CIA și sabotajele din Rusia
Jurnalistul de investigație Jack Murphy a scris un articol exploziv despre implicarea CIA în sabotajele comise pe teritoriul Rusiei. Conform spuselor sale, informațiile din articol se bazează pe surse din interiorul serviciului secret american.
În mod cât se poate de evident, articolul a fost publicat doar pe site-ul propriu(preluat doar de câteva publicații de nișă), media oficială nefiind interesată în informațiile de acolo. Asta din rațiuni lesne de înțeles pentru oricine.
Implicarea CIA într-un subiect atât de sensibil pune SUA într-o situație extrem de problematică. Orice demonstrație a unei implicări directe, poate arunca țara într-un nefast război nuclear pe care, teoretic, nu și-l dorește nimeni. Jack Murphy spune în articolul său că CIA nu este implicată direct, ci doar coordoneză un partener apropiat european din NATO. Cine să fie?
Punând cap la cap informațiile pe care le avem, din joben n-are cine altcineva să iasă în afara … Angliei. Cine a aruncat în aer conductele de gaze? Întrebați-o pe proasta proastelor, Liz Truss! Cine s-a implicat direct în evenimentul de la podul Kerci? V-au spus băieții de la Grey Zone că englezii! Cine antrenează formațiuni teroriste ucrainene pentru acțiuni de sabotaj pe teritoriul Rusiei? Aceiași englezi! Motivul?
Anglia e o țară falită, picată în subsolul clasamentului economic și care acum se vede scufundată de fundamentele fragile pe care stă. Nu mai are o economie reală, fluxurile financiare au început s-o ocolească, iar scandalurile(precum cel al aurului depozitat din care n-au mai rămas nici fantomele) riscă s-o cufunde definitiv. Nu mai vorbesc de mișcările secesioniste care o vor lăsa la o dimensiune de bacterie. De aceea, cu ultimele forțe de care dispune, caută un colac de salvare.
Pentru o națiune eminamente parazitară precum Anglia, singura șansă de salvare constă în devorarea unei alte țări, bogate în resurse. De aceea împingerea în față a desculților din Ucraina se constituie într-o ultimă speranță pentru Anglia. Cred ei că, dacă Ucraina va câștiga războiul cu Rusia, ei vor deveni gestionarii imenselor resurse ale muribundei Rusii și astfel își vor salva insula. De aceea luptă acerb în acest război. Luptă descoperiți, cu o vivacitate de-a dreptul degenerată, care nu poate trăda nimic altceva decât o disperare a muribundului.
Dar ce-i mână oare pe americani în luptă? E clar că stricarea relațiilor cu rușii reprezintă o problemă majoră pentru ei. Joncțiunea Rusia-China, dacă se va face, va putea falimenta întreaga economie a SUA, lăsând-o fără jucăria monetară. Așadar, ce urmărește SUA?
După un secol de dominare a lumii, SUA e obosită, îmbătrânită și înțepenită. Dar, asemeni unui monarh muribund, nu vrea să cedeze puterea. La fel ca și Anglia, SUA e din ce în ce mai puțin relevantă economic. Noile domenii pe care s-a axat nu-i mai conferă leadership-ul de altă dată, avansurile pe care le înregistrează fiind extrem de rapid acoperite de concurenți. Un exemplu: în timp ce Stația Spațială Internațională se apropie de sfârșitul existenței sale, chinezii și-au construit deja propria stație, iar acum planifică împreună cu rușii deschiderea unei stații lunare, prin combinarea proiectelor lunare ale celor două țări.
Este cât se poate de evident că SUA nu mai poate atinge dinamica Chinei, indiferent ce ar face. De aceea încearcă să schimbe cumva regulile jocului pentru a profita din plin de noua realitate. Ce mai poate oferi SUA? Există un singur domeniu în care are un oarecare leadership, anume cel militar. De asemenea, economia sa se mai bucură de resursele naturale încă existente. Iată de ce se schimbă lumea! Aruncarea în aer a conductelor rusești din Marea Baltică permite SUA să exporte mult prea scumpul său gaz lichefiat în Europa.
Dacă veți urmări cu atenție, veți observa că SUA monitorizează extrem de strict piața hidrocarburilor. Iranul e ținut în izolare deoarece, ca al doilea producător mondial de gaz, ar putea alimenta Europa cu gaz ieftin. Și acum, pentru a nu-și periclita situația, au scos din joben cazul Eva Kaili pentru a dinamita alimentarea Europei cu gaz de la al treilea producător mondial, Qatarul. Nu e ciudat că scandalul a izbucnit fix după ce Germania a semnat cu Qatarul primul său contract pe termen lung care-i asigura aproximativ 5% din cantitatea necesară de gaz?
