noastră o cere în ajutor. Dezleagă caracterul sacru, nezguduit despre ce este astăzi conştiinţa, raportînd-o la o condiţie supremă pentru existenţa însăşi a poporului nostru.

VASILE MONIKA

 Ce înseamnă să fi român ?

Înseamnă să ne asumăm cultura română. Din nefericire, cultura noastră nu poartă stindardul culturii europene. Din motive mai mult sau mai putin întemeiate, cultura română a fost marginalizată, nesocotită, rar luată în seamă. Poate cel mai important motiv pentru care cultura română nu ocupă locul pe care îl merită în rândul culturii europene este dificultatea care se dovedeste de multe ori o imposibilitate de a traduce din limba română în altă limbă.

Dacă vorbim despre poezie ,,trofeul culturii noastre’’ ne dăm seama cât de mult s-ar pierde prin traducerea oricărui vers de-al lui Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita. Nu stiu cum s-ar putea traduce: “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte” sau “Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” – păstrându-se miracolul pe care-l presimtim rostind aceste versuri.

Farmecul limbii române în care “s-au stratificat toate neîmplinirile acestui neam”, cum atât de frumos spunea Noica, rezidă si în faptul că accentul poate cădea pe orice silabă a cuvântului, si pentru poezia română asta e o binecuvântare de care poezia franceză nu se poate bucura, accentul căzând monoton, ca o aspră lovitură de daltă, pe ultima silabă a cuvântului. Dacă unui orb ai putea să-i explici culorile, dacă l-ai putea face să tresară presimtind un apus de soare, atunci ai putea traduce si poezia română, cu bogata ei muzicalitate a cărei culme a dat-o Eminescu, în franceză si în orice altă limbă a pământului.

Lăsând la o parte poezia, orice încercare de a traduce o piesă de teatru a lui Caragiale, sau un roman de-al lui Sadoveanu ne vom izbi de acelasi zid de nedistrus . Jocul de cuvinte, farmecul limbajului personajelor, greselile sau văicărelile lor sunt prin excelentă intraductibile si asa vor rămâne oricât am răsuci cuvintele altei limbi, pentru orice traducător – prestidigitator. S-ar mai putea face încă o observatie care să servească drept argument pentru ideea anterioară, aceea că cel mai tradus scriitor român este Liviu Rebreanu, scriitor care a renuntat la intimitatea cu limba, care a ales sa fie “bolovănos, dar adevărat”, cel care a promovat anticalofilia ca pe o conditie de a fi a romanului realist sau naturalist.

A fi român înseamnă să simti mereu nevoia să te întorci acasă, în tara ta, în limba ta, să-ti fie dor de ele atunci când le părăsesti si să te regăsesti pe tine o dată cu ele.

A fi român înseamnă să mărturiseşti , prin chiar această numire , originea ta nobilă şi mândria de a fi păstrat un astfel de nume. Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, limbă care nu este numai urmaşa directă a unei limbi vestite de mare cultură , ci şi o limbă biruitoare, căci într-o luptă de secole cu dialectele slave şi cu alte limbi le-a învins pe teritoriul său şi le-a făcut roabele sale.

A fi român înseamnă să locuieşti în Ţara Românească .

O forţare neîntreruptă de opt sute de ani a izbutit să rotunjească Ţara Românească , puţin câte puţin până a adus-o în forma de astăzi, cu munţii care sunt ai noştri, fiindcă noi le-am dat turmele de oi şi doinele, cu dealurile care sunt ale noastre, fiindcă noi le-am împodobit cu grădini şi vii şi mănăstiri frumoase, cu câmpiile , care sunt ale noastre, fiindcă noi le-am lucrat şi desţelenit an de an , cucerindu-le prin munca noastră şi prin numărul nostru, cu Dunărea care e a noastră , fiindcă noi i-am pus salbe de sate pe amândouă malurile şi i-am cercetat apele şi ostroavele, cu ţărmul Mării care e al nostru, fiindcă noi l-am deşteptat la viaţa pe care nu a mai trăit-o din antichitate.

A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat câteva clipe, a fi plâns atât încât şi cântecele să pară că plâng, a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuşi a le fi început din nou , a fi fost jefuit fără milă şi de toţi sălbatecii şi cu toate acestea , în vremuri de linişte a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai departe.

A fi Român înseamnă a fi fost întotdeauna izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională şi cu toate acestea a fi ocrotit totdeauna începuturile de acest fel al popoarelor din jur , a fi fost darnic în sărăcie şi mărinimos în izbândă.

A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea neamului nostru , acea vitalitate misterioasă şi nesecată , care s-a putut îndoi dar niciodată nu s-a frânt: curpen mlădios şi tare, acoperindă în veşmântul său cu flori modeste şi parfumate pădurea întreagă .

Şi mai ales a fi Român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru , pe care le putem arăta cu cinste oricui , nu au avut încă răgazul să se arate în deplinătatea lor , dar că în numele lor avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârşire, nu numai pentru gloria noastră , ci şi pentru binele lumii întregi.

MARGINEANU ANA

“Geniul reprezintă oarecum sufletul sufletului”,afirmă Novalis,iar Eminescu este sufletul literaturii române,inima veşnic bătîndă a frumosului şi esteticului.

Temele abordate în opera eminesciană sunt diverse,fiindcă “Luceafărul” literaturii române, a iubit tot ce-i frumos şi sfînt: femee-mamă,femeea-iubită,copilăriea,natura,patria,limba,istoria şi viaţa.

Eminescu era un “om de o veselie copilăroasă,el rîdeacu toată inima” spunea Ioan Slavici,insă puţini î-I pe deplin lumea interioară,necunoscînd-ui rănile şi durerile. Destitui din funcţia de revizor şcolar şi bibliotecar la Iaşi , şi dat în judecată , Eminescu spune următoarele despre conducerea ţării: “Canalia liberal a nimicit ideile ce mi le făcusem despre viaţă! Posterioritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei.Sînt prea mîndru în sărăcia mea…” , iar în “Scriosarea III ” exclamă “Cum nu vii, tu Ţepeş doamne, ca punînd mina pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei , / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”. Astfel ,Eminescu suferă alături de poporul roman pentru ţară şi situaţia în care se află leagănul lui strămoşesc.

Tot din dragostea pentru patrie,inspirat de frumuseţile plaiului natal , el scrie şi poezia “Muşatin şi codrul ”, în care descrie meleagurişe cu „dealuri mîndre înverzind” , „mănăstiri cu-ntărituri”, cu „…tîrguri , vaduri , sate / Pe cîmpie revărsate ” şi cu „mîndrele cetăţi” , „Cu ciobenii dinapoi , / Cu fluier şi cimpoi” , impresionînd prin capacitatea de a reda peisajistica pitoreacă a Moldovei , „De la Nistru pîn – la mare: / Făţi odată ochii roată / C-aceasta-i Moldova toată”.

Îndrăgostit de trecutul istoric , el foloseşte personalităţile istorice pentru a ilustra frămîntările spirituale şi grija pentru ţară , „Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ” , spune domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn în „Scrisoarea III” . Şi dacă Mircea cel Bătrîn a apărat pămîntul românesc cu sabia , atunci viersurile lui Eminescu, reprezintă scutul de apărare al românilor , deoarece poezia lui protejează latinitatea, el a fost cel care a contribuit la îmbogăţirea culturii naţionale şi a pus în valoare tot ce are mai de preţ , ceea ce este identitatea poporului român. Doinele , pe care le regărim în poeziile „Doină”, „Doină,doină greu îmi cazi”, istoria voievozii români devenind personaje în poezia eminesciană, „Muşatin şi codrul”- Decebal ,”Scrisoarea III” – Mircea cel Bătrîn , Vlad Ţepeş , codrii atît de perfecţi şi însufleţiţi ilustraţi în creaţia sa „-Ce te legeni , codrule ,/ Fără ploaie , fără vînt/ cu crengile la pămînt?” şi desigur sufletul românului cu dorile şi durerile sale , tipărite adînc printre viersurile lui Eminescu.

O bună parte din opera sa este inspirată din miturile fundamentale ale literaturii române. Mitul etnogenezei poporului român -„Traian şi Dochia” în poezia”Povestea Dochiei şi ursitoarele” , „Muşatin şi codrul” ,”Iese mîndră-o-împărăteasă… Şi o cheamă Dochia ” , tot în această poezie este prezent mitul „Mioriţa”- mitul exitenţei pastorale „Cu ciobenii dinapoi , / Cu fluier şi cimpoi”. Un alt mit este „Zburătorul” – mitul pornirilor erotice , preşent în poemul „Luceafărul” , „Şi cînd în pat se-ntinde drept / Copila să se culce ,/ I-atinge mîinele pe piept,/ I-anchide geana dulce”, poemul „Călin(File din poveste)” , „Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură”.

Astfel putem concluzionăm că Eminescu este poetul nostru naţional , în creaţia căruia fiecare din noi se poate regăsi şi poate savura din plin dulceaţa ineditului şi lirismului. Grigore Vieru în una din poeziile sale spunea „Iată la răsarit pămîntul nostru se mărgineşte cu portretul marelui Eminescu, la asfinţit cu cel al marelui Creangă. În fiecare seară băieatul meu repetă harta, spunînd „Somnoroase păsărele şi „Punguţa cu doi bani” , deci studiaţi zilnic această „hartă” pentru ca să putem afirma cu demnitate „Suntem români şi punctum”!

PERJU MIHAI

„Suntem români şi punctum”

M. Eminescu

Simplul, deşteptul, înţeleptul suflet fără de pereche, Mihai Eminescu, care acum ne priveşte dintre stele cu ochi de Luceafăr, urmărindu-ne clar traiectoria şi drumul veacurilor, a dăruit cu bunătate şi lumină dumnezeiască sute de cugetări filozofice, ascunse în versurile fine ale poeziilor sale fără de asemănare. Mihai lucra mult, se considera în stare să dea, în sărăcia pe care o avea şi haina de pe el pentru a trăi într-o bogăţie neînchipuită a gîndirii şi a raţiunii. Poeziile sale valorau o avere…

Ceea ce toată omenirea, în evoluţia de mii de ani nu a ajuns să facă, Eminescu a cucerit într-o simplă viaţă de om „sărac”. Versurile sale sunt ca rugăciuni alese pentru poporul român, cărţile scrise în nopţi nedormite şi în chinuri de creaţie – biblie pentru oameni, dată ca un sfat în disperare, o lumină în întunericul vast, ca un ajutor- pentru a ne urma calea către stele…

Fiind român, ţinea la neamul său cu fiecare gînd din al său cuget curat, cu fiecare vorbă de aur ce-i ieşea din gură, cu fiecare privire ce-i cădea din ochii curaţi. Plecînd la studii în Viena şi în alte ţări ale lumii, poetul n-a uitat de baştina sa, către care îi tindea sufletul. Ceva unic a găsit poetul în Ţara natală, ceea ce nu poate fi spus uşor. Poate că există o banală asemănare dintre acest dor nemărginit al său şi următoarele versuri, care spun că la baştină şi „vinul e mai vin, şi prînzul e mai prînz”. Poate poetul era atras de limba strămoşească şi drumul lung al acesteia ce a fost parcurs ani lungi pentru a ajunge la el, de posibilitatea de a vorbi mîndru o limbă pură, curgătoare şi neînchipuit de frumoasă. Probabil că „doar în limba ta poţi rîde singur, şi doar în limba ta te poţi opri din plîns”. Motive pot fi puţine sau pot fi multe, nimeni nu a ştiut să-i pătrundă adîncurile sufletului . Un astfel de geniu se putea singur rătăci prin gîndurile sale, ca într-un labirint, însă nu renunţa niciodată aşa de uşor, cum probabil procedează unii din noi. Poate că şi acesta ar fi trebuit să fie un mesaj al patriotului, pe care Măria Sa nu a reuşit să ne-o împartă, moartea răpindu-l năprasnic. Se vedea după caracter şi după făptură că a fost născut ca să fie român adevărat, cu sămînţa patriotismului sădită în fiecare celulă ce-l cuprindea. Se consuma, se dispera, dar pentru cine? – Pentru NOI, pentru a ne lumina calea, pentru a ne uşura sentinţa, a vindeca rănile veacurilor. Sau pentru a ne menţine pacea sufletească, credinţa, adevărul şi sentimentele pur-româneşti? Pentru a ne preţui ţara, neamul, familia, deoarece suntem cîte o părticică minusculă a unui întreg, însă suntem uniţi ca fraţii pe vecie, ca „Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele”. Eminescu era un „voievod al slovei” fără de asemănare, unul care a luptat demn, fără egal, însă nu a însîngerat paloşul cu sîngele vrăjmaşilor pentru apărarea patriei, ci obosind pana de gîscă şi călimara-i bătrînă şi trudită. Poeziile sale „Doina”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Nu plînge, maică Românie”, „La arme”, sunt amare la gust, însă lecuitoare. Sunt cîteva din creaţiile Sale care ţin aprinsă flacăra iubirii de ţară şi de neam şi care ne adună în jurul unui ideal comun – Patria. Să nu se risipească vorbele sale chibzuite, să nu se împrăştie jăratecul poeziilor şi cugetărilor sale, căci focul, din păcate, s-a stins. Popor pe potriva celui român nu găseşti, nemărginit la putere şi înţelepciune datorită lui Eminescu. Suntem români, suntem cei care avem cel mai silitor şi ostenit „norod”, avem limbă dulce şi curgătoare ca mierea ce se prelinge din faguri. Mulţi ani ce ne stau în spate parcurşi cu greu şi trudă, în sudoarea frunţii, prin războaie crîncene şi năprasnice ne-au zdruncinat ca fulgerele, prin foc şi sabie, însă am supravieţuit cu tărie tuturor încercărilor, ridicîndu-ne în picioare ori de cîte ori am fost doborîţi, necedînd nimic, nedorind să ascultăm vorbele „păgînilor”, ademenitoare şi mincinoase ca şi faţa falsă a acestora. Suntem români – care au supravieţuit, supravieţuiesc şi vor supravieţui pururea, cît va exista lumea… Să nu uităm că în lupta cu cei mai aprigi duşmani, îl avem ca fruntaş pe Eminescu!!!

Vom lupta cu vorba Sa înţeleapta, cu faptele lui falnice şi mîndria noastră de a fi ROMÂNI, iar mîndria ne e pînă în ceruri, pînă la Domnul Eminescu!

Astăzi, cînd scînteie un fulger, cînd picură ploaia, cînd trec secundele, zilele, anii, Eminescu nicidecum nu uită de noi, iar pe lîngă toată averea naţională pe care el ne-a dat-o ca pe un dar ceresc, el tinde mereu să ne aducă aminte că SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM…

GROZAVU MIRCEA

Suntem români și punctum

Deși această afirmație eminesciană pare să fie clară de la sine, în eseul ce urmează îmi propun să realizez o instigare a cititorilor să privească dincolo de aparențe pentru a putea surprinde pe cât posibil de complet quintesența națiunii române în viziunea celui care a fost apreciat a fi el însuși ”expresia integrală a sufletului românesc”[1].

Având în vedere că după încoronarea lui Carol I are loc o schimbare continuă a conținutului creuzetului sub nume de societate românească. Nu neapărat toate elementele nou-introduse cât și cele introduse în perioada fanariotă erau de-o potrivă benefice cât și lipsite de impurități.
Însă pe de altă parte, considerând că democrația pe baze liberale care era pretinsă a fi instaurată în acea perioadă tulbure de către guvernanți ar implica și înștiințarea tuturor cetățenilor cu privire la problemele societății prin intermediul mijloacelor de informare în masă.
Scopul publicisticii eminesciene, în acel context, consta în informarea celor guvernați, mizând să le formeze acestora o opinie critică. De aceea Mihai Eminescu nu a ezitat să critice pe o notă destul de dură, dar mereu întemeiată, ceea ce însuși autorul numește ”… smintit și stârpitură,/ … însemnat cu pata putrejunii de natură/… perfid și lacom/… tot Fanarul, toți iloții”[2], adică cei ce se autointitulau patrioți ai acelor vremuri.
Cu privire la cel din urmă aspect vom reveni pe parcursul eseului, deocamdată vom începe prin examinarea subiectului prin viziunea asupra statutului internațional al României. În articolul ”Vasalitatea României?”, autorul se pronunță ferm și prompt cu privire la folosirea termenului de ”vasal” în raport cu România chiar de însuși guvernul românesc care ”…fie din ușurință, ori din rea voință, a pus aceste cuvinte în mesagiul domnesc..”[3] . Pe lângă argumentele istorice aduse în favoarea punctului de vedere exprimat, protestul autorului culminează prin ”România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată, vasală!”[4].
Din păcate, gafa nu este doar una de circumstanță, ci are rădăcini mult mai adânci care erau puternic prinse în conjunctura internațională din jurul ”Chestiunii Orientale” și a intereselor marilor puteri din regiune. În argumentarea acestui punct de vedere putem să ne referim spre exemplu la articolele ”Ideea unirii românilor”,( ”…Numai în România înalta trădare e un merit la noi e cu putință ca valeți slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari!”)[5] și ”Religie și naționalitate” , (”Nu-i vom învinovăți pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă, orișicine e răspunzător înaintea istoriei de mijloacele cari-și urmărește scopul și nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei…”)[6].
Dar dacă actorii politici au fost și cei care au fost prototipul pentru elaborarea tezei ”formei fără fond”, națiunea română, în mare parte alcătuită din păturile oprimate sau cel puțin a avut rădăcini din aceste pătură , era percepută și tratată diametral opus.
Începând chiar cu limba română, în forma neîntinată de franțuzismele de rigoare din saloanele înaltei societăți ale vremii”…limba lui Bălcescu este totodată culmea la care a ajuns românimea de la 1560 începând, […] care astăzi e aproape uitată și înlocuită prin ”păsăreasca” gazetarilor.”[7] ori aceasta fiind și limba despre care Blaga va spune ulterior că este ”întâiul mare poem al unui popor”.
Iar dacă poemul implică eminamente lirismul, iar lirismul poate să fie identificat cu spiritul creatorului acestuia, Eminescu deduce că nu poate exista literatură în măsură să educe sufletele unei generații ”dacă nu este în legătură cu spiritul geniului ei național”[8], deducția continuă prin deducerea rețetei unui om politic de însemnătate ca fiind ”cel care va rezuma și va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuințele și aspirațiunile preexistente ale poporului său”[9] aceeași bază apare și în cazul modelului unui istoric sau chiar a oricărui alt om, de însemnătate sau de rând, fiind crucială ”tăria de a fi credincioși caracterului lor propriu”, cei care ”fac impresie în adevăr estetică… reprezintarea lor sgudie adânc toate simțirile noastre și numai acesta este obiectul artei”. pentru că și în faptul de a fi un om se conține o artă.
Privind spre Eminescu ca asupra unui om, nu neapărat ca poet sau ziarist, ajungem la concluzia că dictonul latin ”res ipsa loquitur” este pe deplin aplicabil. Ceea ce vine să facă lumină este aprecierea făcută de Petre Țuțea despre Eminescu: ”Sumă lirică de voievozi”[10].
Ori dacă pentru conducerea unei țări în scopul și interesele națiunii este nevoie de un curaj legendar, având în spate chiar și puterea armelor pentru a-ți impune voința, s-a dovedit că este nevoie de depășirea propriei condiții prin curaj și credință în propria cauză pentru ca, fiind doar înarmat cu un condei, să te angajezi în luptă cu puterea pentru a apăra libertatea la gândire și informare a cetățenilor de jocurile celor care nu au fost niciodată într-un singur gând cu geniul popular, în acest sens consider că exemplele aduse au fost îndestulătoare, n-au fost însă toate câte există.
Matricea istorică ne spune că eroii de regulă ajung să se stingă în mizerie dar nu și dezonoare. Primind gloria postum, Mihai Eminescu nu a fost o excepție. Curajul fizic nu este doar secretul suprem al libertății, acesta este și secretul artei. Ori dacă lirica eminesciană este văzută drept romantică, publicistica este văzută ca una de opoziție, atunci arta credinței în idealul național este aceea de a duce crucea, care este ”… singura artă creștină”[11].
Voievod liric, sau doar poet ori publicist, Eminescu a codificat și a transmis un drept natural al firii românești care să ”devină elementul de legătură dintre Apus și Răsărit”[12], iar unica și cea dintâi lege fiind aceea că ”Daci sau Romani, Romani sau Daci: e indiferent, suntem Români și punctum. Nimeni n-are să ne învețe ce-am fost sau ce-am trebuit să fim; voiam să fim ceea ce suntem – Români” și respectiv putem să fim orice ne dorim, atâta timp cât suntem într-un singur gând.

[1] ”322 de vorbe nemuritoare ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 43-44;

[2] Mihai Eminescu, ”Scrisoarea a III-a”;

[3] Mihai Eminescu,,Publicistica”, Chișinău, Ed. Cartea moldovenească, 1990, pag. 78;

[4] Ibidem ;

[5] Idem, pag. 278;

[6] Idem, pag. 477;

[7] Idem, pag. 79;

[8] Idem, pag. 404;

[9] Ibidem

[10] ”322 de vorbe nemuritoare ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 43-44;

[11] ”Există o singură artă creștină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea”Nicolae Steihnardt ”Jurnalul Fericirii”. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 185:

[12] ”… Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apuș și Răsărit….” , Mihai Eminescu,,Publicistica”, Chișinău, Ed. Cartea moldovenească, 1990, pag. 477;

COGĂLNICEANU CONSTANTIN

Suntem români și punctum!

Cîndva Grigore Vieru spunea: „Dacă visul unora a fost să ajungă în cosmos, eu am visat o viaţă întreagă să trec Prutul”.Eu am mai visat să vină o zi, în țara mea și a ta, cînd nu voi fi privit perfid cînd spun că sunt ROMÂN! În această perioadă, în care puteri care nu ne sunt pe măsură încearcă să ne dezbine și să ne fure visul de a aduna românii de pretutindeni într-un singur stat, eu încă sper la destrămarea hotarului lung de 681 km de pe Prut.

O rază de speranţă a apărut pe cerul mohorît în anul 1918 cînd mama România şi-a strîns fiica la piept. Odată cu Marea Unire statul român s-a străduit şi a reuşit să ridice Basarabia la o mai bună stare morală, culturală şi de civilizaţie. Această politică a fost facilitată de faptul că, în ciuda rusificării ţariste, basarabenii şi-au păstrat intacte limba, datinile şi obiceiurile. Dar deznădejde iarăşi începînd cu 28 iunie al anului ’40, ziua neagră a României în care “fiara roşie” răpeşte puiul chiar din cuib.

Totuşi, astăzi trezindu-ne eliberaţi, rămînem a fi în continuare dispersaţi. Români fiind de etnie nu ne-avîntăm spre ţara baştină. De ce? e foarte simplu, suportăm încă consecinţele a ceea ce a fost şi a trecut. Suntem români cu toţii în obişnuiţe, în limbă, grai şi port; chiar dacă ne distingem oarecum, identitatea de etnie ne-a rămas intactă, nepătată. Persistă multe mărunţişuri ordinare prin care suntem chiar diferiţi de fraţii de peste Prut, fie şi acel „â” la mijlocul cuvîntului care pe meleagurile Basarabiei încă nu a ajuns, dar în esenţă acesta nu schimbă multe. De facto, un frate îşi înţelege sora şi fără de cuvinte.

Gîndim la fel, avem aceeaşi bunătate în sînge ce ni se trage de la Basarab I, iubim aceeaşi mamă, ne jertfim în numele aceloraşi idei de omenie, purtăm în inimă aceleaşi valori, ne doare acelaşi suflet cînd plînge ţara noastră. Popor român există numai unul,el e unit şi solitar; şi cîte sabii nu au ‘cercat să-l plece, nu le va reuşi exact cum nu au reuşit nici pînă acum. După cum spunea şi Mihai Eminescu“De la Nistru pîn-la Tisa/Tot romînul plînsu-mi-s-a”, deci pe-ntreg acest întins suntem români, am fost, vom fi. Sunt meleagurile noastre aşternute pe acea gură de rai mioritică care duc cu ele în tăcere de-a lungul vremii aceeaşi istorie, istoria românilor de pretutindeni.

Mie îmi pare nespus de rău de rînduiala lăsată de popoare meschine și anume de a spune că eşti român e o rușine. Unii chiar își vînd identitatea și se dau orice numai nu români. Ruşine lor! Mașina de propagandă a “Țării sovietelor” și-a îndeplinit perfect misiunea; astfel chiar dacă comunismul a trecut de mult, românii rămîn a fi priviți drept cotropitori, aș spune chiar fașciști de către tabăra comunistă băstinașă. Precum articolele din gazeta sovietică “Pravda” care iși prelingeau “adevărul” prin urechile oamenilor așa și acum multe surse mass-media se străduie să ne schimbe istoria neamului și să despartă un tot întreg în mii de cioburi. Dar rămîn ferm convins că Basarabia simte româneşte şi nimic nu va face ca sîngele ce curge prin venele românului basarabean să-şi schimbe culoarea.

Suntem la 20 de ani de regăsire, dar tot încă şovăim în neştire. Ne-au crescut aceeaşi părinţi dar parcă ne-au condus alţii…străinii! Am fost manipulaţi pînă şi în dorinţele noastre. Mereu am avut frica de a ne exprima, de a spune sus şi tare ce gîndim. De cînd am început a închega cuvintele am fost învăţaţi să tăcem spre binele nostru, să ne ascundem adevăratele sentimente şi să le expunem doar pe cele aşteptate, să ne schimonosim esenţa pentru un oarecare. Eu spun că ne-am descătuşat de-acum şi suntem liberi de-a ne înălţa glasurile cît mai sus, spre cît mai mulţi, de a ne exprima cît mai răspicat, de-a ne arăta într-un final hotărîţi în ceea ce suntem şi cine vrem să fim. De ce să stăm cu capul plecat, dacă suntem fii ai bravilor eroi care niciodată n-au îngenuncheat. Aş vrea să-ţi amintesc că ţara mea, este defapt şi a ta. Aşa că fratele meu, ridicăte-n picioare pentru onoare şi fii român adevărat chiar dacă doare cel mai tare! Luptă pentru o Românie fără hotare, luptă pentru România mare! Şi nu prin fier şi sînge cum au luptat cîndva străbunii noştri, ci prin voinţa şi mîndria de a fi ROMÂN.

Suntem două picături de sînge de-acelaşi rubiniu, prelinse de pe aceeaşi sabie,suntem acelaşi glas şi aceleaşi amintiri; suntem români şi punctum.

MUNTEAN VICTORIA

Suntem români și punctum

Balansez între două infinite orizonturi. Cel al identității naționale, îmi propagă imortalul sentiment patriotic în fiecare celulă a trupului meu, iar cel al inovației, mă sugrumă într-un imens întuneric, din care nu pot evada în propriul lăuntric pentru a mă autoidentifica. Voga actuală nu presupune o elogiere a provenienței sau recunoașterea unor valori forte, care au sculptat ființa din noi, iar lumea răului luciferic îngăduie aceste concepții pline de risipă. Pierdem pînza rădăcinilor, prin aprecierea și promovarea non-valorilor. Continue reading →

RAILEAN MARCELA

Suntem români și punctum

România și Moldova – un spirit solitar care și-a împărțit ostașii de două părți ale Prutului, un popor spiritual ce nu are granițe și doi vecinici militanți ce luptă continuu pentru a se reuni.

De-a lungul anilor, soarta ne-a fost vitrega, lasîndu-ne un trecut fabulos, iar un prezent nu într-atît de favorabil. Istoria, însă, ne-a fost prietenă și, pe parcursul a mai multor ani, a menținut integritatea unui neam ce trăia dintr-o suflare colectivă, a maiestosului neam român. Am avut multe momente memorabile în care am fost scutiți de sumbrul gînd al despărțirii.

Eram cu toții români și nimic nu părea a fi în stare de a distruge această comuniune. Totuși, destinul ne-a jucat o farsă de rău augur instalînd hotarul de-a lungul Prutului. Zădarnică le-a fost fericirea celor care și-au dorit aceasta destrămarea. Granițele sunt doar niște bariere teritoriale care nicidecum nu pot stopa interferența marelui popor român. Este vorba despre spiritul puternic, care dăinuie în pofida hotarelor ghimpoase, cel care ne permite să ne numim și noi ROMÂNI, chiar dacă nu suntem un stat integru.

Din păcate, sau din fericire că ne putem demonstra afecțiune și fidelitatea indiferent de statutul politic, nu suntem un stat integru. Dar, precum spunea și Ion Ghica: „Ori de cîte ori viitorul a surîs României, fiii ei nu au lipsit de a aspira către unire.” Nu ne părăsește nicicînd speranța că „Țara mea de glorii, Țara mea de dor„ va deveni din nou a noastră, a tuturor celor care îi nutresc dragostea în abisul sufletului, iar în profunzimea cugetului, mereu caută un pod de salvare, care ar aduce bucurie și despovărare peste întreg poporul.

Suntem un neam. În primul rînd pentru că provenim de la aceeași strămoși. De la cei care au luptat pentru fericirea noastră, vărsîndu-și sîngele pentru ca noi să ne simțim siguri la noi acasă, pentru sentimentul de securitate și integritate. Avem practic aceleași tradiții și obiceiuri, ce formează tezaurul nostru cultural. Și nu în ultimul rînd, vorbim aceeași limbă, incandescenta limbă română. Această limbă întruchipează firul ce menține conexiunea peste barierele hotarului. Prin el „toți nervii și toate suspinele vibrează unul către altul„ (Bogdan Petriceicu Hasdeu)

Ulterior, devine tot mai pregnantă disperarea românilor din afara granițelor țării. Cu toate acestea, eu nu consider lamentarea o soluție rezonabilă. Să ne aducem aminte de strămoșii noștri, care precum am spus mai sus, au luptat pentru asigurarea viitorului nostru. Și noi acum să ne dăm bătuți la jumate de drum? Curajul, aspirația și motivația, care se maturizează la focul mîndriei noastre de a fi români, ne vor ajuta sa ne atingem scopul vieții. Așa cum strămoșii noștri s-au gîndit la noi, așa și noi trebuie să facem tot posibilul ca viitoarele generații să beneficieze de un viitor eflorescent în cadrul unui stat mare, integru, care ar reuni sufletele colective ale unui popor demn de cetățenii săi.

În concluzie, aș dori doar să spun că trebuie să ne purtăm cu mîndrie numele de român. Orice s-ar întîmpla, suntem și vom rămîne români de pretutindeni. Deci, să ne ținem alături unul de altul, căci aceasta ne este menirea de neam. Viață în vecie „Dulce Românie, asta ți-o doresc! „

SILVINSCHI DOINA

Suntem români şi punctum

Un nod gordian pentru basarabeni a fost şi încă rămâne problema limbii. Unicul remediu natural de păstrare a conştiinţei ar fi acel strat de cultură în această parte a Europei şi în această minte de pe urma noastră. Stratul de cultură ţine în primul rând de o cultură sănătoasă. Dar o gândire originală are nevoie de o limbă elevantă. Nu poţi gândi bine dacă vorbeşti rău. Acum a venit timpul să discutăm despre bomba cu efect întârziat în programul de rusificare a Basarabiei. Statul român nu obligă în nici un chip pe moldovenii din stânga Prutului să se alipească în calitate de stat sau în alt mod la România.

Trebuie să le spunem oamenilor simpli adevărul aşa cum este: vorbim o singură limbă – şi ea se numeşte, la nivel literar şi general naţional, Româna. Cuvântul români nu este împrumutat, ci moştenit din limba latină a strămoşilor, de aceea el a suferit toate modificările fonetice prin care au trecut cuvintele limbii latine populare vorbite pe teritoriul vechii provincii. Prin urmare, când cineva spune că lexemul moldovean ar fi mai vechi decât cuvântul român, el comite o greşeală flagrantă, deoarece cuvântul român a dăinuit pe meleagurile noastre de la începutul erei. Acest adevăr l-au relevat toţi scriitorii şi oamenii de ştiinţă din secolele trecute şi din secolul nostru. Mihai Eminescu, cel mai mare şi mai reputat poet al nostru, este cel care afirmă „Suntem români şi punctum”. Ion Creangă declară „Eu sunt de naţiune român”. Vasile Alecsandri susţine „Sunt român”.

România este patria noastră şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi – a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Deşteptă – te române

Din somnul cel de moarte,

Călăul rus

Din nou ne bate – n poartă,

Voronin cu – a lui ceată

Ne calcă în picioare

Aici, la noi acasă,

Chiar Sfânta Demnitate.

Acum ori niciodată

Creează – ţi altă soartă –

Târziu va fi

S – o facem altă dată.

GHEORGHE ANDREI

“Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană” M.Eminescu

Ce ar scrie Eminescu dacă ar fi trăit până în ziua de azi?

Textul de faţă este o invitaţie caldă şi calmă către un exerciţiu de imaginaţie “Ce ar mai spune Eminescu dacă ar mai trăi?” Probabil ar aşterne rânduri care ar isca mare scandal, care ar presăra răzmerita peste toate celulele “vioaie şi vibrante” ale societăţii. Ar spune, de pildă, aşa: ”Daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi” (Timpul, 23 dec. 1877). Cum nuanţele, dialectica, bunul simţ sau dialogul sunt bunuri muzeale pentru spaţial public romanesc Eminescu s-ar simţi nu doar singut ci şi înstrăinat.

Citind el prin gazete serioase că leafa medie de azi nu e nici măcar o cincime din cât îţi trebuie ca să mănânci într-o lună, ar scrie iar negru pe alb: ”Noi credem însă că un sistem care, oricât s-ar îmbogăţi «patrioţii», are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem” (Timpul, 8 mai 1881). Ar fi la fel de indignat de ”augmentabilitatea discreţionară a unui budget a/le/cărui cheltuieli sporesc în realitate, a/le/cărui venituri se îmflă fără realitate” (Timpul, 22 febr. 1880).
Aproape deznădăjduit, dacă nu dezgustat, de ”ficţiunea parlamentară”, ar observa şi acum, în era ordonanţelor de urgenţă, că ”regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încât miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus” (Timpul, 22 febr. 1880).
Împărtăşind condiţia omului cu scaun la cap, ar fi îngreţoşat de vagul şi poşirca “tranziţiei”: ”Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte…, s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin cuvântul «epoca de tranziţiune», e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în mod mai limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei” (Timpul, 17 febr. 1880).
Privind la mimetismul eclectic şi necritic, servilismul cu care se adoptă modele şi soluţii care nu ni se potrivesc organic (“o serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din discursurile unor politici/eni/trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Timpul, 17 febr. 1880), Eminescu ar aşterne din nou:”Ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Timpul, 6 dec.1881). Şi, ca un corolar: ”Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie” (Timpul, 6 aug.1881). Presa şi televiziunile în integralitatea lor l-ar beşteli amarnic pentru asta şi l-ar acuza că vrea să rupă coaliţia şi să ne scoată din Europa. Nu l-ar lua nici un mogul în echipa de gazetari care-l însoţesc peste hotare.
Scrutând peisajul mioritic ar observa disoluţia şi batjocură, la care este supusă limba romana, şi-ar aminti că primul semn de anomie într-o societate este distrugerea limbii, la toate acestea Eminescu ar mai scrie o dată: ”Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări este că elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pentru viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană” (Timpul, 17 dec. 1881).
Oare era şovin doar pentru faptul că avea un crez în care individul, indiferent de conjunctura socială, statutara şi sociologica trebuie să fie loial, fidel şi devotat ţării? : ”Noi credem că e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a României sunt, în orice caz, de origină pură traco-romană sau dacă, într-un număr de cazuri, această origine nu este atât de proprie” (Timpul, 17 dec. 1881). Viziunea sa, nu etnocratică, era una de demnitate şi dominanţă naţională.

Până data viitoare aş dori să mai aruncaţi un ochi şi din când în când un amar-dulceag gand către o altă întrebare “Ce ar scrie Eminescu dacă ar fi trăit până în ziua de azi?”

“Inteligenţa adevărată nu are nevoie de viclenie” M.Eminescu

GURIEV NATALI

Suntem români și punctum

Suntem ceea ce-a fost hotărît cîndva, nu de noi ,dar pentru totdeauna . Suntem acel sînge cu țărînă pe care tata-n mîinile lui l-a crescut , l-a educat , l-a salvat și l-a binecuvîntat român. Suntem acea lacrimă a mamei , care fără permisiune, fără egoism și toleranță a plouat meleagurile patriei noastre. Suntem brațele și sudorile fraților noștri ce s-au despărțit ușor, fără teamă sau remușcări , de tot :grai , familie , lacrimi, răsuflare … Suntem doar noi doi , eu și tu , iar pe fundal se aude doar un tembru surpat de durere și resemnare „doar suntem o familie , un neam , o Românie…”

Progresul sau eșecul nu se realizează pe fonul gol al activității umane, ci rezultă din calitatea principiilor și regulilor sociale cizelate pînă la perfecțiune timp de decenii. Eu și cu tine , suntem o bază și o ascensiune spre idealul propriu conturat, la fel, prin intermediul unor eșecuri și decizii, uneori puțin analizate, ale unor persoane unitare ori fapte radicale. De ce suntem , totuși, acum , o geneză? Simplu, deoarece, puterea unui cuvînt poate schimba vectorul unor gînduri, modificînd chiar și scopul inițial propus. Uneori, reflecția unor frămîntări adînc îngropate și tolerate de toți, acoperindu-și personalitatea cu un strat impermeabil de cuvinte, trezesc un interes impetuos și necondiționat, deoarece, în pofida faptului că încercăm să ne schimbăm puterea fluxului sangvin, a patriotismului și a dorului ce ne curge prin vede, ne doare atunci cînd patria nu ne mai este casă, societatea extremistă se zbate între toleranță și revoltă, iar tu accepți, taci și faci “ceea ce trebuie”.

Toată justiția e ascunsă acolo unde , de obicei, ne decepționăm , la distanța de un pas de-a cunoaște unele explicații sau răspunsuri a unor întrebări , devenit actualmente retorice „cine sunt eu”? Atunci cînd conștiința noastră națională este atacată de retoriile tăioase , setimentele primesc lovitura îndurerată și își revarsă tot negativismul în comportamentul nostru antinaționalist .

Chiar dacă ne considerăm maturi, suntem o adunătură de copii diplomați și corecți, care neagă toate noțiunile estetice și cărora le este caracteristică frica. Ne temem să privim în trecut pentru că acolo e posibil să găsim adevărul și atunci ne vom supune automat riscul restrîngerii propriei zone de confort. Fiind o forță în rîndurile unei societăți primăvăratice în conștientizarea unor facte, unei realități destul de dureroase nemului nostru , ne lăsăm consuși de alte capuri, îndreptați de alte gîturi și încrezuți în alte spuse . Ramurile toleranței nu mai rezistă secolelor de incertitudine a conștiinței naționale, iar forțele balaței pro și contra au ruginit de atîtea discuții în vînt. Încă puțin , și mă trezesc , și iarăși incerc să înțeleg de ce totuși român ? Da, totuși e timpul să încerc a deschide ochii și spre trecut căci, cine controlează prezentul, controlează trecutul iar în mîinele cui va fi trecutul, acel vede viitorul.

Aici, acum, nu mă mai regăsesc ca personaj de basm, roman sau cetățean de țară. Am cetățenie, dar asta nu mă face mai român decât ieri sau mâine. Trăiesc în ritmul pulsului unei țări ce se stinge, nu pentru că a fost orfană, ci mai degrabă abandonată. Moldova a fost un copil abandonat în vreme de foamete și război, un copil pe care nimeni nu l-a învățat cum să fie bogat, îngrijit atractiv. Însă , genetic, Moldova rămâne a fi un copil al României.

Suntem români și aproape că și merităm a ne numi astfel însă amprentele sistemului socialist cominist anilor 80” mă orientează involuntar să mă consider un copil al statului , un orfan deci al nimanui, căci nu mă mai regăsesc acasă. Tăioasele subtexte a autoconducerii actuale în propaganda spălării creerilor c-o dulce licoare a minciunii , încearcă asiduu să remodeleze aceea ce nu mai poate fi tăinuit în trecut. E o încercare infantilă de-a seca un izvor prin șoapte, de-a tăia un stejar sfîșîerea acescuia de frunze și de-a ascunde lucirea Luceafărului cu un bec.

Și prin timp, tu și eu, tineri sau bătrâni, noi, alcătuim un fundament pentru un licăr de speranță al acestui copil abandonat, numit Moldova. Avem puterea de a dărui speranță, entuziasm și împreună suntem mai puternici pentru că România nu e un singur om. Noi suntem sau putem fi România, numai dacă luptăm împreună pentru drepturile care nu ne aparțin nu doar prin lege, dar ne aparțin prin conștiință. Loviți de incertitudini, crize și sărăcie, noi suntem oamenii care pot interveni în viitor fără a schimba trecutul. Însă dacă privim pițin dintru-un unghi mai neobișnuit pentru noi, regăsim cîte un Eminescu în fiecare gînd ce se pierde prin praful și ambuteiajele de pe bulevardurile ce mai țin minte pasaje din istorie , cîte un Doga în fiecare melodie fredonată de mama înainte de-a părăsi aces tărîm real și cîte un frate romîn în fiecare din noi. Suntem ramuri, care se zbat în bătaia vîntului care își caută echilibrul în goana flegmatică spre cer , care își caută un colțișor de căldură familiară a soarelui, care suportă greutatea frunzelora avangardiste dar totuși toți suntem priviți la fel de cei din exterior și chiar dacă nu pricepem toată frumuseațea esenței insolite de-a fi așa cum suntem, avem aceleași rădăcini și ne bucurăm de același soare,vînt sau copil. Cînd glasul gîndurilor tace iar pentru priceperea unicități și latinității fundamentale a românilor e nevoie de o putere care să ne călăuzească , se ne orienteze spre cunoaștere și perfecționare, și să ne îndrepte vectorul actiunilor în sensul pozitiv și ascendent a autoafirmării , a unei reactulizări a ceea ce suntem .

MACUH RUXANDA

 Suntem români și punctum.

Acum, când se împlinesc 163 de ani de la nașterea celui mai mare poet, scriitor și patriot roman – Mihai Eminescu – gândul mă duce inevitabil la soarta acestui neam, chinuit prin vremuri – o soartă dusmanoasa…

Negura istoriei demonstrează că neamul nostru a îndurat multe nedreptăți: am fost cotropiți, prădați, manipulați și subjugați la chinuri grele, însa mereu am păstrat în suflet o lumina şi un crez că vom trece peste toate, că soarele ne va zâmbi și nouă.

Și Dumnezeu nu ne-a întors niciodata spatele. Nu, Dumnezeu nu ne-a uitat, iar în vremurile de grea cumpană ale neamului, Dânsul ne-a trimis cîte un sol, care să ne mențină vie flacăra națiunii .

Grigore Vieru, Lenida Lari, Andrian Păunescu Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Alexandru Moșeanu, Ion Vatamanu și mulți alți propavăduitori ai adevărului fac parte din oastea neamului român, în fruntea caruia este însuși Mihai Eminescu-martirul românitații.

Mihai Eminescu a fost bine ancorat în viața politică (destul de zbuciumată) a acestui popor, militând activ pentru trezirea conștiinței naționale, pentru afirmarea noastră pe arena politica ca fiind un tot întreg, o națiune fără vreo veriga slabă.

Și, pentru a primi o astfel de apreciere, Poetul a înţeles că, mai întâi de toate, trebuie să știm cine suntem și să nu uităm niciodată care ne sunt rădăcinile.

Astfel, în 1876, Eminescu scria: „Daci sau români, români sau daci e indiferent: suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce ar trebui sa fim: voim să fim ceea ce suntem: români.”

Astăzi însă, mai mult ca oricând, ne confruntăm cu o criza a identitații naționale. Ne-au despărțit și ne conduc ca pe o turma.

O turma… Da…, pentru că ne lăsăm manipulați într-un mod murdar.

Astăzi nici măcar nu știm cine suntem… Suntem oricine, numai români nu. Suntem puși să demonstrăm de ce am fi români…

De ce suntem români?

Suntem români, pentru că strămoșii noștri au avut de la început un teritoriu comun, un areal geografic comun cu românii din Muntenia, Transilvania și Moldova de peste Prut.

Suntem români, pentru că strămoșii strămoșilor noștri s-au constituit ca entitate naționala româneasca, fiind, de la început, parte a întregului popor român.

Suntem români, pentru că vorbim aceeași limba – Limba română.

Suntem români, pentru că strămoșii stramoșilor noștri s-au format ca o etnie românească sub influența creștinismului.

Suntem români, pentru ca avem un tezaur cultural comun.

Suntem români, pentru ca suntem atestaţi în izvoare documentare ca valahi, ca și toți românii de pretutindeni.

Suntem români, pentru că avem la baza sufletului nostru românismul (ca idee, ca spirit, filozofie…).

Unii, însă, țipă sus și tare că noi suntem moldoveni și nimic nu ne leagă cu România. Alții strigă de pe baricade că Moldova are mult mai multe lucruri în comun cu ,,Mama Rusia” decât cu românii. Da, într-adevăr, noi suntem moldoveni, însa după teritoriu. După naționalitate, însă, suntem români.

Avem dialecte diferite? Ei și ce… În Italia, de exemplu, cei din Sud nu se înțeleg cu cei din Nord, noi însă, cu toate că am fost rusificați, noi totuși ne înțelegem destul de uşor. Timp de 200 de ani am fost duși in eroare de către Rusia Țarista, iar mai apoi de Uniunea Sovietica, precum ca noi suntem o ,,națiune aparte – ,,moldoveni”.

Și propaganda țaristă, și cea comunistă au distrus procesul firesc de formare a spiritualității populației românești, întunecându-ne mințile, modul de gândire, dar şi de înţelegere a istoriei.

Că avem multe în comun cu rușii? Da, din păcate. Politica rusească ne-a omorât încă din primii ani de după cel de-al doilea război mondial: foametea organizată între anii 1946 -1947, după care au urmat deportarile în Siberia, teroarea și oroarea regimului lui Stalin etc. Da, au dreptate, avem multe răni care mai sângerează și ne leagă de ,,frații mai mari”. Vreau să menționez însa, că nimeni nu neagă relațiile valahilor(românilor)cu alte popoare, inclusiv cu slavii. Dar aceste relații nu au schimbat esența etnica, identitatea naționala a românilor.

Elementele de bază ale culturii poporului român sunt civilizația geto-dacica, civilizația elena și cea romană.

Suntem români, pentru că prin vene avem același sânge și în piept – același dor, o limba, tradiţii, obiceiuri, și o istorie comună.

Viitorul începe în trecut, iar negându-ne istoria, vom pieri și noi unul cite unul. Istoria nu poate fi falsificata. Suntem români și punctum!

PLĂMĂDEALĂ CRISTINA

Sântem români şi punctum!

Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română ,/Să-nvârtim hora fraţiei/Pe pamântul româniei!

( ‘’Hora unirii’’ V.Alecsandri)

România este patria noastra şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruti si a celor ce va sa vie. Poporul român se numara printer cele mai vechi popoare sedentare ale Europei.România constitue ramura rasăriteana a latinitaţii. Atât în Bucovina cât şi în Basarabia, sângerândă în stânga Nistrului,

persistă o luptă acerbă pentru păstrarea identităţii româneşti, fiindcă între neamurile conlocuitoare din această parte a Europei s-a trezit memoria genetică.Este important de ştiut ca românii există şi ei între naiţunile lumii, ca au un stat sau chiar doua state a lor , cu un trecut bogat , cu Dunarea şi cu Muntii Carpaţi , cu taranii Maramureşului, uitaţi parca de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta si cu Marea Neagra , cu Eminescu , Blaga, Enescu, cu oameni care aş teapt să sa fie cunoscuţi.

Aşadar, rădăcinile moldovenilor sunt româneşti, provin de la daco-români, primii care au descalicat in zona râului Moldova de asemenea au fost români veniţi din leaganul românismului – din Maramureş, unde populaţia tot timpul a purtat denumirea de români. Chiar şi cei mai reticenţi care îşi ignoră radăcinile şi stămoşii şi nu doresc să se numească români , fie din neştiinţă , din necunoaştere a istoriei, fie chiar din prostie , tot români se cheama in lume , fiindcă nţoiunea de moldovean demonstrează doar localitatea şi zona unde s-au aşezat românii din Maramureş – pe rîul Moldova . Timpul şi cartea buna le vor impaca. Ei sunt români din naştere şi moldoveni dupa locul de baştină.

Moldovenii nu pot fi romanizaţi din simplul motov că s-au nascut români. Revenim la memoria istorică , conştientizam cine suntem (‘’ Suntem români şi punctum’’ M.Eminescu), de unde venim (‘’ De la Roma venim. Din Dacia Trăiana’’ M.Eminescu), deci ne românim.Vorbim o singura limbă – şi ea se numetşte, la nivel literar şi general naţional, română –şi, indiferent daca ne numim dupa locul de origine moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, facem parte , din unul şi acelaşi trunchi, adica din unul şi acelaşi neam al românilor – descendenţi direcţi din stramoşii noştrii daco-ramâni. Noţiunea de român, deci este numele cel mai vechi al descendenţilor românilor pe pamintul Daciei.

Strainii ne-au zis vlahi, însa noi , descendenţii românilor pentru a menţine conştiinţa originii şi a legăturii cu Roma ‘’ de la Români ne tragem’’, ne-am zis în permaneţă români. Cuvintul român este moştenit din limba latina a stramoşilor şi care a dainuit pe meleagurile noastre de la inceputul erei.

Existenta românilor în intreaga lume a insemnat şi aceiaşi manifestare spirituală facînd parte din acelaşi neam,şi în consecintă din aceeaşi cultură.

Daca eşti român , ai un anumit fel de a judeca lucrurile . Limba ta este dulce şi graiul tau frumos. Ş i rugaciunea e altfel .Ş i toate lucreaza in asa fel ca să te mintuiască.

Parintele Teofil de la Sâmbăta (mănăstirea – n.a) spune că dacă pe lîngă credinţă ai şi cultură , e şi mai bine. Basarabene şi tu , frate transnistrene! Toţi noi provenim de la aceeaşi Mamă – Vechea Dacie , de la acelaşi tată Decebal şi tată – vitreg , românul Triăian. Avem acelaşi sînnge . România deci ni-i limba , scrisul poezia , literatura şi istoria , româneasc ni-i tulpina dialectului dacoromân, care hrăneşte spiritual şi cultural cele cinci ramuri- graiuri ale sale: cel moldovenesc , cel muntenesc , cel maramurişean , cel crişean şi cel bnănăţean. Aici în Basarabia , a existat graiul moldovenesc al limbii române , iar în 1918 s-a revenit la limba româna literara unică.

Libertatea , viitorul şi progresul pentru noi vin de peste Prut. Acolo, peste Prut, sunt trei fraţi , trei izvoare ce ne-ar da viaţă şi prosperitatea: fraţii noştri de sînge, ‘’România e mama noastră, buna , rea , alta n-avem’’.

A fi român inseamna ca eşti moldovean- român nascut in Moldova , indiferent unde , fie peste Prut , fie la est de Prut , care vorbeşte aceeaşi limba româna ca şi toţi confraţii de sînge ; a fi român înseamna ca vii din Muntenia , unde se vorbeşte tot româneşte, ca aceeaşi credinţă , acelaşi balade şi acelaşi folclor; a fi român înseamna ca eşti ardelian pe linia strămoşilor cu aceleaşi caracteristici.

Basarabia întreaga ni se cuvine , caci e pamînt drept al nostru şi cucerit cu plugul, aparat cu arma a fost de la începutul veacului al patruzecelea…

Indiferent de unde ne aflăm,pe malul drept sau stîng al rîului Prut, suntem români şi aşa vom fi mereu, căci in venele noastre curge singe român.

Ținete de neamul tau românesc şi nu te abate de la calea pe care aceasta merge , căci el, neamul, merge spre viitor.Nu te înstraina , fii mindru ca eşti Român.


CELAC RODICA

“SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM”

Fiecare ţară şi popor cu destinul său. Unele mai norocoase, altele mai puţin norocoase, iar unele chiar cu totul lipsite de mila Celui de Sus. Dintre cele din urmă o perioadă istorică îndelungată a făcut parte şi poporul român, căci altfel nu ar fi scris inimosul cronicar I.Neculce sfîşietoarele cuvinte că „se află în calea tuturor răutăţilor”. E de-a mirării deci că în condiţii deosebit de vitrege poporul român a născut şi crescut din rîndurile sale personalităţi de talie europeană şi mondială: Ştefan cel Mare (Atletul lui Crist), Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Alexandru Ioan Cuza.

Acestea sunt cele mai luminate minţi ale poporului român, cei mai viteji feciori ai săi, printre ei Mihai Eminescu se înalţă ca un Ceahlău al Carpaţilor. Personalitate estrem de complexă, patriot, om politic, jurnalist, prozator, cunoscător de limbi şi culturi, deschizător de drumuri şi opinii. Poemul său „Luceafărul” străluceşte deasupra întregii literaturi române aidoma unui Luceafăr, articolele sale politice pline de patriotism şi dragoste de neam şi ţară au dominat şi domină tărîmul politic cînd vine vorba de trecutul, prezentul şi viitorul României. Un comportament aparte în viaţa şi opera lui Eminescu a fost atitudinea lui faţă de raptul Basarabiei, durerea lui sufletească faţă de suferinţele fraţilor români din Basarabia, dorinţa sa de a-şi vedea reîntregită ţara şi neamul. Poezia sa „La arme” este o erupţie vulcanică a sufletului poetului, de fapt este o cristalizare prin vocea poetului său naţional a durerii şi vrerii poporului român.

Auzi departe strigè slabii

Şi asupriţii către noi,

E glasul blândei Basarabii

Ajunsă-n ziua de apoi.

Şi sora noastră cea mezină

Gemând sub cnutul de calmuc

Legată-n lanţuri a ei mână,

De ştreng târând-o ei o duc.

Murit-au… poate numai doarme

Ş-aşteaptă moartea de la câni

La arme,

La arme, dar români!

Au trecut anii, s-au derulat războaie, congrese, alianţe, dar au rămas aceleaşi problemele Basarabiei, problema limbii, identităţii, istoriei, direcţiei spre care să meargă. Exact ca şi în timpul lui Mihai Eminescu se derulează în Basarabia un nesfîrşit teatru al absurdului la temele: cine suntem?, ce limbă vorbim?, de unde venim şi încotro urmează să mergem.

În pofida faptului că numărul şi rîndurile celor ce s-au îndreptat şi îşi cunosc apartenenţa de neam şi limba este în continuă creştere, disputele pe aceste teme continuă. Mai mult, în ultimii ani datorită pretenţiilor Rusiei de a redeveni „Mare putere mondială”, aceste dispute au devenit mult mai violente. Rusia aruncă în luptă tot : coloana a cincea, dezinformări, provocări, bani şi o masivă propagandă mass media.

Ce am putea opune noi acestor cohorte de „calmîci” vorba poetului? Acestor cohorte ce mint cu neruşinare, ce terfelesc istoria şi o aranjează după bunul său plac. Noi putem opune unirea noastră, dacă nu teritorială, măcar pînă ce spirituală. Unire prin limba română, prin cîntece, istorie, literatură, artă, şi aici Marele Eminescu este un exemplu concludent: la vîrsta de 17 ani simţind nevoia să reînvie mîndria naţională publică în revista „Familia” poemul „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”, devenind principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În unire e tăria”.

Glasurile corului din Răsărit despre o naţiune distinctă moldovenească, despre o pretinsă limbă moldovenească răsună şi vor răsuna în gol atîta timp cît există postulatul eminescian: SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM.

SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM şi dintr-odată devine mai strălucitor şi mai prietenos soarele deasupra Basarabiei. SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM şi dintr-odată sutele de mii de jertfe depuse pe altarul istoriei pentru propăşirea neamului nostru capătă sens, devin acele cărămizi ale unei construcţii istorice ce se cheamă stat, neam, naţiune. Una din pietrele de temelie este şi acest postulat cu aureolă nemuritoare – SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM.

SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM şi dintr-odată parcă şi viitorul, perspectivele noastre devin mai consistente, mai palpabile, mai realiste, trecînd în umbră neliniştea, neîncrederea, dezamăgirea ce ne macină în ultimii ani.

Prin anii ’90 ai secolului trecut scriitorul I.Druţă se destăinuia într-o emisiune televizată că fiind la o conferinţă în Japonia a rămas surprins de afirmaţia conform căreia una din cele mai fierbinţi zone din lume este Basarabia. Anii 2000 au confirmat din păcate acea afirmaţie. Aflată între graniţe de mari imperii, de mari religii, Basarabia va supravieţui şi se va întoarce la sînul Patriei Mamă prin îmbrăţişarea fără echivoc a mai multor postulate ce stau la baza unui neam, printre care principalul a fost, este şi va fi: SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM.

COSTACHI TANEA

,,SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM,, -M.EMINESCU

Cu 163 de ani in urma s-a nascut marele poet al poporului roman, “omul deplin al culturii romanesti” ( C. Noica) sau poetul nepereche ( G. Calinescu) EMINESCU.Eminescu e masura suprema a capacitatii creatoare a poporului roman. Eminescu este un mare istoric al romanilor. Nici unul dintre marii istorici (Cantemir, Hasdeu, Iorga, Pirvan) nu a patruns atit de adinc pe cit a patruns Eminescu,
sensul devenirii noastre, nu a perceput, atit de deplin, toate meandrele curgerii in timp a neamului romanesc, nu a simtit mai exact decit el pulsatiile acestei vieti romanesti, cu clipele de maretie si cu cele tragice, cu ceasurile de glorie si cu cele de cumpana , pina la marginea prapastiei.

Nimeni n-a intuit mai precis ca el natura pericolelor ce pasc fiinta etnica si spirituala romaneasca si existenta istorica si biologica a neamului, nimeni n-a aratat mai clar directiile de unde vin aceste pericole si nimeni n-a facut un efort mai supraomenesc, pentru a transmite conationalilor sai aceste adevaruri, pe care le descoperea platindu-le cu propria-i existenta, si pentru a-l fortifica in puterea de viata si de dainuire, pentru a-l ajuta sa supravetuiasca si sa-si cucereasca viitorul. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu fiind conştiinţa noastră cea mai înaltă, nimeni n-a fost mai preocupat ca el de soarta românilor din afara graniţelor ţării.Defapt Eminescu este un exemplu de urmat fara vre-un dubiu ,cum a spus Eminescu suntem Romani si punctum,pentru ca dupa cum am mentionat mai sus nimeni nu a stiut atit de bine ca Eminescu spiritualitatea si existenta istorica a neamului romanesc.Astazi ajung a spune si a afirma ca ,,suntem romani si punctum,, părinţii mei, oameni simpli cu rădăcini adânci în pământul istoric al Basarabiei, se conduc după înţelepciunea că dacă nu-şi cunoaşte graiul matern, omul nu are viitor. Or, fiind basarabeni cu inimă română, tot timpul au vorbit şi vorbesc în familie în limba română. Această dragoste faţă de graiul străbunilor am sorbit-o şi eu odată cu laptele mamei. De micuţă am fost deprinsă şi de bunei să-mi iubesc Limba şi Neamul, să le port în suflet ca pe o sfântă icoană.Ajunsa la o virsta destul de buna zic eu. Astazi aud multe versiuni precum ca odata ce traim intr-o tara numita Moldova suntem moldoveni si nicdecum romani,eu as spune ca Basarabia este parte a vechii Moldove,deci romaneasca prin definitie si geografic si istoric si sufleteste si oricum ai intoarce-o,poate nu e un raspuns convingator pentru cineva dar pentru cei care isi iubesc tara v-or intelege caci defapt nu e multa teorie aici.Cum spune si marele poet Alexei Mateevici autorul poeziei Limba noastră, devenită imnul de stat al Republicii Moldova,: “Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului”.Controverse si certuri nenumarateau fost si sigur vor mai fi. Cei care azi se identifică ca fiind doar moldoveni, nu poate sa le fie renegata convingerea, ci pur şi simplu, li se mai adaugă o nouă identitate, cea de român. În caz că cineva va refuza în continuare să accepte ideea că e român, lui ar trebui să i se fure şi dreptul de a fi moldovean: dacă te identifici ca fiind moldovean, atunci eşti obligatoriu şi român, dacă nu eşti şi refuzi să accepţi că eşti român, atunci tu n-ai cum nici să fii moldovean.Cei care defapt au legat oamenii la ochi si i-au supus la chinuri aspre au fost comunistii,ei au fost cei care au adus vinturi precum ca limba romana care o vorbim defapt e moldoveneasca si nicidecum una romana. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de
genocid etnico-cultural”.,,Dragi,, comunisti: Limba pe care o vorbim este romana, limba moldoveneasca a disparut odata cu definitivarea statului independent Romania la 10 mai 1881. Realitatea e ca dupa marea unire locuitorii din Basarabia au devenit romini-basarabeni, ca sa spunem asa, si au vorbit, vorbesc si sa speram ca vor vorbi in continuare limba romana. Vorbesc Roamna si al meu credo este ca suntem un popor in doua state separate.
Sangele apa nu se face, cu pareri de rau se contamineaza de paraziti externi.  Cine nu-i de acord cu realitatea, imi pare foarte rau ca avem asa compatrioti care nu stiu cine sunt.

Eu sunt roman si vorbesc limba romana!!!!

RADU ARTIOM

Cât costă un kilogram de Românie

Gura lumii spune că Columb a descoperit România. Se mai zice că românii chefuiesc la nunţi trei zile şi trei nopţi. Şi că românii încă nu au o singură ţară a lor, unitară. Mai umblă veste rea prin lume cum că România nu ar trebui să existe . Gura lumii zice că România a suferit prea mult şi suferă şi în continuare. Dar, să fim serioşi, cui îi pasă de gura lumii?

În miez de iarnă, viscoleşte flagrant peste plaiul mioritic basarabean cu tot felul de liberali, democraţi, comunişti. Şi printre toţi aceşti gigantici fulgi demagogi se mai ivesc pe ici-colo mai multe întrebări care nu prea dau pace oamenilor să se odihnească. „Cu cât s-a scumpit salamul?”, „Ce vrea Europa de la noi?”, „Cât costă kilogramul de cartofi?” şi încă multe altele. Iar în ordinea marilor decepţii moldoveneşti, se mai întreabă omul „Cine suntem şi ce limbă vorbim?”. Parcă n-ar fi destule probleme…

Tot din cauza acestor întrebări nu prea are somn nici moş Ion. „Cine suntem, în Ardealul mamei voastre? Ce limbă vorbim, bată să vă bată rămasul…” – se tot aude moşul prin curte. Gâştele privesc aberant pe fereastră. De acum 60 de ani, de când i-au stricat nunta sovieticii cu deportările lor, gâştele nu se mai clintesc de la geam. Şi tot de atunci ştie cu certitudine cine e şi de unde vine. Şi aşa le spunea şi nepoţilor. Ca să ştie, ca să nu creadă tuturor prostiilor ce le spun cu atâta insolenţă unii ce vorbesc o română aproximativă. Decoji ceapa şi-şi aminti cu ochii uscaţi şi aspri de harta României Mari. „Suntem ro…” Brusc, îi căzu sub ochi factura de gaz. „Pe cine doare cine suntem…Parcă n-ar fi şi aşa destule probleme.”
„Cine suntem şi de unde venim” –acesta era titlul cărţii ce urma să fie publictă. Pentru a deschide ochii, pentru a scoate masca de pe faţa adevărului, pentu a şterge machiajul de proastă calitate. Ca să spună clar că vin cu toţii din Roma, din Dacia Traiana, ca sunt ro… Dar finaţatorul are alte viziuni. Prozatorul nu are cu ce publica cărţi, deci scrie aşa cum îi dictează cel ce poartă fesul. Şi de obicei, interesul îl poartă. Poate va scrie despre protecţia mediului, sau despre vreo tragică vânătoare…La câte multe alte probleme sunt în ţară.
***
Şi iată aşa, de mai bine de 20 de ani se manifestă patriotismul nostru atât de impunător. Moş Ion ştia el bine că-i român şi mai ştia că aşa cum gâştele îl urmăreau în sufragerie aşa îl urmăreau şi securiştii de când se ţine minte. Şi nu vărsa nici o lacrimă când decojea ceapa tocmai de prea multă tăcere. Scritorul nostru fusese şi el la marile adunări naţionale. Lumea ştia de trei, de fapt au fost mai multe. Însă exact ceea ce l-a determinat acum să nu-şi publice cartea l-a determinat în ’90 să facă un pas înapoi şi să nu realizeze Unirea cu Ţara.
Şi în fond, cine-i de vină? Românul a ştiut mereu să zică tuturor „Sănătate şi-o zi bună!” şi să meargă mai departe. Chiar şi prin ruine. Prin ruine au scandat taţii şi bunicii noştri „Unire fraţi români!” şi… cam atât. Nimănui nu i-a venit ideea să se ia de mâini şi să înconjoare hotarele ţarii. Ca balticii. Iar această „accidentală”, ancestrală ezitare ne-a costat o temniţă foarte spaţioasă în puşcăria popoarelor. Puşcărie din care am încercat să evadăm la primul pod de flori. Atunci, românii de pe două maluri au venit cu garoafe, cântece, drapele tricolore…Dar totuşi mai bine am fi pus atunci fiecare câte o piatră ca să mai înalţăm câteva poduri peste Prut. Dacă nu găseam piatră la noi, ne împrumutau germanii că tot n-au ce face cu resturile din zidul Berlinului. Ar fi trebuit de atunci să se taie nodul gordian basarabean şi să se facă schimbarea la faţă a Basarabiei. Dar ca-ntotdeauna, şi-n ’90, erau mult prea multe alte probleme.
Azi, Golgota Basarabiei se pare că ne apasă din ce în ce mai puternic. Rănile provocate de sârma ghimpată în care a fost până nu demult înfăşurată ”România din afara României” par să nu se mai cicatrizeaze. Oare ce-ar zice Eminescu de şi-ar vedea neamul împărţit în două ţări, ţări ce nu prea au chef de unitate naţională?
Poate ar fi cazul să scoatem România la licitaţie. Să vedem câţi basarabeni îşi vor cere înapoi ţara. Şi dacă tot ne interesează cât costă un kilogram de cartofi, poate ne-ar interesa şi cât costă un kilogram de Românie?

Gura lumii nu mai tace. Se zvoneşte prin târg că tot ce-i între Tisa şi Nistru, Marea Neagră, Carpaţi şi Dunăre se cheamă România. Şi că suntem români şi punctum. Se zvoneşte că aceste vorbe aparţin lui Eminescu. Se mai zice că România nu-i o ţară. România sunt toţi oamenii ce simt şi vorbesc româneşte. Că toate ţările sunt state, doar România-i patrie. Că a fi român doare. Se zice că România de fapt nu a fost descoperită de nimeni, căci românii făceau parte încă de la începuturi din ADN-ul Universului. Şi că a fi român nu-i o simplă frază, ci o sentinţă la eternitate. O lozincă de mers îninte. Un crez. Dar, să fim serioşi, cui îi pasă de gura lumii?

PLĂMĂDEALĂ OLESEA

“Suntem români şi punctum”

Mihai Eminescu

Pentru a cunoaşte şi a întelege de ce moldovenii sunt români, trebuie mai întîi de toate,ca fiecare moldovean să studieze istoria poporului său, adică Istoria românilor, să-şi formeze o conştiinţă veritabilă istorică, românească despre trecutul strămoşilor noştri. „Istoria”- scria cunoscutul patriot român Nicolae Bălcescu –„este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţiune fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut istoria, religia revenirilor”. Într-o asemenea stare ne aflăm şi noi, românii din Basarabia şi Transnistria, deoarece peste 200 de ani noi n-am studiat istoria noastră naţională, ci numai Istoria Rusiei ţariste şi Istoria URSS şi a PCUS. Şi în prezent conducerea comunistă a Republicii Moldova (V.Voronin, M. Lupu, I. Roşca şi alţii) a interzis studierea Istoriei românilor în şcoală, înlocuind-o cu un surogat numit „Istorie integrată”.

Noi, românii, întreg neamul românesc, suntem astăzi pe acele locuri, unde încă înainte e Hristos, au fost strămoşii noştri-geţii, dacii şi tracii, care, fiind cuceriţi de către romani, au format partea de est(răsărit) a acestui imperiu.

Retrospectiva istorică ne arată că etnonimul „român-români” este un nume străvechi al moldovenilor. Populaţia moldovenească, adică populaţia din Ţara Moldoviei, s-a format ca parte componentă a poporului român înainte de contituirea Ţării Moldovei.

Iată ce ne spune ştiinţa istorică, adevărul istoric despre romanitatea moldovenilor:

I. Moldovenii de astăzi sunt români pentru că strămoşii lor au avut de la început un teritoriu comun, un areal geografic comun cu românii din Transilvania, Muntenia şi Moldova de peste Prut. Şi acest pămînt a fost numit din antichitate pămînt al geto-dacilor, romanilor şi apoi al românilor. Nicolae Iorga scria că „trebuie să se ştie care sunt condiţiile pe care le impune oricărui locuitor al său pămîntul românesc”. Acest pămînt românesc a fost adunat prin uriaşa jertfă a întregului neam românesc. România de ieri se întindea de la Carpaţii de Nord pînă la Dunăre şi Marea Neagră, pînă în Transnistria şi Bucovina, Dobrogea şi Transilvania, Muntenia şi Ardeal, Basarabia cu Buceagul ei colonizate după 1812 cu străini.

„Pămînt românesc – este orice parte locuită într-un număr covîrşitor încă pînă astăzi de neamul nostru românesc, care-şi are pretutindeni aceeaşi datini şi aşezăminte, aceeaşi forme de cultură elementară şi, de un timp, aceeaşi viaţă superioară a sufletului”.

II. Moldovenii de astăzi din Republica Moldova sunt români pentru că strămoşii strămoşilor lor s-au constituit ca entitate naţională, fiind de la bun început parte componentă a întregului popor român. Noţiunea de moldovean apare în sec. XIV, concomitent cu formarea Ţării Moldovei, iar populaţia de pe acest teritoriu s-a format ca o populaţie românească odată cu întemeierea poporului român. Populaţia românească de pe teritoriul Ţării Moldovei, ca şi întregul popor român, s-a format pe baza dezvoltării civilizaţiei geto-dacice, a romanizării Daciei, inclusiv a dacilor liberi.

După războaiele daco-romane (101-102, 105-106), procesul de romanizare a populaţiei geto-dacilor se desfaşoară mai activ. Procesul de romanizare se produce liber pe întregul teritoriu al geto-dacilor. Chiar şi după după 271 a continuat influenţa Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului după 313, activitatea misionară a Sfîntului Andrei au avut o influenţă considerabilă asupra romanizării şi formării poporului român. Poporul român, inclusiv strămoşii moldovenilor de astăzi, s-a format ca popor creştin.

Moldovenii sunt o „naţiune aparte”, alcătuiesc „un popor moldovenesc”, ceea ce nu corespunde realităţii ştiinţifice. Propaganda ţaristă şi comunistă a distrus procesul de formare a spiritualităţii populaţiei româneşti din Transnistria şi Basarabia, i-a întunecat minţile, modul de gîndire istoric.

III. Moldovenii din Republica Moldova şi din Ucraina sunt români, pentru că vorbesc aceeaşi limbă – limba română. Masa de populaţie romanizată a constituit romanitatea orientală, care s-a unit şi a creat poporul român, constituit în baza formării limbii române. Limba română este aceeaşi pentru întreaga comunitate naţională românească.

IV. Moldovenii sunt români pentru că sunt prezentaţi în izvoarele medievale sub denumirile de vlah, ca şi toţi românii de pretutindeni. „Am rămas români-sublinia Nicolae Iorga despre moldoveni – pentru că nu ne-am putut despărţi de aminirea Romei”.

Unii istorici afirmă că cele mai vechi ştiri despre români sunt din secolul VI, cînd aceştia, la Constantinopol, erau numiţi „vlacherne”, adică vlahii din Constantinopol.

În „Geografia universală”, scrisă de Anania Sirakaţi în secolul VII, românii erau numiţi „Vlahorinchini” – vlahii de pe rîul Rihios sau „Blac” – „Valah”.

Istorii şi cărturarii acelor vremuri îi numeau pe strămoşii noştri valahi, adică români. Politic, aceştia erau organizaţi cnezate. Mai multe cnezate formau un voievodat sau ţinut, iar mai multe voievodate formau o Ţară. Toate aceste noţiuni s-au păstrat pînă în epoca modernă. Ba chiar şi în zilele noastre se mai utilizează denumirile de Ţara de Sus şi Ţara de Jos, în Moldova, Ţara Morţilor în Munţii Apuseni, Ţara Crişanei şi Ţara Maramureşului. În felul acesta, în perioada medievală timpurie, au apărut Ţara Românească şiŢara Moldovei.

Aşadar, rădăcinile moldovenilor sunt româneşti, provin de la daco-români (însăşi noţiunea de român semnificînd continuitatea romană); primii care au descălecat în zona rîului Moldova de asemenea au fost românii veniţi din leagănul românismului-din Maramureş, unde populaţia tot timpul a purtat denumirea de români. Aceste lucruri trebuie conştientizate de către fiecare moldovean, de la vlădică pînă la opincă. Chiar şi cei mai reticenţi care îşi ignoră rădăcinile şi strămoşii şi nu doresc să se numească români, fie din neştiinţă, din necunoaştere a istoriei, fie chiar din prostie, tot români se cheamă în lume, fiindcă noţiunea de moldovean demonstrează doar localitatea şi zona unde s-au aşezat românii din Maramureş – pe rîul Moldova. Analistul politic Mihail Leontiev, politicianul Alexandr Mitrofanov şi mulţi alţii, în ultimile lucrări şi luări de cuvînt, afirmă că „noţiunea de moldovean” ca atare în natură nu există, există doar numai români.

Cînd întrebi un băştinaş de la Iaşi sau Botoşani de ce naţionalitate este, el îţi va răspunde: român moldovean, deci e român din Moldova. Aşa trebuie să răspundă şi moldoveanul din stînga Prutului, cum o făceau şi Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi valahul (românul) Ştefan cel Mare şi Sfînt. Nu mai vorbim de moldoveanul Mihai Eminescu: „Suntem români şi punctum”. Apropo de cele studiate aici: tineretul studios şi majoritatea intelectualilor percep anume în acest mod identitatea lor naţională.

Istoricul Şt. Ştefănescu, în revista menţionată deja, ne demonstrază în baza documentelor studiate că în vremea lui Ştefan cel Mare s-a folosit „pentru prima dată în Cancelaria domnească cuvîntul de român (rumân) în înţelesul etnic. Deci nu numai de la „Râm”(Roma) ne tragem, dar şi de la Ştefan cel Mare – români suntem”.

Alexei Mateevici, adresîndu-se basarabenilor în vremuri grele de război, a accentuat că „moldovenii trebuie să se deştepte, să muncească mult la învierea lor naţională… Soarta noastră e în mîinile noastre şi numai avînd privirile intotdeauna îndreptate la deşteptare, ne vom deştepta… Să ne sculăm deci din somnul nostru, cum s-au sculat acum mai mult de un veac fraţii noştri de peste Prut”. Şi pentru a te scula din somnul tău prea lung, basarabene, îţi vine în ajutor şi ardeleanul Andrei Mureşanu cu „Deşteaptă – te, române!”:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”…

În concluzie aş spune că : omul ce nu ştie de unde vine, de unde se trage, acesta, cu atît mai mult, nu poate să ştie unde se duce, cu cine să meargă şi unde va ajunge.

Motto:

“Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cîntecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri,

ridică-te Gheorghe, ridica-te, Ioane!”

(Radu Gyr)

VLADISLAV DUNAEVSCHI

 SÎNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM

Analizînd publicistica lui Eminescu, care este, din nefericire, puţin prea cunoscută de basarabeni, am ajuns la o concluzie certă că, în pofida faptului trecerii a aproape un secol şi jumătate de la timpul marelui poet, este dificil de observat o evoluţie glorioasă şi substanţială a societăţii noastre. Ar fi fost cu mult mai eficient să ne oprim la lucrarea de analiză a geniului român, pentru a releva unitatea glotică și etnică a românilor de pretutindeni prin fraza înaripată: „Suntem români și punctum!”. De ce ?

Eminescu nu a fost doar un creator al unei opere atît de pătrunzătoare, dar şi un formidabil analitic şi istoric, ce a scris o varietate mare de articole în care a abordat problemele cele mai dureroase ale poporului român, astfel încît adevărul său a ajuns să fie periculos pentru guvernare. În consecinţă, Eminescu a fost puţin publicat, iar textele sale sunt dovada că mentalitatea societăţii sfîrşitului secolului al XIX-lea nu se deosebeşte mult de cea actuală, nici de cea din trecut.

Analizînd istoria și sfera politică, care una faţă de alta îşi schimbă „rolul de mamă”, conform lui Eminescu, ele sunt, într-o oarecare măsură, surori de necaz. La noi acest lucru, ca şi în societatea română modernă este cauzat de faptul că cei care se află pe fotoliile Parlamentului sunt şi cei care fac loburi de “istorie”. Încă din timpul Hyperionului, societatea noastră atît de democratică (cea mai liberală Constituţie o avea Regatul Român) a dat naştere unei identități istorice prin munca și demnitatea națională a minţilor cu adevărat inteligente precum Brătianu, Kogălniceanu, Heliade-Rădulescu, de asemenea românilor de pretutindeni ca Ion Rațiu, Nicolae Titulescu, Grigore Vieru. Toți, în totalitate, indiferent de perioadă, au în comun limba, religia, obiceiurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul fiecăruia, trezindu-le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. „Spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea”, astfel, conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vitejia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelepciunea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea meleagurilor natale au răzbătut toate poeziile, nuvelele şi articolele ale adevăraților români.

”Vrem ca poporul însuşi să-şi păstreze individualitatea şi astfel să dăinuie. … Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării” spunea Kogălniceanu, amintind de importanța socială a unității etnice la Congresul de la Berlin în 1878. Exemplul s-a dovedit a fi molipsitor. Timp de mai mult de 100 de ani problema românilor nu rămîne a fi soluționată. Ion Rațiu afirma la primul Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, desfăşurat la Geneva în anul 1984, că civilizaţia are rădăcini adânci în pământul ţării noastre. Afirmarea dragostei pentru patrie, apărarea dreptului poporului român în totalitatea sa, necriticînd semenii, dar acționînd în favoarea poporului. Nu regăţeni, nu transilvăneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromâni sau megleniţi. Toţi suntem români.

CIBOTARU ŞTEFANA

Suntem români şi punctum!

După cele auzite ,văzute,citite-toată lumea e în suspans , oare cine suntem noi?Cineva se consideră român , alţii-moldovean.Oricum sub acelaşi cer trăim şi la acelaşi soare ne încălzim.Dar nu uitaţi cine sunteţi în suflet , cine vă sunt părinţii, cine au fost străbunii şi care ne sunt rădăcinile din care am provenit! Pentru acest fapt suntem datori să cunoaştem bine istoria neamului nostru.

Studiind şi informîndu-mă din diverse surse,mi-am dat seama că suntem români şi punctum!

De ce anume români şi punctum? Deoarece românii sunt oameni inteligenţi şi culţi ,nimeni nu va reuşi să ne schimbe numele …

Ne vom mîndri cu faptul că suntem români şi o vom face pînă la moarte.

Atunci cînd spui : sunt român! Ţi se umple inima de bucurie..Oricît de mult ai vrea să fii altcineva ,nu uita totuşi de unde ţi-au crescut aripile şi rădăcinile, unde ai văzut prima dată pe toţi apropiaţii tăi împreună,aşa că mîndreşte-te cu faptul că eşti român şi punctum!

MAFTEI ECATERINA

Suntem români și punctum

Noi suntem un popor indestructibil,şi chiar dacă uneori dăm impresia că suntem răpuşi, o facem că să revenim mai târziu mai puternici. Doar el-Românul are inima dârză când vine vorba de afirmare, inima pură în faţa dragostei şi a lui Dumnezeu şi nu în ultimul rând inima de leu când trebuie să lupte pentru patrie. Români fiind, suntem întreit superiori oricărei alte naţiuni pentru că avem o inima de 3 ori mai complexă şi un suflet infinit de tulburător şi profund.

Ce am fost, ce suntem, ce vom fi? -Români; iată un răspuns complex care le înglobează pe toate. Istoria,trecutul cunosc acest fapt,însă tocmai noi-basarabenii suntem încă pierduţi în căutarea unui răspuns decisiv,suntem surzi către cei ce ne strigă pentru a ne strânge din nou la piept şi orbi în faţa celor ce ne subjugă.

Un popor nu poate fi liber decât atunci când are libertate naţională şi limbă. Actualmente,privim o hartă eronată,căci frontiera dintre R.M şi România este o aberaţie; suntem un tot întreg din toate veşniciile-se ştie,şi totuşi în mare parte suntem rătăciţi.

De ce români?

Pentru că românesc este pământul basarabean,pe care s-a vărsat sânge şi s-au stins vieţile străbunilor pentru apărarea şi păstrarea ţării. Suntem parte din România şi e un adevăr prea mare pentru a fi ignorant,ascuns sau în încercarea de a fi schimbat.

Pentru că românească e limba pe care o vorbim şi orice act de bărbărie nu a reuşit să o răpună. E limba pe care nici cei mai cumpliţi comunişti nu au reuşit să o desfiinţeze
Pentru că suntem cu toţii ortodocşi, pentru că ne rugăm la acelaşi Dumnezeu, purtăm aceeaşi cruce, sărbătorim după aceleaşi obiceiuri. Cu toţii suntem legaţi de aceleaşi datorii spirituale: să ne apărăm patria, limba şi credinţă.

Să nu–i uităm pe cei care au luptat pentru păstrarea limbii romane încă din cele mai vechi vremi: mitropoliul Gavril Banulescu, cel care a înfiinţat un seminar teologic în limba romană la Chisinau şi care a fost sufletul mişcării naţionale; în ciuda curmării unor intenţii asemănătoare de regimul autoritar din 1828, conştiinţa basarabeană românească mai pulsă prin intermediul oamenilor de ştiinţă, mai cu seamă Alexandru Hașdeu.

Basarabia noastră e bolnavă, şi noi suntem de vină atunci când sărbătorim ziua biruinţei pe 9 mai şi când o insultăm vorbind ruseşte.

Să ne amintim de fatală zi de 1 aprilie 1941, când traiul sub jugul Uniunii Sovietice era de neconceput, şi când o mulţime de oameni, bărbaţi,f emei cu copii în braţe mergeau să depună cereri de emigrare:” Daţi-ne voie să plecăm în România”. Lipsa unei explicaţii i-a determinat să urmeze calea spre graniţe, iar când au ajuns la câţiva paşi de patrie aerul a fost spart de mitraliere şi gloanţe, taţi şi mame ucişi în faţa propriilor copii, ţipete. Pentru cei morţi, la locul măcelului s-a săpat o groapa unde sutele de morţi erau aruncaţi,iar pentru cei rămăşi vii au urmat deportările în Siberia.

Suntem un neam al nevoilor profunde şi de aceea trebuie să avem aspiraţiile cele mai înalte. Pentru început, să ne salvăm prin limba, acea limba care ne fuzionează într-o legătură frăţească, într-o familie mare că cea din 1918, acea dulce și veche limba română.
Ce s-a ales acum din români? Acum nu trebuie nici să murim pentru libertate, nici nu suntem condamnaţi la detenţie, acum obligaţia noastră este de a conştientiza un adevăr,de a-l accepta şi de a lupta pentru el întru salvarea patriei: PENTRU ROMÂNIA, PENTRU NOI ŞI PENTRU GENERAŢIILE VIITOARE. Avem obligaţia de a readuce ceva ce a existat şi a fost distrus.

Eminescu afirma că biruinţa românilor se va face începând de la persoane, căci cei mai mulţi în deplină neştiinţă “condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu –se târziu că au fost duşi în eroare(…) şi că au lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o fi privit mai de-aproape”.

STANŢIERU ALINA

Suntem români şi punctum

Motto: „Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzâtori…”

(Mihai Eminescu, „Din Străinătate”)

Viteza cu care trecem prin lume solicită existenţa inevitabilă a unei stele polare care ne-ar spiritualiza propriul univers interior, ar alimenta inocenţa visurilor, indiferent de cursul asumat.

Lumina ce ne apără de naufragiul în catalepsia nonsenului, în abisul universalizării şi pierderii oricăror trăsături pur-identificaţionale este conştiinţa naţională, ce însumează ideea de trecut, limbă, patrie. Existenţa perenului element dinamic al unei naţiuni, a conştiinţei naţionale, determină evoluţia societăţii pe care o caracterizează, asigurând lupta pentru idealurile cele mai înalte ale acesteia. Buletinul de identitate al unui neam nu reprezintă doar o sinteză de teorii evoluţioniste, elemente etnice sau istorice, ci o stare de spirit, un sistem de idei şi valori ce uneşte membrii aceleiaşi comunităţi. Unitatea preexistentă a unui popor, după cum afirmă şi Mihai Eminescu, nu rezidă în imaginile aparente, ci în spiritul şi limba poporului: „Etnografia nu are a face decât cu lucruri exterioare: distribuţie, descendenţă, migraţiune, datini; ea nu se ocupă cu rezultatul lăsat în spiritul poporului prin toate schimbările acestea”.

În condiţiile tendinţelor expansioniste ale statelor ce atentau la teritoriile istorice româneşti, întregul popor a fost supus unei lupte continue pentru determinare şi eliberare naţională, deseori aceste acţiuni de o justeţe incontestabilă soldându-se cu conturarea unor pagini tragice în istoria neamului nostru. Ansamblul de rapturi teritoriale, victimele cărora am fost pe parcursul a sute de ani şi-au diminuat efectul de generatoare de suferinţă graţie timpului şi conjucturilor favorabile revenirii pămînturilor înstrăinate de patria-mamă. Tragedia anului 1940 a rămas însă vie în memoria poporului român, evenimentul în cauză având repercusiuni majore asupra evoluţiei întregii societăţi carpato-dunărene. Basarabia aruncată din nou în braţele Rusiei sovietice, înlănţuită de puternicul Partid Comunist, transformată într-o formaţiune statală nelegitimă, supusă complet conducerii de la Moscova încearcă să supravieţuiască confruntându-se cu ororile sistemului socialist şi cu atrocităţile transpuse în realitate de conducerea comunistă. Politica violentă promovată de regimul sovietic, care presupunea aplicarea intimidărilor, agresiunii fizice, confiscărilor de avere, arestărilor şi deportărilor a avut în calitate de scop de primă importanţă reeducarea populaţiei în stilul concepţiilor socialiste, distrugerea conexiunilor cu fraţii de peste Prut, instaurarea neîncrederii şi fricii ce şi-au jucat rolul perfect.

Perfida subjugare prin istorie a implicat erodarea lentă a conştiinţei noastre naţionale. Minciuna, denaturarea premeditată a faptelor, ambiguitatea, incertitudinea, suspiciunea, toate învăluite în mitul salvatorului de la răsărit, ce promova o politică antinaţională, opusă totalmente normelor etice, estetice şi diplomatice existente, ne-au impus o anumită istorie, deci şi un anumit trecut. Strategia sovietică lansată în anii `40 ai secolului trecut, completată cu multă vocaţie, implementată cu meticulozitate chiar şi după destrămarea URSS, a avut efectul scontat, pentru mulţi conaţionali basarabeni trecutul obţinând statutul de „măr al discordiei”, istoria devenind un instrument politic, iar noţiunile adiacente existenţei noastre ca naţiune: ţară, popor, limbă, patriotism, identificându-se cu o necesitate electorală, şi nu cu o convingere fermă. Întreaga comunitate basarabeană se divide între români şi anti-români, se ascunde după documente, dovezi, păreri. Dominaţi de indecizie, teamă şi o flexibilă verticalitate, atât de mult adusă în discuţie, sunt puţini cei care mai au curaj să spună lucrurilor pe nume, să numească ocupaţia – ocupaţie, să califice crima drept crimă.

Drama naţională pe care o trăim actualmente vine să ne mai demonstreze, încă o dată, că ne petrecem viaţa într-o Atlantidă în declin, într-o lume tot mai îndepărtată de adevărata identitate şi origine, ambele fiind atât de vitale pentru a simţi aroma libertăţii şi a spiritului românesc. Modul falimentar de a gîndi specific basarabenilor ce au trait în comunism, lipsa oricărui atom de ostilitate, resemnarea cu care îşi trăiesc vieţile nu e altceva decât sindromul unei maladii curabile doar prin educare constantă a valorilor aparent pierdute, dar, de facto, depozitate în sufletele lor, suflete ce necesită un impuls, o forţă propulsatoare de maximă intensitate. Instinctul naţional al basarabenilor, care au la temelie sentimentul pur şi sublim al demnităţii originii lor româneşti, i-a îndemnat, în pofida a tot ce s-a întîmplat în decursul secolelor, să gîndească, să viseze, să spere la un viitor mai bun. Lupta în unison a intelectualilor şi tinerelor generaţii constituie garantul afirmării noastre, a basarabenilor, ca reprezentanţi de drept ai poporului român.

Văzută dintre pereţii de vată ai vieţii mele, România este ecuatorul globului pe care trăiesc, toposul acumulării de energii a iluştrilor oameni de o cultură inedită ce mi-au format personalitatea: M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, A. Russo, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, G. Bacovia, şirul poate continua la nesfîrşit. Sunt legată de tot ceea ce este românesc: am crescut în lumea basmelor şi a poeziilor româneşti, am învăţat că eroii ce au scris file glorioase în istoria ţării mele sunt români, mi-am trăit copilăria în lumea tradiţiilor şi a datinilor româneşti, mi-am alinat durerea în cuvintele atât de melodioase şi tainice ale limbii române. Acest „defect de construcţie” este expresia instinctului naţional viu, dornic să cucerească şi să cuprindă întregul spaţiu românesc, ceea ce mă face să revin din nou la exegetul cu o prezenţă permanentă în conştiinţa posterităţii – M. Eminescu şi să afirm cu demnitate: Suntem Români şi Punctum!

MAZUR TATIANA

 Sîntem Români și punctum

‘La început a fost cuvîntul‘, iar cuvîntul a stat mereu la picioarele acestui pămînt crispat de amintiri și plămădit din jale și dor.

Ia, sint și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită și aruncată dincolo de Prut, făcînd parte din acest strugure frumos de țară, care nici linistită pînă la douăzeci de ani, nici bogată pînă la patruzeci și nici independentă pînă în prezent nu este. Dar așa cum e ea, micuță și plină de har rămîne a fi țara mea,țara tuturor posibilităților, Da, a tuturor posibilităților pentru că… numai în Moldova poți vedea oameni care nu vor să-și dea seama în ce limbă vorbesc, știu care sînt strămoșii, istoria dar nu știu de unde vin și unde se îndreaptă, și doar aici oamenii pot gîndi într-o limbă și vorbi într-o alta.

Mai am și un grai frumos ca”un fagure de miere”, este graiul frămîntat din sîngele strămoșilor mei și dintr-un dor nestăpînit a tot ce înseamnă pămînt românesc, pămîntul rădăcinii mele.De la leagănul începutului și pînă în brațele calde ale mamei, de la primii pași și pînă la umărul împovărat de griji al tatei, din creștet și pînă în virful picioarelor sînt român.Și mă mîndresc că am minunata ocazie de a-mi cunoaște și a ști unde îmi este temelia și încotro mi se îndreaptă flamurile viitorului meu. ” Și ai să crești mare, și ai să pleci în lume dar să nu uiți niciodată unde-ți este cuibul, să nu uiți de unde ești și unde te duci”, acestea erau cuvintele străbunelului care, de cîte ori veneam în vizită nu uita să ne întîmpine și să ne petreacă cu același îndemn. Și erau sărbători, și erau obiceiuri cînd ne adunam cu toții la o masă și patru generații la rînd aveau același crez, aveau aceeași datorie și mai aveau același sînge. ”De ce îți e fața așa de îmbătrînită bunele?și mîinile de ce-s aspre?” Un surîs amar apărea atunci în colțul buzelor.” Ei dragii mei de bucurie… de bucurie. Fața mi-e zbîrcită de atîtă zbucium, iar mîinile aspre pentru că mi-am acuprins pămîntul ori de cîte ori era nevoe sa-l apăr. Și-mi intrau pitricele în palmă și gloanțele în oase dar eu tot nu-l dam”. ”Dar ochii, ochii de ce-s așa de triști?”. ”Nu sînt triști, sînt doar obosiți, s-au uitat mult prea mult în zare așteptînd libertate” Astăzi nu mai este nici ”Bătrînul”, nici masa la care ne adunam pentru că astăzi a rămas doar pragul sfărîmat al casei de cîndva, au rămas ferestrele coșite și niște cioburi de cuvinte ce mai sună și azi în minte: ” să nu uiți niciodată de unde ești și unde te duci…”. Și am crescut mare, și am prins aripi plecînd în lume, dar acei doi ochi ca de tăciune, acele mîini tremurînde m-au petrecut însuflețite de speranță și de nemuritorul gînd că poate voi ”ajunge om mare și poate voi putea schimba ceva”. Știam, visa să-i aduc în pumnul meu mic acea libertate pentru care a luptat, dar care nu a mai ajuns să o vadă. Și s-a stins încet și liniștit, cu aceeași față senină care tăinuia același gînd, pentru că, spunea ”Bătrînul”: ”nu poate fi posibil ca să avem aceeași mamă și să nu ne vedem niciodată”, și avea dreptate. Deși a trăit pe aceasta coastă ruptă din România, mereu, dar mereu a dus durul ”celeilalte” pentru că ”acolo” erau unchii și mătușile lui pe care nu le văzuse din copilărie, acolo era mormîntul bunelului său la care nu a putut să-i pună niciodată nici-o floare, acolo era familia lui adevărată – aici era el, copilul cel orfan care ducea dorul mirosului de iarbă și a florilor de tei.Poate că atunci nu aveam idee despre ce vorbea, nu înțelegeam ce este acest chinuitor și mistuitor foc ce-i ardea inima, dar peste ani și ani îmi aduc aminte- da e greu să trăești la kilometri distanță, să fii fructul rostogolit mult prea departe de rădăcina copacului.