Cealaltă marfă de export a SUA este reprezentată de arme. Comenzile la producătorii americani au explodat. Efectiv nu mai fac față cererii. Dar asta nu înseamnă că SUA o lasă mai moale, ci apasă accelerația pentru comenzi în avans. Recent americanii au făcut presiuni asupra Argentinei pentru a nu achiziționa avioane chinezești de vânătoare JF-17. Mai nou, vor să vândă în cantități industriale eșecul tehnologic F-35.
De aceea au permis și militarizarea Germaniei, pentru a vinde acolo cât mai multe arme. Chiar și turcilor urmează să le livreze 40 de avioane F-16 modernizate și încă 80 kituri de modernizare pentru avioanele din flota actuală. Țările nordice, dornice de accederea la NATO, de asemenea fac comenzi importante de avioane și tehnică militară din SUA.
Trebuie să fii orb ca să nu constați că nebunia din Ucraina a schimbat total piața mondială. Dacă până acum țările erau înnebunite după produse de larg consum, acum caută resurse energetice de bază și arme. O distorsionare atât de masivă a pieței mondiale e efectiv greu de înțeles.
La fel ca Anglia, și SUA mizează pe o singură carte, aceea a înfrângerii Rusiei. Doar în acest scenariu, anchilozata SUA și-ar putea păstra leadership-ul mondial bazându-se, ca până acum, pe puterea pumnului.
Altfel, întreaga sa structură va face implozie sub efectul imposibilității externalizării problemelor sale economice prin intermediul banilor. Dacă dolarul nu rămâne monedă de schimb, SUA ajunge ca Zimbabwe. Priviți doar ce forță are hiperinflația care se manifestă la nivel mondial ca efect al scamatoriilor monetare americane și imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă această întreagă forță nefastă ar fi concentrată doar în SUA.
Mă rog, există și un scenariu alternativ la care SUA visează. Speră ca, după ce își peticește finanțele în urma comerțului cu hidrocarburi și arme, să redevină un lider tehnologic. Nu insist aici deoarece sunt foarte multe aspecte ale problemei. Mă voi rezuma pe moment să vă spun doar că planul mi se pare mai degrabă fantezist, asta în condițiile în care nu o fac prin descoperiri tehnologice, ci prin sancțiuni și blocaje.
Rezumând, ceea ce vedem este un spectacol de vânătoare în care două hiene obosite până aproape de epuizare speră să doboare un urs gras, prin intermediul unui câine turbat, crezând că astfel se vor întrema.
Totuși, de ce nu reacționează ursul (rusul) ? Asta e una dintre cele mai misterioase întrebări. Fie ursul e suspect de fricos și refuză să rezolve eficient problema omorând câinele care și-așa are zilele numărate, fie are un plan mult mai abstract, căutând să distragă atenția hienelor prin intermediul falsei lupte pe care-o desfășoară cu câinele turbat.
De ce-ar face așa ceva? Poate că astfel, undeva la sfârșitul luptei, hienele se vor trezi moarte de epuizare(vorba unei politiciene cretine de e meleagurile noastre). Dacă însă ursul cedează sub imperiul fricii, atunci destinul îi va fi crunt.
„Şi în zilele noastre – scria Papa – salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă”
UMANITATEA OMULUI. BENEDICT AL XVI-LEA IN MEMORIAM
De Andrei Marga
Interesul meu pentru Joseph Ratzinger a început când, în studenție, la Filosofie-Sociologie, la Cluj, la disciplina Istoria religiei s-a examinat celebra aggiornamento a Bisericii, decisă de Conciliul Vatican II. Nu era limpede cine i-a imprimat forma, dar, cu timpul, am aflat autorul cheie – Joseph Ratzinger. De altfel, lectura neîntrecutei sale Introduceri în creștinism (1968) punea cititorul pe direcția unui creștinism trăit, ce devenise atunci orizont.
Am avut apoi prilejul să interacționez cu cei din jurul lui Joseph Ratzinger și privilegiul de a fi fost primit de Benedict al XVI-lea. Am evocat întâlniri care m-au marcat în monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Ediția a doua, Meteor Press, București, 2017), pe care i-am consacrat-o.
Acum, la trecerea marelui gânditor la cele veșnice, totul devine doar amintire. Îmi stăruie însă în minte opera pe care o lasă în urmă și exemplul uman al celui socotit justificat „cel mai mare teolog dintre papii ultimelor cinci secole”.
Decenii la rând, cititorii au întâlnit cărţile lui Joseph Ratzinger. Apoi, pe cele ale cardinalului, iar, mai târziu, pe cele semnate de Benedict al XVI-lea.