Sînt român și punctum.Sînt român și mă mîndresc cu semenii mei. Sînt fericită că am crescut înfășată și legănată fiint de ”Somnoroase păsărele” ale lui Mihai Eminescu, crescînd îmreună cu năzbîtiosul Nică a lui Ștefan al Petrei, iar iarna am admirat nămeții, fulgii mari și pufuși urcată fiind în aceeași sanie a lui Cojbuc. Am învățat ce este iubirea și am suferit din cauza ei la fel ca și Eliade, am fost la rîndul meu un ”adolescent miop” dornic de a se răzbuna pe profesorii ce-mi dădeau bătăi de cap. Părinții mei sînt țăranii care se așezau în genunchi sărutînd pămîntul, pămîntul lui ”Ion”, pămîntul nostru. Iar ei, strămoșii noștri au fost Apostolii care au sfințit țara prin sacrificiul lor, prin dorința de a fi liberi. Și chiar dacă nu au vînat căprioare au îndurat aceeași foame ca și copilul lui Nicolae Labiș. Ne-am cîntat durerea alături de regretații Ion și Doina Aldea Teodorovici.Ne-am plimbat cu carul cu boi a lui Nicolae Grigorescu pictînd un viitor mai luminos, mai pașnic.

După toate cele spuse mai aveți îndoială despre originea mea?

Avem un drept strămoșesc, dreptul care ne confirmă că sîntem o etnie una românească, indiferent de spațiul în care ne aflăm. Marele Grigore Vieru, un luptator neînfricat care a sperat și a luptat cu toată ființa sa pentru o singură țară, pentru unirea acestui neam dezbinat asemenea unui copac străpuns de săgeată, menționa: ”Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.” Și așa a și rămas pentru că nici în prezent mulți nu știu deunde provin, iar Basarbia rămîne a fi copilul orfan, făra de legitimație, fără de identitate lăsat la voia întîmplării, un prunc al frontierii care plînge cu glas românesc și nimeni nu-l aude care-și pronunță primele cuvinte în propriul grai dar nimeni nu-l ascultă pentru că presupușii responsabili care au datoria de-l apăra nu au urechi să-l audă, ochi ca să-l vadă și nici minte ca să-l poată perceapă. Și chiar dacă acum acestui copil basarabean i s-a laut sîrma ghimpadă, rănile lăsate sînt foarte adînci și de lungă durată.

Cât de convingător ne va aminti Mircea Eliade în „Teroarea istoriei” şi ”Destinul României” că ”Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucereasca pământul” .Chiar și numele Basarabiei își are rădăcini românești. Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești datorită dinastiei întemeietoare acestui voevodat, famili Basarabilor. Aceștea, în timpul luptelor împotriva tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei – Dunăre – Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul (nu departe de gura Nistrului). Ulterior acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voevodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia.Din fericire, în prezent tot mai mulți oameni încearcă să revină cu fața la ”Patria-mamă”, organizează marșuri, se prind în marea horă a unirii, dar se mai întîlnesc și cei care cred că ”limba moldovenească” e limba de stat. Asta doar teoretic pentru că vorbind în termeni reali putem demonstra cu ușurință că o ”moldovenească” pură nu a existat și nici nu va exista vreodată. Peste tot, în Uniunea Europeană, la diferite conferințe, summit-uri și alte conferințe unde limbă Republicii Moldova este cea română. Fie că le place unora, fie că altora le displace noi toți sîntem români, români care ne-am stabilit cu traiul pe scest frumos meleag mioritic în care ne avem rădăcinile crecute din pămînturi românești, vorbim un grai românesc cu un dialect moldovenesc. Referitor la limba pe care o vorbim am asistat recent la o conferință la care un cercetător științific (nu-mi aduc aminte la moment numele său” demonstra că vorbim româna, iar așa-zisul dicționar a lui Vasile Stati e complet o aberație. Pornind de la faptul că printre primele texte traduse au fost cele religiose, dumnealui explica foarte clar și concis că avem o limbă mamă (limba latină) de la care se trage și româna, iar atunci cînd spunem ”Tatăl nostru” tot în română ne rugăm. Luînd ca exemplu versurile: ”În numele Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh Amin” sînt pronunțate exclusiv în română, iar o așa-zisă variantă moldovenească, conform dicționarului lui Stati ar suna cam în felul următor: ”În numele lui tatsu’ și-a lui fișiorsu… ” ceea ce e total aberant.

România și Bsarabia sînt două inimi dar care au același suflet. Un suflet brăzdat de răni și curmat de răutatea altor popoare care au încercat să ne tot ce am avut noi mai scump: limba, istoria și neamul. Și poate într-o oarecare măsură au reușit să ne jefuiască. Multe dintre persoanele generației optzeciste încă mai cred în ”povești”. Și pe de o parte nu-i poți condamna. Au trăit o viață cu crezul lui Lenin așezat sub pernă, cu Tolstoi în geantă și cu o ”Gramatică a limbii moldovenești” pe brațe. Au trecut de la alfabetul latin la cel chirilic pentru ca mai apoi să se reîntoarcă cu fața spre cel latinesc, însă de acestă dată învățînd ”buchiile” pe ascuns, ca niște hoți, culegînd cîte o literă de printr-un ziar sau de prin alte surse ce nu erau deloc accesibile. Dar chiar și așa, întimpinînd greutăți și întîlnindu-se la tot pasul cu numeroase condiții impuse de așa zișii ”patrioții țării” care ne vroiau doar ”binele”, am rezistat și am mers mai înainte.Ei ne-au furat obiceiurile, tradițiile, lumea noastră însă nu au reușit să ne smulgă din piept speranța și credință.s.Speranța, care arăta un viitor mai bun, mai luminos, lipsit de grija zilei de mîine, lipsit de ”Dar ce vom mînca, dacă vom mai avea o bucățică de pîine pe masă? ”, iar această speranță care venea ca o răzbufnire asupra țăranului împovărat cu griji, această iluzie le-a dat aripi, aripi cu care să zboare și să poată schimba lumea, viața, destinul lor, și a copiilor. Iar credința, acest tainic și enigmatic mister a mers mînă în mînă cu destinul basarabean. Credința a rămas mereu strajă la hotarele acestei țări. Nimeni și nimic nu ia stat în cale, au fost doborîte biserici, au arse cruci și icoane, dar ea a fost neîncetat în inimile oamenilor.Și chiar dacă nu bătea clopotele, și chiar dacă nu mai era la cine face semnul crucii, în zilele de sărbătoare femei, cu năframe albe pe cap, copii, imaculați și ei, bătrîni neputincioși, dar încrezători în zilele care le-au mai rămas, urcau dealul. Și acolo, jos, lîngă firul iarbii ce aducea areînviere, ascultau cuvîntul Domnului. Iar ruga, spusă cu atîta patimă și jale, cîntul, rostit în cea mai frumoasă și melodioasa limbă, se descătușa. Glasul îngerilor pogora de sus, lacrimile enoriașilor cădeau pe dărîmăturile care cîndva erau parte din ”casa Domnului”, împletinduse cer cu pămînt, sacru cu profan, nădăjduire cu împlinire.Și niciodată ruga nu fusese atît de aproape, și nicicînd oamenii nu fusese atît de uniți cu neamul, credința și speranța că într-o bună zi totul se va schimba. Nu vor mai fi deportări, războae, supunere. Iar ziua mult așteptată a venit ne-am cîștigat independență, statut dar nu și libertatea.Fară să ne dăm seama, mai sîntem încă înconjurați de cei care vor din toată ființa lor să ne facă ceea ce am fost cîndva, adică robi. Acum astfel de oameni s-au ”scimbat”. Merg la bisericile, care cîndva au fost dărîmate, tot de către dînșii, își fac cruce cu mîna, care, cîndva, smulgea icoanele de pe pereți.Și cred în limba lor în cea ”moldovenească”. Acum sînt și ei creștini.

Hulubul păcii își cîntă libertatea, pacea? Oare va avea cineva ochi ca să-l vadă, urechi ca să-l audă și putere ca să-l urmeze, oare se va opri cîndva marea din zbuciumul valurilor sale?

”Verzi sînt delurile tale,frumoase pădurile și dumbrăvile spînzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; rîuri ca brîe pestrițe, ocolesc cîmpurile; nopțile tale încîntă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zîmbetul tău e așa de amar mîndra mea țară?”

Am avut norocul sau poate nenorocul să fiu unul dintre copii libertății. Născută la cumpăna dintre anii în care în piața marii adunări era arborat drapelul național, unde se cînta imnul independenței. Da! Sînt copil al libertății, păcat că nici pînă astăzi drepturile noastre, promise atunci, nu ne-au fost date. Deși amtrecut sub același pod de flori, deși am contribuit împreună la tăerea sîrmei ghimpate, deși de mai mulți ani organizam diferite sărbători cum ar fi ”limba noastră”, ”Ziua independenței” și mai recent ”Ziua unirii cu România”, înca nu ne putem numi stăpîni la noi în țară.Chiar cu două zile în urmă pe 15 ianuarie, se organizează ziua comemorării marelui Mihai Eminescu. Depunem flori, sînt organizate recitaluri, Ne cîntăm mesajul pe care doar Eminescu și încă alți cîțiva scriitori de pe aleea clasicilor ,din Bălți, ni-l mai aude. Și am început să cred că, uneori, chipurile acestor personalități, împietrite frumos în timp pot fi mai receptive cu siguranță decît autoritațile locale. Ce fel de schimbări, ce fel de democrație cînd, chiar în centrul ”micii capitale” din nordul Republicii Moldova, stau măreți chipurile celor trei ”mari eroi” a timpurilor sovetice: Lenin, Marx și Enghels.Despre ce evoluție vorbim cînd pe acopreșul primăriei Bălțene, în spatele stemei Republicii Moldova stă amprenta comunistă, secera și ciocanul.

Încă mai sîntem încătușați în corsetul mult prea strîmt și incomod al fostei Uniuni Sovetice. Încă mai sînt oameni care-și vînd graiul mamei sale, grai străbun pe o ”moldovenească” nedeslușită. Deși nu mai avem războaie, deportări, încă mai există copii care stau la poartă și plîng în palme de dorul părinților plecați peste hotare. Nu mor de foame , nici de frig ci mor de dorul mamei și al tatei. Deși am o vîrstă, un oarecare statut, copil sînt și eu. Unul dintre milioanele de nefericiți care își vede tatăl de două ori pe an, sau poate chiar mai puțin, (și atunci înconjurat de bagaje, gata să o ia de la capăt oricînd în orice condiții). Rămînem doar cu dorul și ideea de libertate, eu- aici și el – acolo. Două inimi care mai speră la ceva, la orice, la momentul cînd vor veni la putere ”ai noștri” și vor fi în stare să poată schimba această mică bucată de țară în mai bine.Pînă atunci nu poți decît să speri și să-ți înghiți lacrimile atunci cînd vezi că autobuzul pleacă, iar următoarea întîlnire nu știi cînd și nici unde va fi. Îl petrci doar cu gîndul că în alte condiții, în alt anturaj ai fi putut trăi mai bine. Și ca mine sînt zeci de copii. Au o limbă, au o țară, un neam dar sînt nevoiți să trăească cu părinții printre străini. Și în lungile nopți de iarnă, cînd nu are cine-ți spune o poveste, cînd nu are cine te liniști atunci cînd te trezești dintr-un coșmar, te ghemuești lîngă sobă alături de unicul tău prieten, pisica, și începi să te gîndești la un viitor, la un scop și la ideea că atunci cînd vei crește mare, vei avea familie, nu vei zbura din cuib. Și asemeni Ca micul copil Grigore Vieru poate că și tu o să devii. Și ai să ajungi cineva, și-ți vei putea striga libertatea fără ca cineva să te împiedice.

Sînt român și punctum. Și chiar dacă nu o să am nimic, chiar dacă voi fi nevoită să pierd totul dorința și puterea de a învinge nimeni nu îmi va putea s-o ia.Sînt un românaș născut din marea dorință de libertate și triumf. Port în sînge speranța, flacăra iubirii și datoria de a ști cine îmi este neamul pentru ca neamul să știe cine sînt eu. Am luat cu mine o desagă plină de valori cu care voi semăna pămînturile străbune, o să îmbunez țara, o s-o trezesc la libertate. Am dorul, acest sentiment nestăpînit care nicăeri în lume nu sună mai frumos decît în limba maternă.Aceste trei litere în care în cape un pămînt, un grai și-un neam. Am sîngele roșu care mi se zbate în vene și care îmi dă viață, am lanurile cu grînele coapte care-mi asigură ziua de mîine, am albastul cerului care șoptește că după noapte vine zi, iar orice eșec este un pas către victorie. Am doi părinți minunați care mi-au dat viață și care-și pun toate speranțele în mine, am un soț minunat cu care străbatem culmile viitorului pentru a putea oferi urmașilor un loc mai bun sub soare, mai sigur. Am tot ce-mi doresc datorită celor care au luptat pentru binele meu și a celor din jur.Sîn sigură că va veni și ziua cînd ne vom aduna cu toții împreună la ”Masa tăcerii” a lui Brîncuși, ziua cînd vom scoate măștile lui Glebus Sainciuc și… sub teiul cel rotat cu brațul sub cap vom asculta șopotul frunzelor, ciripitul păsărelelor, lîngă un izvor cu apă lină și curgătoare vom bea cu toții din cupa învingătorilor.Iar în acele clipe genrații care au fost și cele care vor veni o să sărbătorească pacea, libertatea. Și pămîntul va zîmbi din nou. Și cele ”Două maluri de Prut” vor da mînă cu mînă, ne vom prinde cu toții într-o colosală Horă a unirii și vom stiga tare să se audă peste tot: ”Noi sîntem români ,noi sîntem români / noi sîntem aici pe veci stăpîni”. Și nu vom da voe nimănui, niciodată să ne mai despartă. Iar după ce vom obosi, după ce vor afla cu toții de adevărata noastră origine, după ce buciumul va străpunge cu glasul lui înălțimile sfidînd toate legile naturii, o să ne adunăm grămăjoară în primitoarea casă din Humulești unde vom asculta poveștile copilăriei noastre. Și vom visa cerul cum rîde curcubeul cum își înșiră vesel amalganul de culori, și vom mai ști că nimic nu e imposibl. Iar fluerașul de os va sta la căpătîiul nostru veghindu-ne somnul. Și numai atunci ”Toiagul păstoriei” noastre își va recăpăta stăpînul.

Această zi se apropie, eu o aud, osimt. Dar voi?

PALADI ELENA

“Suntem români și punctum’’

,, Lumea se mai stinge se mai naşte,
E ghimpată sârma dintre fraţi,
Vom avea şi noi o zi de Paşte,
Hai români din moarte înviaţi.

Curge Prutul între ţări române
I se-aude plângerea – n Carpaţi…’’

(Grigore Vieru)

Străbunii noştri au trăit într-un lung şi aspru amurg de suferinţă. În acele vremi de zbucium ,singurul cheag care i-a ţinut împreună a fost limba şi credinţa. Frumoasele valori naţionale pentru care a curs sînge nevinovat, au pierit mii de oameni , au rămas copii fară părinţi, cîmpuri fară muncitori, păduri şi lacuri, apusuri de soare pe care nu mai are cine să le privească. Au luptat cu toată fiinţa lor în speranţa că vor ajunge să păstreze acest popor asa cum e lasat de la Dumnezeu, şi-au sacrificat libertatea , tinereţea, familia, viaţa.

Patrunsă de durere trebuie să mentionez că sacrificiul străbunilor ramîne să dăinuie ca un fapt remarcabil , din păcate însă nu reuşeşte în prezent să înlăture sîrma ghimpată care desparte două surori, două jumătăţi de lămîi care seamănă perfect una cu alta,care au acelaşi gust amar al suferinţei, dar care nu pot fi un tot întreg.

De ce oare există atîta cruditate în oameni? Întrebare care nici pînă astăzi nu şi-a găsit răspunsul în subconştientul meu care mereu se zbuciumă între două realităţi pe care nu le poate percepe. De ce malurile Prutului au devenit hotar între ţările române,între acele două fiice ale României mari ,care şi după atîţia ani păstrează nemişcat bariera incontestabilă care le desparte venele prin care curge sînge de român, prin care tresare aceeaşi vibraţie vie la auzirea cuvintelor româneşti ,,Dor de limba românească, dor de vatra strămoşească’’ , prin care se aude fluierul aceleiaşi doine din străbuni, care păstrează acelaşi folclor şi aceeaşi credinţă.

,,Sîntem Români şi Punctum’’ – cuvinte care patrund la osul nostru , celor din Basarabia. De un an si jumatate vin la studii în România şi ceea ce mă distruge moral este că nu pot să înţeleg de ce fiind la 130 de km de casa părintească , ajungînd la vama sîntem priviţi şi trataţi ca adevăraţi străini? de ce mereu ni se impun reguli de comunicare dacă comunicăm aceeaşi limbă, dacă ne-am născut şi am crescut în spirit românesc, dacă părinţii ne-au insuflat aceeaşi dragoste, aceeleaşi valori morale si spirituale, ne-au oferit acelaşi cer deasupra capului, acelaşi răsărit şi apus care pe timpuri nu avea hotare….de ce? de ce? de ce? . Aceste lucruri nu le-am înţeles niciodată.

Sîntem Români şi niciodată nu-mi va fi frică să confirm şi să vorbesc despre acest lucru, în pofida faptului că nu este pe placul unor politicieni, unor oameni care încă mai conservă reminescenţe comuniste sau unor oameni care pur şi simplu le este frică să susţină acest lucru.

Pămîntul pe care zi de zi călcăm, aerul pe care îl respirăm cu atîta nesaţ, foşnetul frunzelor care ne încîntă, toate acestea ne reamintesc de sute de ori că aici sîntem acasă,aici sîntem pictorii propriului nostru destin, învaţăm a iubi,a sacrfica,a fi patrioţi, a fi intelectuali şi a ne delecta din clipa noastră de revelaţie,numită Patria Română. Patria devine parte din noi, este acel tezaur pe care l-am îmbrăţişat din copilarie, este acea taină a strămoşilor noştri pe care luptam a o cunoaşte, este acea dorinţă de a o uni într-un tot întreg şi de a forma o Românie Mare.

,,Curge Prutul între ţări române,, aşa menţionează regretatul poet Grigore Vieru, patriotul care a visat toată viaţa la calatoria şi cunoaşterea tărîmului de peste malurile înspăimîntătoare ale Prutului. Această ţară care este despărţită în două cu multă cruditate intensifică un incendiu în inima noastră, ne provoacă să luptăm pentru integralitate, pentru eliminarea discrepanţei dintre naţiuni, pentru înlăturarea odată si pentru totdeauna a sîrmei ghimpate care déjà a pătruns la sînge şi ne-a găurit sufletul, lăsîndu-ne lipsiţi de vlagă.

Patria este o pelerină a fiecarui dintre noi ,ea ne veghează şi nu ne lasă niciodată să plecăm de aici cu tot cu rădăcini, ea ne ocroteşte şi ne oferă toată căldura, lumina, vigurozitatea, eternitatea dragostei şi candoarea sufletului, demnitatea şi spiritul de sacrificiu.

Ceea ce ne cere în schimb este să privim înainte şi să trezim conştiinţa naţională la acţiune, să luptăm pentru unire şi să nu uităm că în trupul nostru există seva românească, există acel suflu puternic care ne motivează să contribuim la apropierea şi sudarea pe vecie a celor două ţărişoare care au petrecut generaţii întregi fără să-şi împletească destinele.

Plîngem după patria româna, care este aidoma unui labirint prin care înaintînd în calitate de studenţi sau vizitatori, ne simţim străini la noi acasă şi acest lucru doare extrem de mult, ne macină diferenţa dintre naţiuni care este doar una politică ce ţine de noile constitutii si de capriciile acelor conducători orgolioşi .

Sîntem români şi punctum, nu contează acea diferenţă teritorială ,acele hotare care întruchipează imaginea unor poduri fară de sfirşit, unor lanţuri de dureri şi de prăpastii, unor nuclee care stau gata să exploadeze şi să se cuprindă, să divulge şi să împărtăşescă secretele care timp de zeci de ano au fost ţinute ascunse sub haina uitării de frică, sau din devotament şi fidelitate legilor impuse.

Această realitate înfricoşătoare se perindă zilnic prin faţa ochilor mei ,care identifică cu uşurinţă respiraţia abundentă a patriei, a mirosului de humă care nu încetează să ne amintească că sîntem acasă, sîntem printre fraţii nostri, pentru care Basarabia este un colţişor de ţară dureros şi înstrăinat de patria-mama.

E dureoasă amintirea unei istorii tragice, care şi-a lăsat amprenta calamnităţilor şi ghearele înfipte adînc în conştiinţa neamului românesc, iar astăzi ,noi generaţiile raţionale suportăm consecinţele.

De ce avem nevoie de paşapoarte şi zeci de acte ca să paşim pragul României,de ce trebuie să aşteptăm ca cineva să facă ceea ce trebuie noi să facem, de ce nu putem fi stăpîni la noi acasa,de ce ne simţim respinşi atunci cînd vine vorba de naţionalitatea română, de ce???? … din simplul motiv că trăim din nefericire în două jumătăţi de univers, care se tîrăsc să elimine hotarele şi să aducă acasă pe cei uitaţi şi pe cei care au fost hărţuiţi în adevăratul sens al cuvîntului.

Este păcat, deoarece Basarabia nu e străină, ea este o parte din inima României, este o flacără care arde în singurătatea ei şi care tinde mereu să lumineze mentalitatea acelor nativi care nu au înţeles nici pînă acum că noi sîntem Români şi punctum.

DEDIU VALENTINA

Sînt român și punctum

De la pragul casei unde m-am născut, de la zîmbetul mamei, de la nucii ce-mi aștern umbra deasă în ogradă, de la fîntîna din poartă cu apă limpede și răcoroasă, de la șoaptele frunzelor de cireș, de la satul copilăriei mele – sunt suficientele valori care mă fac să fiu mîndră că sînt român.

Așa cum îmi iubesc familia, îmi iubesc țara în care m-am născut și în care mă formez ca om. Nu mă regăsesc în stemă, cum o fac alții, eu mă regăsesc în identitatea națională. Ceea ce mă face mereu să mă gîndesc ce înseamnă faptul să fii român.

România are culoarea Crăciunului și al dragostei; Este Țara dulcelui grai moldovenesc, a calmului ardelenesc, a mîndriei bănățenilor.

Deși, n-am dus războaie, dar bate în mine inimă de român. De aceea îmi apăr sărăcia și nevoile, neamul…

Sînt mîndră că sînt român, pentru simplu fapt că sunt român!

CACIUC ANIŞOARA FLORENTINA

 Suntem Români și punctum.

Să facem lumină și să luăm atitudine !

Limba noastră a fost, este și va fi limba română,iar noi români!

Eminescu, ca nimeni altul, a știut sa sintetizeze intr-o singură frază esența existenței noastre: „Suntem români și punctum” – aceasta inglobează in sine toate lacrimile și strădaniile acestui neam mioritic.

Cine suntem ? Încotro ne indreptăm ? Care e adevărul ? Suntem români sau moldoveni?

Ce fel de moldoveni, dacă vorbim aceeași limbă și ne ințelegem și folosim aceleași cuvinte ? Cu ce drept ni se scrie în buletinul de identitate, la compartimentul naționalitate MDA? Ce inseamnă acest MDA ? Moldova? De ce nu se poate scrie adevarul pur – cetățean român, da, da român. Daca ar cunoaște cei de la guvernare adevarul istoric și nu ar lăsa sa se rescrie , peste noapte, istoria prin crîșmele și beciurile basarabene și ar mai avea și un pic de inteligență să mai deschidă și niște cărți, acum poate nu ne aflam în situația de a ne pune intrebarea cine suntem. Ce gasim în cronici ? În cele scrise de Gr. Ureche, M.Costin sau D.Cantemir găsim aceeași idee de popor ce se trage de la Roma, și se numește român.

Sunte un popor prea cuminte. Deși se pare că venim din neam de viteji, și ne-am bucurat de ieșirea de sub jugul puterii sovietice, tot acolo suntem și astăzi.

Și dacă tot vorbim de istorie, de trecutul istoric al poporului nostru, să ne mai punem intrebarea pe care și-a pus-o și Mihai Eminescu, acum mult timp in urmă: „cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei(…). Ciudată onoare într-adevăr”.

Cu ce drept rușii duc tratative cu turcii ? Nu i-am rugat noi, nu au luptat pentru noi. Noi nu am avut nevoie de acea pace și nici turcii, ci ei, rușii din cauza lui Napoleon care le călca teritoriul.

Poate eram o țară micuță și slaba, spre deosebire de Rusia, insă acest fapt nu înseamnă că iși puteau permite să jongleze cu această palmă de pămînt cum voiau. Poate nici nu este vorba de pământul acesta apărat cu arma și cucerit cu plugul, cum zicea Eminescu incă de la inceputul secolului paisprezece, ci mai degrabă se pune problema pierderii identitătii noastre nationale. Or, daca ne pierdem identitatea, nu ne va mai păsa cine suntem, unde mergem, cu cine ne alipim, ce limbă vorbim, cum ne numim. Denaționalizați forțat de-a lungul timpului, unii dintre noi, au avut totuși puterea de a păstra tradițiile, de a vorbi românește, de a se ruga românește chiar și pe furiș. Au avut puterea să-și încreștineze copiii noaptea, pe furiș intrînd in biserici. Altii au fost în stare să mintă ca nu vorbesc românește ci moldovenește și au mințit atît de bine, incît cred acest lucru și pînă astăzi.

Pe mine mă preocupă întrebarea, totuși ce vom spune urmașilor noștri cînd ne vor întreba cine suntem ? Dacă vom realiza faptul că suntem români, le vom spune ,iar dacă nu …, cine știe ce alt răspuns le vom da . La o oră de istorie profesoara ne-a prezentat un comentariu – era despre proclamația Sfatului Tarii de la 27 martie 1918:

“Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama-sa, România. Această proclamație aduce liniște in sufletul poporului pentru ca se reinstaurează ordinea in țară,un vis frumos se infăptuiește, readucînd limba română în tronul ei, iar pe basarabeni acasă”

Deși în proclamație există cuvintele „de azi înainte și pentru totdeauna”, nu putem spune că așa s-a intimplat, acest „pentru totdeauna ” se surpă prin pactul Rebbentrop-Molotov, cînd Basarabia , Bucovina și ținutul Herța au fost ocupate de catre rusi. Multe umilințe trage poporul în acest rastimp, sunt omorîti, intemnitati pentru nesupunere. Dar peste un an, totusi, România reușește să elibereze acest teritoriu pe o perioadă de trei ani, pînă în anul 1944, cînd rusii intră a patra oară in Basarabia. Acest fapt nu înseamnă doar cucerire teritorială, ci deromânizare totală, prin deportări, interzicerea grafiei latine, terorizarea populației locale, distrugerea biserilor, astfel, oamenii nemaiavind nici un loc pentru a se ruga. Da, prea cuminte popor, prea credul, prea ascultător, penru că jumatate de secol nu a putut să se rupă din ghiarele sovieticilor, iar unii nici pină astăzi nu au inteles ce se intîmplă. Unii și acuma cred că sovieticii le-au vrut binele, au fost într-atit de îndobitociți de politica care se ducea, încît au uitat și de Miorița și de Eminescu… Pentru ei nu există cultură națională, nu simt necesitate de a auzi vorbă românească. Cum poate un profesor de istorie sau de limba romană să vorbească și să-și convingă elevii ca e bine sa știe de unde i se trag rădăcinile ,care le sunt obirșiile, daca acasă nu li se spune ca noi de la Rîm ne tragem și români ne numim ? Unde sunt miile de oameni care în anii 90 au ieșit in Piața Marii Adunări Naționale și se bucurau de proclamarea ilegalității pactului din anul 1939? Unde sunt urmașii celor care au proclamat în 1991ceea la ce au visat? De ce nu s-au reunit cu Patria -mamă, revenind la proclamația din 1918 și la cuvintele „pentru totdeauna ”? Ar fi fost mai bine ? Cine știe. Poate ajungeam, astfel, altundeva, poate reușeam să convingem și minoritățile etnice din Republica Moldova că suntem un popor de origine latină și că avem pretenția de a fi respectați. Am fi putut sa ne permitem să le spunem ca noi suntem acasă. Avem pretenții mari să ne integrăm în Europa, care Europa, cînd noi aici, acasă nu ne putem hotărî cine suntem ? Cum vrem să fim europeni, dacă noi nu știm că suntem români?

Rămîne să ne gîndim, dacă ne place cine am ajuns și să fim la fel de cuminți cum am fost pînă acum și așteptăm să ne cadă din cer rezolvarea acestor dileme sau să ne luăm inima în dinți și cu adevărat să vrem să luptăm pentru limbă patrie, pentru valorileadevărate ale unei națiuni integre .Să ne punem un scop și să-l atingem prin orice mijloace, nu să ne plîngem de milă și să ne uităm cum se năruie ceea ce am incercat sa facem pînă acum. Să vedem că Unirea cu România este singura cale de a fi un popor integru.

Să nu uităm de ce a spus Eminescu „SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM ” și nici Gr.Vieru „Cine are o limba, are o credinta; cine are o credinta, are o biserica; cine are o biserica, are o țară !”. Prin multe ne e dat sa trecem, pentru a ajunge unde ne dorim, dar e nevoie de voință și credință. Eu trăiesc cu speranța că intr-o bună zi voi avea onoarea sa spun ca sunt romancă și punctum.

PRUTEANU MARIA

 ‟ SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM ”

‟ Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc. ”

Gheorghe Ghimpu
Dacă Dumnezeu ar da într-o bună zi Basarabiei grai, sunt sigură că și-ar striga în gura mare durerile. Ar spune fără sfială de unde vine și unde se îndreaptă, cine îi sunt strămoșii, și cine îi sunt adevărații copii și nepoți, cine a supărat-o, a furat-o și cu toată puterea ar striga că vrea acasă în România Mare.

Din păcate Basarabia nu poate vorbi, or- graiul ei suntem noi, cei care reprezentăm viitorul acestei Provincii românești. Noi suntem români! Această afirmație nu este un capriciu politic, cum este considerat de mulți, ci este atât un adevăr moral cât și unul istoric. De la cronicarii neamului nostru, care ne deapănă în scrierile lor istoria plaiului, avem confirmarea faptului că sîntem români, crez care a fost valorificat în sec. al XIX-lea prin fenomenul trezirii conştiinţei naţionale.
Astfel, Grigore Ureche în ‟ Letopisețul Țării Moldovei ” afirmă că ‟ românii câți se află lăcuitori la Țara Românească și în Ardeal și în Maramureș de la un loc sunt cu moldovenii și toți de la Râm ne tragem. ” , iar Miron Costin în ‟ De neamul moldovenilor ” menționează că Traian ‟ a descălicat neamul, seminția care trăiește până acum în Moldova și Țara Muntenească și cât norod ieste în Ardeal cu acestu nume: român ”.
Mihai Eminescu, supranumit ‟ geniu al literaturii române ” , a fost un cunoscut amator al istoriei, veșnic însetat de adevăr. Acest entuziasm este moștenit de la tatăl său și bunicul din partea mamei, care erau unioniști pasionați, figurând, conform documentelor, în listele celor care susțineau Unirea. Afirmația tranșantă și radicală chiar am spune: ‟ Suntem români și punctum! ” , reprezintă atitudinea lui Eminescu față de neam. Acest lucru ne demonstrează și ardoarea cu care el, fiind moldovean, unea spiritele bucovinene, ardelene, moldovene, încercând deseori să lanseze deziderate, care aminteau retorica generației luptătoare de la 1848. Referindu-se la afirmația sus-numită și la evenimentele istorice, ce se petreceau în acea perioadă, poetul afirma că: ‟ aceasta este suma vieții noastre istorice ”.
Sufletul meu strigă: ‟ România te iubesc și vreau să trăiesc și să mor în brațele tale, pentru tine … ” , dar mai mult decât în suflet aceste cuvinte nu pot răsuna. Ni se închid gurile, ni se taie aripile, ni se închid drumurile spre idealul nostru. Am obosit. Nu mai vrem să ne certăm cu cei care nu ne vorbesc limba la noi acasă, cu așa- zișii ‟ patrioți ai Moldovei ” , care vor să ne dea din nou în ghiarele vulturului bicefal, ci vrem să ne simțim români, aici în Basarabia care a fost și va rămâne de-a pururi pământ românesc.
Geniul Eminescu, pe lângă frumoasele poezii, ne-a lăsat ca moștenire o imensă dragoste și mândrie față de neamul nostru român. Prin tot ce a făcut el pentru românism, ne-a dat nouă, tinerilor români naționaliști, putere ca să ducem lupta pentru Unire până la capăt, acolo unde ne așteaptă victoria. În venele noastre curge sânge de român, suntem români până în măduva oaselor și până în adâncul inimii și niciodată dușmanul nu va putea schimba acest fapt.
Alexei Mateevici spunea : ‟Să-i luminăm pe toți cu lumină dreaptă. N-avem două limbi și două literaturi ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut ” . Observăm că foarte mulți intelectuali ne dovedesc, prin argumente solide, de unde ne tragem și cine suntem cu adevărat. Nu în zadar imnul ne cântă ‟ Deșteaptă-te române… ” , sugerînd că am dormit destul și că a venit timpul retrezirii conștiinței naționale, căci demult trebuia să revenim la ideile străbune. Nu trebuie să fim lași, ci să fim gata oricând pentru lupta în apărarea demnității noastre naționale. Noi suntem urmașii bravilor eroi, care niciodată n-au îngenunchiat în fața inamicului. Pe umerii și conștiinta noastră a rămas să săvârșim Marea Unire, să ne adunăm cu toții într-o horă și să cântăm cu glas tare, fără teamă: ‟ Hai, să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română…” . Crezul lui Eminescu este în prezent și deviza noastră, a celor care suntem gata să strigăm în orice colț de țară: ‟ Suntem români și punctum! ”

BIBLIOGRAFIE

Zoe Dumitrescu -Bușulenga „ Eminescu-Viața “ editura Nicodim, București, 2009.

Grigore Ureche „ Letopisețul Tării Moldovei ” editura Minerva, București, 1987.

Miron Costin „ De neamul moldovenilor ” editura 100+1 Gramar S.A., București, 1996.

SÎRBU DOINA

 Suntem Români şi Punctum!

Român-este cuvîntul cu care facem cunoştinţă încă din primii ani ai vieţii,cuvîntul care aprinde în sufletul nostru un sentiment de mîndrie ,măreţie.

Suntem Români şi Punctum,vorbim limba română,avem aceeaşi religie,obiceiuri,avem o istorie, însă suntem două state separate de frontieră

.Încă din cele mai vechi timpuri marele cronicar al Moldovei ,Grigore Ureche a afirmat cu claritate idea unităţii de origine,de neam şi de limbă a tuturor românilor şi a argumentat “Rumânii,cîţi se află în ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu,de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.El afirmă această idee privitoare la identitatea naţională a românilor.

Un alt element al conştiinţei istorice sunt personalităţile aflate în centrul evenimentelor,care au avut un rol deosebit la păstrarea noţiunei de român.

Pe această palmă de pămînt multe secole la rînd au luptat strămoşii noştri ,care s-au sacrificat intr-u totul pentru a păstra adevăratele valori naţionale :limba ,tradiţiile şi identitatea naţională a românilor.A fi român nu este o alegere personală,ci o determinare înnăscută.Suntem români şi avem aceleaşi rădăcini,avem aceeaşi origine care ne permite să declarăm ferm că suntem o inimă,un tot întreg.Pe acest teritoriu mă simt cel mai bine,aici ştiu cel mai bine să visez,să sper şi să-mi iubesc aproapele.

Suntem români pentru că vorbim limba română care ne ajută să interacţionăm cu cei din jur,pentru că istoria ne arată de unde am provenit şi cu cine ne-am înfrăţit.

Locul de rai unde trăim şi aspirăm mereu spre ceva mai bun este patria noastră,iar asta la rîndul ei înseamnă pentru mine trecutul,viitorul şi prezentul!

AGACHIE LIA MIRELA

 ”Suntem români și punctum”

Fiecare e mîndru de părinții, bunicii și străbunicii lui. Există în memoria colectivă un Ștefan cel Mare, un Mihai Viteazu, un Nicolae Titulescu,un Mihai Eminescu,un Creangă și atît de mulți încît ar trebui să scriu cîteva ore și lista nu s-ar mai termina.”Eu din români îmi trag sorgintea” spunea Bogdan Petriceicu Haşdeu,însă,indiferent de această afirmație,foarte mulți incearcă să ne manipuleze spunînd că suntem oricine,numai nu români, și cel mai trist este faptul că unii se lasă influențați de aceste surse.

Alții,cu alte măști însă cu aceeași piesă,spun că suntem doar moldoveni și nu avem nimic cu România – e total greșit.Noi suntem români după naționalitate, moldoveni după teritoriu. Avem diferite dialecte, la fel cum și în alte țări, spre exemplu, în Italia, cei de la sud cu cei de la nord, nu se înțeleg,luând în considerație factorul istoric de rusificare,noi,totuși ne înțelegem.
Suntem români,și aceasta este demonstrat minuțios de sursele istorice semnificative din acea perioadă ce denotă faptul că la 21 octombrie 1917 a fost adoptată hotarîrea privind la “Proclamarea autonomiei Basarabiei” și constituirea organului legislativ “Sfatul Țării” ce după circumstanțele politice complexe din acele vremuri,întrunit în ședința solemnă în ziua de 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabie cu patria sa istorică-România.Din Declaratia de Unire a Basarabiei cu România anexa cu privire la “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia),ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove,în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam,pe baza principiului că noroadele singure să-și hotarască soarta lor,de atunci înainte și pentru totdeauna,se unește cu Mama sa România” m-a convins a suta oară a cărui popor suntem fii,și care litere sunt neamurile noastre.Acestea fiind file prețioase din trecutul a două popoare gemene,născute alături,însă cu o soartă mai complicată, este necesar și chiar trebuie să fie cunoscute de către orice cetățean,fiindcă suntem adevărați români,nu numai cu fizicul,cu trupul,cu stramoșii(avînd dovezi istorice și știind de unde ne tragem),dar și cu moralul,cu felul nostru de a fi,deoarece mai întîi de toate suntem legați între noi prin cultură,cultură moștenită generație din generație,adorîndu-l toți pe Eminescu,el fiind esența ei.
Eminescu, cel mai român dintre toţi românii, a văzut încă din secolul lui o soluție pentru sora poporului lui său de peste Prut spunînd:”Dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra”și după toate dovezile istorice,avînd aceeași limbă și avînd o istorie comună pot spune ferm că SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM.

AXENTII DIANA

SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM

Istoria Basarabie a fost, este şi va fi enigmatică, rămânând a fi ascunsă printre
rândurile marilor poeţi profeţi. Doar noi românii basarabeni suntem cei care putem
schimba viitorul. Viaţa ţării noastre, a culturii şi a istoriei depinde indubitabil de cetăţenii
demni de patria lor. Pentru a demonstra şi confirma ceea ce enunţa renumitul Mihai
Eminescu „Suntem români şi punctum”, trebuie să ne unim şi să nu uităm că „Suntem
români”.

Nimeni şi nimic în lumea asta nu ne poate opri sau învăţa ce-am fost ori ce-am
trebui să fim; dorim să fim ceea ce suntem – Români.
Mereu suntem urmăriţi de o umbră străină, pentru a scăpa de ea, ar trebui să fim mai
încrezuţi şi mai perseverenţi în ceea ce facem, nu să ne ascundem sau să ne transformăm
în „Cineva”, să ne lăsăm manipulaţi, ci să insistăm cu fermitate pentru neamul românesc
şi limba ce-o vorbim.
Nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectare sa
decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai îngăduitor decât dânsul.
Prin intermediul articolelor scrise de Mihai Eminescu în ziarul Timpul, poetul afirma
faptul că „Basarabia este numele medieval al Ţării Româneşti şi vine de la numele
dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor”. Realitatea ne este enunţată în fiecare cuvânt
din acele articole, şi ar trebui cunoscută de toţi.
Chiar după 20 de ani de la independenţa Republicii Moldova mulţi nu ştiu că
moldovenii din stânga Prutului sunt şi ei Români, parte a Poporului Român, la fel ca şi
cei din dreapta Prutului. Ar fi greu acum să-i convingem pe bătrânii de la ţară că noi
suntem ca şi ei – Români. E dificil să convingi pe cineva atunci când întregul neam este
acoperit de o negură densă a sovieticilor care domină ţara.
Anume intelectualii, elita societăţii şi mai ales generaţia tânără, crescută şi
educată în spiritul limbii române şi a istoriei românilor sunt angajaţi să acţioneze cu mai
multă dârzenie şi petulanţă întru formarea şi ranforsarea conştiinţei naţionale la românii
basarabeni.
Doar astfel se va însenina, şi razele soarelui vor lumina calea exactă şi demnă de urmat!2
Numele poporului „român” s-a împământenit în teritoriile vechii Dacii odată cu
ocuparea acesteia de către imperiul roman şi provine, evident, de la cuvîntul „roman”.
Poporul român s-a consituit în urma simbiozei dintre daci şi romani în întreg arealul
vechii Dacii.
Nu putem evita ceea ce este scris în prima carte tipărită în Moldova cunoscută de
toţi cu denumirea de „Cazania lui Varlaam”, se numea, de fapt „Carte românească de
învăţătură…”, tălmăcită „din limba slavonească pre limba românească…”. În prefaţa
acestei cărţi însuşi domnitorul Moldovei de la acea vreme, Vasile Lupu, se adresa astfel:
„Cuvînt împreună către toată seminţenia românească… Vasile voevod…, domn a toată
Ţara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăşenie a toată seminţia românească pretutinderea
ce se află pravoslavnici întraceastă limbă…”. E clar elucidat că domnitorul îi avea în
vedere pe toţi românii: şi pe cei din Moldova, şi pe cei din Muntenia (Ţara românească,
Valahia), şi pe cei din Ardeal (Transilvania).
Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” (1717-1723)
scria: „…Aratăsă pre scurt precum neamul moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, care cu
toţii cu un nume de obşte români se cheamă, să fie din rodul său hireşi romani…”,
,,…Noi, moldovenii, LA FEL NE SPUNEM ROMÂNI, iar limbii noastre nu dacica, nici
moldoveneasca, ci ROMÂNEASCĂ, astfel ca, daca vrem sa-l intrebam pe un strain de
stie limba noastra, nu-l intrebam: «Scis moldavice?», ci «ŞTII ROMÂNEŞTE?», adica
(in latineste): «Scis Romanice»?”, «… chiar dacă acest neam a fost imparţit in trei
ţinuturi de căpetenie, totuşi, toţi se cheamă cu acelaşi nume de ROMÂNI, dispreţuind,
adică dînd de-o parte numele de VALAHI, care le-a fost dat de către popoarele barbare».
Tot Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” scria: „Aşadar, întregul
nostru neam românesc se vădeşte printr-o tradiţie veşnică parcă, a-şi trage începutul din
cetăţeni romani… Chiar dacă acest neam a fost împărţit în trei ţinuturi…, totuşi, toţi se
cheamă cu acelaşi nume de români, dispreţuind… numele de valahi, care le-a fost dat de
către popoarele barbare… Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu
dacică, nici moldovenească…, ci românească, astfel că dacă vrem să-l întrebăm pe un
strein de ştie limba noastră, nu-l întrebîm „ştii moldoveneşte” ci „ştii româneşte?”.3
Emeritul cronicar Miron Costin în lucrarea sa „Cronica Ţărilor Moldovei şi
Munteniei” (Cronica polonă) scria: „…Ca şi noi, şi muntenii se numesc români, ceea ce
este acelaşi lucru ca romani. Şi dintre ei sunt mulţi în ţara Transilvaniei şi peste tot
ţinutul Maramureşului şi al Oltului în munte…” Şi mai departe: „…Numele cel mai
adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este român sau romanus, care nume
acest popor l-a păstrat întotdeauna între dînşii…pînă astăzi, acelaşi nume este dat
îndeobşte şi muntenilor, şi moldovenilor, şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei. Român
este un nume schimbat în curgerea anilor din roman şi astfel, cînd întrebi pe cineva dacă
ştie moldoveneşte, spun: ştie româneşte?… Un alt nume ei înşişi nu au primit între dînşii
niciodată”, “…şi ţărâi noastre, Moldovei, şi Ţărâi Munteneşti NUMELE CEL DIREPTU
de moşie, IESTE RUMÂN, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti
lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: ŢARA ROMÂNEASCĂ.”
Grigore Ureche, un alt renumit cronicar, chiar şi mai înainte (în 1647), în
„Letopiseţul Ţării Moldovei” scria: „Rumânii, cîţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi
la Ardeal, şi la Maramoroşu de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag…”.
Cronicarul Constantin Cantacuzino (Muntenia) în „Istoria Ţării Româneşti” scria:
„…Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi
sunt, şi moldovenii şi toţi cîţi şi într-altă parte se află şi cu această limbă, măcară fie şi
ceva osebită şi nişte cuvinte din amestecarea altor limbi…”.
La fel şi Vasile Alexandri încerca să ne transmită un mesaj clar în „Cîntece
populare româneşti” (1850) acesta scria: „…Unu-i moldovean, unu-i ungurean, şi unu-i
vrîncean!… Adică, unu-i de pe Valea Moldovei, unu-i de la Vrancea, şi unu-i din Ardeal.
Din nefericire poporul nostru din Moldova confundă foarte des numele de ardelean cu cel
de ungurean, căci el nu a ajuns a cunoaşte cât e de întins pământul locuit de români.
Mihail Kogălniceanu editează între anii 1841-1845 revista „Arhiva românească”.
În „Cuvînt întroductiv pentru deschiderea cursului de istorie naţională” rostit la
Academia Mihăileană (1843) Mihail Kogălniceanu spunea: „Eu privesc ca Patria mea
toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională istoria
Moldovei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”.4
Consacrata şi principala operă a lui Alecu Russo (1850) se intitula „Cîntarea
României” şi, parcă, anticipa Unirea a două Principate în care locuiau români şi
constituirea României moderne!
Pentru a observa cum a evoluat destinul ţării odată cu ocuparea şi anexarea în
1812 de către Rusia ţaristă a unei jumătăţi din teritoriul Moldovei, numită ulterior,
Basarabia, şi dacă aici a izvorât un alt popor…Astfel am pledat pentru următoarele
documente.
L.S. Berg: «Moldovenii sunt românii care populeaza Moldova, Basarabia si o
parte din guberniile Podolia si Herson; acestia populeaza in proportie nu prea mare si
gubernia Ekaterinoslav» (Basarabia. Tara, populatia, economia. Petersburg, 1918).
Chiar şi în „Dicţionar enciclopedic”, vol. 53, editat la Sanct Petersburg în 1899 se
spune: „În timpul de faţă românii locuiesc compact în regatul României, în Basarabia
rusească, în cea mai mare parte a Bucovinei, în partea de sud a Ungariei, în Transilvania,
Macedonia, Istria şi Dalmaţia. Numărul total al acestora este de aproximativ 10 mln… În
Basarabia, care aparţine Rusiei, se numără aproximativ 1.000.000 de români. Toţi aceşti
români, despărţiţi în plan teritorial şi politic între trei state, alcătuiesc în raport cu limba şi
etnia un tot întreg…”.
Alexei Mateevici: «Mai înainte de toate sa ştiţi că … fără unire nu vom putea
dobîndi nimic. Deci, să avem un gînd, o inimă, un ideal! Al doilea sfat e acesta. Lucrul
drept poate inflori numai dacă se intemeiază pe idei drepte. Cu mîhinre am vazut astazi că
între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra ideii drepte. Unii se socot moldoveni, alţii – cei
mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul,
apoi trebuie sa daţi poporului idei adevarate, căci altfel intreg invătămîntul e fără rost.
Da, suntem moldoveni, fii ai Vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al
românismului, aşezat prin România, Bucovina și Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina,
Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi spun români.
Aşa trebuie să facem și noi! N-avem două limbi si două literaturi, ci numai una, aceeaşi
cu cea de peste Prut. … Trebuie să ştim că suntem români… Aceasta trebuie să le-o
spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi…”Aceasta să se stie din capul locului, ca să
nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi 5
numaidecat la limba literară românească» (Din cuvîntarea rostită la primul Congres al
învăţătorilor moldoveni din Basarabia, care a avut loc la 25-28 mai 1917).
Primele cărţi tipărite în Basarabia în limba română sub ocupaţia rusească se
numeau: „Cursul primitiv de Limba Rumână” şi „Abeceda Rumână” (1865), autor –
profesorul Ioan Doncev.
Marx, Engels, Lenin despre româníi basarabeni; Engels: «Finlanda este finlandeza
si suedeza, Basarabia – româneasca, iar Polonia Congresului – poloneza (…). Aici nici nu
poate fi vorba de unirea unor neamuri inrudite, care poarta numele de rus, aici avem de a
face pur si simplu cu o cucerire prin forta a unor teritorii straine, pur si simplu cu un jaf».
(Opere, ed. v.22, Moscova, 1962, p.30-31).
Acum nu putem nega tot ceea ce era clar scris, şi “de jure” ar trebui să susţinem
absolut toate cele spuse că “Suntem Români”, şi nimeni nu ne poate şterge istoria
adevarată a neamului.
Mă închin “stelelor” neamul Român care mereu au etalat realitatea şi au strigat că
“Suntem Români şi Punctum”.
Rămâne să acţionăm şi nu doar să cităm renumiţii autori, doar astfel putem mişca
Moldova din loc, dragi Români Basarabeni!
“România este patria noastră şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi a celor de mai apoi.
E patria celor dispăruţi şi a celor ce vor să vie”.