Cărțile profesorului – de la Volk und Haus Gottes im Augustinus Lehre von der Kirche (1954), trecând prin fundamentala Einführung in das Christentums (1968) şi prin Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie (1969), la Eschatologie – Tod und ewiges Leben (1977) şi Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie (1982) – l-au consacrat pe Joseph Ratzinger printre înnoitorii teologiei.
Participarea ca expert (peritus) la Conciliul Vatican II a fost ocazia valorificării pregătirii sale în redactarea declaraţiilor Conciliului. Ca profesor de teologie fundamentală şi de dogmatică, pe rând la Bonn, Münster, Tübingen şi Regensburg, Joseph Ratzinger a dat, în mediul efervescent al teologiei germane a acelor ani, cercetări care au schimbat cristologia şi eclesiologia.
Fără îndoială că mutarea lui Joseph Ratzinger din profesură, la arhiepiscopia de München-Freissing, apoi la prefectura pentru doctrina credinţei de la Roma, a sporit vizibilitatea sa.
Pentru prima oară, la conducerea Congregaţiei, ce înlocuise străvechiul Sanctum Ufficium, era adus un filosof şi teolog de mare anvergură. Devenit cardinal (1978), Joseph Ratzinger a continuat să elaboreze scrieri de importanţă fundamentală. Volume precum Das Streit um die Moral: Fragen der Grundlegung ethichen Werte (1984); Biblical Interpretation in Crisis: On the Question of the Foundations and Approaches of Exegesis Today (1989); Politik und Erlösung (1986); Wendezeit für Europa? (1992); Wesen und Auftrag der Theologie (1993); Salz der Erde. Christentum und Katholische Kirche an der Jahrtausendwende (1996); Gott und die Welt (2000); Glaube, Wahrheit, Toleranz (2003), şi, fireşte, Catehismul Bisericii Catolice (1992), la care se adaugă documentul Dominus Jesus (2000) – au clarificat dilemele epocii și au devenit orientări.
Scrierile de sub semnătura lui Benedict al XVI-lea au început cu volumul Wort Gottes. Schrift – Tradition – Amt (2005), în care au fost reunite studii „paradigmatice” pentru acțiunea pontifului. Este vorba de Primat, Episcopat und Successio Apostolica (1961), în care Joseph Ratzinger respingea „papalismul” în numele reluării tradiţiei şi al înţelegerii „succesiunii apostolice” ca „prezent viu al cuvântului în prezentarea personală a mărturisitorului”.
Apoi, Zur Auslegung des Trienter Traditionsdekret (1965), în care se întreba cum ajunge revelaţia realizată în Isus Cristos la oameni şi rămâne prezentă în istoria ce se face. În sfârşit, este vorba de Schriftauslegung im Widerstreit – zur Fragen nach Grundlagen und Weg der Exegeze heute (1989), în care propunea o „reflecţie de sine critică” a metodelor de exegeză biblică, încât să se poată înainta spre o „nouă sinteză”.
Ca papă, Joseph Ratzinger a dat monografia Isus din Nazaret (2006), prima în istorie a unui pontif. Opusul propune lumii asumarea în profunzime a lui Isus. De altfel, teologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus adevărat. „Şi în zilele noastre – scria Papa – salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă” (The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, Harper, San Francisco, 2007).
Problema care s-a profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, pe calea deschisă de Romano Guardini, era aceea de a-l regăsi pe Isus așa cum a fost! „Adevăratul chip al lui Isus” a redevenit astfel temă, teologică și mai mult decât teologică, înăuntrul reasumării „misterului lui Dumnezeu”. Joseph Ratzinger a devenit cel mai profilat gânditor al epocii care și l-a asumat explicit pe Isus Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a interogat credinţa în Isus pe terenul istoriei. El a și contribuit la schimbarea conceperii Bisericii. Deja în lucrarea de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanţă de neoscolastică în favoarea „omului frământat, suferind, întrebător”. În scrierea de habilitare, Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura (1959), el vedea în autoconstrucţia lăuntrică a persoanei culminaţia istoriei pământeşti.
Din orizontul autoconstrucţiei au plecat iniţiativele lui Joseph Ratzinger : distanţarea sa de neoscolastică ; asumarea Bisericii drept cadrul pentru a înnoi creştinismul; contribuţia sa creatoare de epocă la Vatican II şi pledoaria pentru asumarea ca întreg a deciziilor Conciliului ; necurmata sa argumentare pentru creştinism cristocentric ; distanțarea sa polemică de teologii politizante ; opţiunea pentru un aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapajele modernităţii ; originalele sale evaluări ale evoluţiei Bisericii, Europei şi ale lumii de azi.