POPESCU ALEXANDRU

“SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM” – Concurs de eseuri cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la naşterea lui MIHAI EMINESCU

Romania este patria noastra şi a tuturor romanilor. E ţara celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor disparuţi şi a celor ce vor veni. Dacii sau romanii, romanii sau dacii, e indiferent, suntem români si punctum. Nimeni n-are sa ne inveţe ce am fost sau ce-am trebui sa fim, voim ceea ce suntem: “ROMÂNI”.

Trebuie sa simţim şi sa ne inţelegem cu acurateţe, unul pe altul, pentru ca sa facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a caror ţinta rămâne totdeauna aceeaşi si care nu vor nimic mai puţin decat de a ne dezbina totdeauna. Oare sa fim un popor atat de batran incat sa fi pierdut memoria trecutului, sa nu stim ca numai in trecut si in pastrarea elementelor educative ale istoriei romane e radacina spornica a viitorului.

Opera literara a lui Mihai Eminescu creste cu toate radacinile in cea mai plina tradiditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele patriotice , a spiritului autohton. Ea se compune din cauza scurtimi vietii poetului, din multe proiecte si putine monumente sfarsite. In context universal, prin Eminescu, literatura romana aduce o nota originala in familia limbii romane. Oricat de apropiata ar fi starea de spirit, circulatia motivelor sau ,,codul” artistic al romanticilor, creatia emenesciana are, prin varietatea viziunii si tonalitatea sentimentului , timbrul ei national. Recunoscuta mai intai in constiinta publica romanesaca, ea capata apoi o recunoastere universala. De-a lungul creatiei lui Eminescu, ne-a stapanit prezenta unui univers de o veritabila expansiune heracliteana. Arta lui Eminescu umplea definitiv tiparele limbii romane si revarsa plina de seva dincolo de timpul sau, ca un preludiu al innoirii limbii moderniste. Amurg si dimineata in acelasi timp, promitator suras al unei tari in care libertatea nu apune.

De ce oare limba romana este mereu in centrul discutiei,dar si cu aplicarea socio-lingvistica,de ce mor inca poeti pentru ea ,lasand-o testament?…

Datoria poetului ,ca poet,este ca si cum indirecta fata de poporul sau ,dar este directa fata de limba lui pe care trebuie s-o pastreze,apoi s-o imbogateasca si s-o perfectioneze, dat fiind ca este o personalitate distincta de a semenilor sai.Despre caracterul national si patriotic al limbii vorbeste Nichita Stanescu:,,A vorbi despre limba in care gandesti ,a gandi-gandirea nu se face decat numai intr-o limba in cazul nostru a vorbi despre limba romana este ca o duminica .Frumusetea lucrurilor concrete nu poate fi exprimata decat in limba romana. Pentru mine iarba se numeste iarba, arborele se numeste arbore,malul se numeste mal, iar norul se numeste nor. Ce patrie minunata este aceasta limba! O patrie fara de nume nu este o patrie. Limba romana este patria mea.Un om fara de limba nu e nimic’’

Asa zisa,, limba moldoveneasca’’ ce pur si simplu nu exista din punc t de vedere genealogic, reprezinta dialectul daco-roman ceea ce e caracteristic pentru daco-romana e caracteristic si pentru graiu romanesc din Basarabia si Transnistria.

Prin impunerea notiunii de ,,limba moldoveneasca’’ s-a urmarit pe parcursul anilor un proces bine dirijat metodologic de deznationalizare si mancurtizare. Din punct de vedere politic , promovarea unei limbi moldovenesti deosebita de limba romana, cu toate urmarile pe care le implica, acest lucru deci este un delict de genocid etnico-cultural, delict numai putin grav decat cel rasial, acest delict implica anularea identitatii si memoriei istorice. Noi suntem cei care avem misiunea sa ocrotim limba romana de efectele propagandistice ,deoarece ,,Limba romana este insasi floarea sufletului etnic al romanimii’’

In Europa, fiecare tara are o zi a culturii nationale, dedicata unei personalitati marcante din domeniul cultural. Consider ca cea mai potrivita zi în acest sens pentru cultura Republicii Moldova este ziua marelui poet Mihai Eminescu, doarece este o data marcanta, pentru ca, vorbim limba lui Eminsecu si ne aliniem aceloras valori spirituale si culturale. Înacest sens, 15 ianuarie va fi o zi în care vom celebra nu doar un mare creator, dar si o zi speciala a culturii nationale, ziua diferitor activitati culturale de interes national.

Patriotismul lui Eminescu consta in faptul ca el, fiind un inflacarat aparator al romanismului, si-a focalizat in mod constient atentia asupra originii limbii romane, asupra originii etnice, romanice a poporului roman, inclusiv a familiei sale; asupra apararii frontierei teritoriilor nationale ale romanilor, inclusiv basarabene si transnistrene, asupra apararii onoarei si demnitatii natiunii romane. ,,Dar natia romaneasca, declara Mihai Eminescu, are o singura sira a spinarii si un singur creier”.

DĂRĂNUŢĂ SVETLANA

Suntem Români şi punctum.

Se spune că “Patria este acolo, unde suntem iubiţi” , unde suntem aşteptaţi de părinţi, înconjuraţi de prieteni, stimaţi de cei din jur şi acolo, unde se vorbeşte cea mai frumoasă limbă, evidentiindu-se ca fiind Crăiasa limbilor- Limba Română.

Nimic nu-i mai plăcut decît să asculţi versurile lui Eminescu sau Vieru, versuri melodioase şi tămăduitoare,ce conferă limbii române o putere imensă de a alina sufletul fiecăruia.

Acolo unde se vorbeşte limba română domneşte spiritul românesc, sînt fraţii noştri, care ne oferă un sprijin, un sfat.Suntem Români, noi, cei din teritoriul dintre Nistru şi Prut şi cei de peste Prut, anume noi, împreună, constituim cumpăna între trecutul şi viitorul limbii, culturii şi existenţei româneşti, căci şi Dimitrie Cantemir accentua în lucrarea sa-“Descrierea Moldovei” că “Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul civilizaţiei româneşti.Fără Basarabia România nu are trecut , prezent şi viitor.”

Chiar dacă în spatele prezentului se află o istorie lungă şi o politică de împărţire a pămînturilor, politică ce nu poate fi înţeleasă de fiecare, totuşi suntem Români, odată ce vorbim limba română, ne exprimăm sentimentele, ne redăm bucuriile sau tristeţile, ne împărtaşim puterea de a iubi.

Octavian Paler afirmă că “România nu e o ţară. E un destin”, e visul tînărului de astăzi, e amintirea celui de ieri şi viitorul celui de mîine.România e ţara unde se vorbeşte din suflet şi pentru suflet, devenind un loc sfînt pentru patrioţi, iar limba română devine “ o comoară fără cheie”, deoarece doar vorbind-o corect îi vom descoperi adevărată valoare.

Faptul că suntem români ne deosebeşte de celelalte naţionalităţi, deoarece dorul de acest colţişor sfînt ne cheamă de pretutindeni şi de fiecare dată cînd plecăm departe de Patrie nu putem rezista mult timp, deoarece omul se simte fericit şi împlinit acolo unde

îi sunt rădăcinile, iar pentru noi, Românii, locul sfînt este sub tricolor, lînga aceste trei culori care ne încălzesc sufletul, ne îmbogăţesc imaginaţia şi ne creează o atmosferă de sărbătoare…

Eu sunt Român

Eu sunt Român

Român şi Eminescu-a fost.

Şi-ntotdeauna-acest tărîm

Va căuta în viaţ-un rost.

Eu sunt Român

Chiar dacă am duşmani

Ce îndrăznesc de zeci de ani

Să-mi fure amintirile care-mi rămîn.

Eu sunt Român

Şi nu voi cuteza vre-o dată

Să le încurc celor ce spun:

„Suntem Români şi punctum”.

(Creaţie proprie)

MARCU CRISTINA

Stejarul neamului românesc

Eminescu a intrat în viața mea încă în frageda copilarie, pînă a pași pragul școlii. Părinții mei, oameni fără studii înalte, dar cu suflete deschise pentru tot ce este românesc și ține de spiritualitatea neamului, au o predilecție aparte pentru creația eminesciană. Adeseori îi auzeam recitînd versuri melodioase care mă făceau să las jucăriile și sa trag cu urechea. Adeseori îi aud cîntînd melodii pe versurile marelui poet, acum mă alătur și eu lor și casa se umple de o atmosferă feerică.

După ce am pașit pragul școlii, mă uitam la învățătoare ca la un Dumnezeu gîndindu-mă : “Ea imi va vorbi despre Eminescu”. Așteptam cu nerăbdare clipele acestea, dar, se vede, că erau probleme mult mai mari pentru acea perioada: trebuia să ne învețe a citi primele silabe, a aduna cele mai mici cifre. Zi după zi, lecție după lecție, datorită profesorilor, cărților citite, emisiunilor vizionate, atitudinii părinților mei față de acest nume sacru am înțeles definitiv că nu este, totuși, nimic mai important decît să-l cunoști și să-l iubesti pe Eminescu. Or, iubindu-l pe Eminescu, iubești sufletul neamului nostru. Cunoscîndu-l pe Eminescu, cunoști istoria, tradițiile, specificul românilor

Despre Eminescu se spune că e ultimul mare romantic. Parafrazînd spusa, îndrăznesc sa zic că e mai și primul mare român.

Căci, dacă și “Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Pînă ce pier/ Poezia lui e mai mult ca lumina acestor stele pentru noi, românii împrăștiați în lume sau cei de acasă. Dacă viața ar înceta pe pamînt și nu ar fi nimeni să asculte ritmurile poetice, pooeziile lui Eminescu le-ar asculta doar unul Dumnezeu. Dar de răsunat ar fi bine să răsune chiar și atunci oriunde și oricînd sunt binevenite. Pentru că nimeni nu ne va chema atît de tandru în”…Codru, la izvorul/ Care tremură pe prund/ Unde prisma cea de brazde/ Crengi plecate o ascund .

Și chiar de-ar ramîne pustiu pamîntul tot :/Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,rumenînd stravechii codrii și castelul singuratic/.

Luna a fost pentru Mihai Eminescu taina tainelo, misterul noptii și nu numai, poate chiar al vieții. Dealtfel, veșnicia și infinitul au fost categoriile ce l-au absorbit, l-au făcut să mediteze, iar din meditațiile ce-l copleșeau, izvorau versuri pline de patima și eferverscență .

Nu mă socot nici pe departe un bun cunoscător al vieții și creației eminesciene. Ba chiar dinpotrivă, un începător, la o vîrstă cînd abia am zis poate „ A „și pînă a zice „B„ e multă cale da fiorul pentru creația lui sînt convinsă,nu mă va părărsi. Într-un sens sînt bucuroasă că am ocazia ca prin intermediul acestui concurs să-mi expun unlee gînduri la temă .

În cadrul lecțiilor studiem lirica emenisciană , poezia închinată naturii.Acum ptivesc cu alți ochi toate acestea și printre cuvintele melodiaoase simt vocea fermă a poetului : ,, Sîntem români și punctum ,, . Așa ceva putea spune în primul rînd un mare cunoscător al istoriei , a dezvoltării neamului său . Or , Eminescu anume acesta a fost aprecierile contemporanilor sînt elecvente în acest sens .

Mai putea spune aceste cuvinte un mare, foarte mare patriot. Răsfoindu-i publicistica, impresionîndu-mă de vastitatea cunoștințelor sale, de varietatea problemelor abordate, de poziția civică fermă șă destoinică , am văzut că e preocupat de problema transilvăneană, de situația ungurilor, dar, nu în ultimă instanță de problema basarabiei.,, Decînd există români pe pămînt Basarabia e a noastră… ,,Și mai departe..,, Acest petic de pamînt pe care cineva ar voi sa-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemneaza misiunea noastră istorică,taria noastră…,,.

Citeam aceste rînduri și bucuria ii umplea sufletul, cît de mult ne-a iubit Eminescu, cît de mult ne-a vrut aproape. Nu stiu ce ar zice, numai, cînd ar vedea că înca acel,, vis neîmplinit, copil al suferinței,,/vorba lui Goga/ e departe de noi . Dealtfel , el singur a spus-o,simplu și proverbial, ca orice altă cugetare a sa :,, Iubesc acest popot blînd, omenesc pe spatele căruia diplomații croiesc războaie, zugravesc împărății despre care lui nici prin gînd nu-i trece.,,

Și tot în publicistica sa impresionantă prin vastitudine și profunzime poetul se întreaba:,, Dacii sau romanii, romanii sau dacii?! Sîntem români și punctum! Sîntem ceea ce voim-români.Stejarul nu crește peste tot locului,buruienile-pretutindeni,,.

Astazi românii noștri chiar ca niște stejari, împrăștiați in lume , duc faima națiunii . Îmi place să privesc televizorul cînd se perindă imagini cu români de pretutindeni , emisinuile România te iubesc ,, ,, Romîni de suces ,,. Îmi place să-i văd pe Basarabenii mei cum aslatează consulatele române pentru perfectarea acteleor de identiate românești, adică pentru redobîndirea cetățeniei pierdute în 1940.Mă gîndesc, daca Eminescu ar fi printre noi s-ar bcura mult . Dar, oricum ne bucurăam noi , cei cu inima română și cu intuiți dezvoltată pentru a vedea cum zid e zi în pofida tuturor shimbarilor bune sau rele sentimentul frăției nu s-a schimbat și polupaltiia de pe cele 2 maluri ale Prtului face pași mici dar issguri spre visul de veacuri .

Dacă în poezii simțim note pesimiste , în articolele sale jurnalistice se simte o fermitate bazată pe cunostințe profunddde , iar în problema unirii – un ptimism dătător de viață.

,, Avîntul patriotic dovedit de moldoveni în vremurile grele ne încalzeshte shi ne dă tăria încrederiii în noi înșine fără de voia lor moldovenii au fpst dezbinați shi pentru aceea pînă în ziua de astazi ei shiau pastrats dreptul de a se simți unți ,,. Mă rog bunului Dumnezeu să-mi întareasca comaptrioțșii în acestă sfîntă credință și-l elogiez pe Eminescu pentru că a aprins în contemporani și urmași flacăra ei.

PODOLEANU ELENA

Suntem români și punctum”

“De la Nistru pân’ la Tissa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Erau câteva dintre versurile care țipau în ziarul “Glasul” pe care făurarul anilor ‘89 îl scotea la lumină în Basarabia. Deși era primul în grafie latină, acesta avea puterea să țipe în inima celei căreia i s-a furat cuvântul “pâine” în favorea lui “хлеб”, celei căreia i s-au furat mamele și i s-au adus soldați, i s-au furat copiii și i s-au dat la schimbi ruși, ucraineni. Ea, Basarabia, și-a spus durerea în limba și versurile lui Eminescu.

Era limba celui care nu putea fi un simplu spectator la realitățile de pe scena politică internă, cât și cea externă, cel care nu-și dorea o Țară ciopârțită în bucăți de către Imperiul Austro-Ungar, Otoman și cel Țarist. Se opunea societății inculte, iar drept coloană vertebrală pentru tot românul nu accepta decât valorile. Viziunile sale erau periculoase pentru siguranța celor care dețineau hățurile puterii, așa că a fost condamnat. Condamnat la tăcere. Nici măcar astăzi, după mai mult de un secol, nu vor să-l lase să vorbească. În manualele școlare, Eminescu este prezentat drept băiatul care cutreieră păduri în căutarea iubitei, romanticul care petrece serile pe deal, nu și revoluționarul care adună echipe de studenți ardeleni care să militeze pentru “Dacia Mare”. De ce ni l-ar ascunde și acum, s-ar întreba unii? Pentru că Eminescu a fost profetul poporului român. La lumina sec. XIX acesta reușea să contureze și să explice obscuritatea zilei de azi. A dat răspunsuri la întrebări care aveau să vină abia în sec.XXI. Cum s-a întâmplat ca românii dintre Prut și Nistru nu doar să accepte limba ocupantului, dar să și afirme că aceasta ar fi mai frumoasă decât limba mamei? Cum se face că basarabenii, dacă ar fi puși să aleagă în mâna cui să-și pună zilele, fără nicio ezitare, le-ar pune în mâna rusului? El, acel romantic, Eminescu, ne răspunde: “Ca orice putere mare, Rușii acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Putrerea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel e în țările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei să înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce românii au contractat de la binvoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite”

Mă întreb, oare “acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter”, guvernanții, atunci când vorbesc despre Luceafărul națiunii române, se raportează doar la îndrăgostitul din “Floare albastră” sau și la cel care a militat pentru unirea tuturor românilor? Probabil, la niciunul. Faptul că aceștia oferă dreptul la existență unei limbi inventate de ocupant, mă face să înțeleg de ce, totuși, mai depun flori la bustul lui Eminescu. “Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. /Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.”

Eminescu ne-a lăsat drept moștenire parametrii în care trebuie să se încadreze o clasă politică; ne-a prezentat dușmanul din unghiul celui mai bun observator, astfel încât să-i putem opune rezistență; Eminescu ne-a lăsat modelul unui adevărat român. Să nu-i lăsăm să ni-l fure pe Eminescu! Pentru că aceasta ar însemna să nu mai luăm aminte la vorbele sale; să nu ne dorim o Românie puternică; ar însemna să negăm trecutul și să refuzăm a ne numi români. Peste a sa ființă, anii și-au lăsat mantii incolore, pe buzele vântului stau ale sale vorbe, în brațele bătrânului tei îi sunt prinși anii tinereții, în florile albastre și-a lăsat privirea, iar suflarea i-a rămas în dulcea lui Românie.

FLOREA ELENA

 Suntem Români și punctum!!!

Sunt cuvintele des rostite de fosta mea profesoară de limba română.Iar dulcele lor ecou e și astăzi viu. E o femeie puternică spiritual, ce nu se lasă ușor copleșită de emoții, însă cînd discutam despre Patria noastră România, lacrimile îi săpau șanțuri adînci pe obraji și în suflet.

Atunci n-am înțeles de ce, dar azi am o altă atitudine față de acest subiect sensibil. Îi mulțumesc pentru că a sădit în mine sămînța patriotismului și a plîns peste ea cu lacrimile alfabetului latin! Îi mulțumesc pentru că mi-a îmbrăcat pînă și sufletul în literă de foc să trăiesc pentru totdeauna cu mîndria de a fi român.

De ce ești tristă azi, Basarabie? De ce ți-e zimbetul atît de amar? Ai fost tăiată, fără ,,anestezie”, de la Patria Mamă,România, iar noi n-am făcut nimic… N-am putut? N-am vrut? N-am știut ce să facem? Nu știu să răspund… Tot ce stiu e că nu avem justificare, nu există ape ce-ar spăla vina că am plecat capul în fața asupritorilor și n-am apărat ce era al nostru. Dar nu vreau să judec pe nimeni și nici nu incerc să caut pedepse, căci condamnarea cea mai mare e o viață trăită sub povara unei conștiințe încărcate. Dar oare mai e vie această conștiință?.Mai știm noi oare ce-i asta?

Grigore Vieru spunea :

,,Dar din… mare „paradisul“
Iată ce-nvățarăm noi:
Cine-ntîi îți fură scrisul,
Celelalte-ți ia apoi! “

De ce-am lăsat să ni se fure scrisul? Am ,,decorat” cu ignoranță și nepăsare munca străbunilor și sufletul poeților, pus ca jertfă pe altarul creației. Ne-am renegat originea și spunem că vorbim Limba Moldovenească. Oare n-am început sa pierdem prea mult din ceea ce ține de esența noastră? De ce oare astăzi,,I love you” nu mai sună așa frumos în română? De ce toți își programează,,meeting-uri” , dar nimeni nu mai merge la o întîlnire? De ce toți au ,,hobby-uri”, dar nimeni nu mai are pasiuni? De ce toți se simt în pas cu moda cînd dau ,,klass”, dar nimeni nu mai trece dincolo de aparențe cînd face o apreciere?De ce? De ce? De ce? Ne bălăcim cu toții în aceeași mizerie, încît uitîndu-ne unii la alții, văzînd că suntem la fel, avem iluzia că suntem și curați. Am pierdut mult! Ne-am pierdut limba și ne-am pierdut identitatea în această lume vastă. Dar mai avem timp pentru a ne trezi din ,,somnul cel de moarte” și a iubi limba română la fel de mult, sau chiar mai mult decît cei care au trăit în timpul cînd această limbă a fost ținută după ușă și pusă chiar în cătușe. Astăzi i-am pus cătușe de aur și ni se pare că e liberă. Limba e intîia treaptă pe care un om trebuie să-și înalțe cetatea demnității.

Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț. Primind un preț, am vinde; si noi nu vindem nimic. Acest gînd să ne fie călăuza ce ne însoțește zi de zi !

M-am născut în Basarabia și nu mi-e deloc rușine să afirm aceasta ! Totuși, în suflet sunt român ! Unii se înghesuie prin săli aglomerate pentru a jura în cor credință României.Vor hîrtia/cetățenia care le permite să meargă să fie sclavi în alte țări.Alții jură credință patriei lor din iubire dezinteresată, afară, în frig, fără să fie poftiți înăuntru și fără să ia vreun certificat pentru asta. Român în acte poate fi aproape oricine dorește, român în suflet – mai puțini.Faptele sunt hîrtia de turnesol ce dovedește autenticitatea românismului nostru !

România Te Iubesc ! Sunt mândru că sunt român ! România,ești Patria mea ! Ecoul acestor cuvinte îmi străpunge inima și mă doare…mă doare până în adâncul ființei mele că acestea nu-și au izvorul în profundul sufetului. Intonăm cu mândrie imnul de stat și adoptăm o mască de oameni serioși și devotați, pe când aceste cuvinte solemne ne sunt atât de străine, încât tind spre o traiectorie paralelă cu viața noastră.

Trâmbițăm întregii lumi că suntem gata să murim pentru România. Întrebarea e : ,,Dar să trăiești pentru România ești gata? Ești gata să afirmi că ești român și să-ți asumi responsabilități?” Dacă ai macar o clipă de ezitare, înseamnă că toate sloganele cu iz de patriotism sunt doar o mască, sau o dovadă a ,,spiritului de turmă” , care atât de mult ne caracterizează. Ne ascundem în spatele colectivității și astfel ne este anihilat simțul responsabilității.

O întrebare simplă: ,,Cîți din noi am putea trăi fără televizor, calculator, mașină, bijuterii etc ? și acum una și mai simplă : ,,Cîți din noi am putea trăi fără România? “ Întrebarea e simplă, răspunsul – dificil. Și nu că ne-ar fi greu să articulăm unul din două cele mai simple cuvinte : ,,Da” , sau ,,Nu”. ,,Dificilul “ îl reprezintă o conștiință vie care îți pune în contrast culoarea sufletului tău și culoarea vorbelor tale.

E timpul să spunem ,,Stop” acestor contraste și să creem un acord armonios între vorbe și fapte. Fii tu însuți schimbarea pe care o dorești ! Sunt mândru că sunt român ! O spun cu voce tare și fără nici o rezervă. Mi se bucură inima-n mine, iar când aud ,,România” sufletul mi se topește de dor după munții latiniei, ogoarele gata de recoltă și mirosul pâinii proaspete de-acasă. Suntem Români și punctum!!!

ŞARAN VLADISLAV

A fi român în Republica Moldova – regîndirea conceptului

Anul 1989 a fost crucial pentru cei ce simţeau româneşte fiindcă sentimentul naţional avea să renască şi să inspire o întreagă generaţie să înceapă o viaţă nouă. Limba moldovenească a devenit limba română, mai puţin în Constituţia Republicii Moldova, dat toţi care au conştientizat acest lucru au făcut rost de cărţi în limba română şi pentru prima dată au învăţat să scrie în grafia latină.

Tot ce mi se pare mie astăzi cît se poate de normal să existe: limba română, grafia latină, statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfînt în locul unde este ea acum, denumirea străzilor cu scriitor şi domnitori români, aspiraţii europene – toate acestea erau atunci abia la începuturi. Oricum ar fi fost, nu am amintiri personale despre cele întîmplate. Mie mi se părea normal să învăţ din Abecedarul lui Grigore Vieru, să povestesc la orele de istorie a românilor că strămoşii noştri au fost geto-dacii, iar la ore de literatura română să ni se spună că Mihai Eminescu este marele clasic şi că este cel mai ilustru român care a fost vreodată.

Aşa ni se spunea. Aşa am învăţat la şcoală. Aşa am gîndit că este corect să gîndim. O lungă perioadă m-am mulţumit să gîndesc că lucrurile stau exact cum mi s-au spus că sunt. Dar vine un moment în viaţa fiecărui om în care totul trebuie regîndit – inclusiv întrebarea ceea aparent fără răspuns – cine sunt eu de fapt ?

În 2005, cînd am ajuns la facultate, discutam cu colegii şi profesorii despre identitate, limbă, apartenenţă la una ori alte valori. Afirmaţiile unora se limitau la aceea că dacă statul în care trăim este Republica Moldova atunci suntem moldoveni, avem tradiţii din spaţiul slavic şi limba nu poate fi decît moldovenescă. Alţii dimpotrivă afirmau sus şi tare că suntem români şi punctum, fiind chiar adepţi ai unirii, însă suferea şi ei la argumentare. Toată filosofia lor se termina în explicaţii şi interpretări istorice convenabile intereselor lor însoţită de ura aproape înnăscută faţă de ruşi şi blamarea regimului comunist pentru toate păcatele lumii. Nu m-a convins nici una dintre părţi.

Acum s-ar putea spune că sunt un rebel, un răzvrătit fiindcă nu am intrat în tabăra nici uneia dintre părţi. Dacă zic că sunt moldovean pînă la urmă asta şi sunt deoarece m-am născut în Republica Moldova, parte a Ţării Moldovei de cîndva, iar limba pe care o vorbesc are un accent specific diferit de cel al oltenilor sau ardelenilor. Dacă îmi spui că sunt român la fel îţi dau dreptate fiindcă istoria comună, aceeaşi religie ortodoxă, tradiţiile, cultura, arta culinară este peste tot aceeaşi în spaţiul românesc. Ori moldoveneasca nu este altceva decît un grai al limbii române. Nu vreau să gîndesc că identitatea de moldovean se subordonează celei de român sau invers doar din cauza că aşa au căzut zarurile din punct de vedere istoric. Secretul constă dacă ne onorează şi vrem să acceptăm anumite valori care ne leagă ca popor; dacă vrem să ne reprezinte Eminescu, Caragiale, Creangă şi alţii care au lăsat poporului român o moştenire nepreţuită în poezii, proză, piese de teatru etc.

Acum am cetăţenia română şi pot să vin în România de ori de cîte ori am nevoie şi oricine m-ar întreba unde mă duc eu răspund că mă duc acasă. Oricare ar fi convingerile mele despre patriotism, despre aţi servi ţara ori despre cum arată România la etapă actuală – o ţară care are toate resursele necesare de dezvoltare dar care încă se confruntă cu stagnare şi sărăcie – eu oricum cînd vin să stau în România vin acasă. Spun aşa fiindcă trebuie să înţelegem că fiecare dintre noi poate să îşi aleagă studiile, serviciul, destinaţiile turistice, însă nu ne putem alege originile. Originile mele româneşti nu mi le-am ales eu fiindcă nimeni de fapt nu şi le poate alege după bunul plac. Nu pot să fiu german sau francez decît poate prin mentalitate dar nu şi prin origini. E la fel cum nu îţi poţi alege părinţii însă poţi să alegi să fii ori nu mîndru de ei. Eu sunt mîndru de originile mele şi pot s-o fac asta fără să fiu fanatic al vreunei idei, să imit vreun comportament agresiv al microbistului de pe stadion sau al ţăranului needucat care mănîncă seminţe şi scuipă pe trotuar.

Eu pot să fiu român aşa cum îmi place mie să fiu. Vin în România de 2-3 ori pe an şi atunci cînd ajung mănînc neapărat o ciorbă de văcuţă cu smîntînă, beau o halbă de bere Timişoreana, dacă sunt la Braşov ori la Sibiu admir arhitectura medievală ori intru în librărie să îmi iau o carte bună.
În restul timpului stau la Chişinău şi deocamdată mie destul de bine fiindcă aici este familia mea şi fata pe care o iubesc. România este un spaţiu spiritual şi cultural pe care pot să îl simt fiind şi peste frontiera ei teritorială. Aşa înţeleg eu lucrurile, aşa vreu eu să fie. Deci, sunt român şi punctum iar dacă vreţi să fiţi ca mine trebuie să regîndiţi conceptul. Sunt un român fericit. Atît.

VLAD DIANA

SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM.

”Acela ce-si paraseste tara pentru una mai inalta , seamana cu omul care si-ar alege alta mama printre femeile mai aratoase.”-Nicolae Iorga.

PATRIA.Pentru mine patria este un nonsens.Eu consider patriotismul a fi ceva ce vine din sufletele noastre,astfel ca difera de la individ la individ

:unii vor sa isi arate devotamentul fata de tara intrand in armata,altii promovand Romania in toate lumea prin sport,arta sau tehnologie.Eu imi arat devotamentul fata de tara gandindu-ma inca de pe acum ce as putea face pentru a o aduce in gratiile Uniunii Europene si mi-am dat seama ca primul pas ar fi sa nu o parasesc.

Desi Iorga arunca cuvine grele asupra conpatriotilor sai,acest citat nu face altceva decat sa dea forma adevarului.Nu ne-am saturat oare sa vedem cum elita Romaniei de doctori,ingineri si alte genii fug efectiv in alte tari pentru ca au un statut mai ridicat?De ce sa nu fie si Romania o tara cu un statut ridicat?In fond,acesta este plina de bogatii neexploatate,precum:resurse naturale,peisaje mirifice,traditii pastrate cu sfintenie si nu in ultimul rand,oameni cu sufletele mari.Doar spunand acestea eu ma incred in ideea ca Romania nu este o tara inapoiata!

Desi convingerile mele ma indeamna sa raman in Romania,alte cateva mii de persoane au luat drumul aeroporturilor pentru a pleca in Spania,Italia,Germania si alte state europene pentru a castiga bani.Acest lucru,controversat fiind, eu il consider demn de admiratie:trebuie sa ai un suflet titanic pentru a indura singuratatea si privirile arzatoare ale strainilor,pentru a-ti ajuta familia.Doar dorul de casa,de familie si de tara le da curaj si vointa sa treaca prin aceste momente chinuitoare.

Concluzionand,Romania,tara tuturor posibilitatilor,tara care mi-a fost ”casa” timp de 15 ani si imi va mai fi si in continuare,merita toate respectele mele pentru stradania de a se ridica si de a prospera.Acum este momentul ca noi,romanii,sa ne unim si sa ne impingem tara de la spate,pentru ca oricat am spera,este singura noastra tara,iar alta nu ne va trata la fel de bine ca ea!Dragosta si patriotismul meu se afla chiar aici si oriunde ma duc nu imi este rusine sa spun:”DA,SUNT DIN ROMANIA!”

CIOVAGA GABRIEL

Suntem români și punctum.E ușor să spui,e ușor să memorezi,e ușor să strigi aceste cuvinte.E la fel de ușor cum pui acel punctum,insa mulți din aceasta națiune nici habar nu au de aceaste cuvinte,altora nu le pasa,iar unii sunt discriminați,batuți și duși în Siberia pentru o astfel de afirmație.
Astăzi,2013,acel punctum spus de Mihai Eminescu se transforma într-o virgulă…Virgulă după care poți adauga cu ușurință lași,pierduți și alte calificative negative.De ce lași?Hotarul pe Prut argumenteaza ușor atribuirea acestui calificativ,da lași,pentru că suntem conduși de ticăloși și mai mari,lași pentru că plecăm capul celor ce cîndva ne-au trădat de nenumărate ori,lași pentru că nu ne putem revolta împotriva inamicilor poporului.Pierduți…pierduți ca niște copii de gradiniță ce

se plimbă printr-o pădure plină de lupi,vulpi și urși.Pierduți fiind,nu ratăm ocazia să înlocuim 10 cuvinte românești cu unul englez/francez ba chiar și rusesc,nu ratăm ocazia să sărbatorim niște evenimente totalmente străine nouă și să scuipăm în cele sărbători,tradiții pentru care s-a varsat singe strabun,deoarene nu e în modă să îți respecți obiceiurile națiunii.Uităte astăzi,acum în jurul tău române!Ce vezi?Ce simți?Sincer să fiu,habar n-am ce vezi și ce simți,eu însă fiecare zi mă trezesc și adorm cu cuvîntul “trădat” în gînd,cu amarul gust al uitării.Am ajuns aici disperat să scriu asta,totuși scriu cu un scop,cu scopul ca la momentul potrivit românii să știe pentru ce s-au ridicat,solidarizat și murit cu onoare.Români suntem,strabunii erau conduși de nobili,boieri,domnitori care au știut să tradeze orice apărător al neamului,se vindeau cum se vînd și astăzi cei 513 deputați și cei 176 de senatori,ăștia ce dorm pe milioane pe cînd poporul suferă din cauza cumătrizmului,lăcomiei,trădarii lor.Fiecare zi mii de români pleacă peste hotare,împinși de găurile din buzunarele lor,visînd la un viitor mai bun pentru odraslele lor,cei ce rămîn fără căldura părintească…e trist și jalnic.Manelele sunt auzite mai des decît muzica populară,fratele se transformă în “bro”,americanul și rusul construiesc bază militară în locul stînei bunicului,indiferența marchează progres record.Totuși sper,sper să reușim să ștergem și să ne lepădăm de toate aceste vicii,suntem fii ai bravilor soldați care de politicieni au fost trădați,vine și ziua cînd ne o să ne vadă răsculați,avem puterea…Îmi vreau frații înapoi,nu “ivanii” și americanii!Ne numesc înapoiați,dar știu foarte bine că neamul a avut curajul să reziste numeroșilor ocupanți,păgîni pe cînd ei pictau și își omorau frații.Române,fii puternic,rezistă și educă-ți micii românași,spunele acel “Frații în veci vor fi Frați” și gătește-te de luptă,onoarea,speranța și șansa se cîștigă,nu se cerșește.Fii tu acel viitor Mare Român!

CIUPAC MIHAELA

Sîntem români şi punctum

„Suntem români!”Auzim această exclamaţie destul de des,uneori revoltîndu-ne,iar alteori fiind deacord,în urma unor argumente convingătoare.

Studiind obiceiurile,limba,tradiţiile,bucătăria naţională,evenimentele istorice importante am observat, că sunt asemănătoare,iar după toate exemplele, ştim că o ţară sau popor are istoria şi tradiţiile sale unice.Deci, dacă ele sînt comune,atunci sîntem un întreg,oricît am nega acest fapt.

Cît de multă ură neargumentată nu ar avea unii faţă de români, trebuie să recunoaştem că facem parte din acelaşi popor.

Moldova poate fi asemănată cu o diviziune înstrainată de la un întreg teritoriul,care şi-a modificat puţin limba,introducînd multe rusisme şi alte cuvinte din diferite limbi.

Deosebirile dintre noi şi fraţii români sunt fireşti,deoarece o dată ce avem o politică,economie,o istorie de cotropiri diferite,atunci pe parcursul anilor impactul acestor factori au avut un rol diferit asupra acestor 2 teritorii, dar dacă să luăm în consideraţie perioada istorică inainte de năvalirea triburilor barbare,apoi a altor popoare ,deja cu civilizaţii şi organe administrative bine-organizate,atunci putem ferm afirma că suntem practic un membru ai marii familii.

Principalul argument contra este : că suntem în Republica Moldova,suntem moldoveni,avem personalităţile noatre ,istoria şi evenimentele specifice teritoriului basarabean. Dar oare atunci,cînd un copil pleacă din casa parintescă,el deja nu mai este fiul părinţilor săi sau îşi pierde rudenia cu fraţii sau surorile sale ? Nu ?

Atunci cu ce se deosebeşte relaţia dintre România şi Basarabia ? Dacă suntem străini,atunci de ce multe state sînt împotriva unirii noastre?

Lăsaţi-ne in voia noastră! Lăsaţi-ne să regasim calea cea dreaptă!

Mihai Kogalniceanu, Tudor Arghezi,Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici şi alţi oameni ai artei s-au luptat pentru unirea familiilor,sufletelor a oamenilor de pe teritoriile,desparţite de Prut.Ei au luptat ,avînd drept arme poezia, cintecele,îndemnînd poporul să nu fie indiferent de pierderea jumătăţii sale,să nu permită dezbinarea şi slabirea poporului român.

“Curge Prutul între ţări române.

I se-aude plîngerea în Carpaţi.

Olt şi Mureş sar ca să-l îngîne.

Jiu şi Nistru voi ce aşteptaţi?

Şi din cer întregul loc arată

Ca un rai însîngerat la brîu.

Vino, frate ,să legam odata

Malurile tragicului rîu. “

(Doina şi Ion Aldea -Teodorovici – “Maluri De Prut”)

Pot ferm afirma că sunt ROMÂN şi că sunt mîndră de acest mic teritoriu,care măcar că nu vede capătul la probleme, este plin de oameni buni,sinceri ,oneşti,harnici şi ospitalieri.Nu putem fi un popor diferit, avem aceleaşi calităţi şi valori morale,aceleaşi rădăcini şi acelaşi sînge!

Poate că cu timpul,toţi vor înţelege ,că cum nu s-ar zbate sau contra,suntem o ramură a aceluiaşi popor,iar unirea acestei vechi familii va duce la soluţionarea a multor probleme cu care se confruntă toţi fraţii,deoarece unde-s mulţi puterea creşte!

MANALACHI CRISTIAN

 “SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM” – CONCURS DE ESEURI CU OCAZIA ÎMPLINIRII A 163 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAI EMINESCU

Fondul de aur al spiritualitații unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preţ a unui popor – în limbă şi prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta si a simţi. Conștient de faptul că numai o limbă dezvoltată poate sa devină forța motrice care duce spre civilizație și propășire, genialul Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii, sporindu-i potențele si valențele semantice, stilistice.

Eminescu a depus o muncă titanică istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuțile limbilor celor mai civilizate naţiuni, incarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă. Momentul acesta este plastic evidenţiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfătoasă, /Creanga ce-a iubit-o /Şi-a inaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvarşit-o /În cultura lumii spre a ne mândri”…

Ca să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirma: „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic,sentimente”. Căci, spune el în altă parte, „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc sa fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”.

Cu mândrie vorbeşte poetul despre originea românilor şi a limbii lor, despre importanţa trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însa am transcris-o din buchile noastre ghebosite de bătrâneţe în literele de aur ale limbilor surori.

Citind tot felul de izvoare vechi şi noi, Eminescu a izbutit să pătrundă în străfundurile tainiţelor sufleteşti ale poporului român şi a rămas plăcut surprins de bogăţia şi frumuseţea graiului matern. Dăm citire unor gânduri care se potrivesc de minune şi pentru caracterizarea situaţiei în care zace limba română în Republica Moldova: „Şi limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba. De fiecare cuvânt vechi se ţine un şir întreg de zicale, care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesea mulţimea cuvintelor şi frazelor noi, primite în limbă, fără de nici o rânduială”. Sau: „Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocuri de o rară frumuseţe. Multe texte bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării, nu talentului scriitorilor si dezvoltării limbii”.

Şi intrucât a venit vorba de scriitori, trebuie remarcat şi faptul ca Eminescu i-a apreciat înalt, văzând în ei pe cei „ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”. Interesant vorbeşte poetul despre specificul limbii materne, privită în raport cu o altă limbă: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-stramoşi, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor şi ale nimănui – uliţe, grădini pieţe – tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt ale tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba română este o bună gospodină şi are multe şi de toate”. Susţinând adevărul că „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”, Eminescu cere ca limbii în şcoală să i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare e limba…”.

Eminescu supune unei critici vehemente presa şi pe toţi acei care sunt datori de a se îngriji de destinul limbii, abuzul de termeni străini, arătând totodată cauzele principale şi unele soluţii: „Presa noastră – scrisă în mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în câteva zile – e o presă naţională. Cu toate acestea, lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge pana şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi… Cauza pentru care s-a lărgit atât de mult stricarea limbii… e aceeaşi căreia peste tot îi datorăm toate relele de care suferim: politica. Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Astăzi când ziare, profesori, ba pâna şi o academie şi-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman şi adăpost impotriva limbii păsăreşti, practicată de gazetari ş.a., sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)”.

Aş încheia această relatare cu emoţionantele cuvinte ale scriitorului Ion Druţă: „Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decât o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine in această bogăţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu înţelepciunea. (…) După cum Puşkin a scos în lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viaţă nouă întregii noastre limbi, angajând-o în luptele cele mai grele şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre”.

RAUŞA EUGEN

O, Eminescu

Ai fos și vei rămîne

Al nostru tu Luceafăr

Ce arde și străluce

Parcă ne-aș da un semn.

Tu ești cumirul nostru

Cu care ne mîndrim . . .

Și cu a tale versuri

Noi , romîni ne simțim.

O soartă grea o dragul noastru

Tu ai avut …. ai avut . . .

Prin chinuri multe ai trecut

Și nimeni nu tea susținut .

Amicul tău , Ion spunea

Că veșnic te voi aștepta

Acolo . . .

La împărăția lui Creangă

Unde gîndurile le-ai așternut

Pentru Micle te-ai zbătut . . .

În inimile noastre

Tu vei ardea mereu

Și vreau să te asigur

Că tot ce nea-i lăsat

Nu stau aruncate sub pat

Ce sunt stutiate

De mari cărturari

De copii și de cei mari !!!

Scriu versuri de mic, înca din clasele primare , dar scriu într-un mod deosebit în limba populară , țărănească fiindcă asa au vorbit buneii mei și eu îs dator de a păstră această limbă țărănească , romînească. În aceste rînduri de mai jos se vorbeste despre marele nostru poet M. Eminescu. Eu m-am stăruit s-o scriu în forma populară care este băzătă pe folclorul romînesc. Sper că ați înțelege sensul și gîndurile acestor versuri simple ș pătrunzătoare.