De aici a plecat configurarea propriei personalităţi, asumându-și, cum se scrie în Dogma und Verkündigung (1973), că „a fi om nu este simplu, un dat static, ce-i revine individului de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de a deveni om”.
Avem astăzi la îndemână prima biografie adusă la zi a lui Joseph Ratzinger : cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini) – o scriere ce epuizează sursele disponibile. Constatarea tulburătoare este că „viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, fiul lui Dumnezeu” (p.1015). Răspunsul l-a dat în vasta monografie Jesus von Nazaret, dar și în viața pe care a ales-o – viață la nivelul exigențelor lui Isus! El a și spus, de altfel: „Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă. Cine vrea confort este la Isus la adresă greșită” (p. 803).
Cardinalul Ratzinger i-a cerut papei Ioan Paul al II-lea de trei ori aprobarea demisiei din fruntea Congregației pentru puritatea credinței și întoarcerea în Germania, spre a-şi desăvârşi teologia. Papa de atunci a dat un răspuns celebru: nici pe Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viaţa din această lume, încât misiunea continuă.
Deja la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, reflecție asupra izvoarelor creștinismului, autenticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui Dumnezeu” (p.837).
Convingerea sa era că nu puterea, orgoliul și vanitatea, trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răspunderea. De altfel, în vreme ce îi reprezenta pe creștinii catolici, el s-a întrebat continuu nu ce putere îi conferă funcția, ci dacă este pe măsura răspunderii (p.806). Ca papă, le-a spus colaboratorilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți despre munca noastră, pentru a extinde o putere. Nu muncim pentru un prestigiu, și nici pentru a extinde o întreprindere sau ceva de felul acesta. Noi muncim în adevăr, încât căile lumii să fie deschise pentru Cristos” (p.814-815).
S-a și spus că „niciun papă al epocii moderne nu a fost mai puțin interesat de putere” (p.836) ca atare.
Pentru Joseph Ratzinger, să rămâi tu însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când opiniile despre tine sunt fără temei și nedrepte, a fost deviza. A și ilustrat-o în toate împrejurările.
Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai discutate personalităţi de pe glob mult înainte de a fi ales papă. Probabil că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect al Congregaţiei responsabile de puritatea credinței.
„Panzerkardinal” şi „Rottweiler-ul lui Dumnezeu” erau doar două dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulaţie. Mai ales că pe lume se înmulțiseră deja inșii care trăiesc din nemuncă, obsedați să atârne etichete când nu au argumente. Joseph Ratzinger şi-a continuat însă neabătut drumul şi a surprins lumea de fiecare dată.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost neașteptat: „tu ești de-a dreptul nebun… Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit” (p.767). Contracandidatului la aceasă însărcinare, cardinalul Martini, i-a spus din vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau, iar dacă spuneți aceasta prietenilor Dvs., vă sunt recunoscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul Ratzinger s-a apropiat neobişnuit de rapid de majoritatea de două treimi plus unu de voturi, presupusă de alegerea ca papă. După propria mărturisire, „eram în colimator şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat… Credeam că încheiasem opera vieţii mele şi speram la ani mai liniştiţi”.
Dar cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un alt cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere , atunci amintește-ți ceea ce ai predicat. Nu te opune! Fii ascultător, așa cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă”. Joseph Ratzinger și-a amintit ce a spus el însuși și îndemnul „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea din 2005 a lui Benedict al XVI-lea, cardinalul Bergoglio, care avea să devină Papa Francisc, declara presei: „În acel moment al istoriei, Ratzinger era unicul om cu statură, înțelepciune și experiența necesare pentru a fi ales” (p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun” (p.1021). El își asuma că abia unind convingerile, gândirea și fapta ajungi să fii respectat.
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger ies tot mai mult la lumină și abia se pot lista.De exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica – din studii, desigur, dar și din contacte la fața locului pe întreg globul. A condus cea mai extinsă biserică din istoria de până atunci – deja 67% dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici, latino-americani. De la Pius II, din secolul XV, nu a mai fost o personalitate culturală de anvergura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului Petru (p.811).
El a venit, cum s-a spus, cu „o nouă inteligență în descifrarea secretelor credinței” (p.809). Pentru prima oară pe acel scaun a urcat un teoretician de prim rang al modernității (p.808) și un gânditor capabil să înfrunte postmodernitatea. A fost primul papă care a înfruntat globalizarea și a argumentat că soluția rămâne în creștinism. Niciun papă nu a mers dincolo de condiția de preot atât de departe (p.868), intervenind în dezbaterile privind direcționarea lumii.
Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger şi cel mai proeminent filosof al acestor ani, Jürgen Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare, în care s-a lansat energic tema „societății postseculare”. Niciodată un papă nu a lămurit cu atâta învățătură ce este „iubirea (Liebe)”, miezul a ceea ce a promovat Isus (p.862). Niciodată până atunci cuvântul pontifului roman nu a ajuns la atât de mulți oameni – reflecțiile sale fiind preluate instantaneu de media din întreaga lume (p.826).
Cărțile unui papă s-au răspândit mai mult ca oricând. Pentru prima dată în istorie enciclicele – cum a fost Fides et Ratio (1998), a antecesorului său, cele de sub semnătura sa, Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009), și cea lăsată succesorului, Lumen Fidei (2014) – au fost căutate în librăriile de cele mai diverse afilieri din lume. Ele au lămurit durabil credința, rațiunea, iubirea, speranța, importanța economiei, adâncimea credinței. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat oamenilor pe o scară fără precedent (p.829). Peste toate, Joseph Ratzinger a dovedit că grația credinței poate pune în mișcare viața oamenilor.
Benedict al XVI-lea a slujit la cea mai mare reuniune religioasă a tuturor timpurilor – cu aproape două milioane de participanți, 800 de episcopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Köln-ului. El a pledat cel mai convingător pentru prezența creștinismului în dezbaterea publică (p.960) și a adus schimbări în liturgie (p.873), în unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei.
El a pus în mișcare programul „ecologiei umane” (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă asupra societății moderne târzii. Ca pontif, a vorbit despre „pustiul” societăților vremii. „Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii sufletului, încât nu se mai știe de demnitatea și calea omului”. La ieșirea din „pustiu” nu se ajunge oricum. „Nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)” (p.802).
Apelul stăruitor al lui Joseph Ratzinger a fost „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii conform planului Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut de Fiul său” (p.820). Ce ar putea să ne salveze, dacă nu iubirea?, întreba el frecvent.
Joseph Ratzinger a înfruntat subiectele dificile ale istoriei timpului său. Regăsirea fundamentului iudaic în creștinism și reașezarea postscolastică a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la un Islam nemulțumit de realitățile zilelor noastre, la direcționarea modernității, deschiderea religiei spre revoluțiile din științe și articularea „noii sinteze umaniste” l-au preocupat continuu.
El știa că istoria o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea elite capabile, dar o fac și răufăcători. Împotriva simplificării scrierii istoriei, el a subliniat că, în calitate de oameni, nu putem dezlega toate misterele istoriei (p.842), încât înțeleapte sunt adesea „iertarea și concilierea”.
De Joseph Ratzinger sunt lipite clișee pe care falsificatorii le distribuie cu ușurința ignoranței. Este lipit clișeul că ar fi fost „membru în mișcarea national-socialismului”. Doar o aberație, căci atunci era copil, iar în 1945, când înșiși liceenii erau mobilizați, a dezertat. Este lipit clişeul conform căruia ar fi „conservator”. Cei care folosesc acest acest clișeu nu își pun însă întrebarea minimală: la ce se referă ataşamentul lui Joseph Ratzinger la tradiţie, atașament care era, desigur, mărturisit? Spus simplu, teologul a fost de fapt apărător al umanității oamenilor.
Mai este lipit clișeul că, fiind ierarh, nu ar fi luat măsuri față de pedofilie și alte comportamente deviante. Se ignoră faptul, etalat, în sfârșit, de unele agenții de presă, că tocmai Joseph Ratzinger, inclusiv ca papă, a fost cel care a inițiat trimiterea judecată, în instanțe canonice și civile, a făptuitorilor.
Este lipit clișeul că ar fi demisionat când nu se putea stăpâni „criza bancară și alte crize înăuntrul Curiei romane”. Fals, erau crize oarecum în firea lucrurilor, ce nu țineau de pontif.
Joseph Ratzinger a făcut regulă din maxima, exprimată de Isus însuși, că „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu, 10, 44-45). El a cerut celor care-și asumă roluri publice să întruchipeze maxima. Pentru un papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contează „nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi”(p.55), iar „dacă un papă primește doar aplauze, ceva nu este în regulă” (p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cuvine să rămână uman inclusiv în gesturi față de apropiați. El însuși a făcut mereu astfel de gesturi. De pildă, când un secretar a smuls și furnizat presei documente din biroul papei, i-a acordat imediat iertarea. Mulți au remarcat că Benedict al XVI-lea „era prea blând cu dușmanii și nu a întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu era felul lui de a fi! El știa cât de aspre sunt realitățile lumii. A și cerut, ca papă, „rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor” (p.805).