INDOITU ANA

 Dar eu?

Cînd era de vîrsta mea, bunica mergea la hore în fiecare duminică. Îşi punea flori proaspete în păr, îmbrăca iea cea mai nouă şi se alătura tinerilor la joc. Mama, dimpotrivă, era studenta exemplară, timidă din fire,care, fără afiliere politică, are şi pînă azi o frică de a merge la biserică.Dar eu?Eu sunt confuză! În ADN-ul meu convieţuiesc două gene complet diferite,dar în acelaşi timp, identificatoare pentru mine. Sunt două istorii: a Moldovei pentru care a luptat Ştefan cel Mare,Al. I. Cuza şi Regele Mihai şi a Moldovei ca una dintre cel „15 republici-surori” din URSS; a Moldovei zglobii şi a celei timide. Ce să fac?Să şterg cu buretele,să şterg cu pixul – tot?Nu, căci, conform regulilor fizicii, atît termodinamica cît şi istoria sunt ireversibile. Soluţia e alta – să mă identific!

În mod natural, orice om se naşte undeva, într-un cadru în care poate găsi o cultură şi un sistem de valori de care să se revendice.La fel cum consideră şi marea actriţă româncă, Oana Pellea, „eu cred foarte tare că noi nu ne naştem întîmplător undeva şi mai cred că mai mult decît conjunctura socială,politică şi de oricare alt gen, fiecare dintre noi avem un drum al nostru în viaţă.” Anume această clauză este o problemă existenţială a noastră, a urmaşilor lui Eminescu, ca să ne oprim din fuga murdară, nejustificată şi demagogică a prezentului, ca să ne aflăm, să ne „botezăm” ,dacă vreţi,din nou.

Pentru că m-am născut în Republica Moldova, în anul cînd a fost adoptată Constituţia şi ,cu toate că a fost adoptată, citez: „PORNIND de la aspirațiile seculare ale poporului de a trăi într-o țară suverană, exprimate prin proclamarea independenței Republicii Moldova(…),FIIND CONȘTIENȚI de responsabilitatea și obligațiile noastre față de generațiile precedente, actuale și viitoare”, eu sunt şi astăzi la fel „adolescentă” ca şi valorile stipulate în acest document suprem.Spre deosebire de un englez, patria nu imi este un dat, ci ,mai nou,un exerciţiu de sofistică.Asta pentru că o eventuală patrie a basarabenilor ar avea o limbă împrumutată (româna), o denumire pe care să o împartă cu provincia istorică a unui stat vecin (Moldova), o cultură aproape inexistentă şi, oficial, 204 de milionari.

Ţine de nevoia fiecăruia de aparteneţă la ceva (orice), dorinţa de împlinire, de echilibru,etc.O familie,”un beci încăpător şi plin cu poloboace de vin ” , ar zice moş Ion, „cald în casă”,ar sări mătuşa Mărioara, „statut social”, ar spune pe un ton foarte nevinovat profesorul de la sate.Sună bine,nu? Cred că Maslow scria ceva despre asta(Piramida nevoilor sociale).Dar americanul mai spunea că e imposibil să sari peste o treaptă.Trebuie să-ţi satisfaci complet un nivel ca să treci la următorul.Adică omul care moare de foame nici nu aspiră la ideea de a merge la teatru.Are cu totul alte scopuri.Înclin să cred că această ipoteză este valabilă nu doar pentru indivizi,ci şi pentru noi,ca societate.Pretindem la o verticalitate autonomă, dar suntem prinşi în jocul de şah al marilor puteri „reci”, în care orice mişcare neconvenabilă se soldează cu conseicinţe.Dar, deja la 20 de ani de independenţă,unii tineri schimbă cursul istoriei.Alţii ascendează spre faimă prin inovaţie şi succes.Pentru Republica Moldova, prioritatea ar fi alta: să-şi aparţină! Pentru că mai nou, apare o generație tânără, exponenții căreia se internaționalizează în exces și devin mai americani sau mai europeni decât Obama sau Barroso. Orice evocare a apartenenței naționale irită armata de analiști politici, bloggeri, jurnaliști, de parcă propovăduirea homo sine identitatis nationalis ar fi un ciulin mereu nedorit.

A venit odată bunicul acasă cu maşina funcţionînd nu tocmai cum trebuie.Chinuind mai bine de 3 zile, bunicul nu a reuşit să o repare, afirmînd într-un final:merge şi aşa!Consider că problema noastră este acceptarea acestei condiţii.Trebuie să scăpăm de acest „merge şi aşa”; că „merge şi aşa” înseamnă că merge oricum.Marele om politic român,Petre Ţuţea a spus cu verticalitate: „Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd şi nu oricine.” Progresul înseamnă să te ridici deasupra intereselor personale, deasupra zonei de confort şi să faci politică.Nu doar o politică de partid, ci una a maselor, o politică umană, dacă vreţi, nu una care „merge şi aşa”.
Un pas a fost făcut! Un pas ferm,cadenţat şi îndrăzneţ la care am asistat şi eu cu mîndrie.În Piaţa Marii Adunări Naţionale,la cea de-a 20-a aniversare a Independenţei Republicii Moldova, Armata Naţională a renunţat la pasul sovietic de defilare,adoptînd un model european.La prima vedere acest pas semăna cu cel al Armatei Române.Să fie oare o întîmplare?Indubitabil că nu!Este o revenirea la identitate.Pentru o clipă, asistînd la această defilare a soldăţeilor de plumb am revăzut garda de onoare a Curţii Regale din Marea Britanie.Nobil!Frumos!Ne-avînd acea bătaie agresivă, tăioasă, nu te izbeşte surd în piept, de parcă ar vrea, doar din mers să-ţi dezbată plămînii.
Sunt sigură, cu acest pas, a mai căzut un zid berlinez, unul din fluxul ce le urmează pe cele din 1989,1991,2009 şi care este în atîtea repetabile ori un in anticipo al respiraţiei române uşurate.

Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că reprezintă “ideea platonică de român”, e românul absolut.Iar eu, acum, după ani de studii superficiale în manuale de istorii cu provenienţă ideologică diferită, după confuzii generate de sărbătorirea de două ori pe an a versurilor eminesciene: „Colinde,colinde, E vremea colindelor”, după dor nebun de mai bine de 1 an de tot ceea ce se numeşte acasă, după tulburatoarea sclipire din ochii bunicii mele şi tristul zimbet al mamei,ferm şi convins, mă identific drept urmaş genetic şi ideologic eminescian.

GNATIUC DOREL

Motto: Basarabia și România, două surori gemene ce au fost despărțite de istorie dar care au celași sânge până la moarte. Frații în veci vor fi frați, și nimeni niciodată nu va face ca micul nostru strugure de poamă să-si uite istoria și rădăcinile. Suntem un popor de învingători, am învățat-o de la Ștefan.

Am fost despărțiți sub pretexte și acuze false, ne-au furat Ismailul și Cetatea, Chilia și Bucovina, am fost supuși rusificării, unica țară din uniune ce nu s-a născut în capitala ei, ci în cabinetele Moscovei sub semnătura dictaturii comuniste Am suferit multe, dar nu am uitat niciodată că suntem români. Nu vorbim rusa pentru o mână de ruși ce se cred superiori, ci ne mândrim cu limba ce-o avem moștenire din trecut. Nu avem nevoie de gazul rusesc, avem nevoie de pacea sufletească alături de frați…vrem dreptate, nu bătăi în parlament. Trezește-te, tu poți fi schimbarea!

Avem controverse și discuții referitor la cine suntem sau ce limbă vorbim. Nu putem acuza direct istoria, însă suntem comștienți că dezbinarea României Mari s-a facut pe false acuze, fiindcă nu eram un teritoriu populat în mare parte de ucraineni(așa cum era menționat în ultimatumul adresat României de către guvrenul URSS cu privire la cedarea Basarabiei și a nordului Dobrogei), și Marea Unire nu a fost făcută datorită profitării instabilității politice și militare a Rusiei din 1918, ci prin vot. Odată cu cedarea Basarabiei am pierdut și zona nordica a Bucovinei și Transilvaniei.

Vinovată de situația actuală se face doar conducerea: „Au venit o mână de ruși, fă-le școală, dă-le de munca; au venit câțiva găgauzi, fă-le școală, dă-le de muncă; au trecut granița ucrainenii? multumește-i și pe ei…”, și răsplata? Păi cum? Se suie în cap… Nu e deajuns?

Pe lângă faptul că se simt ca la ei acasă, ne impun și reguli, ne fac să le învățăm limba și o vor ca limbă de stat, își fac țară pe teritoriul nostru, însă când vine vorba de participări în Europa (Un exemplu poate servi Sheriff Tiraspol), ciudat sau mai puțin ciudat, dar mai jos de nume scrie „Moldova”, și mai apare și un mic tricolor… Interesantă chestie, toți tac și fac mutre de parcă ar fi multumiți, iar dacă sunt nemulțumiți, oricum tac, fiindcă presiunea e mare…

O altă problemă (pentru mine, și cred că îi voi dedica un articol aparte) rămâne orașul Bălți, care 80% este rusificat, limba române devine o minune, dacă o auzi, nu ți-ai trăit viața degeaba. Și totuși există pe lume dreptate: fiind la o piesa de teatru unde s-a auzit fraza „Suntem moldoveni, deci români”, toți au reacționat pozitiv, și nu s-au auzit replici(sau teatrul îl frecventează doar partea inteligentă a populației?). Vorbind româna la piață, este o mare aventură, riști să nu fii înțeles și să rămâi fără cumpărături (așa că îți place sau nu, învață Gheorghe rusa).
Devine îmbucurător faptul că din ce în ce mai des, în special tinerii, văd totul ce se întâmpla, auzi din ce ăn ce mai rar fraze de genul:„vorbesc moldoveneasca”. Lumea se schimbă, dar cu viteza melcului, mai avem de „educat” doar câțiva parlamentari și ceva din populație. Și îmi pun întrebarea:”Cât timp va trece până se vor trezi?”

Buna:) am 14 ani si sunt din Republica Moldova, sunt un mare nationalist, insa in orasul unde sunt eu, este majoritatea rusificat, imi doresc foarte mult un drapel al Romaniei. Creatia imi apartine in totalitate, De la motto-ul de inceput pana la punctul de final.

CARAGI DOINA

Noi suntem români și punctum

De la Nistru pân- la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinatate.

( M. Eminescu)

A fi sau a nu a fi devine laitmotivul căutărilor generației mele ( și nu doar). A fi sau a nu fi rămâne să ne stăpînească visele și năzuințele. A fi sau a nu fi ne macină, trecându-ne prin clepsidra timpului, asemeni unui vierme incurabil. Și totuși…

determinarea ne aparține sau, mai bine zis, le-a aparținut stămoșilor, acelora, care sute de ani și-au menținut verticalitatea asemeni firului de iarbă care a reușit să străpungă piatra, asemeni plopului în luptă cu vitregiile naturii sau după atîta amar de bășcălie și deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva , pătrunzător și adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii roman ( Dan Puric), ba mai mult decăt atît, a fi român este o frumusețe a lumii ( Dan Puric).

Bogăția neamului nostru o constituie istoria, folclorul, arta care de-a lungul secolelor se transformă în clipe de veșnicie, iar ele, la rîndul lor , în Sufletul Neamului, care nu cunoaște granițe, restricții, intimități și , indiferent de locație , continent sau ideologie, are aceleași rădăcini: Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole… Nu o dată ne-am prins frămîntați de întrebările existențiale ale tuturor timpurilor: Cine suntem? De unde ne tragem? Cine ne sînt strămoșii? , deoarece ,,… sufletul odihnă nu poate afla, pînă nu găsește adevărul care îl cearcă oricît de departe și oricît de cu trudă i-ar fi a-l nimeri. ( D . Cantemir). De-a lungul veacurilor am fost expuși acelorași încercări: trădări, imputări, violențe, doar că, în ciuda tuturor impedimentelor, rezistăm, ba mai mult chiar, aș zice că renaștem ca pasărea Pheonix din cenușă, fiind străjuiți de aceeași lună cu lumina ei fecioară( G. Ibrăileanu), aceeși mare… o armonie ce capăt n-are ( M. Eminescu), de tot ce mișcă-n țara asta : rîul, ramul ( M. Eminescu) .

Al. Russo, M. Cogălniceanu, Bolintineanu, M. Eminescu, Gr. Vieru, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, L. Lari, N. Dabija- sînt doar cîțiva piloni ai statormiciei și verticalității noastre, creațiile cărora încorporează aspirațiile, visele, năzuințele acestui neam: a fi împreună, a fi liberi în a ne alege destinul și viitorul : Români din patru unghiuri, acum ori niciodată/ Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri ( M. Eminescu)sau Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!( A. Mureșanu).

Limba stă la fundamentul unei culturi, precum credința stă la fundamentul unei mănăstiri, pe ea se clădesc valorile unui neam. Nu există libertate dacă limba adevărată a acestei țări e primită ca oaspete, nu există cultură, viitor , dacă limba adevărată a stămoșilor tăi e înghesuită și umilită, e desconsiderată și subapreciată. Limba română e echivalentă cu numele Eminescu, Miorița, Gr. Vieru, cuțăranii care-o plîng și care-o cîntă pe la vatra lor , cu doinele , dorurile, cu horele și cîntecele de leagăn, cu ogoarele și izvoarele… Limbaromână e sărbătoarea noastră și durerea noastră, e duminica sufletului și rana permanent sîngerîndă. E veșnica problemă atît a savanților, lingviștilor, intelectualilor( de a demonstra adevărul evident: că limba ce se vorbește în Republica Moldova e LIMBA ROMÂNĂ) , cît și a vorbitorilor de rînd, care –și iubesc cu toată puterea sufletului acestă comoara moștenită de la strămoși. E ridicol faptul că la ea acasă ea nu-și găsește odihnă și cinste, fiind numită în cele mai diverse moduri: limbă de stat, limbă oficială, limbă națională, limbă maternă, limbă moldavă, limbă strămoșească, limbă natală, limbă de instruire, limba noastră, limba lui Eminescu etc., numai ca să nu i se spună pe nume-LIMBA ROMÂNĂ. De-a lungul anilor am avut dezamăgiri, dar am reușit și să restabilim unele adevăruri, astfel, în perioada renașterii naționale, versurile lui Gr. Vieru mai că s-au ridicat la nivel de imn: Bucură-te, scris latin, /Că pe valea dulce-amară /N-ai venit ca un strain, /Ai venit la tine-n ţară /Şi la fraţii tăi . Așa cum afirma N. Stănescu: A vorbi despre limba în care gîndești este ca o sărbătoare… Limba română este patria mea, aș îndrăzni să continui, că a vorbi despre limba română înseamnă a te iubi pe tine însuți și a merita să pomenești că de la Rîm ne tragem( cum spune cronicarul), iar limba unei națiuni este ceea ce o individualizează, este ceea ce-i motivează verticalitatea și tenacitatea de-a o apăra, este sufletul acestui popor, este demnnitatea și bogăția noastră supremă.
La candelabrul timpului ard trei lumînări: a trecutului, a prezentului și a viitorului, iar pe soclul acestuia putem ușor observa urmele istoriei, pe care nu ne-o poate nimeni fura, iar orișice încercare de-a o atinge , o îndîrjește și mai mult , demonstrînd atîtea ori că Taina Cuvîntului se transformă într-un miracol al supraviețuirii. Trecutul e prezentul viitorului , iar noi , noi suntem asemeni firului de nisip bîntuit de vînturi și furtuni, asemeni unei frunze ce luptă din răsputeri în speranța nedespărțirii de consoartele ei , asemeni rîului de munte ce străbate atîția kilometri în speranța împreunării cu muma-mare și rămînem cu datoria sfîntă față de limba română, față de istoria neamului ca prin fapte concrete, prin luptă continuă și dăruire de sine să dovedim că NOI SUNTEM ROMÂNI ȘI SUNTEM AICI PE VECI STĂPÎNI.

OLGA CIUMAC

Сe sa spun despre eminescu… in primul rind e un talent enorm cu sufletul a uniu Demiurg care se declanseaza numai in timpul crearii . Uscativ si neprevazut in societate el a devenit un ecou al eternitatii .Anume datorita operelor lui ,acest cuvint se asociaza insusi cu Eminescu, vesnic si sfint pentru popor ,pentru eminescologi care pina in zilele noastre nu l-au cunoscut , nu l-au sesizat pina la sfirsit ,prin aceasta si se exsplica originalitatea si maiestria creatorului de geniu.

Neacceptat si mereu neapreciat Eminescu isi formeaza o lume proprie asemenea unui pictor, unde el este Luceafarul a carui dragostea permite de a trece din planul cosmic spre cel terestru, putem spune ca aceasta ipostaza a omului de geniu si o stare psihologica in care poetul si-a gasit alinare. Eminescu a fost un poet al adevarului a carui pana contura cele trei teme primordiale ca … viata , dragostea si moartea .Dragostea fiind intr-o relatie intermediara in creatia geniului(oda in metru antic)dar si totodata e o cale spre autocunoastere dupa care sufletul poate reincarna , trece in vesnicie.La baza creatiei eminesciene a stat pozitia sa si parerea proprie asupra oricarui eveniment , fie de rangul politic, cultural sau social acestea teme fiind ca un focar ce permitea descatusirea sufletul alegind confesiunea fiind o modalitate cu adevarat romantica .

Fiind coenteresat si de istoria glorioasa a tarii noastre Eminescu scria: « Fericit de grija zilei de miine ,ma voi cufunda ca un budist in trecut , mai ales in trecutul nostru , atit de maret in fapte si oameni…».Astfel putem deduce ca Eminescu a fost si un bun filozof care stia ca daca tu doresti un viitor bun a tariitale tu trebuie numai decit sa cunosti istoria cine si ce esti in lume pentru a avea un model al vitejiei si sperantei ca voi avea tara noasra eroii ca din trecut .Activitatea publicistica a fost pentru poet inca o posibilitate pentru a fi asemenea unui clopot adevarului care zunganea in alarma penetrind in problemele a societatii care era saraca si neprotejata de stat , educatia copiilor , emigratia tineretului , lipsa patriotismului etc. Cel mai grozav fapt este ca acea alarm ace prevadea solutia a tuturor probleme din sec.al 19 a pacurs timpul de trei decenii si nu a fost rezolvata .Eminescu a fost si este o personalitate a carui lucrari si-au gasit un locas sfint in sufletele noastre avind la fel un clopot care va lupta cu nedreptatea si va promova viziunile de o mare profunzime filozofica generatie in generatie.

BALDAU CRISTINA LUCICA

Suntem români şi punctum

Vârsta-mi e poate prea fragedă şi mintea poate prea necoaptă dar inima-mi e cea care la orice început de drum îmi şopteşte că prin venele-mi tinere curge sângele străbunilor mei; sângele acelor oameni care au luptat pentru patrie, pentru istorie, pentru un mândru nume, pentru un viitor. Numai cu gândul mă pot întoarce pe ţărmul trecutului românesc şi poate doar atât este de ajuns, căci, acest gând puternic mă face mereu să zâmbesc deşi sunt departe de ţara mea.

Port mereu cu mine o cutie invizibilă plină de cuvinte înţelepte ce-mi luminează drumul atunci când soarele s-a pierdut printre nori. Setea de cultură m-a impulsionat să vreau mai mult, să cunosc mai mult şi să-mi pun mereu întrebări. În această imaginară cutie port poveştile copilăriei, jocurile ei şi o dată cu ele, la fel cum se întâmplă cu anii ce trec, am adăugat poeziile, romanele de dragoste, ideile filozofice ale mai marilor gânditori, arta, tradiţiile cu tot ce are mai frumos. Ăsta-mi e bagajul cel mai drag şi apropiat de inima mea.

În anul trei de facultate m-am hotărât să particip pentru bursa Erasmus. Am fost acceptată şi pentru un semestru am locuit într-un orăşel uitat în nord-estul Spaniei. Deşi am fost obişnuită să călătoresc, pentru prima oară eram departe de casă. A fost o experienţă cu bune şi rele, cu gânduri ce-mi puneau mereu în dificultate dispoziţia. Dintotdeauna am fost o fire deschisă şi am crezut că o dată ce-mi deschid braţele şi către alte ţări o să am posibilatatea să îmbunătăţesc imaginea României; dar nu a fost aşa. Am fost înconjurată de oameni reci, sătui poate de cuvântul românesc. Analizam mereu situaţia şi încercam să găsesc răspunsul la nişte întrebări care îmi mâncau energia. Am renunţat la ideea de a schimba stereotipurile căci eram singură între atâţia români, singura care încerca întradevar să ajute la recuperarea unui mândru nume pe care ajunsesem să îl şoptesc. Am fost dezamăgită. Singurele persoane care au fost încântate să audă despre ţara mea au fost alţi studenţi, de naţionalitate turcă, care deşi ştiau de războiul dintre cele două ţări, au fost mereu curioşi şi deschişi în a depăna propriile istorii şi în a descoperi câte cuvinte avem în comun.

Timpul a trecut, am închis uşa cu trecutul şi m-am întors acasă. Acasă, dezamăgirea mi-a fost şi mai mare. Am avut nevoie de timp să mă acomodez, să-mi recunosc propriul cămin. Eram confuză, nu mă puteam defini, trăiam într-o stare de negare, de nerecunoaştere a propriei etnităţi. Am avut nevoie de timp, i-am dat timpului timp şi uite-mă din nou în Spania.

Totul e atât de diferit acum. Sunt pentru o nouă experienţă, pentru un nou an cu programul Comenius, în sudul Spaniei şi inima-mi cântă de bucurie de fiecare dată când vorbesc despre ţara mea. Poate timpul a dărâmat zidul creat de prima experienţă, poate întradevar mi-a vindecat rănile, poate acum, la începutul altui drum departe de casă îmi cunosc mai bine rădăcinile; acest nou mediu m-a primit cu bine şi m-a lăsat să spun povestea României. Sunetul fluierul românesc sună în orele de muzică, portul tradiţional şi-a făcut apariţia pe proiectorul unei şcoli care niciodată nu s-ar fi gândit că se poate îndrăgosti de misterul unei ţări undeva uitate pe hartă. Peisaje verzi, susurul râurilor, cântecul păsărilor şi calmul unei mări ce a leagat atâtea relaţii, toate au avut ocazia să-şi spună povestea.

Sunt român şi o spun cu tărie de fiecare dată când sunt întrebată. Sunt mândră să port culorile ţării mele şi nu-mi e limbă mai dragă. În orice moment al zilei îmi reamintesc că acum, aici, unde stereotipurile nu sunt atât puternice, pot să dau tot ce am mai bun. Am aproape jumătate de an de când sunt aici şi nu e om pe care să-l cunosc şi care să nu ştie ceva, un detaliu mic, despre ţara mea. Am observat că dacă vorbeşti despre propria cultură ajungi să te cunoşti mai bine; observi acele mici diferenţe care în adâncul tău sunt defapt atâta de mari. Şi poate chiar sunt diferenţe mari şi unice. Am avut timpul necesar să analizez trecutul ţării mele şi să-l adaug în istoria Europei.

Povestesc mereu despre cultura bogată a ţării mele, depre calităţile românilor, scot în evidenţă naturaleţea locurilor şi inocenţa cu care deşi am fost luaţi peste picior, suntem printre puţinele etniăţi care o mai valorizăm. Am observat că esenţa tradiţionalismului românesc e în inima satelor, departe de zgomotul oraşelor; acolo găseşti spiritul viu al românului, naivitatea şi vechiul glas românesc, teama de a răni natura, povestea zeului Zamolxis ascuns tăcut în imagini multicolore.

Acum am călătorit mai bine printre imaginile unei necunoscute Românie şi mereu mi-am regăsit liniştea în cuvintele ce o descriu. Acum am străbătut într-un timp atât de scurt harta ţării mele, ajutată fiind de scrieri sau documentare ce o fac să strălucească în ochii unor oameni ce o ştiau drept o ţară săracă. Acum şi doar acum, pot să strig numele ţării mele şi pot da neimaginate exemple de ce o iubesc. Acum nu îmi mai este frică de numele pe care-l port, nu-mi mai este frică de etichetările ce s-au aşezat pe umerii mei căci acum am strâns în mine destulă energie ca să lupt împotriva gurii rele. Acum sunt intradevar român şi-mi apăr patria.

SVETLANA TATARU

Suntem români și punctum…

Două state, un popor. Două state, o istorie. Două state, aceiași limbă. Două state, același dor.

Locuim pe maluri diferite ale râului Prut, dar avem aceiași strămoși. Îl cinstim și îl venerăm pe Ștefan-cel-Mare. Îl lăudăm pe Eminescu, Creangă și Alecsandri. Ne amintim de Asachi, Cojbuc, Mateevici și Bacovia. Și nu-l putem uita pe Traian, Burebista sau Decebal.

Îi studiem în școală, pentru că vorbim aceiași limbă și scriem cu aceleași caractere. Căci dacă am fi avut graiuri diferite, cum ar suna traducerea cuvintelor ”Mama coace pâine” dintr-o limbă în alta?

Învățăm aceleași versuri. Cu toții știm Luceafărul, știm și de Miorița. Operele de căpătâi ale Literaturii românești. Opere, care ne duc faima în lume și care ne caracterizează. Plaiul mioritic, peisajul rustic, dragostea eternă și valorile culturale, sunt doar câțiva dintre termenii cu care suntem familiarizați pe băncile școlii, atât aici, în Basarabia, cât și acolo, peste Prut.

Nu în zadar buneii vorbesc de frații români. Au luptat împreună cu ei și sunt de ai noștri, vorba vatrei străbune. Nu-i putem contrazice, căci ei știu mai bine. Erau prezenți și unii încă mai sunt prezenți și mai speră la timpurile când nu existau frontiere. Puteau alerga de pe un mal pe altul, trecând poduri sau înotând. Puteau râde împreună și strânge flori de pe câmpii, făcând coronițe sau fluierașe. Admirau aceleași apus și vedeau același răsărit, doar că împreună.

Îl admir pe tânărul artist basarabean Ion Paladi[1] pentru curajul său de a prezenta istoria noastră în cele puțin peste 4 minute a videoclipului „Dorul Basarabiei”. Lansat la 1 decembrie, zi specială pentru românii de pretutindeni, cred că a reușit să se înfiltreze în sufletele celor care l-au audiat. Cu mâna pe inimă, afirm că lacrimile prelinse de pe obrazul protagoniștilor, au fost și lacrimile mele.

Și chiar dacă nu avem acte ce ne confirmă originea de români, oricum suntem români la chip, la suflet și la vorbă. Suntem români și cei de aici, și cei de acolo. Suntem români, pentru că asta ne-a fost scris, indiferent că ne-am născut în Ardeal, Munteania, Bucovina, Dobrogea sau Basarabia. Avem aceleași tradiții, același gând, același port. Suntem români, pentru că din daci, romani, și traci de tragem. Și chiar dacă o parte dintre noi are un alt statut, alte frontiere, alți cetățeni, alte preocupări, oricum visăm (mai mult sau mai puțin) să fim din nou o familie mare, cu un teritoriu unic. Dar până când, frontiera nu este un obstacol care să ne împiedice să ne simțim români.

Suntem români și asta spune tot!

P.S. Recent am găsit o poezie[2] pe un blog. Nu știu sigur cine e autorul, poate a a posesorului de blog, poate e culeasă din altă parte, dar cert e una: Aceasta reflectă pe deplin și poziția mea în ceea privește sintagma „Suntem români și punctum”.

Din moşi-strămoşi sunt dac.
Dar poate get sau trac?!
E greu de spus,
Dar sigur nu chinez, arab… sau rus.

Din străbunei sunt moldovean.
Dar poate că valah sau ardelean?!
Că toţi venim de la o mamă,
Numită – DACIA TRAIANĂ.

De la Roma venim, prin Dacia,
Din moşi-strămoşi pe-acest pământ stăpâni,
Şi ne numim de veacuri noi – români,
Iar Ţara este – ROMÂNIA.

Din moşi-strămoşi sunt precum toţi – român
Şi românesc îmi este plaiul,
Şi nu aş vrea ca el şi graiul
Să aibă-un venetic stăpân.

Şi limba-mi e cea strămoşească,
Nu ardeleană, valahă sau moldovenească,
Ci limba mamei, din moşi-strămoşi stăpână,
Şi una pentru toţi – română.

Suntem aceiaşi, suntem români
Şi peste-al dacilor ţinut stăpâni,
Care a fost, dar şi ne este plaiul,
Deci sunt român şi românesc mi-e graiul.

NEMANJA ISPIROVIC

Poveasta Vechie populara din Valea Timocului,satul Korbovo,comuna Kladovo.

ÎNTÂMPINAREA

Soarili încet scapa di pe ceri la care să uitau ochi obosiți lui deda Bogdan. El erea pregătit de drum de Cladova. A înjugat doi boi mici la caru încărcat cu vardză.

E amânat, da ș-am ostanit , ama o sa mă odinesc mâne când vind vardza asta – plecând spunea deda Bogdan la muierâ sa.

Fie că ș-a negurat când deda Bogdan ieșa mirior din bătătură. De multe ori a drumuit noapta. Cu boii nu s-a drumuit răpede, ama a fost foarte sigurat. Tăinuea lumea bătrână că noaptea nu e prea sigurat nici sa ieș în oboru tău, că atunci toate răutățâli merg pe pomânt, șî Dracu abia așteaptă să-i întorci șălili. Cum erea tare în curajâie, deda Bogdan a plecat fără frică. Ieșând din sat a întâlnit-o pe vară-sa da-Lepa la răspântec. Șî ea a plecat la oraș, cu traista plină cu marfă de vindzare. După ce s-a întrebat de sănătate, ea a pus traista în car șî amândoi a luvat drumu mai departe. Caru erea prea încărcat, șî de aia ei doi a mers pe picioare. Deda Bogdan mergând pi lângă boi s-a ținut de jug da baba lepa s-a ținut de leuca carului. Bâznă de negură kuprindea câmpu, da ei încet a mers paș după paș. În ocol tot a fost potolit, numa când-când ceva ar fi tufăit pin iarbă. Șî așa, mergând, a auzit cum pe un alt drum cu care o sa să împreune la raspântec, s-aude alergatu kailor spomântaț.

* Da-Lepo, audz o caruță! Parcă s-a spomântat kaii, șî nu poate sa-i oprească stapânu lor. Aid mai răpede că sa ieșim la raspântec până nu trece caruța asta, șî dacă ne-om înțăpa, este care sa ne ajute – zîsă deda Bogdan la vară sa că ea a fost frică de o baltă care erea în drumu lor.

Șî până a ajuns la raspântec urăitu căruți s-a perdut.

*Da-Lepo nu mai să aude caruța!-uluit a zîs deda Bogdan.

Să apropiau de vardzarii une drumu trecea pistă pod su care a mers apa din Țaribașa. Asta apă s-aduna într-un șanț. Lângă care erea o baltă mare. Când-când s-ar fi audzât caruța șî deda Bogdan i-a spus lu baba Lepa să rămândă pe pod șî săi aștepte acolo pe ai cu caruța.

*Eu o sa tun cu caru în baltă șî dacă mi s-ar înțapa ei o sa fie sâliț să mă scoată că de mine n-o să poată să treacă.

*Bun daică, o să rămând eu să văd care sunt ăștia ce vin.

Muica Lepa a rămâns pe pod, da deda Bogdan da sâlă să treacă pin baltă. Nima nu știe ce-a vădzut da-Lepa când a rămâns sângură. Numa ea saraca. A fugit încătră deda Bogdan șî iar s-a prins de leucă. Atuncia boii a mers pin baltă, da deda Bogdan a călcat pe potecă de țârmor. Poteca a fost atâta de lată, tamte cât ai putut să calci pe ea. Desparța șanțu de baltă. Muica Lepa de frică a strâns leuca carului de multe ori întorcându-să sa să încreadă că n-o urmează cineva. Colo la mijlocu bălți, muica Lepa a vădzut că lângă deda Bogdan pașăște un om, care a fost de o stoapă mai nalt de cât el. A fost îmbrăcat în șâneriu negru, lung până la pământm, cu pălarie neagră în cap. Deloc i-a fost ciudată nalțâmea lui, pentru că deda Bogdan a mers pe poteca, da el pin șanț. Mai ciudat i-a fost că omu ăsta strin a mers pe suprafața ăpii, netulburându apa cu șâneriu lui al lung. Mergând, cu cotu împingea pe deda Bogdan pista boi. Deda Bogdan nu s-a mâniat că ăsta îl împinge, numa s-a uitat tot la boi, zbierând:

*Ăis, ăis, ăis!

Pe vremea de atunci boii a fost învățaț când zici ”Cea” să meargă în dereaptă, la ”Ăis” – în stângă. Când a fost aproape că sa iesă din baltă, lu deda Bogdan i-a fost pista cap că strinu îl împinga, de i-a zis cu mânie:

Când să întâlnesc doi inș în drum ca noi acușa, îș zic ”buna dimineața”, da nu întorc șălili unu la altu!

Strinu în negru nimica n-a raspuns. A ieșit din șanț, a scuturat apa di pe șîneri și deodată sa perdut.

*A, mă, daică! – spomântat zâsă da-Lepa lu deda Bogdan.

*Ce, daică! Omu când ajunge, dă șî el buna dimineața, da ăsta!? – îi răspunsă deda Bogdan care n-a bagat de samă care ăla, adăvarat a fost.

A ieșît din baltă ș-a plecat pista coastă până n-a ajuns desupra de vardzării, une drumu s-a desparțît în două părț. unu încătră Cladova, da altu spre Vârbița mare șî Râtcova. Deda Bogdan a tras boii la drum de Cladova. Dintrodată la raspântec boii a început sa să poartă narod. Să lapadau șî n-a vrut să treacă. S-a vadzut ca boii sâmțau pe cineva pe care muica Lepa șî deda Bogdan n-a putut sa-i vadă. Cu cât i-a tras deda Bogdan mai mult, cuatâta ei n-a vrut sa meargă. Puternic bateau din picioare șî foraeau pe nas. Locu a fost polejnic dar vardza să urnea din car. Deda Bogdan a vadzut că boii nu-l ascultă, șî nu i-a mai tras. Când s-a uitat înocol, a înțales că a rătăcit. Șî dacă prea bine a știut drumu că a drumuit de multe ori pe aicia, ama de negurime n-a știut pe une să o ea.

*Da-Lepo, gândesc că am rătăcit – zâsă deda Bogdan până încerca sa înderepte caru.

*Pa cum mă daică? – s-a spomântat da-Lepa.

Deda Bogdan a știut că singur nu poate să scoată caru, și s-a otărât sa plece cu da-Lepa dupa ajutori. A știut că la mâna dereapte sunt viili Vârbicenilor, da de acolo să audzau glasuri. Șî atunci deda Bogdan a strâgat:

*Hei, care e acolo! Eu sunt Bogdan din Corbova!

Colo a fost văru lor Gină kare s-a dus cu oili la păscut.

*Eu sunt, vere, Gină!

*Vino vere sa mă aduci la drum, c-am rătăcit! – spăriat a strâgat deda Bogdan.

Amândoi sa întors la caru lu deda Bogdan, șî a încărcat toată vardza kadzută. Iar a încercat sa mâne boii în stânga. Dar boii n-a vrut. Atuncia s-a lasat sa-i mâne, ș-a plecat de Cladova pe drumu dincolo, pista Vârbița mare. Până a vindut vardza la piiaț boii debia a stat în picioare. Picoarili le-a fost în răni că s-a vătâmat lovindu să în proțapu carului. Tamte când a ajuns acasă, până le-a spus la copiii lui ce-a petrecut noaptea trecută pe drum, adăvarat a înțales ce îi s-a întâmplat.

GUILĂ AURA

Icoana neamului

Eminescu este tot ce-i mai scump pentru neamul meu . E întruchiparea harului poetic deosebit, a inteligenței sclipitoare ,a talentului multiaspectual și nu în ultimul rînd a dragostei nemărginite pentru țară, istorie,neam și grai. Într-un cuvînt ,a unui patriotism demn de cea mai înaltă apreciere.

Nu mai țin minte cînd m-am întîlnit prima oară cu versul emeniscian și cu numele lui răsunător.Anume această sonoritate românească – Eminescu – m-a frapat. Îi repetam numele , îmi plăcea la nebunie cum sună , îmi părea că-mi deschide o lume necunoscută (ceea ce, de fapt, apoi, s-a confirmat). Chiar mi-a deschis-o și m-a atras în ea pentru totdeauna .

Îmi plac lecțiile de literatur

ă cînd se vorbește despre Eminsecu , cînd se citesc versurile lui. Cu ocazia organizării acestui concurs am hotărît să mai răsfioesc materialele bunicii , profesoară de istorie, o mare iubitoare de poiezie .Și, spre marea mea uimire , am dat de un articol de prin anii 70’ . De pe paginile îngălbenite de vreme mi-a atras privirea titlul : “ Eminescu- poet national”. Și mai tare mi-a trezit interesul iscălitura autorului : Ion Druță . Deci , un mare scriitor îl elogiază pe marele clasic, pe Luceafărul poeziei românești, pe marele romantic și veșnicul îndrăgostit de frumos și încîntător . Cum să nu-l citești , să nu savurezi gîndurile redate ?!

M-au frapat și pe mine multe idei și mesaje ale acestui articol. Dar, am înțeles totalmente și m-am convins de m

ăreția poetului și de faptul că , pe lîngă creația uimitoare , Eminescu este al nostru în sensul direct al cuvîntului . Or , Ion Druță spune că dacă Dumnezeu ar chema la el toate neamurile pămîntului cu ceea ce au ei mai bun și mai semnificativ , apoi rușii ar trebui să-l ia Pușkin , kirghijii pe Aitmatov , ucrainenii pe Taras Șevcenco ș.a.m.d. , iar noi , românii ar trebui să plecăm în fața lui Dumnezeu cu Eminescu , cu icoana chipului său . El ne-a exprimat cel mai pregnant ființa , ne-a ocrotit limba de vistegiile istoriei, perfecționînd-o mereu .

Se întreab

ă unii din noi : A fost sau nu Eminescu unionist ? Răspunsul e limpede din titlurile articolelor din presa vremii : “Idealul unității politice a românilor”, “ Românii din Mordovia” ,”Geniul neamului românesc”,”Neutralizarea teritoriului român”ș.m.a , apărute pe parcursul anilor de colaborare la ziarul TIMPUL vorbesc despre marea sa durere – situația românilor . Dar cel mai tare l-a durut Bucovina și Basarabia , bucăți rupte din trupul istoric al țării . Despre Moldova spunea: „ Cu a noastre mîini v-om zugrăvi icoana Moldovei și o vom împrospăta în aduceri aminte pentru ca sufletele noastre să nu le uite . Căci acolo e sfînta cetate a Sucevei , scaunul domnesc vechi ca ruinele măririi noastre”.

Cele trei cuvinte spuse simplu și clar dar ferm : SÎNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM sînt dovada iubirii faț

ă de națiune și de adevăr istoric a marelui poet . Or , spunea N.Iorga în 1934 : „Eminescu stăpînea cu desăvirșire cunoștința trecutului românesc , … nimeni din generația sa n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei , la nimeni El nu s-a prefacut ca la dînsul într-un element permanent și determinant al întregii sale judecăți.

Din aceast

ă judecată extrem de lucidă și obiectivă au izvorît gînduri ce au devenit apoi maxime,adevăruri incontestabile pe care eu le savurez cu ocazia pregătirii acestui eseu : ,,Ungurii nu sînt mai superiori în nimica națiunilor cu care lociesc la un loc „ , “Toate popoarele sînt setoase de viață proprie și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște echilibrul ,, .

Recunosc c

ă mi-am expus gîndurile poate cam haotic , poate cam confuz și stîngaci . Sînt la o vîrstă fragedă , nu-i cunosc fundamental creația . De un lucru însă sînt convinsă : dragostea mea față de Eminsecu nu va diminua odată cu trecrea timpului . Vorbind în versurile măriei sale mă adresez tuturor românilor de pretutindeni: Ce-ți dores c eu ție, dulce Românie ? / Pentru EL în suflet doar numai iubire,/ Copilașii crească ,ascultîndu-i versul , / Cu a cărui ritmuri suflă UNIVERSUL /.

UNGUREANU MIHAELA

SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM

Iată că s-au împlinit 163 ani de la moartea unei mari personalităţi din istoria ROMÂNILOR, Mihai Eminescu. În această zi inima fiecărui român se cutremură şi inima mea simte la fel.Eminescu a fost un adevărat patriot fiind un exemplu demn de urmat.”SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM”a fost una din frumoasele lui expresii şi totodată şi un mare adevăr

. Poporul român este unul foarte mare, in ciuda faptului că unii români sunt răspîndiți prin Europa însă limba, istoria, trecutul nostru, ne adună pe toți ca pe albinele într-un ram.Sunt mulți care uneltesc împotriva națiunii noastre româneşti însă dragostea de neam şi de țară ne uneşte, ne face mai demni, mai puternici, deoarece în pieptul nostru bate o inimă română iar în venele noastre curge un sînge românesc.Nimeni şi nimic nu ne va nimici ca popor, nimeni nu are dreptul să ne spună cine suntem:am fost, suntem şi vom fi ROMÂNI!Noi mai suntem și urmaşii vitejilor Daci care şi-au apărat neamul, limba, patria chiar cu propria lor viată, ei au ştiut să trăiasca pentru patrie dar totodată şi să moară pentru ea.Noi, românii, avem o singură dorință şi asta-i ROMÂNIA MARE, avem un singur ideal şi ăsta-i NAȚIUNEA, avem un singur vis şi ăsta e UNIREA şi totodată şi-un singur scop, ÎNFĂPTUIREA! Comoara cea mai mare nu e aurul sau argintul sau diamantul nu poți să o cîntăreşti ci doar să o iubești şi prețuieşti, în lumea asta totul ofileşte, doar dragostea de patrie, de e adevărată, DĂINUIEȘTE! Un popor are viitor doar dacă ține la rădăcinile, durerea şi istoria neamului său, iar noi românii ne iubim patria, ea este tot ce avem mai scump pe pămant.De-a lungul veacurilor altă armă n-am avut, numai dragostea de tară ce strămoşii ni-o lăsară.Asupritorii noştri au voit să ne orbească şi să ne conducă ca pe nişte oi la măcelărie cu o istorie falsă, însă patriotismul nostru nu a cedat fiindcă ROMÂNUL NU PIERE! Strămoşii noştri români au considerat patriotismul o datorie, iar această datorie trebuie să o îndeplinim şi noi, tînăra generație.Deşi de-a lungul veacurilor, chiar secolelor, românii au fost adesea despărțiți unul la stînga şi altul la dreapta, gîndul lor a fost mereu la frații lor.Am demonstrat tuturor că noi românii şi la bine şi la rău frați RĂMÎNEM! Timpul şi spațiul nu a putut şterge din memorie melodioasa noastră limbă, limba ROMÂNA, graiul mamei pe care a ştiut să il insufle în primii ani de viață.Pentru unii români patria a fost o vatră de dor nestins, cu dealurile ei mănoase şi pamîntul ei roditor, cu rîurile ei susurînde, cu munții ei falnici, cu străvechii ei codri, cu turmele de oi şi ciobănaşi de la munte, casa părintească, sfinții părinți, asta a fost cea mai mare bogăție a românului din totdeauna fiindcă patriotismul a fost sădit în inimă încă din primii ani ai copilăriei.Adevărații patrioți români nu şi-au lăsat şi nu-şi lasă patria în voia soartei pentru o țară mai bogată, ei au luptat şi luptă ca țara lor să fie una bogată.Deviza noastră, a ROMÂNILOR din totdeauna a fost următoarea:”Noi vrem să fim o ROMÂNIE mare cu frați uniți cu suflet şi inimă şi de acum înainte nici o putere sau stăpînire străină să nu ne mai despartă”. Frățietatea şi patriotismul nostru, a românilor dovedesc cu certitudine că noi SUNTEM ROMÂNI si PUNCTUM. TRAiASCĂ ROMÂNIA MARE IN VECHILE-I HOTARE!!

MIHAILA CAROLINA

sintem romani si punctum

Inca din primele zile ale vietii am inceput sa deslusesc graiul melodios si minunat-limba romana.Am crescut cu limba romana.Primele cuvinte,primele poezii,primele declaratii,primele sentimente au fost exprimate anume in limba aceasta nemaipomenita de frumoasa.Pot spune cu mindrie ca sunt roman si oriunde m-as afla,nu voi uita acest lucru.In inima limbii romane sunt toate bucuriile si durerile.Necazurile poporului meu roman.Romania-tu esti plaminul prin care respir si suflarea in care se contopeste sufletul oglindid intreaga noastra istorie,cu toate bucuriile si tristetile,victoriile si infringerile,visele realizate si sperantele spulberate de imprejurarile nesigure prin care ne-a fost sortit sa trecem.

A fi roman inseamna a-ti iubi patria,a te mindri cu limba pe care o vorbesti,cu istoria tarii,cu natura ei frumoasa si locurile pitoresti si de frumusetea fizica si spiritual a oamenilor ce traiesc in ea.Omul e unica creatie a lui Dumnezeu care a fost inzestrata cu ratiune.El are menirea sa cultive in sine cele mai sublime valori omenesti si sa opteze pentru pastrarea identitatii sale.Nimic nu poate fi asociat cu mindria eterna a unui cetatean adevarat. M.Eminescu prin declaratia”suntem romani si punctum “isi exteriorizeaza uimitoarea dragoste pentru patria sa.El a fost cel care a tins spre cunoastere,anume cu ajutorul limbii romane.Capodoperele sale au menirea de a preamari limba romana,de ai oferi valoarea si de a impregna in sufletele noastre dragostea pentru patrie si identitate .Eminescu prin creatiile sale reliefeaza spriritul de luptator indragostit al rominului.El este considerat un rascolitor al trecutului romanesc .Poetul plasmuieste poezii pentru a-si exprima afectiunea,patriotismul si dragostea de tara.Prin poezia”Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie”,Eminescu isi descopera sufletul romanesc,bucuria de a fi roman.Dragostea pentru tara este relevata in aceasta poezie de catre poet.Prin Eminescu neamul roman devine popor realizat in carte,care va dainui vesnic.El serveste un etalon in masura bogatiei spiritualitatii romanesti.Este un simbol al eternitatii si al neamului.Si eu romanca –basarabeanca pasesc azi cu mindrie pe acest pamint al lui Eminescu si Stefan cel Mare si inima mi se fringe in doua stiind ca inca si azi Prutul mai ramine a fi hotar intre neamul acesta frumos.Dar spun cu fermitate,alaturi de aproape toti basarabenii ca “sunt roman si punctum”.Cind stau si meditez la timpurile,pe care le traim noi romanii basarabeni ma gindesc cu durere la mamele si tatii nostri care in cautarea unui mijloc de existenta mai decent au parasit pamintul scump,tara draga,vatra sfinta si au plecat in tari straine.Dar,”nu-i rau fara bine” zice proverbul si ma mingii cu gindul ca diaspora romana a facut ca lumea intreaga sa ne cunoasca traditiile,sa ne fredoneze doinele,sa recite din Eminescu .”Suntem romani si punctum”,tari ca granitul,verticali si fideli istoriei graiului si traditiilor noastre irepetabile.

CEBOTAR IULIANA

În imaginaţia noastră lumea este mare şi diferită, dar totul nu este aşa cum dorim, totul nu e atît de simplu.Lumea este o totalitate mică a celor existente, şi în acest caz e nevoie să fim uniţi între noi, pentru pace şi continuitatea fiinţei noastre.Am aşa o părere că de mult, Moldova şi România erau una şi aceeaşi bucată a pămîntului pentru traiul omenesc, pentru acele yîmbete fine a tuturor.Atunci de ce ne socotim diferiţi?

Cu toţii vorbim aceeaşi limbă- ce deja este o dovada pentru faptul că România şi Moldova sunt două ţări gemene, care se simt străine una pentru alta. Mihai Eminescu- acela care este un simbol al Românismului, a făcut lucruri exelente pentru acestea două ţări, a făcut aşa, ca zimbetele de pe feţile noastre să nu dispară, şi după aşa fapte, să spunem că avem diferenţa îintre noi? Armonia care se poate plasa în inimile noastre va apărea atunci, cînd vom recunoaşte că suntem toţi de-ai noştri…Suntem Români şi punctum. Acestea sunt gîndurile frumoase care işi iau naştere din emoţiile şi dorinţele noastre. Limba română ne ajuta să învăţăm şi să cunoaştem ţara, neamul şi chiar să ne regăsim pe noi. Nu ar fi corect din partea noastră să vorbim una şi aceeaşi limbă, să lecturăm opere ai scriitorilor români,dar să trăim cu gîndul,că moldovenii şi romănii sunt două naţii diferite. Cum ţările acestea trebuie să fie unite între ele, aşa şi noi, cetăţenii, trebuie să fim de nedespărţit, fiind că nimeni nu poate şti cum viaţa şi destinul vor proceda, în orice clipă poţi să rămîi fără nimic şi vei avea nevoie de ajutor din partea oricui. Pentru o viaţă mai glorificată, pentru fapte pure şi sincere, pentru tot binele, trebuie să recunoaştem că nimeni dintre noi nu este străin unul pentru altul, să ne ajutăm singuri prin zîmbete sincere, prin respectul de piatra, prin dragostea faţa de limbă maternă, ţară, neam!…Suntem Romăni şi punctum.

LUPANCIUC MIHAELA

Sunt român și punctum

E miez de iarnă…

Ninge.., deși pentru a cîta oară, dar de fiece dată ne surprinde pe noi, românii, în mod diferit, cu noi speranțe ce se nasc din realitatea prea crudă a firii. Nu mai suntem acel popor de odinioară, înarmat cu optimism și curaj, dornic de viață și progres. Probabil că împrejurările ne creează condiții să fim așa; să nu ne alimentăm decît cu hrană morală, căci material nu știu dacă ne mai reușește…

Iar atunci cînd nu-ți mai poți aduna nici gîndurile și te supui înfrînt argintului lor viu – ca aburul se risipește lumea și cu ea tu însuți, că pari a asculta la marginile unei mări ce și-a retras apele, murmurul întregului univers. Încotro aleargă mintea; spre ce nicăieri își dizolvă granițele? Se topesc ghețari în vine? Și-n ce anotimp al sîngelui și al spiritului te afli? Mai ești tu însuți?

Da, această întrebare mă mistuie de cîteva decenii: mai suntem, oare, noi înșine? Mai cu seamă, obsedați de tendințele globalizării și vînturile frenetice ale occidentului, pierdem, bucățică cu bucățică, din rădăcinile noastre. În ultimii ani, poporul român s-a schimbat din talpă pînă în vîrf: vestimentație, obiceiuri, comportament, stil de viață… Trist e faptul că cineva pretinde ca românul să nu mai fie român. Și mai trist e atunci cînd noi înșine începem să credem în ceea ce ni se impune…

Contrar acestor crude realități, martor etern al durabilității neamului nostru este limba ca mijloc de comunicare și transmitere a emoțiilor și sentimentelor. Arta de a ne exprima prin intermediul cuvintelor e o pedeapsă meritată. E o pedeapsă a nostră, a oamenilor, să purtăm pe umeri greutatea lor apăsătoare. Nici una dintre limbi nu conține atîta expresivitate, tristețe și durere, precum cuvintele limbii române. Ele ne dilată viața din interiorul nostru la infinit, adică ne fac să nu ne mărginim doar la noțiunile noastre cotidiene: masă, casă, copac, iarbă, stea, ci să medităm departe peste limita lor. În reflecția noastră ne ciocnim de o substanță sfîșietor de dulce – încărcătura semantică pe care o poartă cuvintele. Această emoție estetică este conștiința caldă ce o avem de la infinitele legături interumane. Ea nu este numai de natură sentimentală, intelectuală și volițională, ci și mistică. Cu tot sufletul pătrundem cuvîntul și ne risipim în vraja lui. Intrăm într-o lume nouă. E o lume cu motivele ei de judecată, de tendință și de sensibilitate…

Suntem români și asta spune totul, indiferent de care parte a Prutului ne-a aruncat soarta și realitățile istorice. Prea mulți au fost dintre cei care au dorit să ne dezbine, să preia controlul asupra nostră și mai cu seamă asupra gîndurilor și conștiinței noastre. Am suferit mai cu seamă, noi, basarabenii. Una dintre primele informații vii despre Basarabia în România sunt atestate la Parintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oasa. Iată cîteva gînduri expuse de el: “Despre suferinţele românilor dintre graniţele României de azi s-a scris şi s-a vorbit destul de mult, dar despre ce au pătimit basarabenii ştim foarte puţin. Între filmele cu Basarabia va fi şi unul despre prigoana religioasă, care acolo a fost devastatoare: din 1.200 de biserici, 200 au mai rămas deschise sub comunism; un preot la 10-20 de sate. Limba română, identitatea românească, alfabetul latin, istoria românească au fost lovite cu forţa urii. Abia când stai de vorbă cu oamenii care au prins evoluţia răului de la început, îţi dai seama prin ce au trecut basarabenii, şi că Basarabia este cea mai mucenicită parte a pământului românesc. Spunea undeva Grigore Vieru un adevăr cutremurător: ‘Puneţi una lângă alta petele de sânge de pe cămăşile noastre şi veţi avea harta Basarabiei‘. E o minune că după ce au trecut prin acest proces de deznaţionalizare şi ateizare, într-o parte dintre ei, au mai rămas vii credinţa şi românismul. Ar trebui să le aflăm drama şi să ne purtăm cu ei cu mai mare delicateţe şi înţelegere. I-ai scos din incendiu şi le reproşezi că sunt pe trei sferturi arşi! Dar cum să fie altfel decât mutilaţi?”

Scriu aceste rînduri și simt cum se răscolește sufletul în mine. Mă încearcă diferite sentimente acum. Mi-aș permite să spun că sunt un om fericit. Sunt fericită de a mă fi născut în Moldova (Basarabia), fericită de a vorbi o limbă atît de melodioasă și dulce – limba lui Eminescu- limba română, și în fine, sunt fericită de a fi român(că)…

Sunt român și asta spune totul: lacrimă și zîmbet, Carpați și Dunăre, Prut și Nistru,… și Eminescu…

Am multă speranță în acest neam. Atîta cumințenie e ascunsă în proverbe, atîta farmec cuprind poeziile și poveștile, de atîta bunătate și înțelegere dau dovadă oamenii…

Din nou e iarnă… Și ninge liniștit și sfînt… peste România și Basarabia, peste Prut și Nistru, peste cugetul nostru și peste inimile noastre care propulsează sînge de român, optimism, dorință de schimbare, sete de nou…

ZELINSCHI CRISTINA

 Eseu: ,,Suntem români și punctum”

,,În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu
că este manualul meu fundamental de istorie.”

(Grigore Vieru)

Efemer, înălțător, negru, plin de lirism sau notorietate… la început de toate a fost cuvântul. Fie că fusese uitat pe rafturi prăfuite sau șlefuit și îmbibat cu parfumul adevărului, acest vestigiu își păstrează întâietatea în rândul elementelor vitale, prinzând contur nu doar pe plan universal, ci și la nivel național, prin personalități.

Unul dintre zeii latinității, care prin prisma cuvântului a luminat, zidit și format concepte, e însuși Mihai Eminescu, buzele sale rostind întregul adevăr. Acest ,,om deplin”, verigă unică făr’ de care nu e întreg lanțul creatorilor, prin ambiție, perseverență și curaj participă la scrierea istoriei națiunii române. Ca inestimabil personaj dedublat, adesea ia locul Creatorului, fie că e vorba despre litere, fie că-n joc e viitorul Țării, definind războiul pentru valoare.

Luceafăr de o notorietate veșnică, Eminescu, prin amalgamul ideilor tricolore promovate, proclamă solemn cultul sentimentului, motiv din care și după 124 ani de la moarte principala armă a sa rămâne cuvântul ce lovește puternic în nulitățile care contestă justețea patriotismului: ,,Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!”. Și, paralel, același Eminescu afirmă cu tărie, precum și despre alte teritorii, că Basarabia, prin complexitatea ei, e o legendă a lumii.

Apoi, dacă e să punem etichete, sunt de-ajuns caractere puține, cifre impare. 163. 163 ani de când aerul românesc a devenit mai ușor, mai al nostru, mai prețuit, mai tricolor. Această perioadă de transhumanță ușor poate fi transformată în praf de stele. Anume așa poetul metamorfozelor a lăsat pagini profunde, prezentând un adevărat interes pentru problema românilor înstrăinați. Astfel, Eminescu nu poate fi doar al Botoșaniului, al Chișinăului, al Cernăuțiului sau al Bucureștiului. El e al tuturor românilor din Țară și-al celor ce se află la mii de km depărtare. Implicat direct în viața publică, presimțind zbuciumul și îndoctrinarea ulterioară, dezbrăcat de privilegii și lipsit de măști, ne lasă un testament sacru, dându-ne un răspuns concis în privința propriei noastre existențe, conturând adevărul fără o cromatică absurdă și afirmând simplu: ,,Suntem români și punctum.”. Acest citat, ce ulterior devine vârf de spadă în lupta existențială pentru spațiul românesc, al contrastelor, întrețesut cu fir de aur, ne descifrează nouă, cât și celor îndoctrinați în mod fals, un adevăr tulburător, ce nu poate fi spus pe jumătate.

Chiar dacă pentru a ascunde crimele și teroarea istoriei se sapă gropi adânci, pentru împietrirea cuvântului nu se poate face nimic. Fie că e vorba de un cuvânt sau mii, acestea nu pot fi înăbușite, noi fiind obligați în a crește ca națiune, lucru ce se poate realiza doar cunoscându-ne trecutul.

Suntem români și, straniu sau nu, mulți își pun întrebarea: de ce? Argumente pot fi aduse multe, odată ce realitatea cere claritate, iar răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de complex. Suntem români prin vocație, pentru că așa ne-am născut, pentru că ne tragem din geto-daci, pentru că începutul și existența noastră nu pot fi renegate, pentru că stânga (Prutului) nu poate exista fără dreapta, pentru că Basarabia, precum alte teritorii, e o mână ruptă a României. Apoi, apartenența la neamul românesc e demonstrată de limbă, care-i aceeași și-n totalitate se identifică cu națiunea, româna fiind pe veci stăpână, existând, paralel, grai moldovenesc, nu și limbă ,,moldovenească”, deoarece-n România de Est masa tot masă e, mama e tot mamă, iar patria – patrie, pentru că Eminescu, moldovean după loc, tot român era.

Suntem români și trebuie s-o afirmăm la unison, fiindcă sângele nostru e același și nu poate fi diluat, iar adevărul – nicicând combătut. Pentru că România nu poate fi divizată între ,,ei” și ,,noi”, chiar dacă la moment România e-aici și dincolo. Așa, prin însăși complexitatea problemei, în pofida vulnerabilității față de exterior, e firesc în a realiza că români vom fi până la capăt, fără excepții, deoarece toți, indiferent de regiune, formăm un întreg, fie că e vorba de olteni, munteni, bănățeni, ardeleni sau moldoveni… datoria noastră e de-a da viață Țării trunchiate.

Într-un context istoric și internațional favorabil sau mai puțin favorabil, toți românii ,,de la Nistru pân’ la Tisa” sunt obligați să se afirme și să țină piept încercărilor, să promoveze și să puncteze realitățile, odată ce teza etnogenezei nu poate să se rezume la jumătăți de măsură.

Or, știind că adevărul e spus, acesta nu mai poate fi combătut. Iar dacă am adus lumină peste o parte din noi, s-o clarificăm și pe următoarea. Că suntem români o știm noi, chiar dacă alții o resping, iar acest ,,…și punctum” redemonstrează că realitatea dată nu mai poate fi combătută, nici contestată.

Acest verdict al Marelui Eminescu prezintă capabilitatea de-a resimiți pericolul, prin conștientizarea faptului că precum în perioada modernă, la fel și-n cea contemporană se vor mai găsi din cei care vor călca adevărul în picioare și vor transforma Basarabia într-un poligon al experimentelor. Și, probabil, tocmai de aici izvorăște dorința actuală de libertate. O libertate pe care n-au cunoscut-o toți, n-au cunoscut-o nici pruncii nenăscuți, care-au văzut lumina zilei în îndepărtate ținuturi. O libertate ce izvorăște din dorința de a-l cunoaște și pe Eminescu, pe care românii din perioada dictaturii comuniste l-au văzut altfel. Trăind în necunoaștere față de geniul care avea să marcheze secole, națiunea română a ajuns să se scalde-n romantism și să-i perceapă esența abia-n secolul al XXI-lea.

Cu o putere interioară fabuloasă, laconic, Eminescu de puține cuvinte a avut nevoie pentru a reflecta adevărurile însângerate și incomode multora în timpurile bântuite de ciumă. El nici acum nu are nevoie de calificative, etichete sau descifrări, personalitatea-i, concepută prin greutăți, i s-a format prin ambiție și simplitate, lucru înțeles de unii abia la secole distanță de la moartea-i, pagini întregi ale istoriei moderne fiind marcate de condeiului său.

În acest mod, inclusiv datorită lui, întreaga istorie a românității, purtând amprenta sângelui și-a luptelor, cere să fie cunoscută. Iar odată ce trecutul nu-l mai avem, iar viitorul e efemer, cine are dreptul să mai aibă dreptate?

Or, anume istoria e cea care, prin prisma personalității lui Eminescu, a dus la formarea noastră nu doar ca individualități, ci și ca nucleu social. Tocmai din acest considerent e esențial să fim stăpâni pe noi, să nu lăsa munții să ne înăbușe dorul, să nu lăsăm marea să ne înece speranța, să alegem, să ne afirmăm, să cerem, să credem, să vrem, să scriem istoria, pentru a nu fi lichidați ca popor, diluându-ni-se sângele sau, mai simplu, ștergându-ni-se memoria.

După propria-mi părere, faptul că România succesiv a născut genii, reprezintă adevărata cale spre eternitate. Anume-n acest mod Eminescu, un adevărat geniu, își pune amprenta pe paginile istoriei naționale, apărând atât Țara, cât și populația românească, motiv din care e esențial să dorim a recupera ceea ce-am pierdut și ce n-am prețuit. Și, paralel, tocmai din acest considerent, noi, basarabenii, în comparație cu o bună parte a celor din dreapta Prutului, nu ne-am permis să-l criticăm pe Eminescu, pentru că nu l-am avut, ne-a lipsit, iar când l-am recuperat, abia am ajuns să-i percepem valoarea.

În acest mod, ține de noi să dăm viață conștiinței naționale și sentimentelor românești atât în Basarabia, cât și-n celelalte spații îndepărtate de Patria-Mamă, realizând UNIREA. Pentru că e inoportun să acceptăm erorile istorice. Pentru că noi, în comparație cu alte națiuni, nu trebuie să ne inventăm istoria, nici personalitățile ce ne-au pus fundamentul culturii și dezvoltării națiunii prin îndeplinirea condiției geniului, care nu poate fi suprimată, nici combătută, indiferent de vicisitudinile timpului.

Adevărul e unul, el e simplu și trăiește prin noi. Adevărul e că singura cale spre salvare e desăvârșirea unității naționale. Adevărul nostru e că suntem români și-acest lucru nu poate fi combătut. Iar dacă alta e credința unora din noi, Eminescu să ne judece!

MITROFAN MIRCEA

Limba română: “Vreau să fiu maternă în Basarabia contemporană”

Am renăscut în Basarabia prin anii ‘90. Am fost strigată de copii de la sate la început de an școlar, cântată de poeți, suferindă între străini, blamată de ruși, interzisă de comuniști, umilită de trădători. În acei ani de ardere pentru independență mulțimea basarabeană mă susținea, mă lăuda la proteste, piețele erau invadate de oameni discutându-mă, criticându-mă, bârfindu-mă. În această deșertificare a valorilor am renăscut și timp de 20 de ani încă mai supraviețuiesc.

În marea majoritate a cătunilor din această țară zmuciumată sunt ascultată, studiată, elogiată. Enoriașii mei sunt dascălii ce-l iubesc pe Eminescu, Blaga, Arghezi, Păunescu și alții. Pe lângă acești prieteni de nădejde îi am pe unionișii care mă iubesc cu demonstrații răsunătoare. Dușmanca mea mă domină și încerc să nu incit spiritele. Este vorba de Moldoveneasca, mâzgălită în Constituția RM. Cu această invaliditate culturală oricum sunt iubită și apreciată. Întotdeauna stau de veghe asupra clasei politice, dar fără sorți de izbândă. Câteodată mă plictisesc să stau în școli, manuale sau în familii românești. Merg la șezători, la cenacluri lângă scriitori, la concursuri literare, conferințe, expoziții, festivaluri aduse de spiritul de peste Prut. Așa îmi întăresc energiile pentru generațiile care vin. Sunt mândră atunci când unii renunță la dușmanca mea și vin la mine. Dovadă sunt cozile de oameni ce stau la poarta fabricii mele de pașapoarte și sutele de jurăminte adresate mie. În acest spațiu s-a jertfit pentru mine Grigore Vieru, Leonida Lari și mi-au înrădăcinat sevele iluminării. Mă bucură faptul că presa de aici încearcă să nu-mi treacă hotarul normelor literare. Acum tendința spre o literatură română crește prin intermediul cărților ce se editează într-o forfotă democratică. Studenții moldoveni sunt fericiți și au de unde să mă studieze, analizeze și să mă aprecieze. În schimb bibliotecile din țară sunt îndestulate de tomuri prăfuite cu alfabetul chirilic. Cărțile românești sunt marginalizate la sate. Fondurile sunt sterpe, iar interesul local pentru copii citiți dispare.

Dorința cea mare este ca generațiile viitoare să trăiască cu mine în libertate și să scap de prizonieratul limbii moldovenești. Vreau să dispară fobia românească din partea rusofonilor! Vreau să se limpezească rânduielile politice și să mă accepte așa cum sunt printr-o voință legislativă! Vreau să fiu sărbătorită întregul an, nu numai pe 31! Vreau să nu mai port masca “Limba Noastră”! Vreau să cred că moldovenii sunt în continuare români și punctum. Vreau să fiu maternă în toate tiparele! Vreau să fiu proclamată a doua oară și pe vecie. Așa cum am fost în ‘91 alături de prietenii mei:imnul Deșteaptă-te, române” și steagul tricolor: albastru, galben, roșu. Nu vreau să mai retrăiesc încercarea anemică din ‘96 a lui Mircea Snegur de a mă readuce în lumină oficială și îmi doresc o nouă forță care să vibreze spiritul românesc. Vreau să fiu maternă în Basarabia contemporană! Haideți frați moldoveni, deci români să rezolvăm acest exercițiu al istoriei.

Cu drag,

Limba Română

GORCEAG DAN

Suntem români și punctum

M-am născut român, român basarabean.

La vîrsta de doi ani, cînd copiii știu, de obicei, cum se numesc, ai cui sunt, cîți ani au, eu știam deja că sunt român, deși eram prea mic pentru a conștientiza acest lucru. Oamenii care mă cunoșteau erau încîntați să mă audă spunînd că sunt „iomân” atunci cînd eram întrebat care-mi e naționalitatea, cu toate că încă nu puteam pronunța consoana „r”, dar o făceam clar și cu fermitate.

Unul din nașii mei de botez nu mi-a zis niciodată pe nume, ci numai și numai „Românul”. Recunosc cu mîna pe inimă că-mi place să mi se spună așa, sună frumos și-mi mîngîie urechea și sufletul.

Da, sunt român și mă regăsesc în lucruri care sunt capitale pentru mine: în limba vorbită de străbuni, în datini, obiceiuri, tradiții, în cultura și valorile neamului.

Sunt român prin binecuvîntarea dată de către Dumnezeu acestui pămînt, prin adevărații eroi, prin personalitățile marcante, pe care i-a născut și ale căror nume le poartă și le vor purta, fără a osteni să le tot rostească “secolii din gură-n gură”.

Sunt român și atunci cînd recitesc “Miorița” timpul parcă își pierde scurgerea, iar sufletul meu într-un fel atinge poezia.

Sunt român și prin faptul că la intonarea imnului “Deșteaptă-te, române” inima-mi bate cu tărie, iar acest “acum ori niciodată” mă face să tresar de emoție.

Nu mi-a fost niciodată rușine să port la piept tricolorul, cele trei culori ale căruia au slobozit rădăcini, implantîndu-se adînc în inima mea.

Mă mîndresc cu faptul că sunt român. Numai românii au avut parte de un Ștefan cel Mare, numai România ar fi putut da naștere unui geniu de talia lui Eminescu, doar români puteau fi Creangă, Alecsandri, Brîncuși, Caragiale, Enescu, Porumbescu, Vieru, etc…

M-am născut român. Ascultați numai doina noastră, care asemeni unei țărănci nemuritoare, înveșmîntate în strai multicolor, a strîns în sufletul său nenorocul și amorul acestui popor.

Frumoși sunt românii noștri la petreceri cu vinul și cîntecul lîngă ei, cu pîinea și sarea alături, cu lăutari în preajmă.

Sunt român, un român rebel prin data de naștere a mămicăi mele (28 iunie 1970), născută exact la 30 de ani de la impusa nouă, basarabenilor, zi a eliberării de sub așa-numitul regim de ocupație burghezo-moșieresc român.

M-am născut român, am sufletul de mămăligă și sunt român pînă în măduva oaselor. Să fii român nu înseamnă numai o naționalitate achiziționată prin sînge de la doi părinți români. Să fii român înseamnă, în primul rînd, să-ți iubești Țara, să simți apartenența spiritului tău la Țară, să-ți pese de Țara ta.

Eu nu am ales să mă nasc român. Am avut șansa și norocul să mă nasc român. Românismul e înăuntrul meu, îmi curge prin vene ca sîngele, iar în inimă și-n suflet am tatuat un adevăr: “Suntem români și punctum”.

A fi român pentru mine este o adevărtă religie, pe care o voi sluji mereu cu conștiință.

A venit timpul deja să ne ridicăm capul cu mîndrie și să spunem apăsat cu voce tare, fără teamă, oricînd, oriunde și oricui: “Suntem români și punctum”.

CRUC DUMITRU

”Sîntem români şi punctum’’

M.Eminescu Sîntem un popor roman,deoarece avem aceleaşi rădăcini,vorbim aceeaşi limbă.

Orice am ştie că-n lume are rădăcini străbune.Rădăcinile noastre sînt geto-dacii şi romanii cu nume de Decebal, Burebista, Traian, Ştefan cel Mare.

Ce-ar fi oare un copac fără rădăcini, ce-ar fi un fluviu fără izvor, ce-ar fi un popor fără trecutul său? Rădăcinile nu uită. Fără rădăcini neamul precum pomul se ofileşte. Datorită strămoşilor a fost scrisă istoria poporului român, deoarece ei erau frumoşi la chip, ageri la minte, iscusiţi în luptă, neîntrecuţi în hărnicie, uniţi la nevoie.

Străbuneii noştri sînt rădăcinile din care creştem noi pe acest pămînt.

Avem rădăcini romane şi vorbim aceeaşi limbă română. E limba în care au vorbit Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu,Ion Creangă. E limba în care au vorbit strămoşii noştri. De aceea trebuie s-o păstrăm ca pe o avere de preţ. Limba este focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber zăditoare de frumos. Grai de mamă şi de tată curge-n vremi, adăpostînd cu apa-I vie drumul nostru-n veşnicie.

Un loc aparte în izvorul neamului nostrum îl are folclorul românesc. Ca şi rîurile ce pornesc din Carpaţi spre toate colţurile spaţiului nostrum naţional, folclorul românesc, izvorît într-un loc şi într-un timp anume, curge de la om la om, de la sat la sat, îşi nuanţează şi potriveşte pe ici-colo mesajul după specificul locurilor pe unde şerpuieşte, decînd de mii de ani aceeaşi apă spiritual care alină sufletul şi dă vlagă neamului românesc spre dăinuire.

O rugăciune către ceruri zboară,

O rugăciune către Dumnezeu,

Mă rog fierbinte pentru a mea ţară

Şi pentru tine, Sfînt Poporul meu.

CLIOFOS PETRU

 SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM

Sunt ROMÂNI și punctum, dar fară punct (.), căci mai am și eu ceva de spus! Deseori cînd atingem subiectul originilor, radăcinilor noastre, atingem subiecte sensibile, dar convins, demne de a le cunoaste cît de amar nu ar fi adevărul.

Adevărul e că mă numesc Petru Cliofos, născut în 1989-Revoluționar, an cînd grafia latină a revenit acasă, în Republica Moldova.

Adevărul este că m-am născut sub două nume Cliofos (numele Tatălui) și Durnea (numele de fată al mamei), iar ceea ce îmi propun în continuare este argumentez opţiunea, alegerea de a mă considera, de a fi român. De ce alegere, opţiune?… explic, tatăl meu şi părinţii (buneii mei) sunt ucraineni de naţionalitate (haholi) fiindcă străbuneii ar fi imigrat din Ucraina, probabil prin anii 1940 sau poate chiar mai devreme, iar ceea ce este mai interesant este ca cîndva străbunica îi povestea tatălui meu că de fapt stră-străbuneii, adică neamul Cliofos (Kleofas[1]) este originar din Polonia, cu toate ca etimologic numele Cliofos provine din limba greaca κλεος (kleos) – “Glory, slavă” și (Patros) πατρος “tată, paterne”. Astfel din infomaţia colectată şi din povestirile tatălui, deseori îmi puneam întrebarea cine de fapt sunt ucrainean după tată şi bunei? , polonez după străbunei sau grec după etimologia cuvîntului? …

Totuşi sunt convins că fac parte din marea naţiune Română, iar argumentele mele vin să confirme acest fapt. În primul rînd voi explica de ce nu am mers pe linia tatălui, deoarece cînd m-am născut, el a început să înveţe limba română ( într-o discuţie cu mama şi bunei s-a întrebat ,,cum am să mă înţeleg eu cu feciorul meu, dacă nu cunosc limba română?”, deci aparitia mea l-a motivat pe tata să ,,revoluţioneze”, a făcut-o din dragoste şi respect pentru mine, a făcut ceea ce alţi într-o viaţă întreagă nu au reuşit) şi azi o vorbeşte deseori mai bine, mai frumos şi mai corect decît mulţi alţi români-moldoveni/basarabeni-români pentru care fapt îi mulţumes şi mă-nchin! Şi oare nu ar fi o crimă, un păcat să contrazic atitudinea şi faptele tatăl meu?! ….

Revin însă la famila mea, origini, adevăr, istorie. Ceea ce v-am povestit mai sus este doar jumătate, cealaltă jumătate vine din partea mamei, jumătate care sub unele aspecte mi-au influenţat educaţia, cultura şi personalitatea, atitudinea şi gîndurile mele expuse aici. Copilăria am petrecut-o mai mult la casa buneilor din parte mamei, familia Durnea[2], nume care nu este aşa de vechi ca cel pe care-l port, dar care este mult mai aproape de românismul la care pretind şi mă asociez. Vreau să menţionez că buneii Durnea Olga şi Durnea Petru ( dacă sincer mă mîndresc dublu, pentru numele ce-l port şi pentru faptul că bunelul meu a avut acelaşi nume şi prenume ca cel care a întemeiat neamul Durnea în sînul Românilor) din partea mamei, s-au născut în anii de glorie a României Mari, bunica reuşind să treacă prin şcoala primară românească. De la Buneii Durnea am învăţat buchiile lui Creangă, cîntecul popular, poveştile populare, doine şi balade, ghicitori şi zicători, snoavele lui Păcală şi Tîndală, Mioriţa-care român nu cunoaşte despre tot ceea ce am vorbit mai sus?! Şi moldovenii şi muntenii, bucovinenii şi oltenii, bănăţenii dobrogenii au respirat macar odată în viaţă parfum de busuioc scăldat în marea cultură românească.

Cum să-l contrazic pe Grigore Vieru, care m-a ,,hrănit” cu ,,mierea” ,,Albinuţa”?! Cum să nu fiu de acord cu Grigore Vieru, care mi-a slăvit MAMA?! Cum să merg împotriva lui Eminescu-Luceafărul, care ma învăţat să iubesc româneşte?! Cinste eternă bunelului -,, Creangă” din copilăria mea!

M-am născut împreună cu grafia latină,

Ca tatăl meu să vorbescă Limba Română,

Am făcut primii paşi: inainte, înapoi

Cu Două Inimi Gemene sîngerînde din noi.

,,Albinuţa” cu miere m-a hranit,

Ca să devin român îndulcit.

Doina Lui Eminescu am cîntat,

Ca să fi și eu bogat!

Istoria nu o putem schimba, cum nu putem schimba Mama, dar suntem în stare să ne schimbăm atitudinea, dar că să i-ai atitudine trebui să-ți cunoști istoria, originile,căci de la rădăcinele fiecărui din noi începe Adevărată Istorie. Chiar dacă m-am născut în Moldova-Basarabie, ruptă din Moldovă Română,Româna Moldovă, chiar dacă inima mea pompeaza sînge ucrainean, polonez, pompează și romînesc, Inima mea totuși simte Românește fiindcă așa vreau eu, findcă așa au vrut părinții mei și buneii, și strămoșii cei care au imigrat în ținuturile Marii și Frumoasei Dacii, fiindcă la 1 Decembrie 2012 am ținut în brațe cel mai lung tricolor din spațiul românesc- aici m-am născut ,, Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…”!

[1]1. http://pl.wikipedia.org/wiki/Kleofas 2. http://pt.wikipedia.org/wiki/Cl%C3%A9ofas

3. http://en.wikipedia.org/wiki/Micha%C5%82_Kleofas_Ogi%C5%84ski

[2]Durnești este o comunăîn județulBotoșaniMoldovaRomânia. Are 4000 locuitori, împărțițiînurmătoarelelocalități: Durnești, Cucuteni,Bârsănești,Băbiceni și Broșteni. Începând cu anul 2006, ziuacomunei a foststabilităpe data de 9 maipentrucăexistă o cruceaeroilorcăzuțiînrăzboiulpentruindependențășiîncel de-al doilearăzboimondial. Primele date cu privire la localitateaDurneștiaparținCancelarieiDomnești din Suceava, de prin 1480. Întemeiat de unboier cu numelePetruDurnea, satulDurneștiapareîndocumentelebisericii din sat caatestatîn 1867. Peteritoriulvechiuluicimitiraexistat o mănăstire de călugăricotropită de tătarișiarsă ulterior. Numele de Durnești se traduce ca “prost”, cuvântulfiindprobabil din limbarusă.

MÂNZĂTEAN ARTIOM

Unirea ne dă putere, puterea ne dă credință, credința ne da statornicie care la rîndul ei ne face nemuritori.( A. Mînzătean)

Suntem români și punctum.

Eu sunt român și punctum…

Sunt născut pe pămînt românesc, vorbesc limba româna, mîndrindu-ma cu asta.

Sunt parte a unui popor vechi și renumit, împreună cu care, după cum spunea înca Grigore Ureche ,,De la Rîm ne tragem,,. Rădăcinile poporului meu sunt foarte adînci și pline de taine. Suntem o națiune renumita și veșnica, deoarece au existat sute de popoare care au avut fiecare cîte o limbă, dar n-au putut fiecare să-și creeze cîte o literatura. Noi , românii, avem o Literatură care afirmă existența natiunii, si, mai mult decît asta, îi dă secretul de a nu muri niciodată. Noi, fiind bogați în oameni de geniu, vom perpetua cultura naționala, care ne va pastra și ne va uni ca popor.Sa ne amintim de personalitațile renumite care, ani la rîndul, se luptau cu dușmanul pentru libertatea poporului, pentru cultură și dreptate. Un eveniment important a fost revoluția din 1848, cînd oamenii iluștri au folosit cea mai puternica armă pentru a face dreptate și anume cuvintul. V Alecsandri, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu și-au folosit măiestria adevarată pentru a aduce libertate poporului. Operele care s-au născut in inimile acestor oameni ,acțiunile, gindurile lor au arătat lumii că românii sunt un popor cult în care există o mulțime de patrioți care vor lupta pentru limbă, țară, popor și dreptate.

O altă personalitate remarcantă care i-a făcut cunoscuți pe români dincolo de hotarele țării, prin opera sa , este M. Eminescu, un geniu al literaturii noastre, dar și cea universală, care a descris în operele sale toate aspectele vieții umane .

Românii sunt pretutindeni, în America, în Ucraina, în Moldova ori Ungaria însa pe toți ne leaga aceeași istorie, același neam, aceiași stramoși care trăiesc și astazi în noi, faptele lor nu pot fi uitate, iar noi suntem obligați sa-i respectam , sa fim uniți nu atît pentru noi cît pentru urmași, pentru alte generații care trebuie sa știe cine sunt și să se mîndrească cu asta. Hotarele între două țări sunt niște linii imaginabile întinse care ne despart, însa ele sunt doar , cum spuneam, niște linii, omul cu sufletul este alături de patria sa, deoarece întregul pămînt este al nostru, al , iar România este însăși casa.

Eu sunt Român și mă mîndresc cu asta. Pot să o spun la infinit, deoarece în mine trăiesc acele evenimente importante, ca și în orșice român, asta pe noi ne unește și ne apropie de patrie, istorie, neam, trecut, fără de care nu ar exista nici viitor, și suntem obligați să păstrăm ceea ce ne-a fost oferit de străbuni, deoarece ei au lupat nu pentru ei, ci pentru viitor. Dezbaterile despre proveniență, despre cine suntem și ce limbă vorbim, sunt absurde. Români, moldoveni – toți suntem un popor, care cîndva a fost împărțit și schimbat în gubernie. Noi știm ca poți schimba numele, denumirea, însă plaiul, ori omul nu-l va putea schimba nimeni,oricît s-ar strădui, deoarece ceea ce simte fiecare în suflet și în inimă nu poate fi oprit. Dragostea, patriotismul, libertatea sunt în sîngele omului încă de la naștere, de aceea să- i spui omului că el este de altă nationalitate și vorbește altă limbă cînd omul știe cine -i el cu adevărat, asta prezintă deja un teatru, ori o asuprire totală, cînd persoanei ii schimbă, forțat, chiar și ce are mai scump.

Eu sunt român, deoarece așa imi spune inima, eu simt cine sunt, iar patria mă cheamă spunîndu-mi numele cînd sunt departe de ea.Trebuie cu toti sa ne mîndrim că suntem români, deoarece nicăieri în altă parte nu ne vom simți așa ca acasă, într-o familie mare, numită patrie. Limba româna este o emblemă pentru toate limbile. Sunt ferm de faptul că limba îmi este o fărîmă a sufletului, traiesc într-o țară mare și frumoasă unde pot auzi susurul rîurilor,liniștea pamântului și vuietul vîntului. Sunt încîntat de istoria neamului meu, de obiceiurile și tradițiile nemaipomenit de frumoase,sunt extrem de mîndru de personalitățile poporului meu care ne fac faimoși în întreaga lume.

În mine bate o inima de român, sunt mândru că trăiesc într-o țara deosebita.

Să ai un scop și o dorinţă, un sens al vieţii împlinit

Să știi ca poţi, să nu fii singur în ceasul vremii cel cumplit.

S-avem trecut, și-o măreție a faptelor batrîn ecou

Ce va suna în veșnicie cu glas și nume de erou.

Suntem români ,, Din Rîm ne tragem,, avem trecut și viitor

Suntem uniți de-o rădăcină a pomului nemuritor

Avem o limbă, o cultură, ce-o simt în piept de zi cu zi

Să ne mîndrim cine noi suntem și veșnic toți uniți vom fi.

LIBONI DIONISIE

Identitatea românească între trecut și viitor

Poporul român e cel mai înrădăcinat neam al Europei. Această afirmație o plasez nu doar în contextul originilor sale și stabilității geografice pe care a avut-o, dar și-n cel al durabilității mentalităților colective, a modului de trai, a concepțiilor despre viața actuală și cea eternă.

Românii

au cunoscutcalvarulpustiirilor, a jafurilorșicelmaigrav, al deznaționalizărilor, dar n-au încetatsăpoarteîngenelelorveneraţiasublimăpentruNeam, Credință, Limbă, Strămoși. Aceastăcontinuitateșiunitateexcepționalăestereliefatăatât de bine doar dinsimplulfaptcăromânii de la nord de Dunărevorbescunulșiacelași dialect – dacoromân, lucrurarîntâlnit la altenațiuni.

Desprefaptulcăsuntemromâni au scrisșicărturariiumaniști cu logosulcronicăresc, intelectualiiiluminiștiaiȘcoliiArdelene, precumșiliterațiiclasici din sec. al XIX-lea. Pânășifondatorulideologieicomuniste –Karl Marx a susținutcaracterulromânesc de netăgăduit al tuturorprovinciiloranexate. În general, teoriile care ar fi mușamalizatcontinuitatearomânilorînspațiulcarpato-danubiano-ponticsaudivizareaacestoraînmai mule etnii au apăruttârziu, avândcatemeijustificareapoliticiicinicefață de teritoriulnostru al deveniriișiexistenței.Pelângăprobelearheologice, epigrafice, etnograficesaulingvisticepe care le găsim din abundență, destinulnostrucomunreprezintădovadaceamaispectaculoasă. Deși, am cunoscut,,epoci’’ de despărțiri, care trebuiausănetranformeideologicîncalote de gheață, am rămas la fel de receptiviprecumeram anterior. Deaceea, nu acestedificultăți ne-au marcatprofundsufletele, ci aceleclipefericiteîntimpulcărora ne-am reunit.De fiecaredată, precumpasăreamitologicăPhoenix, am reușitsătrecempesteperioadelenegre, săstingemfocareleotrăvitoareimplantate de ideologiilestrăinepentrucasăne putemdeștepta din ,,somnul’’ alegoricevocatînimnul national. Nu ne-a păsat de greutățileprin care vomtrecesau de dezamăgiri, ci am fostmereuînașteptare.Aceastăpercepțiecomună a viitorului ne-a făcutsăfimcreatoriaiuneicăi de luptăpasivă, dareficientă.

Suntemromânișipentrufaptulcăapreciem, cacomunitate,aceleașipersonalități care prinactivitatealor au sintetizatcelmai bineidentitateanațională.Celemaimulte din figurileemblematiceaparțindomeniuluiculturii, ceeaceprobeazăpredominarealupteispiritualeșiaspirațieiinterioarespreeternitateîndaunacombativitățiifizice. De multeori, personalitățileculturale au fostîn prima linie a lupteipoliticepentrucauzanațională.Unexempluconcludent, înacestsens, arputeaserviLigapentruUnitateaCulturală a tuturorRomânilorce a pregătitideologicrealizareaactului primordial al MariiUnirii din 1918. Fervoareaacestorreprezentanți de seamăîn a susţineidealurileesteemblematicăpentru tot neamulromânesc. Realizareaacestordeziderate a necesitat o duratălungă de timp, darconsecvenţaşiraţionalitatea cu care s-aoperat a permisobţinereauneivictorii.Pânășivoievoziimedievalisaupoliticienii de carieră din modernitate au intratînmemoriacolectivăpemăsurarealizărilorspirituale.

Secolul XXI aduceconștiințaetnicăromâneascăînfața a unorcâtevafenomene negative care pericletează, maimultsaumaipuțin, quintesențaacesteia. Aici pot fi amintiteproceselediametralopusecasemnificație,dar cu-n efect identic, cum ar fi:globalizareașirevigorareaunornaționalisme false ce au origineaînideologiilemaivechi.Succesul, încombatereaacestora, poate fi consolidareasolidarității de grupînjurulvalorilorcomune, ușor de asumat. Asociațiiletinerilorromâni de pretutindeni, mai a celor carecarestudiazăînȚară, pot reprezenta un exempluînacestsens.Derulareaunoracțiuninotabile sub semnulvalorilorșisimbolurilornaționale a permissudareaunuigrupdinamic.Consolidareauneinațiuniciviceromâneșticare săregrupeze, veridic,îneatoatăromânitateatrebuiesăreprezinte un obiectiv fundamental al statuluiromân, deoarecearavea perspective de lungădurată care arîmpiedicapentruviitorformareabarierilorartificiale.

Deși, nu toțiromânii au cunoscut o aflarefireascăînhotareleunuisingur stat, noi am fostconștiențișimândri de patrimoniulcomun. Colindele, baladelesaudoinele de pe tot cuprinsulromânității ne descifrează, înesență, peacelași creator, cu aceleașidorințe, pasiunisau motive de frică.Frontierelepoliticeimpusedin exterior n-au fostîn stare săcrispezeesențaspiritualitățiicomune. Cu certitudine, acestareprezintămiracolulviu al românității!…

URSU VIRGINIA

 “SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM”

Sunt Moldoveanca la fel ca si M.Eminescu care a incercat sa asimileze intreaga intelpciune a poporului. El a fost un patriot ce isi iubea foarte tare patria sa care a trecut prin multe ispite si incercari. Iar a-ti iubi patria inseamna a ti-o cladi cu propria ta viata. Patria este un dor de a sta locului. Dorul, la romani, nu e un dor de emigrare, ci este chiar dorul de a sta locului. In opinia mea patriot nu e acela care priveste doar spre trecut, ci omul care respectand trecutul inlesneste cresterea viitorului.Iar dragostea de patrie este cea dintai virtute a omului civilizat, care se mandreste de trecutul stramosilor sai.Caci cenusa mortilor a creat patria si va pieri atunci cand tatii nostri vor fi calcati in picioare.

Patria originar este locul unde traiesc parintii si in ultima analiza parintii insisi sau mai bine zis stramosii.Trecutul nostru a avut momente pozitive dar si negative caci viata intreaga este o lupta, nici un pas inainte nu se face fara greutate.Ea isi are regulile sale ce trebuie respectate, este omunca,o meserie pe care trebuie sa te trudesti pentru a o invata.Problema vietii nu consta in durata ei,ci in calitatea,varietatea, cantitatea senzatiilor traite.Ea poate fi inteleasa numai privind inapoi dar trebuie traita privind inainte iar adevarata placere a vietii este biruirea greutatii.Ma mandresc foarte mult de tara mea de succesele ei, de sportivii care muncesc mult pentru a-si reprezenta tara participand la competitii nationale si internationale, unde au succese mari. Suntem un popor foarte harnic, straduitor, comunicativi,primitori, prietenos,cinstit. Avem cu ce sa ne mandrim cu pamanturile fertile, cu agricultura, cu viticultura,cu traditiile ramase de la stramosii nostri. Suntem un popor care tinem mult la familie si ne iubim nespus de mult mamele.Scriitorii nostri au devenit mari poieti a caror creatii le lecturam si ne inspiram din ele. Creatiile lui Eminescu au avut o mare importanta pentru dezvoltarea culturii noastre nationale.In Scrisoarea I si Scrisoarea a II-a ce au un aspect politic care au fost prezente in perioada poetului si care ne sunt prezente si in zilele de azi. Mihai Eminescu devenind marele poet care a sfintit limba,poporul, tara si neamul a devenit domn in tara visului.

ARAPU GABRIEL

Suntem români și punctum

Schițând în minte punctele de reper ale acestui eseu m-am întrebat de nenumărate ori cum ar trebui de interpretat și de apreciat titlul sugestiv, inspirat din creația marelui Eminescu. Cât despre actualitate consider că geniul eminescian este etern și nici nu ar trebui să punem la îndoială monumentala sa maximă: „Suntem români și punctum”. În același timp, facem parte și din marea familie a popoarelor europene, diversitatea cărora și alcătuiește civilizația europeană contemporană, care-și are originile sale în timpurile cele mai vechi, la fel ca și civilizația românească.

În trecutul umanității s-au perindat numeroase civilizații, unele dintre ele au dispărut în timp lăsând doar amprente semnificative sau mai puțin semnificative. Civilizația românească descinde direct din civilizația romană, iar latinitatea constituie elementul ei definitoriu. Moștenirea geto-dacică, îmbinată cu limba și spiritualitatea romanilor au reprezentat elementele primordiale de constituire a poporului și civilizației românești. Această oază de latinitate, înconjurată în evul mediu de mai multe seminții migratoare, stabilite ulterior la frontiere a reprezentat prin sine un veritabil exemplu de supraviețuire în condițiile vitrege ale istoriei.

La baza civilizației românești au stat câteva elemente primordiale: pământul, limba, istoria și credința. Românii sunt un popor fericit pentru că s-au format în patria lor de origine, mărginită parcă însuși de Dumnezeu de Marea Neagră, Munții Carpați și Dunăre. Marea ne oferea posibilități de navigație și pescuit, Carpații reprezentau scutul țării și ofereau refugiu în timpul invaziilor barbare, iar Dunărea în calitatea sa de frontieră naturală reprezenta și podul simbolic de legătură a românilor cu aromânii – frații lor de sânge și de limbă, stabiliți în numeroase comunități din tot spațiul balcanic.