„Lucrător în grădina Domnului”, cum se socotea, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească timpul în serviciul datoriei. Să privim orarul său ca pontif. Scularea era dimineața, la ora 5.30. Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După micul dejun, papa primea, în 30-45 minute, briefing-ul asupra corespondenței, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor, la audiențe și la treburile diocezei de Roma. La ora 10, papa citea presa internațională.
Între orele 11-13 erau audiențe și se examinau chestiuni cu cei responsabili de resorturi în Vatican. După pauza de prânz, urmau lecturi de documente și rezolvări de probleme. Între orele 18-19, Benedict al XVI-lea făcea analize cu colaboratorii principali. Săptămânal, la biroul papei urcau sute de spețe pentru decizie. La orele 20.45, papa intra în program privat, ceea ce însemna urmărirea de concerte, competiții, filme și pregătirea pentru serviciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de marți era liberă, iar o zi pe săptămână, Benedict al XVI-lea a dedicat-o scrisului său.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat de imensa sa cultură. El vorbea limbile clasice (ebraica, greaca, latina) și, în total, unsprezece limbi. Franceza, engleza și italiana pe care le vorbea erau dintre cele mai bogate, spaniola și portugheza îi erau familiare. Se adapta pe loc la limba pe care o propunea interlocutorul.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe celor care urcă în ierarhiile actuale, cu justificări precum „așa-i el”, „așa vede el lucrurile”, „doar este șef!”, „așa este politica!”. La Joseph Ratzinger nu a fost cazul de justificări de acest fel. La el, personalitatea era cu totul alta. Ea s-a construit în jurul deciziei mature de a-l urma pe Isus și de a cultiva umanitatea din oameni.
Andrei Marga</a
Sursa: https://www.cotidianul.ro/umanitatea-omului-benedict-al-xvi-lea-in-memoriam
CAPCANA SCHIMBARII REGIMULUI RUS
Autor: Tom Luongo
Schimbarea de regim în Rusia face furori acum. Este un alt episod din cel mai lung show al MI-6[Serviciul Secret Britanic], „Rusia – Locul de joacă fragil al lui Putin”, difuzat zilnic în mass-media controlata si cooptată la informații false.
Și, hei, datorită lui Elon Musk, asta nu mai este o teorie a conspirației, în ciuda protestelor băieților răi.
Imaginea actuală este una punctată cu povești obișnuite despre atacuri cu drone ucrainene asupra unei baze aeriene sau centrale rusești. Există chiar și acum un articol important despre cum se confruntă Rusia cu celule dormante organizate de sabotori care operează fără reținere pentru a elimina infrastructura critică.
Nu că mă îndoiesc că este partial adevărat, in sensul că SUA și „aliatul său cheie NATO” (*tuse* Marea Britanie *tuse*) sunt pe deplin hotărâți să doboare Rusia, dar că asta se întâmplă acum, când Rusia face mișcări mari să-și reorganizeze armata pentru a lupta în acest război pe termen lung, este ceea ce este interesant.
Acest lucru implică faptul că, dintr-o dată, acum există o respingere semnificativă la amploarea acelui angajament în cadrul UE. Am îndoieli serioase în legătură cu asta.
Recenta recunoaștere a fostului cancelar german Angela Merkel că Acordurile de la Minsk au fost doar un exercițiu de cumpărare de timp pentru a înarma Ucraina pentru război poate fi interpretată în mai multe moduri.
Întotdeauna i-am văzut pe neoconiști ca pe idioții utili ai celor mai leninişti davosieni. Merkel este un locotenentul angajat cel mai davosian, care a existat vreodată. Merkel adaugă la această narațiune super-agresivă a SUA încercând să-și încadreze rolul din Minsk ca pe ceva cerut de SUA cu care a fost de acord.
Acesta este un tren condus de SUA in care UE a fost ținută ostatică, ca nenorocitul Snowpiercer.
Da bine, este mult mai logic dacă devenim toți revizioniști sceptici în ceea ce privește lucrurile, să argumentăm că Merkel și-a folosit relațiile bune cu Putin și punctul lui slab pentru Germania pentru a negocia Nordstream 2, știind foarte bine că va fi un câmp minat geopolitic.
Serios, când te oprești să te gândești la întreaga saga NS2, dacă Merkel a fost sinceră în a câștiga timp pentru a intra în război cu Ucraina, atunci urmează ca conducta a fost doar un alt Minsk strategic; se pierde nu numai timpul Rusiei, ci și miliarde de dolari într-un proiect care nu avea de gând să-i plătească niciodată înapoi?