Latinitatea limbii române reprezintă prin sine un argument viu pe care în trecut nu-l puteau nega nici chiar cei mai înrăiți contestatari ai poporului și spiritualității românești. Faptul, că pe parcursul evoluției noastre istorice am împrumutat de la unii migratori sau vecini un număr restrâns de termeni de origine slavă, germană, armeană, turcă sau tătară vorbește numai în favoarea tezei că nu ne-am conservat într-un exclusivism dogmatic, acceptând schimburile lingvistice și culturale.

Istoria românilor, la fel ca și istoria altor popoare, își are specificul său. Suntem mândri cu toții de faptele de glorie ale înaintașilor noștri, de victoriile repurtate de Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Victoriile românilor aveau o semnificație aparte, fiind obținute în războaiele de apărare a integrității teritoriului național, a independenței și libertății. Chiar dacă erau un popor numeros, puternic și viteaz românii nu au purces la cotropiri externe, nu au pretins la teritoriile străine și cele ale vecinilor. Totodată spațiul populat de români a reprezentat o direcție de expansiune a marilor puteri din trecut: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus, ulterior și cel sovietic. În pofida cotropirilor, asupririlor, exploatărilor și a politicilor de deznaționalizare românii au reușit să-și păstreze identitatea, demnitatea și libertatea.

Marele istoric român Nicolae Iorga remarca că „poporul român s-a născut creștin”. Cu adevărat este faptul că românii au fost printre primele popoare europene care s-au botezat după tradiția creștină ortodoxă. Ceva mai târziu papalitatea a întreprins mai multe acțiuni în vederea atragerii românilor la catolicism, unii dintre ei îmbrățișând această confesiune. Oricum, creștinismul a reprezentat flamura călăuzitoare a parcursului istoric al poporului român. Credința a stat și la baza spiritualității românești, a influențat cultura, arta și literatura.

”Suntem români și punctum” – fraza reprezintă prin sine nu numai o constatare dar și un imbold pentru românii de pretutindeni. Un imbold pentru promovarea imaginii țării, a culturii, a valorilor spirituale în străinătate. Românii din afara granițelor, în special cei din Republica Moldova și Ucraina, marcați în mare parte de criza identitară cu certitudine ar trebui să-l mai recitească odată pe marele Eminescu, deja în edițiile ferite de cenzura sovietică și șovinismul velicorus. Mihai Eminescu, perceput mai mult în calitatea sa de poet a fost și un mare filosof, un cântăreț și promotor al valorilor și spiritualității românești. De fapt legătura este reciprocă, poetul s-a format ca personalitate, și-a plămădit convingerile și viziunea asupra vieții, aflându-se în sânul societății, a poporului, a oamenilor care-l înconjurau zi cu zi, oferindu-i modele pentru creația sa, inspirându-l la noi realizări și sugerându-i gânduri înțelepte. Fiecare dintre noi a crescut cu versurile lui Eminescu, nu cred că ar fi un român pe lume care nu ar cunoaște cel puțin un fragment din creația lui Eminescu, iar celebra sa constatare, „Suntem români și punctum” face deja parte din patrimoniul valorilor sacre ale românilor de rând cu imnul țării și tricolorul românesc.

SÂRBU VICTOR

Suntem români și punctum.

Tot ce-i românesc nu piere, și nici nu va pieri. Nu o să piară din mine spiritul de român care l-am moștenit pe pământul românesc din Basarabia. Sunt basarabean, deci român așa cum și muntenii sunt români, diferența este că trăiesc în afară granițelor, unor granițe nedrepte. Sunt peste trei milioane de români care trăiesc în Basarabia și sunt despărțiți de Țara Mamă de un hotar și de îndureratul Prut. Dacă trăim în afara granițelor nu înseamnă că nu avem țară. Subscriu la românul Suprem și zic și eu: ”Suntem români și punctum”. Un hotar nu poate opri dragostea față de Patrie deoarece avem doar una. În 1918, anul de grație al istoriei române toți românii s-au întors acasă, fără a face o mișcare. România și-a întins aripile peste teritoriile care i-au fost furate în mod barbar. Astfel,

basarabenii după 106 ani de ocupație rusească au devenit liberi și peste toată politica de deznaționalizare a țariștilor au strigat cu voce tare că suntem români. Mi-aș umili strămoșii acum dacă aș zice că nu sunt român. Mai presus de toate sunt român, știu că am ADN de dac, citându-l din nou pe Mihai Eminescu spun: ”De la Roma venim, din Dacia traiană.”. Nu pot uita de Marea Adunare Națională de pe 1 decembrie 1918 de la Alba, un fel de Mecca a românilor, locul unde s-a înfăptuit Marea Unire.

Istoria nu poate fi falsificată, istoria ne învață adevărul, ea ne învață că suntem români. De fiecare dată când îmi pierd speranța în minte îmi vin niște versuri de la Cenaclul Flacăra. ”Dacă nu eram român, fugeam în România”. Reîntregirea neamului românesc este singura soluție momentan, nu putem accepta că trei milioane de români basarabeni trăiesc în afara granițelor.

Anul 2012 a fost un an cu conotaţie simbolică deosebită, 200 de ani de la Raptul Basarabiei. Basarabenii au fost aproape 170 de ani sub o conducere străină, una care a încercat să îi facă pe românii basarabeni să uite de unde provin dar faptul că ei încă nu au uitat că sunt că sunt români mă face mai puternic. Basarabenii care afirmă că nu sunt români sunt doar niște victime ale unui proces de îndobitocire și deznaționalizare. Să zici că Ștefan cel Mare nu e român e o crimă. Acesta este rezultatul istoriei predate de-a lungul existenței acelui uriaș roșu care le-a luat românilor Țara. Cu toate acestea am rămas români în fața unui imperiu care a reușit să-și distrugă toți adversarii, mai puțin pe noi.

Mihai Eminescu, definiția demnității românești sau Românul Suprem zicea: „ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” Conservarea naționalității este un element determinant în crearea statului național și unitar. Statul nu poate deveni național și unitar decât prin conservarea naționalității, în special conservarea naționalității pe teritoriile care nu aparțin de stat, dar în care trăiesc etnici ai acelui stat, exact ca în cazul nostru. Principatele Române au fost cele care au dat start la crearea statelor unitare încă în secolul XIX când românii munteni și moldoveni s-au unit într-un singur stat. După România au urmat Germania și Italia. La acel moment se ducea o politică națională corectă în care se zicea: „Acolo unde sunt germani, acolo e Germania” față de politica care se ducea în Franța unde se zicea:”Unde e Franța, acolo sunt francezi.” Politica germană e mult mai apropiată de poporul nostru deoarece noi avem această problemă, de a avea români care trăiesc în afara granițelor. Nimeni nu ne poate fura identitatea, suntem români și punctum, nu putem fi altceva, nici pașaportul unei alte țări nu poate să ne schimbe naționalitatea. Români, capul sus și să mergem pe calea naționalismului eminescian și să nu ne fie rușine să spunem că suntem români oriunde am merge.

CRISTINA SMOLENSCHI

 „ Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem,

ca într-un dulce somn, la noi acasă. ”

Mircea Eliade

…acasă- acolo unde se desprind cele mai minunate clipe, unde sufletul vibrează și armonia destăinuie lumina celui mai frumos și dulce gînd plasat prin verticalitatea afirmării că ,,Suntem români și punctum,,

Acestea redeschid în mine simplitatea faptului că scurgerea timpului și urmele trecutului ne fac să înțelegem ce reprezintă pentru fiecare din noi și personalitatea și operele lui Mihai Eminescu. În fiecare an se adaugă o nouă pagină a memoriei eminesciene, acu este cea de-a 163- ia de cînd revenim cu gînduri și emoții la venirea pe lume a celui care ne-a pătruns și ne-a exprimat trăirile noastre prin scriile sale, ideile, motivele expuse și percepția de a fi român. El – cel care a simțit și redat prin puterea darului său tradițiile, gloria și chinurile românești , care de fapt sunt ale tuturor celor de sînge român. De facto Eminescu reprezintă întruparea literară a conştiinţei româneşti, este scînteia ce a păstrat focul dreptății și forța creatoare a valoroaselor scrieri contribuind la dezvoltarea spiritualității naționale , reușind să modeleze lucrările sale către toţi românii într-un dulce și ales grai pe care noi de oriunde ne-am afla îl recunoaşte și-l percepem ca al nostru. El ca nimeni altul dezvăluie sfințenia pământului românesc în poeziile sale (,, Seara pe deal ,, , ,,Revedere,,) remarcă neamul strămoșesc român ce își are trecutul de secole.Este înfățișarea omului de excepție pe pământ ce a redat glas și a exprimat din adîncul sufletului, cel mai curat și adevărat ecou al istrorie vieții noastre . La rîndul său viața și creația eminescină dezvălui cele mai plăcute momente din vață și moarte, natură și iubire civilizații și geneza lumi. Versurile sale critică (exemplu ,,Junii corupți,,) accentuiază și ne schițează imaginea noastră, astfel încît din fiecare vers se desprinde înelepciune și măreția talentului său de a exprima prin cuvinte poate cel mai prețios lucru – sufletul nostru românesc, care sa format din neamul nostru, din pură credință și greutățile care sau abătut peste poporul nostru subjugat de nedreptățile celora ce nu au nimic sfînt și frumos pe lume.

Noi cei români ne-am asigurat dreptul la ,, nemurire,, prin creațiile lui Eminescu, cel care duce numele nostru peste țări, readus în amintirile noastre ori de cîteori se aud versurile lui . Acu’ este esențial ca fiecare din noi, cel apropiat de sufletul românesc să asigure continuitatea și perpetuarea peste mișcare acele ceasornicului a celui mai bun dar. Pentru că un popor supravețuiește și are direcții bine punctate pentru viitor atunci cînd cunosc trecutul, luptă pentru prezent și mai ales țin cont de creațiile geniilor săi, care constituie pilonii de forță, iar Mihai Eminescu este unul din ei. Readucîndu-ne aminte cine suntem și pe cine avem alături.

BARBĂRASĂ ION

 ” Suntem români și punctum ”

motto: Nu cerem de la lume decât putinţa dezvoltării paşnice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte a Europei… (M.Eminescu )

Decenii de-a rândul mă obsedează imaginea unui copac la o răscruce. Tot stă și stă copacul acela, cu frunza veșnic colbăită, cu tulpina jupuită de coastele vitelor, cu crengile înmuiate în dor și-n jale. E o muncă grea, aș spune imposibilă, pentru o frunză care năzuiește să vadă oarecum de la distanță copacul din care a răsărit și de care se ține! Dar, am ajuns astăzi la un hotar de vremuri pe care nu-l vom putea depăși până nu vom ști ”Cine suntem?”, ”De unde venim ?” și ” Încotro ne ducem” ?!

Se pare că românul s-a născut nu doar poet dar și martir. Câte numai n-a avut de suferit bietul om a cărui vină nu era decât că-și prea iubea Patria, că prea-și iubea înaintașii, că prea ținea la pământul apărat cu atâta trudă; pământ care ne aparține de drept deja de secole bune!
Pe la 1370 Mircea I Basarab reușește să întindă marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul țărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Astfel stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri este incontestabilă deja de la sfârșitul secolului XIV.
La începutul secolului XV, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, avem dovezi sigure că Basarabia era a Moldovei, îndoielile ce ar putea plana asupra acestei chestiuni fiind complet spulberate de faptul că de-a lungul întregului secol pârcălabii Celății Albe, a Chiliei și a Hotinului au semnat alături de domnii țării hrisoavele sfatului coroanei moldovenești. În secolul următor Moldova intră sub protecția Porții . Altă tragedie a secolului XVI este stingerea dinastiei Mușatinilor, astfel în Moldova vremurile devenind tulburi. În aceste condiții turcii au reușit să ia în posesie – nu în proprietate – Cetatea Albă și Chilia pentru ca în secolul XVII la acestea să se adauge și Hotinul. Secolul al XVIII-lea amintește nefericitul Dimitrie Cantemir și alianța cu rușii. Toma Cantacuzino, generalul de cavalerie al domnului Valahiei trece deasemenea la ruși. Turcia pierde încrederea în domnii pământeni și trimite Fanarioții . Această alianță cu Rusia ne-a făcut să pierdem domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală și economică.
Deși la pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718 care a pus capăt războiului dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind țară închinată și nu supusă cu sabia. Totuși împrejurările favorabile create de starea critică a Imperiului Otoman și evoluția relațiilor politico-diplomatice și militare din estul și sud-estul Europei din anii 1768-1774 și 1806-1812 au impus Poarta ca la 1775 să cedeaze Bucovina iar în 1812 – Basarabia, adică ținutul Hotinului, o parte bună a Moldovei și Basarabia proprie până-n Dunăre. De accentuat însă că cu sabia n-a fost luată nici Bucovina de către austrieci, nici Basarabia de către ruși, ambele fiind răpite prin fraudă. În ambele cauze, diabolica ”tranzacție” s-a reușit pe baza trădării unor demnitari de stat: pentru Bucovina au fost cumpărați delegații turci și, la fel și pentru Basarabia – un general rus.
La început, imediat după anexare, atât Bucovina cât și Basarabia au fost receptate la de către cele două puteri ca și ținuturi cu statut deosebit în raport cu celelalte provincii imperiale prin caracterul lor distinct moldovenesc (românesc). Acest fapt, expresie a recunoașterei tacite de către autoritățile imperiale a caracterului etnic și religios specific al noii achiziții teritoriale, a conferit un anumit grad de autonomie; de aici , într-o primă perioadă, putința păstrării în condiții relativ lejere a caracterului românesc.
La fel ca și-n cazul Bucovinei habsburgice, rezultatele politicii de fuzionare a populației autohtone cu populație de altă etnie prin colonizare și emigrare promovate activ de autoritățile țariste în Basarabia au avut efecte negative asupra românilor din teritoriu, conducând la schimbarea, în timp, a situației etno-demografice a provinciei. Drept urmare, dacă în momentul anexării rusești, din cei cca 350.00 de locuitori ai provinciei, majoritatea o alcătuiau românii, la sfârșit de secol XIX, respectiv la recensământul din din 1897, românii reprezentau doar 47,6 % din totalul populației provinciei. În fața acestor amenințări, românii din cele două provincii- Basarabia și Bucovina, au acționat mai ales prin elita lor politică, provenită din rândul nobilimii și a clerului de rang înalt, în direcția păstrării autonomiei provinciale și a specificului național românesc. Această acțiune a fost mai puternic pronunțată la românii bucovineni decât la cei basarabeni.
Oricât de mic ar fi un popor, el are, totuși, dreptul să pretindă respect, el se mândrește cu existența sa și nu poate servi drept gunoi al rușilor, germanilor, maghiarilor sau al oricărui alt stat. Acest lucru este strigat din străfundurile plămânilor unei întregi etnii deja de ani buni, dar se pare că nu s-au găsit urechi care să le audă!
E de neînchipuit puterea de rezistență etnică a elementului românesc din satele Basarabene! Ce nu s-a făcut, ce mijloace nu s-au întrebuințat pentru desnaționalizarea lui; și toate au rămas zădarnice. Țăranul din 1940 e același din 1812, iar țăranul contemporan e același din 1940. Neclintit a trecut prin bune și prin rele, prin ademenirile interesului și prin amenințările cnutului, fără a-și pierde limba sau obiceiurile. Starea țăranilor noștri în Basarabia anexată a fost într-adevăr foarte grea. Rușii, care priveau cu mirare un fenomen neobișnuit pentru ei,- libertatea țăranilor noștri, pe când ai lor erau robi, aruncau pe spinarea bieților basarabeni toate sarcinile cele mai grele. Așa de pildă, după Sviniin (funcționar la Ministeru de externe, trimis în asarabia să controleze plângerile populației de aici), aceste sarcini se împărțeau în două categorii: cele obișnuite și cele extraordinare, ambele diabolice!
Când s-a închis Prutul ( ca să folosesc frumoasa metaforă prin care bunelul, țăran din Basarabia cu sufletul îngropat în Carpați, înțelege începutul robiei sale la străini) au fost stabilite pe frontieră posturi de grănicieri. Aceștia în orele libere trăiau de-a valma cu țăranii noștri de prin satele de la graniță. Printre alte dovezi ale incoruptibilității sufletului românesc este și raritatea mariajelor dintre fetele basarabenilor și grănicierii ruși, raritate deloc întâmplătoare; ”Da mai bine o dau Prutului decât după obieșnic (grănicier rus)”- acesta era răspunsul primit de pețitorul nesăbuit care se-ncumetă să ceară o basarabeancă-n căsătorie! – spunea bunelul cu ochii lacomi ațintiți spre vest și pieptul mândru ornamentat pe fundalul cerului, român și el odată cu noi, străbătut de vânturi trimise de frații săi de pese Prut.
”Țiu minte cum venise să o pețească și pe Ioana a lu moș´tu Vasili de pe vale. Sărmanul obieșnic, l-o pocnit muierea di l-o lăsat însemnat. Pe urmă, la două săptămâni, s-o luat cu Vasile. Și nu mai știu cum o aflat Vasili de obieșnic. Nu se știe nici azi cum o făcut, da la o bucată di vremi obieșnicul o primit pazvalenie (permis) să fie mutat pe Prut mai sus, prin regiunile Unghenilor”- era una din poveștile pe care bunicul mi le spunea atunci când soarele se ascundea-n Carpați iar noi îl învesteam cu urările noastre de sănătate pe care acesta le trecea peste întreaga suflare românească.
Dar și dacă căsnicia reușește, obieșnicul nostru cum și-a uzat mandirul și cizmele cazone, cumpără ”ciubote”, brâu, căciulă; iar așa schimbat nu-i greu să-l confunzi cu un român. De aici, cel mai probabil, și proverbiala: ”De unde ești mă?” cu tot cu răspuns ” Apo de unde-mi este muierea, cucoane” sau, la fel de răspândit, ” Tata rus, Mama rus, a Ivan Moldovan”.
S-a încercat dislocarea unor companii întregi de 240 de oameni în vre-un sat mai apropiat, cum e de pildă și satul de unde mă trag – Lăpușna. Rezultatul a fost introducerea a numeroase cazuri de sifilis între țărani, fără a se reuși însă introducerea limbii sau moravurilor rusești. Limba a rămas tot cea străbună și portul tot port. Altă încercare de impunere a elementului rusesc a fost începută pe la 1871 , odată ce autoritățile și-au dat seama că recruții basarabeni sunt mai sprinteni, mai inteligenți și mai chipeși, începând a umple regimentele din garda imperial cu ei. Totuși, au știut a trece cu bine și peste asta. Tunica rusească s-a rupt iar șapca a început a lăsa pletele negre să se ivească iar în locul ei căciula de oaie sau pălăria neagră sorbea din creier nu numai amintirea paradelor strălucitoare, dar și înțelesul cuvintelor limbii ruse.
Dacă după atâtea sforțări meșteșugite timp de veacuri nu s-a reușit în Basarabia a ne zdruncina temelia neamului, apoi cu mândrie ne putem ridica sus și inimile și fruntea, zicând și noi ca poetul : ”Românul nu piere!…”
La suferințile sărmanilor țărani, ca de fiecare dată când ajungeam la restriște, participă toată ființa prin a cărei vene curge românism, fie el răspunzător de coarnele plugului sau de echilibrul politic al zonei. Prin comparație însă cu Bucovina, cealaltă fiică furată și înstrăinată, acțiunile desfășurate de elita politică românească din Basarabia au fost cu mult îngreunate de o atentă urmărire din partea poliției pro-ruse. Aceste forțe urmăreau, în principal, înlocuirea spiritului românesc cu cel rusesc. Nobilimea românească basarabeană însă, nerusificată, a militat pentru ideea redobândirii autonomiei provinciale.
Conștiința identității naționale românești în Bucovina a înregistrat momente de limpezire în timpul evenimentelor revoluționare din anii 1821 și 1848 din Principatele române, când numeroși intelectuali, boieri și clerici moldoveni, în frunte cu mitropolitul, au găsit refugiu în Bucovina. Refugiații moldoveni vor fi întâlniți în Bucovina de o seamă de apărători devotați și sinceri, precum nobilul Doxachi Hurmuzachi și familia acestuia. În deceniile șase-șapte ale secolului XIX, după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii soldată cu retrocedarea a trei județe din sudul Basarabiei, se sesizează și în Basarabia o înviorarea a stărilor de spirit românești, în special în mediul nobilimii, fiind semnalată chiar existența unei mase de orientare pro-românească, chiar dacă ponderea și influența acesteia era destul de redusă.
În concluzie putem afirma că toată evoluția identificării naționale la românii din cele două provincii a gemut continuu sub semnul influenței relațiilor politice internaționale, a evoluțiilor politice interne din cadrul celor două imperii și a ideilor care circulau în epocă.
Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. (M. Eminescu).
Dilema în care se afla România la 1878 era evidentă odată ce redactorul de la Timpul scria despre importanţa acelui „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”. Cum am pierdut-o am văzut din tot ce s-a scris până acum. Faptul că Basarabia n-a fost cucerită cu sabia vorbeşte de la sine. Iar despre a doua parte a problemei, adică „cum o vom păstra”, va trebui să ne gândim împreună. Voi să vă gândiţi la Bucureşti şi noi să ne gândim la Chişinău, luminaţi de adevărul istoric şi, de ce nu, de îndemnul Luceafărului ce ne spune atât de firesc „am adunat şi am arătat că poporul român nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa”, nici chiar în astăziul de azi al nostru 2013, în această „istorie vie” când România încearcă sfioasă să-și facă loc în familia Uniunii Europene.
„Conştiinţa românilor” e cel mai mare potenţial care fuzionează cu celelalte conştiinţe europene fără a-şi pierde identitatea şi coloratura naţională de o bogăţie rară. Această bogăţie nu este aurul din Apuseni, să-l duci cu carul la Roma, nu e nici stejarul roşu dispărut în urma invaziilor tătaro-mongole, nici alte bogăţii cărate de turci la Istambul. Bogăţia spirituală şi demnitatea umană nu are nici un preţ. O lecţie la această temă ne dă iarăşi Eminescu, referindu-se la Rusia care „voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!”. Iată o replică aforistică înscrisă în pagina demnităţii naţionale. Acest capital spiritual trebuie pus în acţiune să producă tot spiritualitate sănătoasă. E timpul să ieşim din zona semiadevărurilor şi a demagogiei la tema identităţii naţionale. A cam trecut vremea jonglărilor politice şi a manipulărilor electorale. Nu mai vrea nimeni înapoi în comunism nici cu pâine de 16 copeici şi nici cu vodcă de 3 ruble. Comuniştii de la Chişinău sunt mai aprigi decât cei de la Moscova, fiindcă ei ştiu mai bine unde şi când să lovească în ai lor. Ei promovează azi o politică antinaţională din moment ce „Istoria Românilor” a fost exclusă din lista examenilor obligatorii pentru bacalaureat. Scopul autorităţilor comuniste este de a scoate din conştiinţa generaţiilor tinere noţiunea de istorie a românilor, urmărindu-se astfel crearea unei „identităţi moldoveneşti”, ceea ce este inadmisibil şi incoerent. Totuși, mai recent, examenul de bacalaureat obligatoriu la Istori Românilor a fost reintrodus.
*****************************************************************
Opera de ”epurație” a Basarabiei, începută în 1940, a vizat mai ales pe cei care erau considerați o piedică în calea propagandei sovietice și anume: proletarii, comercianții, preuții, intelectualii de tot felul, foștiiofițeri ruși, semnatarii actului Unirii din 1918, țăranii înstăriți.
Regimul sovietic Stalinist însă a întrecut cu mult în sălbăticie, cu perversitate și sadism, tot ceea ce au făcut mișcările teroriste cunoscute până atunci de istorie.
Teroarea roșie poartă peceata unei mentalități asiatice, străină cu totul de viața popoarelor europene. Printre multiplele procedee de teroare dezlănțuite împotriva oamenilor pașnici era și asasinarea : fără nici un fel de motive întemeiate, fără judecată. Sentința era știută dinainte de ” judecata” înscenată. Apoi oamenii erau coborâți în beciuri și împușcați. Întreg teritoriul Basarabiei a fost semănat cu mii de cadavre ale românilor care-și țineau legea și sufletul nevândute. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenților era deajuns ca oameni nevinovați să fie uciși cu sălbăticie de fiară, pe locul unde socotea călăul: în curtea casei, în beci, în pat sau la munca câmpului … Suferințele populației întreceau orice descriere. Niciodată nu s-a văzut o asemenea nimicire a ființelor vii. Până în pragul morții, Dumnezeu să-mi odihnească buneii, au purtat în suflet ororile care le-au trăit un neam întreg.

Mi-l amintesc și azi pe bunelul din partea mamei, al cărui nume îl port cât pot de demn, un om cât toate zilele copilăriei mele, frumos la chip și , mai ales, frumos la suflet cum lăcrima ca un copil când … :
În una din frumoasele zile de vară românească trebuia să primim oaspeți de pe celălalt mal al Prutului. Acea zi ar fi trebuit să fie pentru mine prima în care aș fi văzut ”un străin”. Mă țineam de bunelu dis de dimineață, tot întrebând ”când vin românii?” Imensă mi-a fost uimirea când pe poarta care, de la o vreme, începu a scârțâi, au intrat trei bărbați care, ciudățenie inexplicabilă pentru mine pe atunci, purtau pe cap pălăria bunelului, în picioare încălțările lui, în ochi lumina iar în suflet românismul- absolut toate ale bunelului Ion. Vinul din via bunelului, mângâiat de palmele bunicii, frământat de de cele ale bunicului, curgea roșu ca sângele în paharele oaspeților. Reacția mea a fost, pe cât de copilăroasă, pe atât de sinceră … Apropiindu-mă de măsuța mică, rotundă, cum se obișnuește să fie o masă într-o familie de români basarabeni din ținutul Lăpușnei care se respectă, nu stau mult pe gânduri și arunc în față întrebarea afișând cea mai acră față de copil din câte văzuse șopronul casei: ” da românii, românii când vin?!”. Bunelu se opri brusc, lăsând unul din pahare încă gol, puse ulciorul pe masă, privi oaspeții pe rând și, ca la un semn, toți patru au început a râde în hohote. Nici nu apucasem să fiu spulberat în sinea mea când bunelul mă așeză, ca deobicei, pe genunchiul său stâng, și-mi zise cum nu se mai poate de sincer: ”băiete, vezi pe moșu cela de pe scaunul pe care de obicei stă badița Mihai!? Acela-i fratele meu din Bacău. Da pe celălalt de-a dreapta lui îl vezi, care stă pe scaunul pe care ai vărsat alaltăieri laptele și m-ai rugat să nui spun bunicii!? Acela-i fratele meu din zona nemților. Iar ăsta,care a sărutat mâna bunică-tii când ne-a adus pita. Ăsta-i fratele meu din Vaslui. Toți ei, ca și mine, sunt români și sunt bunicii tăi!”. Unica mea grijă atunci, când mai mult inconștient, am primit testamentul pământului, a fost modesta :”apoi dacă ei tot îs buneii mei, mai am alte trei bunele da? Iar dacă o să le spună lor că eu am vărsat laptele, ele mă vor spune bunicii Valentina?”. Buneii mei au început a râde cu poftă, golindu-și strămoșește paharele. Apoi, alte zile – alte povești. Că mari îmi erau emoțiile când îmi povestea bunelul despre faimoasa ”horă a Prutului”, întinsă la acel 6 mai 1990, când mic cu mare plângeau și dansau la mijloc de Prut, frate cu frate ținându-se la piept. Sărman copil, nu știam ce comoară aveam atunci în pereții casei, nu știam ce comoară îmi sădise în vene acest neam, comoară pe care avea s-o simt crescând abia peste ani. Această comoară, pură și adevărată, mă sugrumă și mă alină, mă distruge și mă construiește, mă umilește și mă înalță, durerile fiind pe zi ce trece mai mari, și nu fără temei…
…Din „fiica mezină” a Țării am ajuns vecinii ei şi trebuie să ne comportăm respectiv, aşa o cere timpul. Dacă gardul de sârmă ghimpată de la Prut se va întoarce, e în ordinea lucrurilor, fiindcă Europa nu se joacă de-a politica ori cu ţara în bumbi cum o fac cei de la Chişinău. Dacă azi trebuie să-mi iau viză ca să merg la Putna lui Ștefan cel Mare şi Sfânt nu-i nimic de mirare, odată ce am nevoie deasemenea de o viză pentru a trece prin Tighina spre a ajunge la mormântul unuia din cei mai de seamă oameni din viața familiei mele- bădița Mihai. Suntem închişi de hotare din toate părţile. Ca să pleci vara la Marea Neagră trebiue să treci vama Moldovei, a Transnistriei, a Ucrainei – au mai rămas să pună vama plajei, vama apei, a aerului, a tot ce este în jur; că multe vămi mai avem de trecut până vom ajunge la adevăr.
Afişarea identităţii naţionale ca lozincă a mersului înainte a fost şi rămâne iminentă, mai ales azi în arhitectura multietnică a Uniunii Europene. Insă nu e bine să fim numai cu lozincă în mână. Dacă ne culcăm pe urechea că vom obţine o prosperitate materială şi spirituală doar din simplul motiv că suntem români, atunci se poate întâmpla o mare dezamăgire în dragostea narcisiacă faţă de propria noastră identitate.„Suntem români” şi , (virgulă) trebuie să ţinem piept competiţiei europene. Delirul plimbatului prin Europa va trece ca un vânt de primăvară. De aici încolo vom lăsa acasă mofturile şi neînţelegerile cu vecinii ca să putem merge înainte în rândul ţărilor dezvoltate. Pentru a reabilita definitiv natura umană şi a respecta normele elimentare ale democraţiei moderne statele odată intrate în UE au făcut, în primul rând, ordine în problema identităţii naţionale şi au emis un cadru legislativ cu privire la cetăţenie. Bunăoară, imediat după căderea zidului berlinez, toţi nemţii din afara hotarelor Germaniei unificate şi-au redobândit cetăţenia germană în baza identităţii naţionale. Ungaria, membră și ea a familiei UE, procedează la fel în vederea acordării cetăţeniei tuturor ungurilor aruncaţi de soartă prin lume, dacă aceştea o solicită. Rusofonii din Republica Moldova şi Transnistria ( ah, și sărmanii români din Transnistria!) au obţinut demult cetăţenia rusă, fiindcă ţara lor a avut grijă de a-şi întări juridic şi politic această margine de influienţă slavă. De ce UE n-ar fi cointeresată prin intermediul României să-şi protejeze hotarele cu o populaţie proeuropeană a Republicii Moldova prin acordarea cetăţeniei româneşti tuturor basarabenilor care o solicită. Atunci când bulgarii din Basarabia pot primi cetăţenie bulgară în mod prioritar de la Bulgaria lor, iar basarabenii stau cu anii prin cozile instituţiilor de stat de la Bucureşti pentru a-şi redobândi cetăţenia şi adesea se întorc acasă fără nimic, stai şi te întrebi disperat, cu ce am păcătuit oare în faţa lui Dumnezeu? Ieri am aşteptat în cozile Moscovei, din simplul motiv că suntem români, iar azi suntem ţinuţi în cozile Bucureştiului, că chipurile am fi fost bolşevici. Se zvârcolesc străbunii în sufletul meu, dar cine ne vede pe noi!?
România ar fi în drept acum să pună mâne pe arma diplomaţiei şi să acorde dreptul pentru toţi românii bucovineni şi a celor basarabeni de-a obţine cetăţenia românească în baza identităţii lor naţionale şi la cererea acestora. Ar fi un act de repunere în prestigiu atât al identitănii naţionale româneşti, cât şi al statului român în genere. Dacă la vremea lor aceste două provincii -Basarabia şi Bucovina – au avut parte doar de răpiri, anexări, cotropiri, dominări străine, „eliberări” – un rapt istoric fără precedent, atunci de ce nu ar fi în drept azi locuitorii acestor pământuri înstrăinate să benefieze de unica şi irepetabila lor şansă de a-şi redobândi cetăţenia românească în mod prioritar ca un răspuns la ultimatumul în urma căruia părinţii şi buneii noştri şi-au pierdut accidental cetăţenia românească în doar 24 de ore. Astfel s-ar corecta o eroare istorică şi ar fi un act de dreptate şi răsplată pentru toţi fii şi fiicele neamului care au ţinut şi încă mai ţin aprinsă făclia românismului atât în „dulcea Bucovină” cât şi în Basarabia, „sora mezină”. Patetismul acestor rânduri pot trezi zâmbete ironice la Bucureşti, dar, dragii mei și a miilor ca mine, e una să fiţi „români şi punctum” acolo şi e cu totul alta să fim noi „români şi punctum” la Cernăuţi, la Tiraspol, la Chişinău sau în oricare din palmele de pământ răpite cândva. DA. Se oferă cetățenia. Dar DA- doar noi, cei care alergăm pe la toate ușile milogindu-ne în ultimul hal, știm cât costă să vrei ” a fi român”. Cât nu aș avea de român sufletul, trec Prutul încă arătând acte de identitate care, paradoxal, mă duc în cu totul altă extremă decât cea pe care-o port în suflet.
Ușoară fie-le țărâna buneilor mei, sărmanii, care nu știu cum ar rezista știind că nepotul lor nu poate nicidecum să se identifice, și legal, drept urmaș de drept al lor.

Și iarăși revenim la răscrucea amintită de noi în debutul acestui plânset. Se pare că nicăieri nu e un loc mai potrivit pentru noi, dat fiind că … ne-am și născut la o răscruce. Certificatul nostru de naștere e plin de lacrimi, gemete de durere și iluzia unor trâmbițări de biruință.
Revenind la studii, străbătând dintr-o parte a durerii spre alta, pășind Prutul , deși nu la fel de ușor cum îl trec în vise și aspirații, priveam căsuțile celor care au ajuns până la marginea prăpastiei, dar au rămas totuși la sânul României, fumegânde le vedeam și simțeam că fumul spre Basarabia pleacă, spre Bucovina pleacă, spre inimile tuturor românilor, din oricare colț al lumii, adunându-i pe toți la Prut; aici rădăcinule Prutului aveau să fie răsădite undeva dincolo de durerile noastre, lăsându-ne să ne întoarcem acasă. Simt cum se scurge tricolorul, cum poposește în fiecare celulă a sufletului și trupului meu obosit de zecile de ani de suferințe, înțeleg însă că suferința nu se sfârșește aici. Dar dacă a fi român înseamnă a suferi atunci aș vrea pe veci să rămân punctul vulnerabil al sufletului meu …

ATANASOV ANA

”Suntem români și punctum!”

Nordul Peninsulei Balcanice , Marea Neagră, Munții Carpați și toate câmpiile ce-i inconjoară, Dunărea cu apele-i învolburate, Prutul, Nistrul și Tisa – acesta este tezaurul ce ne-a fost lăsat nouă, românilor, de către antecesorii noștri. Cei ce au slăvit acest pamânt cu roadele muncii lor mai înaintea noastră au fost Dacii și Romanii , popoare legendare. Noi “suntem urmași ai Romei” în a căror vene curge sînge de Dac.

Avea dreptate ilustrul Eminescu și în prima exclamație și-n a doua, și-n multe altele. În aceste fraze este înglobat același mesaj, precum că avem un sânge și suntem frați cu toții . Pe noi ne infrățește cea mai armonioasă limbă de pe pamânt, aceasta cedează in sublimitate doar cântărilor paradisului. Ne unesc aceleași lanuri mănoase peste care curg râuri de sudoare românească, ce-s mai de preț ca apa întru creșterea pâinii, luptele pentru libertate pe timpul cărora apele erau roșii, dar cerul încă albastru. Ne unesc obiceiuri și datini ce le luăm în grijă de la bunici pentru a le dărui nepoților. Noi suntem uniți printr-o inimă de „OM” şi luminaţi de atotputernica cruce a Domnului. Însă ceva ne desparte…

Ne despart câinii, cei ce râvnesc a rupe din pamântul nostru. Ei sunt dușmanii ce vor să ne slăbească cumpătul și să ne separe în multe și marunte fragmente ale aceleiași cupe de cristal. Din păcate, răul a stăruit și a ajuns în miezul celei poame bogate de-altă dată. Anul 1940 –atestat istoric ca fiind an al raptului teritorial al României. El rămânând o pagină neagră în istoria românilor- anexarea Basarabiei și a Bucovinei de către U.R.S.S. , a Transilvaniei de către Ungaria și a Cadrilaterului de către Bulgaria. Adevărata Românie dispare. Fusese comisă o crimă, însă nu existau vinovați și doar pagubașii au fost cei pedepsiți. Toți românii au plâns în taină de cele 4 parți ale zidului. Unele dintre aste răni s-au tămăduit într-un sfârșit, iar altele încă mai sângerează …

Eu sunt cetățeană a Republicii Moldova, ce-și iubește mult Patria , și simt că în venele mele curge sânge românesc. Nu știu cum aș putea explica acest puternic sentiment ce și-a înfipt rădăcinile în sufletul meu odată cu primele picături de lapte matern. M-am încadrat de mai pulte ori în dispute cu tematică patriotică – “Ce limbă vorbim?” , „Ce nație reprezentăm?”, „Suntem oare frați cu cei de peste Prut?”, ” Merită oare să învățăm Istoria Românilor?”. Eu însă știu cu certitudine că vorbim Limba Română, ”suntem Români și punctum”, iar Istoria Românilor este și istoria noastră. Doare foarte mult că sub influența străină părerile noastre au ajuns să se ramifice atât de radical. Ne-au despicat tiranii, dar cine să ne mai unească? Suntem un plai între două hrănitoare ape. Avem frați peste Nistru, avem frați peste Prut, dar oare de ce, de ce nu există un pod ce ne-ar uni pe toți? Am luptat odată pentru eliberare și am câștigat! Victoria noastră a însemnat o piatră din temeliile celei punți de reîntregire romînească. Am câștigat o luptă, războiul încă nu s-a terminat.

Și, la final, urarea cea mai sfântă pentru noi toți ar fi: Să nu existăm, ci să trăim! Să nu gândim binele, ci să-l facem! Să nu ne temem de Dumnezeu, ci să credem în El! Să nu ne moară speranța, fie ca ea să ardă în inimile urmașilor noștri! Și, desigur, să nu punem nicicând la îandoială, să știm cu mintea, trupul și sufletul că – ” Suntem Români și punctum!”

Autor: Atanasov Ana

DIANA MUNTEAN

 ”SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM”

Sau ţara aceasta sa fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.. „Mihai Eminescu”

Cuvintele de mai sus de un lirism pătrunzător, al marelui poet naţional,sunt total eficiente şi la locul lor pentru dovada că Eminescu şi-a iubit ţara,a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sacrificîndu-şi viaţa lui şi viaţa copilul din el.A fost un adevărat patriot, pentru care naţionalitatea trebuie să simtă cu inima, nu cu vorba.

Doar auzind cuvântul PATRIE involuntar în faţa ochilor mi se succedă imaginea unei păşuni de un verde amar, un cioban cu turma sa pe-o coastă de deal, un strugure de poamă cu boabe măşcate în poala bunicii,o ţărancă ţesînd la război,rîul Nistru curgînd lin în tăcerea zgomotoasă,lanul dulce de grîu,o biserică,o fîntînă…cum după asta să n-o iubeşti mai mult si s-o aperi pentru inima şi fericirea ta?! România l-a cunoscut pe Eminescu încă de mic, cînd învăţa la Cernăuţi,cînd publica prima poezie plîngîndu-l pe Aron Pumnul,cînd prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a învăţat la şcoala din Blaj.

EL,care a fost pe lîngă patriot şi un jurnalist politic,a scris cu un vast interes despre situaţia dureroasă a ţării care lupta în Războiului de Independenţă,lupta pentru dreptatea şi liniştea sufletească în minunatul colţ de rai.. Eminescu scria într-un articol din 1879: “E mică ţărişoara noastră,dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre.Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării”. Acesta fiind un “Îndemn” pentru toţ poporul care avea limba,tradiţiile şi inima sa,avea dreptul la liberul trai în Ţara Natală care nu aparţinea nici ruşilor,nici ungurilor şi nici polonejilor.
ÎN UNIVERSULUI POETIC EMINESCIAN, DISTINGEM EXISTENŢA UNUI RAPORT ÎNTRE PATRIE,NATURĂ ŞI DRAGOSTE ÎN PLAN FIGURATIV,ELEMENTELE COMPONENTE, PRIN CARE SE PROFILEAZĂ CHIPUL PATRIEI, APAR ÎN MAREA PARTE A PERELOR SALE. ÎN MARE PARTE, NATURA PATRIEI, CODRUL ŞI IZVOARELE REPREZINTĂ,ÎN CHIP SIMBOLIC,AL IUBITULUI EMINESCU – CEL MAI SINCER ŞI MAI BĂŞTINAŞ INTERPRET AL PEISAJULUI ROMÂNESC .CU TOATE CĂ POEZIA LUI SE AFLĂ SUB INFLUENŢA NEVINOVATULUI
DESTIN ŞI A DOINEI DE ÎNSTRĂINARE, ARE TOTUSI O FACTURĂ PRIVATĂ ŞI O VIBRAŢIE TREMURĂTOARE,IUBIREA DE PATRIE RĂZBATE PRINTR-O SUITĂ DE IMAGINI LUMINOASE IAR SPERANŢA DE A SE REGĂSI DIN NOU ÎN “…NATALA VÂLCIOARĂ/ SCĂLDATĂ ÎN PÂRÂUL
DE-ARGINT”, SE RĂSPÎNDEŞTE CA UN ECOU AL PLĂCUTULUI FIOR DE DRAGOSTE FAŢĂ DE LOCURILE NATALE.

De ce avem oare atîta poftă pentru slugărnicie: e oare înscrisă în gena noastră? De ce oare trebuie mereu să ne ajustăm istoria şi să nu ne-o asumăm? Vor să-l scoată pe Cuza din Istorie? Dar nemţii de ce nu-l scot pe Hitler? Sau ungurii pe Horthy?N-am văzut această prostie, dar dacă marea majoritate a strainilor şi mass-media astfel au procedat, înseamnă că, suntem un neam de slugi şi ne merităm soarta şi eticheta nu de români, ci de “romunculi” , cum bine a spus Eminescu care a creat acest termen prin analogie cu “homunculi”, fiinţe artificiale, născute pe cale de laborator. “Romunculi” sunt românii decăzuţi, degradaţi, demni de dispreţ ..
Trebuie să recunoaştem că sentimentul naţional a scăzut în ultimul timp, ca urmare a unei înţelegeri greşite a ideii paneuropene, care anulează Identitatea noastră naţională. Nu putem exista în Europa decât cu identitatea noastră spirituală.Este cazul, deci, să ne întrebăm ce suntem, de fapt: români sau romunculi?

Noi , de fapt, am angajat aceşti impostori care, azi, ne guvernează . Ajunşi la putere, pe căi necinstite aleşi de alte nave politice duplicitare..oamenii noştri politici au creat, prin lăcomia lor nemărginită, un popor profund nefericit. Au făcut din acest popor , demn şi brav, un neam de slugi. Slugi în ţara natală, slugi afară.

Poporul român e prea “blând” şi îngăduitor, “cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism” , nu se indignează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus “sentimentul de demnitate naţională” , formate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro-Ungariei, guvernau ţara. Într-o Românie astfel condusă ar dispărea într-un final elementul naţional, iar ţara ar deveni “o Americă ,o expresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional”.Suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în aceeaşi zonă. Românii trebuiau să-şi menţină naţionalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdioaselor idei ale veacului.Nu avea cine-i apăra..nu de vecinii dornici de teritoriu ci de propria conducere ce înfometa după bogăţie şi individualitate.Suntem bare-mi unuica Ţară ce am suferit de propriile mîini setoase de lacrimi şi singe, e umilitor şi dureros să conştientizăm că nici strămoşii noştri nici noi nu am trăit în pace şi ajuns..

Pentru Eminescu, ca un grup de indivizi să se poată numi “una”, să aibă sentimentul solidarităţii naţionale, ei trebuie să aibă în comun limba, religia, obiceiurile şi arta naţională care sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu-le conştiinţa că ei aparţin aceluiaşi neam.Spirit şi limbă sunt practic identice, la fel limba şi naţionalitatea, conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură pentru ca poporul însuşi să-şi păstreze individualitatea şi astfel să dăruie .

Această idee l-a făcut pe Eminescu să caute în toate sursele ce ar putea duce la crearea unei “poezii artistice naţionale” : istoria românilor, literatura şi cronicile româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cuvintele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt sau în călătorii.Opera sa are deci la bază o documentare serioasă, întreprinsă de-a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vitejia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelepciunea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea meleagurilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi articolele.

Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nostru spune despre români că sunt “limbă cumpenei universului” .El crede în destinul nostru universal. Eminescu e marele nostru poet naţional, însă această siguranţă implică aşezarea lui pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi discuţiile despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că el a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?

Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele poezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din caracteristica statului publicată de majoritatea jurnaliştilor în ziarele mult-citite. Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale politice era conservatoare,de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la “Timpul” a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o demascare a vieții politice ce sta în umbră atîta vreme şi neatinsă de nimeni..

Heh..desigur au o mare importanţă problemele care frămîntau strămoşii noştri în rezolvarea problemelor lor culturale şi spirituale,dar nu putem schimba trecutul decît doar prin judecăţile neauzite de conducătorii mincinoşi de pe atunci.. rămîne deci să ne iubim dulcea Românie aşa cum este,fără mare faimă dar frumoasă,iubitoare,roditoare..Eminescu a fost un viu exemplu după care trebuie să urmăm şi noi cu paşi lenţi pentru a admira plaiul cu atenţie şi a mulţumi celor ce au reuşit să păstreze acest colţ de rai,cît de mic şi nevinovat,dar este al nostru.În venele noastre curge sînge de român adevărat,conştient în dragostea sa faţă de natură,mamă,patrie..Trebuie să mulţumim Domnului pentru aşa poeţi ca bădiţa Mihai şi să ne aducem aminte de el nu numai în ziua de 15 ianuarie,dar în fiecare dimineaţă pentru a ţine minte că suntem Români şi mult sacrificiu s-a depus pentru acest Sfînt Nume..Iar noi putem schimba prezentul şi viitorul inspirîndune din marile operi al Luceafărului nostru !!