Din această perspectivă, banii cheltuiți pe NS2 au fost una dintre primele victime ale acestui război care se desfășoară de la răsturnarea președintelui ucrainean Viktor Ianukovici în 2014.
Când este privită prin această lentilă, situația actuală devine și mai periculoasă și mai delicată ca niciodată. Pentru că asta te lasă să realizezi cât de supărați sunt rușii și cât de implicați sunt în război.
Aceasta înseamnă că cel mai bun joc strategic al lor este să prindă Occidentul într-o mașină de tocat carne ucraineană din punct de vedere economic, politic și militar, creată de el.
Și asta mă duce la o postare recentă a lui Martin Armstrong. Martin se uită la cicluri și prognozează un grup din ele care coincid în jurul intervalului de timp martie/aprilie 2023 în legătură cu războiul și Putin.
Ca întotdeauna, sai pentru a gusta modelarea computerizată a viitorului lui Martin este destul de necesară, dar sunt fericit să o angajez dacă oferă o perspectivă.
Înțeleg că Martin Armstrong este foarte îngrijorat de modul în care se vor desfășura următorii câțiva ani și pe bună dreptate. Psihopații din Occident care se ocupă de propaganda nu au o treapta de viteza de marșarier. Ei doar atacă.
Dacă sunteți confuzionat cu privire la ceea ce cred acești oameni cu adevărat despre direcția în care se îndreaptă viitorul Rusiei, acest articol recent de la Institutul Hudson – despre cât de neoconică este o instituție normală si cât poate deveni – ar trebui să clarifice lucrurile.
Acest articol nu este un articol de opinie despre potențiale obiective sau care trebuie citit ca o listă de dorințe de oameni nebuni. Este un set fervent de credințe care provin din viziunea lor asupra analizei demografice a Rusiei și din misiunea lor “de a înlătura rămășițele Uniunii Sovietice”.
Aceasta este o luptă ideologică pentru neoconi: “Încheierea Rusiei este religia lor”.
Acesta este motivul pentru care sunt atât de ușor de manipulat. Îi face idioții utili perfecti în jocul mai mare al lui Davos.
Pentru mintea neoconizată (sic), este o concluzie inevitabilă că Rusia se va prăbuși. Această atenție acordată ordinii operațiunilor este importantă în încercarea de a înțelege ceea ce se întâmplă în lume astăzi.
Una dintre cele mai frecvente plângeri ale mele cu „frații mei libertarieni” este că ei trec mereu la „finalul jocului”, fără să se gândească la mișcările care ne duc acolo.
În teoria monetară, putem face calcule și ne dăm seama că sistemul este condamnat. LUÂND ACEA VARIABILĂ ȘI ADĂUGÂND-O ÎN MIXUL POLITIC, PUTEM REZOLVA ECUAȚIA GEOPOLITICĂ ȘI APOI FACEM DECLARAȚII MĂREȚE CU PRIVIRE LA LOCUL ÎN CARE TOTUL SE TERMINĂ.
Și când se întâmplă asta, oamenii se stabilesc cu aroganță la concluziile lor și apoi părtinirea lor de confirmare preia controlul. Fiecare punct de date confirmă apoi ceea ce doresc ei să vadă și ignoră lebedele negre de la orizont.
Neoconii și Davos au marcat pe hartă deja viitorul joc final și, sincer, au verificat mișcările de zi cu zi. Iar libertarienii pe care i-am descris mai sus, așteaptă doar prăbușirea care s-ar putea să nu vină niciodată.
Și trebuie să îi mulțumesc lui Martin Armstrong pentru că m-a ajutat să trec personal de acea aroganță. Atenția sa neobosită pentru „ordinea operațiunilor” este cea mai mare contribuție a lui la comentariu.
De aici cred că vine anxietatea lui Martin față de Putin și Rusia și, din nou, destul de corectă. Personalul este politică, până la urmă. Dar asta este de ambele părți ale diviziunii politice.
Cred că interpretează greșit situația din Rusia când vine vorba de Putin.
De fapt, în ciuda faptului că are „surse profunde” în Rusia, analiza lui Martin despre Putin a fost destul de slabă. Doar pentru că neoconii cred că pot doar să stimuleze suficient haos în interior, nu înseamnă că ei îl pot răsturna pe Putin, si visul lor va avea loc în sfârșit.
A funcționat acest lucru oare în 2015, când Putin dispăruse din sfera publică timp de două săptămâni în februarie și Armstrong însuși ne-a spus că are de-a face cu o tentativă de lovitură internă în cadrul Kremlinului, la care Putin a renunțat cu eufemismul caracteristic?