MÎRA DANIELA

SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM

În aceste vremuri în care mulţi încearcă să ne dezbine şi să ne rupă, trebuie să ne reamintim să fim mândri că suntem români.
Cred că orice român ar trebui să simtă această mândrie, care vine din familie, din aflarea pe acest teritoriu, din matricea geografică, spirituală, culturală care se imprimă asupra oricărui român. Separată de acest “dat genetic” ce nu are nevoie de explicaţii, sunt mândră că sunt român pentru că România a dat lumii foarte multe valori si foarte multă valoare, de-a lungul timpului.

Mă mândresc că sunt român deoarece trăiesc într-o ţară frumoasă, cu un relief bogat şi diversificat câmpii, dealuri, podişuri, cu o floră şi faună bogată ;cu o istorie bogată şi plină de întâmplări, cu domnitori viteji şi iubitori de ţară – Burebista, Decebal, Vlad Ţepeş , Ştefan cel Mare , Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Matei Corvin , Alexandru loan Cuza şi mulţi alţii ; cu oameni buni şi primitori, săritori la nevoie , cu tradiţii multe şi vechi, cu scriitori şi poeţi renumiţi chiar şi peste hotare —Ion Creangă,Mihail Sadoveanu , Tudor Arghezi, Mihai Eminescu , George Coşbuc şi mulţi alţii ; cu pictori renumiţi — Ştefan Luchian , Gheorghe Petraşcu, Corneliu Baba, Ion Țuculescu. Pe parcursul veacurilor, ei şi-au îndeplinit misiunea sacră: protejarea valorilor naţionale. Limba, cultura, tradiţiile şi obiceiurile românimii au fost schimonosite de sovietici şi trădate de proprii fii ai neamului, însă au fost salvate de aceste personalităţi marcante, acești îngeri păzitori ce ne luminează calea vieții. Sunt mândră că sunt româncă prin însăşi firea poporului meu, știu că atunci când îmi e mai greu trebuie să râd, să cred, să sper. Pentru că istoria mi-a dovedit de nenumărate ori că cei care au răbdare vor birui, până la urmă. Pentru că știu că necazurile se întorc descumpănite înapoi atunci când sunt întâmpinate de zâmbete calde şi pline de nădejde. Pentru că nu trebuie să citesc traduceri din Eminescu, din Blaga, din Rebreanu. Pentru că știu că “Sioran” a fost, de fapt, “Cioran” şi pentru că știu că “Brancussy” a fost la fel de român ca şi mine, purtând în suflet aceleași doruri şi dragostea pentru același pământ. Pentru că știu că strămoșii mei nu au primit nimic gratis, ci au luptat crâncen pentru fiecare bucățică de pământ, de ideal şi de credință. Pentru că știu că a fost nevoie să “treceți, batalioane” şi să luptăm, pentru că am văzut cum, în 1918, visele s-au împlinit. Pentru că știu că Prutul e o mare minciună, că aceeași inimă bate şi “dincoace” şi “dincolo”. Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei noastre. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române de a-și da armătura teritorial-instituțională care este statul național. Atunci, la Alba Iulia, bătea o inimă românească, se schimbase ritmul vieții, deoarece se schimbase demnitarul, ocupantul tronului Transilvaniei. Numai la Alba Iulia trebuia și era drept să se împlinească izbânda națională, căci acolo era străvechiul și strălucitul Apulum al strămoșilor daci și romani, orașul măreției lui Mihai Viteazul, primul unificator al pământului românesc. Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie prețuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci și nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoșesc în firea poporului român, în legăturile lui sufletești întărite prin unitatea aceluiași grai, aceleiași credințe, acelorași datini și obiceiuri, în asemănarea nedezmințită a întocmirilor și așezămintelor moștenite din bătrâni și mai presus de toate, în puterea morală a conștiinței naționale, fără de care ar fi șubrede și nesigure toate celelalte temeiuri.

“Suntem Romani si punctum”, este deviza întregului neam, aceste patru lexeme renasc în noi flacăra adevărului, ce aparține totalmente strămoșilor noștri, primilor si ultimilor salvatori ai neamului. Noi — copiii următorului veac, simbolizăm numai o forță de menținere a valorilor naționale şi nu vom merita niciodată titlul de „succesori ai neamului românesc”.

Autor: Mîra Daniela

SILVCA OLESEA

Suntem români și punctum!

 Cînd Dumnezeu a creat omenirea,a chemat la sine cîte un popor și l-a înzestrat cu cîte o calitate ce-l va delimita de alte națiuni.Italienilor le-a dăruit arta vorbirii frumoase și lingușitoare,francezilor le-a dat un gust rafinat în toate,nemților-precizie și iscusință,englezilor-să fie stăpîni peste mări și oceane…Cînd a venit rîndul românilor,Dumnezeu a stat mult timp la cumpănă,căci dăruise tot ce avea,dar cînd i-a cercetat mai adînc s-a minunat de ce a descoperit…Atunci a luat două flăcări și a spus: Una îți va cuprinde trupul și va fi compusă din gingășie,frumusețe,tandrețe,forță,vigoare, cealaltă îți va învălui sufletul și va fi atît de nemărginită încît nici eu nu voi putea cunoaște toate tainele sale,ea va fi compusă din milă,bunătate,curaj,sinceritate,respect,toleranță,dragoste,credință!

Românii au devenit poporul iubit al lui Dumnezeu și tot ce făceau îi plăcea Domnului.Dar Lucifer,îngerul cel negru,a fost cuprins de invidie față de acest popor care îi furase dragostea Creatorului și a hotărît să se răzbune:a trimis un vifor puternic care a învăluit mica țărișoară a românilor,a ridicat pînă în înălțimile cerului sărmanul popor și l-a răzlețit în toate cele patru părți ale lumii..Mult s-a întristat Domnul,dar a știut că flacăra ce a sădit-o în inima poporului său nu se va stinge în ciuda oricăror piedici.Așa au ajuns românii să trăiască în diferite țări: Albania,Serbia,Franța,Germania,Grecia,Moldova..Mama Românie își vedea copiii tînjind după dragostea-i și ,ca să le aline întrucîtva dorul ,năștea poeți și scriitori măreți.Cînd durerea a fost mai mare l-a născut pe Eminescu și atunci cerurile s-au aprins de lumină și bucurie,căci acesta era să fie cel ce va trezi neamul răzlețit și-l va uni prin sufletul său nemuritor,opera sa va lega maluri de Prut și va înflori în locuri basarabene și bucovinene.I-a dat România-mamă darul cuvîntului ca să poată pătrunde în suflet și în gînd și să lumineze mințile celor depărtați de patrie.Dar Lucifer nu stătea deoparte,s-a înfuriat și i-a luat viața tînărului Eminescu ca să nu fie răspîndite prin versurile sale valorile nemuritoare:patria,istoria,limba ,pămîntul,credința,dragostea.

..O semincioară însă a sufletului eminescian a rămas vie,ea s-a numit Poezie și a colindat întreg pămîntul..și acolo unde găsea fii și fiice din neamul românesc le aprindea în inimi cîte o mică flacără ,care creștea tot mai mult,se făcea mai puternică..de cîte ori încerca Lucifer să le fure această flacără,să le planteze semințele deznădejdii în loc,spiritul lui Eminescu venea deasupra lor și-i îmbărbăta spunîndu-le: Suntem un popor ales,iubit de Dumnezeu,curajul și dragostea sunt pilonii ce ne sprijină,codrii,munții,marea ne sunt aliați,istoria și pămîntul strămoșilor ne stau la căpătîi,nu este loc în inima noastră pentru disperare-suntem ROMÂNI și punctum! Și așa va fi pe vecie,oricîte piedici se vor naște și oricîți dușmani vor ieși în calea noastră…Suntem români și ,deși trăim în țări diferite,avem același suflet,aceeași limbă o vorbim,aceeași istorie o respectăm,avem același Eminescu!!!!!

VERDEȘ DOINA

“Suntem români şi punctum”

“ Cu Eminescu începe poezia, proza, viaţa românească, începem noi cu toţii; şi trecutul de până la el –prin el abia îşi găseşte o desluşire – cu el începe totul.

Eminescu nu-i un poet român, e o întreagă provincie românească; dar poate-i prea puţin.”(Benjamin Fundoianu, “M. Eminescu – Pagini alese”)

Expresia “integralăa sufletului românesc“,cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne –Mihai Eminescu – a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupînd în forme cu totul noi genialele sale gîndiri şi simţuri.

Prin tot ceea ce a creat Eminescu a produs un efect de modelare profundă şi de durată, a făcut ca poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile (patronajul, protecţia) geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmîntului românesc.

Creaţiile lui Eminescu au cîştigat un loc însemnat în istoria literatutrii mondiale, tocmai pentru că nu erau o reluare a operei străine, ci pentru că aveau o notă originală şi inedită.

Eminescu a adus prin opera sa o limbă nouă şi mereu proaspătă. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se lupte pentru a stăpâni graiul românesc, căci acesta i-a fost mereu la îndemână, ajutandu-l chiar în realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul întregului său farmec constă în substratul autohton al culturii eminesciene.

Afişarea identităţii naţionale ca lozincă a mersului înainte a fost şi rămâne iminentă.

Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru, mai întâi prin limba si apoi prin stil sau curentul stilistic pe care el îl ilustreaza. Lexicul sau îl arata ca pe un rod autentic al pamântului Moldovei astfel, acestea devin garante ale autenticitatii lui Eminescu, ca expresie a pamântului patriei.

Sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul românesc s-au manifestat la Eminescu încă din copilărie, în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”; poetul – în vârstă de numai 17 ani – în versuri entusiaste dar mediocre, urează patriei sale un viitor mare, biruinţa asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fiii ţării .

Acelaşi cald patriotism îl va însufleţi pe Eminescu tot timpul vieţii sale. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl vor face să alieze sentimentul – gândirea, cu entuziasmul – prudenţa.

Când ţara-i pe punctul de a-şi căpăta independenţa, Eminescu scrie aceste rânduri de dragoste şi duioşie: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strimte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc”.

Aceeaşi dragoste o are Eminescu şi pentru neamul său.

Cuvântul „naţiune” ilustrează pentru Eminescu măreţia unui lucru sfânt : „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” .

El nu se mulţumeşte însă cu mărturisirile de dragoste, pe care le-am văzut, ci la apărarea naţiunii împotriva împilatorilor, îi cântă durerile şi nădejdile, critică cu asprime pe cei ce-i împiedică progresul, îi trasează calea pe care trebuie să tindă pentru a deveni mari şi civilizată. Naţionalismul său ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat c-un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă.

În exaltarea sa naţionalistă, Eminescu ar vrea ca neamul său să aibă un destin fără seamăn. El crede că nici un popor de pe lume nu merită să fie ca al nostru, că menirea-i de-a fi nu fericit, ci mare:

În lume văd popoare cuminţi şi fericite

Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?

Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă

Şi sfărâmător de lume. – Nu! Nu! n’aşi vrea ca alte

Popoare să ma fie c’al meu – nu merit ele

Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie

Astfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericirea

Pentru-a lui viaţă – O naţie iubită!

Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?

Voi să te văd iubito! nu fericită – mare!

Limba poporului, după Eminescu, e bogată în figuri poetice, sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codrul, e calul frumos, e turma de oi.

În vasta sa activitate de jurnalist, M.Eminescu a studiat profund subiectul, cercetînd o mulțime de înscripții vechi,documente, pentru a arăta lumii întregi ceea ce el afirma (”Suntem români și punctum„) , în special Rusiei („Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarbie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pămînt din pămîntul nostru?”).

Pentru poetul și patriotul român, poziția Marilor Cronocari Români au fost considerate a fi vocea internă a oricărui cetățean român astfel, Grigore Ureche afirmă în Letopisețul Țării Moldovei că „românii câți se află lăcuitori la Țara Românească și în Ardeal și în Maramureș de la un loc cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.

La fel, Miron Costin afirma în „De neamul moldovenilor” spune că Traian „a descălicat neamul, seminția care trăiește pînă acum în Moldova și în Țara Românească și cît norod ieste în Ardeal cu acestu nume: român”.

D. Cantemir – „Trebuie să știm că suntem români,strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cei cu lumină dreaptă”.

În cele din urmă, „Luceafărul așezat sub soarele românismului” (Ion Mînzală despre Eminescu, în Pagini Alese) vine cu o afirmație clară – „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cît și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român” și „toţi Românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor, şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi”.

Într-unul din interviurile sale dar și odată culansarea volumului „Reflectii lingvistice”,Anatol Ciobanu menționează ca Eminescu “este Marele poet carea stiut ca nimeni altul să sintetizeze opiniile expuse anterior cu privire la unitatea glotică, etnică și psihicăa românilor de pretutindeni prin fraza înaripată: „Suntem români și punctum!” ”.Prin această sentință, considera savantul căpoetul reușește să pună punct discutiilor sterile, care se mai purtau în jurul glotogenezei si etnogenezei poporului român.

Eu pesonal, susțin întru totul aceasă afirmație îndrăzneață a savantului și consider a fi spuse astea îndeosebi astăzi, cînd suntem supuși unei instabilități totale și îndoielii societății în ceea ce privește apartenența noastră ca cetățeni.

Citatul eminescian rămîne a fi actual pentru multe generații înainte și doar acesta ar trebui să ne dea o doză sporită tuturor românilor de a ne afirma cu dîrzenie și cu toată încrederea din lume atunci cînd pomenim despre originea poporului nostru.

Din moşi-strămoşi sunt dac

Din moşi-strămoşi sunt dac.

Dar poate get sau trac?!

E greu de spus,

Dar sigur nu chinez, arab… sau rus.

Din străbunei sunt moldovean.

Dar poate că valah sau ardelean?!

Că toţi venim de la o mamă,

Numită– DACIA TRAIANĂ.

De la Roma venim, prin Dacia,

Din moşi-strămoşi pe-acest pământ stăpâni,

Şi ne numim de veacuri noi – români,

Iar Ţara este – ROMÂNIA.

Din moşi-strămoşi sunt precum toţi – român

Şi românesc îmi este plaiul,

Şi nu aş vrea ca el şi graiul

Să aibă-un venetic stăpân.

Şi limba-mi e cea strămoşească,

Nu ardeleană, valahă sau moldovenească,

Ci limba mamei, din moşi-strămoşi stăpână,

Şi una pentru toţi – română.

Suntem aceiaşi, suntem români

Şi peste-al dacilor ţinut stăpâni,

Care a fost, dar şi ne este plaiul,

Deci sunt român şi românesc mi-e graiul.

Această poezie nu este creație proprie, dar citind-o într-un articol, m-a impresionat profund și nu am ezitat să o anexez la eseul meu – ca un argument la cele spuse mai sus.

FRUNZĂ MIHAELA

Plutind în oceanul minciunii și a răutății,adevărul și dreptatea au rătăcit pentru multă vreme departe fiind, de întreg plaiul românesc. De-a lungul timpului teritoriile pupulate de români au fost cotropite cu ignomie de către mai marii lumii, băștinașii fiind supuși la cele mai inexorabile suplicii.Strămoșii noștri nu au cedat însă niciodată în fața dușmanilor,luptând pentru pace, limbă,frăție,unitate și credință.Apărarea celor mai sfinte valori ale neamului a constituit prioritatea de bază în vremile de restriște.Urmași ai neamului dacic-atât de nobil,românii au tins să fie mereu împreună,să-și păstreze unitatea și să izgonească cotropitorii acestui pâmânt.Personalitățile istoriei naționale precum Ștefan cel Mare și Sfânt,Mircea cel Bătrân,Mihai Viteazul,Alexandru Ioan Cuza rămân niște apostoli ai acestui neam,simbolul devotamentului față de țară și al demnității naționale.

Imperiile Otoman ,Austro-Ungar,Rus-bastimente a destrămării,impietății și insidiei au aruncat întreg neamul românesc într-o pajiște a durerii continue.

În anul 1775 Bucovina este anexată de către unguri și transformată într-o simplă provincie colonizată,este introdus sistemul maghiar de orânduire,se suprimă credința și limba.În schimb,bucovinenilor li se oferă doar prunduri de lacrimi și durere.

Amestecul din exterior a invadatorilor nu a permis realizarea unui stat național unitar compus din toate provinciile istorice.Astfel dintre toate Imperiile,insă,cel mai nociv și barbar s-a dovedit a fi Imperiul Țarist,apoi Sovetic care ,a încercat să anihileze cu orice preț și prin cele mai josnice metode valorile sfinte ale neamului.În 1812,în urma încheierii pactului ticălos ruso-francez dintre Napoleon Bonaparte și Alexandru I în spațiul dintre Nistru și Prut-Moldova de Est,pe care în 1813,rușii îl vor da denumi Basarabia,se instalează pretutindeni mori care macină dramele și tragediile românilor moldoveni.Parcă și soarele mai rar răsare,si când o face geme de durere,iar pământul de sub picioare se strânge și devine mic de tot,făcând loc iadului.
Marele Eminescu spunea că:” Cu sabia n-afost luată nici Bucovina de austriaci,nici Basarabia de ruși,ci prin fraudă…”Într-adevăr,cu ce drept rușii au ocupat acest pământ populat de români?!Expansionismul rusesc întrecea orice limită a normalului când s-a suprimat biserica,s-a falsificat identitatea,s-a interzis limba română, vorbită de strămoșii noștri,de la Grigore Ureche,Ion Neculce și Dimitrie Cantemir și se instaurează o administrație crudă,o limbă necunoscută și o credință păgână.

Rușii au avut ca scop principal transformarea acestui pământ într-un altar de patimi.S-au falsificat mișelește documentele oficiale privind situația deemografică a țării,românii devenind o minoritate neimportantă.Orice rebeliune a populației împotriva administrației este înăbușită de fiecare dată,sau și mai rău,se finisează cu masacre atunci când românii încercau să se refugieze peste Prut:Masacrul de la Fântâna Albă.

Acest Imperiu al răului nu ne-a dăruit decât teroare și groază ,sărăcie și ploai de lacrimi neputincioase.
Mai apoi,Imperiul Țarist se metamorfozează într-un mamut absolut barbar-Uniunea Sovietică.
Este greu să ne imaginăm acum prin câte au trecut stăbuneii,buneii și chiar părinții noștri,căci din prima zi a celui de-al doilea rapt-28 iunie 1940 moldovenii au fost trimiși cu miile în Gulagurile Sovietice-temnițile Întunericului și ale morții.Cel mai mult a avut de suferit floarea societății,deschizătorii de drumuri-intelectualii.
Teroarea umbla desculță prin toate păturile sociale,se strecura ca șarpele cel machiavelic, mușca îndelung și fără nicio milă.

Astfel Gulagurile deveniseră un loc de întâlnire a tutoror sufletelor zdrobite de jale!Atât în Gulag,cât și în întreaga Uniune,se încerca educarea unui om nou,cu o concepție sovietică,diferită de cea burgheză.Unii din lagăre beneficiau de un termen mai scurt de educare,alții însă rămâneau a fi educați toată viața

Numărul exact al victimelor gulagurilor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată.

Basarabenii au fost supuși și unui îndelung proces de deznaționalizare.În școli,biserică,administrație a fost anihilată complet limba română,înlocuită cu limba lor-a ocupanților.Credeau că astfel basarabenii își vor pierde limba și conștiința.Însă în acele vremuri grele limba română a venit ca o binecuvântare în Basarabia,ca o lumină la capătul tunelului.Au fost și din acei care mai puțin școliți,prin fraudă și minciună au fost manipulați de către acel regim josnic ,ca,ma apoi,să creadă că vorbesc o altă limbă,diferită de cea română,așa numita limba moldovenească,inventată de slugile fidele regimului distrugător de valori.S-au tipărit cărți,dicționare în limba moldovenească, care aveau menirea de a distruge tot ce era românesc,tot ce a fost apărat cu sângele de strămoșii noștri.Crima cea mai mare pe care au comis-o bolșevicii poporului nostru, a fost aceea că ne-a lipsit de frați,de rădăcinile străbune,de limbă și tradiții-de tot ce ne reprezintă,până la urmă ca neam.
De la 1812,basarabeanului i s-a interzis orice contact cu frații de sânge,cu cărțile românești.Chiar și în aceste condiții deschizătorii de lumină a neamului nostru precum Alecu Russo,Alexei Mateevici,Gheorghe Ciobanu,M.Kogălniceanu,nemaivorbind de Eminescu au contribuit esențial la răspândirea atât pe malul stâng,cât și drept al Prutului, a limbii române literare.
Schimbarea numelui limbii din română în moldovenească a fost un fals și o greșeala,o iluzie a dușmanilor care credeau că vor izbândi prin minciună și răutate.Limba este una și aceeași,dulce și melodioasă pentru toți românii,indiferent de regiune.Limba este cea care ne unește și face ca flacăra românismului să nu se stingă niciodată.
Devastatoarele invazii și regimuri au contribuit la rezistența sporită a tuturor românilor asupriți.Prin limbă și credință ne-am salvat,căci și cântecul, și rugăciunea e mai frumoasă-n limba ta.Români am fost cu toții din cele mai vechi timpuri,încă dinaintea apariției principatelor.
Ștefan cel Mare,Dimitrie Cantemir,Mihai Viteazul tot limba românească au vorbit-o,tot pe ea au apărat-o.Română este limba,istoria,obârșia,melodia,poezia, care face parte din dialectul daco-român,răspândit în întreg spațiul carpato-dunăreano-pontic.
Emoția pe care o simți atunci când asculți o baladă strămoșească aproape uitată te mișcă până în străfundurile sufletului,amintindu-ți ție însuți că ești român.Dealtfel, nu se compară nici sentimentul de mândrie pe care îl simte fiecare atunci când flutură drapelul tricolor sub cerul sfânt!

Se spune că neamurile,mai ales părinții,frații nu îi poți alege.Nu e vina noastră,a românilor că turcii,ungarii,rușii au venit cu sabia,apoi cu tancurile ca să ne lipsească de NOI.
Instinctul național al românilor din Țara de Sus și din Țara de Jos a îndemnat la luptă pentru valorile sacre,la perpetuarea tradițiilor și obiceiurilor ancestrale.Apariția numeroaselor ziare precum Făclia Țării,Cuvânt moldovenesc,Moldovanul,în care se chema la luptă sfântă-a neamului,se evidenția clar faptul că Basarabia e fiica mai mică a României și că e populată în majoritate de români.Regimul sovietic de ocupație nu a rămas indiferent la ziarele editate și au confiscat,au interzis.Însă protestele nu au lipsit din viața basarabenilor intelectuali,care conștientizau importanța adevărului în acele timpuri alimentate cu minciună și rea-credință.
De peste Prut în Basarabia ocupată,însă mai circulau unele cărți ,ziare românești care au reușit să râspândească lumina românismului și în casele oamenilor simpli,de rând.Manifestarea credinței în izbânda neamului românesc vine cu exemple concrete de mișcări de eliberarea națională în anii 1917-1918.Atunci când,mai întâi românii basarabeni,apoi,bucovinenii și transilvănenii au declarat și realizat cel mai mare ideal-Unirea.Spiritul frăției a atins apogeul în anul de aur când din negura anilor de ocupației a coborât lumina blândă a egalității ,dreptății și adevărului.
În perioada ocupației sovietice barbare și a torturii aplicate de organele KGB românii moldoveni și-au consolidat și mai mult sentimentul de mândrie și conștiință națională.Pentru apărarea patriei s-au jertfit nu doar intelectualii,ci și gopodarii,elevii,studenții.Prin intermediul gazetelor săptămânale,îndeosebi,puterea cuvântului românesc a reușit să deștepte poporul din paralizia generală ce se instaurase ca un fum invizibil,dar real.Din Basarabia adormită s-au ridicat la luptă mari oameni precum Gheorghe Ghimpu,Valeriu Matei,Leonida Lari,Grigore Vieru,Nicolae Dabija.Lupta pentru identitate și limbă a fost deloc ușoară,însă conștiința naționala a izbăvit acest popor de marea gheenă a sufletului și minții.În anii 1989-1991 strigătul basarabenilor și dorința de a fi alături de frați s-au auzit în întreaga Românie,iubirea față de vestigiile sacre ale trecutului,față de limbă a izbucnit ca un vulcan pe străzile Chișinăului,unde veneau români de prin toate colțurile Basarabiei.Pentru prima dată,după două sute ani de interzicere a valorilor ancestrale,se vorbea despre limba română liber,începea să se restaureze trecutul furat.
În speranța că va veni și ziua noastră,când toți românii se vor uni pe veci într-un singur stat unitar,de sus ne veghează,Luceafărul poeziei românești Mihai Eminescu care ne îndeamnă să nu ne pierdem credința și limba româneasca,căci doar așa vom izbândi în veci!
Suntem Români și punctum!

COSPORMAC VALERIA

“Dacii sau romanii, romanii sau dacii, e indiferent,

suntem români şi punctum.

Nimeni n-are să ne înveţece am fost

sauce-am trebuisăfim,

voimceeacesuntem “ROMÂNI”.

M.Eminescu

Câtă sacralitate în celea firmate mai sus! Asemenea lucruri pot fi simțitedoar de o inimăce bate in ritmromânesc, doar de un Român. Înacelașisens, Luceafărulpoezieiromânești menționează că “Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană”. Cu adevărat, așaeste. Rădăcinilepoporuluimeu se trag de la vitejiidacișipragmaticiiromani.Istorianoastră a rămaspecetluităpefirulierbii, acolo, jos, de undepornesctoatecelebune și frumoase.

Amfosteducatăîntr-un spirit românesc care mi-a conturatcredințaadevărată a identitățiimele. Știu, da…, știu cu certitudine cine sunt- o Româncă! Îmiiubescacest “picior de plai”și “gura de rai” care se intinde din prelungirileCodrilorMoldoveipânădincolo de bătrâniiCarpați, de la Dunărepână la Tisa, loculundeîncămairăsunădoineleși se arăpământurile. Îmiplâng de jalePrutul “cu apa lui tulbure și murmurul lui plin de blesteme”, îiplâng de dorpeaimei “dulcifrați de dincolo de…”,așadupă cum spuneapoetulromân, Gr.Vieru.Ard de dorința de a-istrânde tare lângăinima mea astfelcanimenișinimicsă nu ne maipoatădespărți.Îmiiubesc cu patimălimba, căci“ Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor țăranii”.

Citindu-l peEminescu, Vieru, Blaga, Lari,…,cântându-l peTeodorovici… o lacrimăîmiscapăpeobrazșisimt un soi de vribrațiicovărșitoaresufletului. Măîncearcăsentimentecontracditorii.Eisunteroiicare au știutsa-șiapere “sărăcia și nevoile și neamul…”, cei care au putut păstra cu sfințenie și promova adevăratele valorile milenare ale străbunilor și chiar au avut curajul sa mențină vie suflarea culturii românești.Pentru toate aceste merite să-i apreciem, cu pietate în fața lor sa ne-nchinăm. Datorită lor- eu nu am uitat cine sunt, datorită lor- mamele încă mai îngână cântece de leagăn copilașilor pentru ca aceștia să crească în pace, datorită lor-îl citesc pe Arghezi, dansez hora duminicile în sat, trimit scrisori bunicilor în limba română, la fel cum plâng, râd și tac tot în această limbă.

De ce să ne lăsăm subjugați de străinii care ne tot învață să fim cine vor ei? Doar suntem ceea ce vrem, Români. Oare moldovenii, ardelenii, bucovinenii și dobrogenii… nu poartă toți o ie și o catrință? Oare nu cantă toți la un nai, fluier? Oare nu ascultă aceleași balade?

STAMATIN ADRIAN

SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM

”Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești Român” acestea erau vorbele lui Iosif Bologa, tatăl lui Apostol – personajul central din opera ”Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu. La fel ca și pentru Apostol, aceste cuvinte mi-au devenit deviza vieții.

Mă trezisem dis de dimineață în ziua ceea, mereu mă trezesc devreme când avem vreo deplasare, probabil e din cauza nerăbdării de a fi alături de camarazi și de echipa iubită. Cu pași somnoroși mă îndreptasem spre duș, arâncându-mi hainele pe drum mă bagasem sub firele de apă rece, am simțit cum ele mi se scurgeau pe cap, prin păr, pe piept, pe spate, până-n vârful picioarelor, am avut timp să reflectez asupra călătoriei ce mă așteapta.

Am ieșit din duș, mi-am băut rapid cafeaua, și am ieșit în grabă din casă luându-mi geanta pregătită de cu seară în spate. Aveam în ea un tricolor, un fular naționalist, unul al echipei iubite și ceva de-ale mâncării. Era ziua de 3 martie 2012, clubul de fotbal juca la Bălți, și cum nu se putea mai bine, se și organiza primul marș unionist din Bălți cu ocazia împlinirii a 94 de ani de la votarea Moţiunii Adunării generale a Zemstvei din districtul Bălţi prin care se cerea Sfatului Ţării votarea necondiţionată a Unirii Basarabiei cu România.

Drumul a fost unul plin de glume, și cântece. La intonarea pieselor soților lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici m-am pus pe gânduri, mi-am amintit de Grigore Vieru, unul dintre cei mai bravi Români, deseori mă gândesc cum ar fi reacționat el la anumite evenimente ce se petrec în țară, cât de frumos s-ar privi și el în prima liniie a marșurilor ce au urmat, din nou la Bălți, Cahul și Chișinău.
Între timp am ajuns la destinație, lumea s-a sculat de pe scaune, toți cu tricoloare în mâini și la gât, coborând din autocar am fost întâmpinați de un grup de oameni ce erau prea bătrâni pentru a arunca cu zăpadă și gheață în noi, însă o făceau. Ne-am întâlnit cu Românii din Bălți, ne-am grupat și am pornit în marș. Probabil în ziua ceea am demonstrat tuturor că Românii sunt de neînvins. Am mers cu capul sus având de 10 ori mai mulți dușmani în jur, poate nu am reușit să ne ținem de traseul inițial fiind întâmpinați de sute de șobolani roșii în față, însă am stat alături unul de altul, ”Un pour tous ! Tous pour un!” strigătele noastre ”Unire! Unire! Unire!” i-au astupat pur și simplu pe contramanifestanți, străzile Bălțiului răsunau ”România!” și totul era urmărit de băștinași cu spume la gură. Am depus flori la busturile scriitorilor Români, și am plecat la meci, unde scandările unioniste nu s-au oprit. Echipa învingea sub strigăte precum ”România mare – în vechile hotare” pe lângă cele dedicate echipei. Localnicii își ieșeau din minți văzând tricoloarele fluturate.
Ziua de 3 martie ni s-a îtipărit tuturor ce am fost acolo ca o zi a onorii și demnității, o zi în care am demonstrat că Flacara Românismului din Basarabia nu se va stinge niciodată, ba dimpotrivă, va lumina tot mai puternic. Acel marș a fost un impuls ce a pornit și alte marșuri, mult mai numeroase. Și un lucru la fel de important, a unit galeria, care până acum păstrează și promovează valorile naționale.

Am fost catalogați de cineva drept ”soldați necunoscuți” după ziua ceea, primisem cu mândrie aceaste cuvinte, amintindu-mi de Apostol Bologa, dar mă gândisem cât de minunat și ce forță de neînvins am fi dacă fiecare Român din Basarabia ar mai face ceva – s-ar comporta ca un soldat, am fi fost o forță de neînvins, Unirea ar fi mult mai aproape decât este acum.

Cât nu ar zice unele persoane că suntem o nație aparte, știm și noi, și rușii, și ucrainenii, și găgăujii de pe-aceste meleaguri că aici au trăit, trăiesc și mereu vor trăi Români, după cum cântă și Nicolae Furdui Iancu ”Noi suntem Români/Noi suntem aici pe veci stăpâni”. Suntem Români și punctum.

POIAN GHENADIE

A pus M.Eminescu punct după ,,suntem români ’’ ,dar eu zic că nu-i la locul lui ; Nu-i la locul lui , deoarece după acest punct , cu literă majusculă , cu litere rusești , cineva încearcă să scrie o altă propoziție , o altă istorie, pe care n-o mai citești din cărți , ziare sau alte surse , dar o simți , ar fi un fel de prezent istoric, și nici măcar puncul lui Eminescu nu-i în stare să oprească acest proces.Sunt oameni care spun că noi suntem vinoveți , că de la noi începe schimbarea , că suntem o forță …Defapt mă simt cenușă , eram cîndva un vreasc , m-au aprins orele de istorie din gimnaziu și liceu , am început să urăsc faptul că-n pașaport la naționalitate sunt ,,moldovean ’’ ,și-au rîs sarcastic colegii,m-au numit ,,patriot ’’ și prost când au auzit că vreau să-mi redobîndesc cetățenia română, și mă gîndesc ,care-ar fi oxigenul care trebuie să întrețină arderea ,și doar tricolorul și limba română mai sunt bucățele de jăratic rămas în mine , în cenușă , care a fost vreasc cîndva și a mocnit , deoarece modul de gîndire rusesc a anturajului , a astupat orice orificiu prin care mai poate pătrunde oxigen în camera de ardere.

Aș zice că nu ne-am născut la timp , criză economică , sărăcie , mediu poluat , și om al nimănui, defapt ce contează situația financiară , dacă mergi la magazin și ceri o pîine și-ți răspunde-n rusă , în țara ta , unde limba oficială este româna?! Ce rost au studiile , dacă fiecare angajator e vorbitor de limbă rusă și pentru un pot de muncă trebuie să te umilești și să-i vorbești în limba lui ?! cum să fii patriot într-o țară care independent n-ar trebui să existe ?! Cum să te simți liber și egal ?! cînd mă simt animal închis într-un țarc , și cînd știu că peste gard , peste sîrma de la Prut stau oameni ?! Mă simt în epoca clasică , că doar atunci copiii primeau statutul părinților ( dacă părinții erau sclavi , sclav ai fi fost și tu ) ,dar cel mai dureros e alta, oameni care se bat cu pumnu’n piept că-s ,,moldoveni ’’ curați , care vorbesc pur ,,moldovenește ’’ , care nu știu nici gramatica româna nici cea rusă , care n-au auzit de istorie , care cînd dau un interviu nu pot lega 3 cuvinte și vorbesc cu ironie despre unire și tot ce ține de românia , au dat naștere unei generații de tineri , care duc o politică pro românească ,și nu ! nu asta e dureros , e dureros faptul că ducem un război , acasă , la rude , la prieteni , la școală , și în acest război unu’ luptă pentru România Mare , iar altu’ nici măcar nu știe pentru ce luptă , de ce luptă și o face cu mîinile goale , deoarece nu există nici un contra argument la toate argumentele pro românești . De unde atîta ură-n mine pentru ăștea cu politica lor conservatoare !? Păi , ieși și tu la o plimbare-n Chișinău ,și vorbește doar româna –n transportul public , la piață , mergi la un film în română cu prietena ta , citește panourile publicitare , include radioul – și o să înțelegi …

Eram într-o zi într-o companie de tineri , din diferite orașe ale țării și s-a iscat o întrebare ,, prin ce se manifestă românizmu’ ista a tău ? ’’ Păi , răspunsul e simplu , de cîte ori văd tricolorul , de cîte ori aud ,,Deșteaptă-te Române ’’,de cîte ori România participă la un concurs internațional – de atîtea ori inima-mi bate în alt ritm și , am înțeles defapt de ce-mi bate , o face deoarece gîndesc în limba română ,și sunt mai mult ca sigur că toți care simt asta sunt români ,defapt sunt români și cei care răspund în rusă , care se consideră ,,moldoveni ’’ doar că ei sunt prea orbi să vadă asta , și cred că cu timpul vor conștientiza cine sunt defapt , în caz că nu , la noi e democrație , iar românii predomină ,iar minoritățile etnice ar trebui să se supună nouă …

Am vizitat în ultimii 2 ani diferite țări , și m-am simțit alt om , anume în România , așa cum este ea ,poate mai vezi un pachet de țigări aruncat jos , niște drumuri găurite , niște mașini oxidate ,dar anume asta valorează , sentimentele pe care le ai acolo , defapt sunt prea puține cuvinte pentru a putea exprima acea stare ,și nu pot înțelege , de ce nu pot simți alți oameni asta ?! de ce nu vor să simțim asta zilnic ?! De ce nu vor să scoată gardul ăla de la Prut ca să respirăm și noi aer liber ?! Să nu ne mai simțim animalele din grajd !? Cred că ciobenii de la guvernarea noastră iubesc laptele , și ne mulg ca pe niște oi .

Dar eu nu sunt oaie , sunt om ,și atîta timp cît o să-mi stea-n puteri , o să lupt , și dacă romanii ne-au romanizat , eu , ca român o să fac tot posibilu’ să-mi românizez cel puțin anturajul în care stau eu , ca să mă pot simți acasă…și o să mă-nvăț a dansa , a dansa ,,Hora Unirii ’’, căci eu sunt ROMÂN , și tu ești ROMÂN și toți suntem ROMÂNI și sfîrșit de foaie , ca să n-o poată continua nici un om prin nici un contra argument,iar anexele nu sunt acceptate.

Aș fi putut scrie istorie , cum a fost și unde am ajuns , aș fi putut scrie despre cît de minunat este să fii român și cît sunt eu de român , dar am decis să scriu ceea ce simt în fiecare zi și ceea ce mă doare.

P.S. Am fost român , sunt și voi fi în continuare , independent de ceea ce scrie-n pașapoarte…

AVRAM CRISTINA

Anul acesta împlinesc 22 de ani. Sunt tînără, dar viitorul mă înfricoşează.

Am fost părăsită de la naştere, cînd m-am trezit eram singură şi confuză, uşor de manipulat şi de influenţat, dar nu percepeam acest fapt. La început independenţa, lipsa părinţilor, ţi se pare minunată, nimeni nu te controlează, nu îţi dă indicaţii, nu te ceartă dacă greşeşti, dar abia acum înţeleg cît de naivă eram.

Cum am ajuns la disperare? Se spune că înţelepciunea se acumulează cu trecerea timpului, dar se pare că experienţa este un profesor inutil pentru mine. Înşelătoriile au loc regulat, o dată la patru ani sunt minţită că totul va fi bine, că fericirea este aproape, că am să fiu ajutată, susţinută şi iubită, iar eu cad în plasă de fiecare dată, pentru că promisiunile devin tot mai „colorate”, mai dorite ca niciodată, dar moldoveanul calcă pe greblă de mii de ori, aşteaptă să se rupă grebla, ignorînd traumele capului.

Pot fi „adoptată”, dar nu mă pot decide, mă aflu între doi potenţiali părinţi: unul plin de libertate, siguranţă, înţelegere şi unul dur, autoritar, strict. Plonjez între două maluri, mă scald în două mări, simt că nu se mai poate de continuat mult, dar ezit să fac o alegere. Sunt confuză.

Simt că am mai trăit o altă viaţă, unde aveam părinţi şi eram în siguranţă. Deseori visez chipul mamei, mereu acelaşi vis: mama mi se înfăţişează în trei culori: foc, soare şi cer. Aud cîntece de dor şi jale, care mă cheamă undeva înapoi. În acelaşi vis văd oameni care plîng şi elogiază pe cineva şi se aude un ecou în depărtare: „Suntem români… suntem români… şi punctum.”

Dar mă trezesc, am 22 de ani şi sunt un strugure de poamă uitat în vie. Trebuie să mă ridic, să îmi adun puterile şi să merg mai departe. În cosmos nu pot să ajung, dar măcar în Europa, aşa am să pot fi mai aproape de ecourile din inima mea.

CUȘTER VEACESLAV

M-am născut în satul Cartal, un sat românesc de comună în raionul Reni din regiunea Odesa (Ucraina). Dimitrie Cantemir menționa în „Descrierea Moldovei” că satul Cartal e „așezat pe Dunăre, la vărsarea Ialpuhului, față-n față cu Isaccea, o cetate fără-nsemnătate”.În sat sunt peste 3 mii de locuitori, preponderent români și se vorbește exclusiv românește. Tot în sat este o școală cu predare în limba română și un ansamblu de dansuri populare „Opincuța”. Locuitorii sunt în majoritate de religie ortodoxă, iar slujbele se săvârșesc în limba română.

Am avut norocul să mă nasc român. Iar a fi român este o datorie, una dintre cele sfinte. Deși în sat nu se vorbește despre românism, românitate, în familie s-a vorbit românește, s-a cântat românește. La școală am avut noroc să învăț în limba română. O sursă vitală de românism au fost și posturile de radio românești, care au jucat un rol irefutabil în formarea personalității mele. Nouă ni se spunea că suntem moldoveni diferiți de români. Ba mai mult – total opuși. Și mă mira faptul că înțeleg tot ceea ce scriau autorii români, ce se vorbea la radio. Firea mea romantică și profundă nu putea să trateze cu superficialitate orice. Mai ales că mă regăseam în tot ce e românesc, mă simțeam bine și firesc. De mic eram sigur că voi studia în România sau Republica Moldova.

La școală se vorbea exclusiv în limba română, cu excepția orelor de limbă franceză, rusă și ucraineană.

I-am studiat pe cronicari, pe clasici și pe unii scriitori ai literaturii române moderne. Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alecu Donici, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, George Bacovia, Gheorghe Asachi. George Coșbuc, Caragiale, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu sunt autorii cu care am crescut.

Îmi plăcea să citesc. Luam cărți de la biblioteca școlară. Dar eram amărât că nu mi se permitea să citesc literatură universală, că, cică, nu era de vârsta mea. Mama îmi aducea de la casa de cultură. Îmi aduceade unde găsea. Majoritatea era literatură sovietică, în limba rusă sau scrisă cu grafie chirilică, dar erau și cărți cu aventuri, care-mi plăceau enorm. Jules Verne era autorul preferat. „Călătoriile lui Gulliver” de Swift Jonathan, Stanislaw Lem cu lumea sa universală. Mă inspira literatura română și cea franceză. Autorii ca Mihai Eminescu, Eugene Ionesco, Emil Cioran, George Bacovia, Tristan Tzara, Albert Camus, Samuel Beckett, Charles Baudelaire, Omar Khayyam, Kafka și Sartre erau la baza viziunilor și concepțiilor mele de viață. Existențialismul literar și filosofic este curentul care m-a influențat considerabil. Cu toate acestea, autorul preferat rămânea a fi marele Mihai Eminescu fiindcă Eminescu este un Mare Român. Este modelul perfect al Patriotului, jurnalistului, publicistului, poetului, demn de urmat. Eminescu reprezintă un simbol perfect al Geniului Român…

Îmi plăcea clasa de limbă română. Aici erau portretele tuturor cronicarilor și câțiva clasici. Și dulapuri cu cărți interesante. Îmi amintesc cum într-o dimineață, în așteptarea învățătoarei, am deschis o carte de Limbă Română. Pe prima pagină era „Deșteaptă-te, române!”. Mereu mi-a părut cel mai melodios și înălțător imn, așa că am început să-l intonez cu glas tare. Ceilalți colegi mi s-au alăturat. Când a intrat învățătoarea, toată clasa cânta „Deșteaptă-te, române!” Ne-am așezat cuminți în bănci, dar versurile ne-au stăruit toată ziua în minte, așa că mai fredonam, uneori, în pauze, imnul. Întotdeauna am strâns bani, ca să-mi pot cumpăra un aparat radio. Postul meu preferat era Radio România Actualități. Ascultam fără întrerupere: știri, emisiuni, rubrici, sport în direct, reportaje etc. Uneori, seara, se puneau în emisie, spectacole, piese, teatru radiofonic. Nu-mi dezlipeam urechea de aparat, până mi se descărcau bateriile. Am ascultat „Livada cu vișini” de Cehov, „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett și multe alte opere, care m-au marcat.

Visul meu cel mare a fostși este să ajung în Țară și să fiu un bun român. Patriot e cel care se simte în primul rând pe el și nu în fața altora. Fiindcă un patriot adevărat este cel care poate face ceva pentru Țara lui. Patriotismul nu e doar poezie și literatură. Patriotismul e strategie, economie, adaptare la realități. Uneori, caracterul unui spiritual cu capul în nori și cu filosofii e prea mult. Totul trebuie să fie în tine în primul rând și asta e cel mai greu… În vorbe și cu etalări sterile uneori rămâi doar la stadiul de poet… Oamenii care au schimbat lumea sunt de 2 categorii: cei care știu ce fac și cei care cred că știu ce fac… eu prefer prima categorie și e greu să te înscrii în ea. Oameni serioși de genul acesta sunt rari ca diamantele. Ce folos de multă poezie și spirit filosofic românesc cu multă vorbă și cu puțină treabă? Sigur că trebuie să fii un bun mânuitor al propriului grai, dar asta e doar o mică parte din omul de valoare.

Cel mai mult îmi doresc ca tinerii să fie Buni Români. Fiindcă a fi Român este o datorie, una dintre cele sfinte. Să respecte tradiția și cultura, fiindcă identitatea ne definește. E bine să știi istoria, dar mai important e să înveți din ea, e bine să știi suferințele trecutului, dar mai important e să încerci să te lecuiești de ele. Cu Credință și iubire pentru Limba Română vom izbândi.

OPINCA CAROLINA

Suntem romani si punctum

De foarte deseori pe noi încearcă să ne manipuleze diferite surse că suntem oricine, numai nu români, și cel mai trist că unii se lasă influențați de aceste surse. Aceasta formează o criză a identității naționale – noi nu știm cine suntem, ne-au despărțit și ne conduc. E trist, că noi am ajuns la aceasta.

Noi suntem români după naționalitate, moldoveni după teritoriu, vorbim aceeași limbă. Avem diferite dialecte, la fel cum și în alte țări, spre exemplu, în Italia, cei de la sud cu cei de la nord, nu se înțeleg. Noi, luând în considerație factorul istoric de rusificare, noi totuși ne “înțelegem”.

Trebuie să recunoaștem, noi nu avem nimic cu rușii, ei ne-au omorât începând cu primii ani după al doilea război mondial (foamete 1946-1947, deportări în Siberia, după regimul lui Stalin, s-a păstrat frica față de KGB, și însuși regim). Noi avem legături strânse, cu românii, limbă, tradiții, obiceiuri, istorie relativ comună.

Suntem romani si punctul, sunt o mie de motive dintre care enumar doar cateva: iubesc tricolorul si culorile lui, sunt indragostita de istoria poporului roman, suntem buni, intelegatori, darnici, avem cele mai minunate peisaje si bogatii ale naturii, mancarea noastra romaneasca e cea mai delicioasa, avem cele mai frumoase femei, avem farmecul nostru.

Poate e putin fata de ce au scris altii, insa sufletul meu e plin de bucurie, cand vorbesc despre noi,romanii de pretutindeni.

Suntem romani si punctum !

Realizat de

Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni


Publicat de către Dan Culcer. Scriitor român. Écrivain roumain vivant en France depuis 1987. la Arhiva Românilor , 2/13/2013 04:43:00 PM