Ei s-au confruntat cu sancțiuni mai mici atunci, dar au avut o problemă monetară mai mare decât au avut-o în 2022, deoarece în 2014 Rusia nu era pregătită pentru un război economic total. Putin și-a avertizat giganții săi SEO precum Gazprom și Rosneft să-și plătească datoria în dolari și să-și diversifice structura de plăți.
Nu au făcut-o și aproape că i-a costat.
Putin, cu ajutorul lui Xi, i-a salvat. Dar, ca întotdeauna, este destul de evident că a primit ceva în schimb, mai multă loialitate de la ei.
Temerile lui Martin provin din faptul că nu crede că Putin și-a înțeles întotdeauna poziția față de Occident. Este naiv din partea lui să creadă că Putin, care a numit Occidentul „incapabil de un acord” în 2015, a crezut că Minsk va fi vreodată implementat sau că Regatul Unit nu va depăși fiecare linie roșie.
În timp ce Minsk i-a oferit Ucrainei timp pentru a se înarma, ia oferit si lui Putin timp pentru a construi armele și sistemele necesare pentru a o opri, dovedind în același timp lumii că Occidentul se pregătește de război împotriva lor, precum și a Rusiei.
Strategia pe care a folosit-o în relațiile cu Gazprom și Rosneft în 2015, pentru a-și asigura aliații interni de care avea nevoie astăzi, a fost folosită și pentru a-i îngriji pe prietenii de care avea nevoie la nivel internațional.
Strategia lui Putin a fost întotdeauna să permită strategiei lor de strangulare militară și economică agresivă să se dezvolte și să folosească diplomația și brokerajul onest pentru a acumula aliați în întreaga lume pentru acel moment în care Occidentul a decis să lovească în Ucraina.
Apoi a lovit el înainte ca ei să fie gata.
În opinia mea, Martin își proiectează temerile asupra lui Putin cu această analiză.
Și nu cred că își face nicio favoare publicând graficul său prophetic „Ciclul lui Putin”, deoarece nu se potrivește cu niciuna dintre mișcările mari ale lui Putin.
https://i0.wp.com/tomluongo.me/wp-content/uploads/2022/12/a76ea0a40e324da6ed5fa7164340fa5a.png?w=820&ssl=1
Graficul lui Putin profetit si proiectat de Marin Armstrong
Din acest ciclu al sau profetic i-au lipsit fazele cu Putin acceptand Crimeea în Rusia (martie 2014), discursul său ONU din 2015 și mutarea în Siria, pe care marele său model de încredere economică a preluat (28-30 septembrie 2015).
A ratat discursul său în care și-a conturat strategia de a învinge Occidentul la Conferința de securitate de la München din 2007.
A ratat discursul său privind starea Uniunii din martie 2018, unde a dezvăluit armele care ne-au pus pe această cale în care neoconiștii și-au dat seama de fereastra pentru doborarea Rusiei s-ar închide definitiv dacă acele arme ar intra vreodată în producție în masă.
Nu vreau să fiu prea dur aici pentru că este evident că Martin este în același timp sincer, bine informat și pe drept îngrijorat de situația dificilă a lui Putin. Este evident că Putin este vizat pentru terminare.
El este căpitanul care conduce nava rusă, iar nebunilor din Moscova li se oferă toate scuzele pentru a scăpa de el.
Dar vă reamintesc că Rusia, ca Iranul și mai mult decât China, este o civilizație în primul rând și un sistem în al doilea rând. Din această cauză, presiunea externă și infiltrarea internă nu vor avea același efect ca aici, în Occident.
Da, atât Iranul, cât și Rusia sunt corupte, dar sunt corupte în moduri diferite decât în Occident. Iranienii și rușii înțeleg această corupție mult mai bine decât analiștii CIA de la Langley care hrănesc think tank-urile de pe K-Street.
Și asta cred că este diferența aici. Este posibil ca Putin să fie nevoit să învingă o nouă rundă de activități trădătoare la Kremlin în 2023, dar nu cred pentru o clipă că nu este conștient de asta. De fapt, ceea ce aș spune este că strategia lui cu trădătorii domestici nu este diferită de felul în care se comportă cu adversarii săi occidentali; permițându-le să creadă că îl au pe frânghii și apoi să-i zdrobească după ce s-au expus.
Aceasta este evaluarea colonelului Doug MacGregor asupra strategiei lui Putin pe teren în Ucraina. Este greu de argumentat că el nu ar urma aceeași strategie în interiorul Rusiei, dacă MacGregor are dreptate.
Personalul, din nou, este politică.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că nu va fi o cale perfidă pentru Putin în 2023. Va fi.
Occidentul imbecile crede că umilințele pe care le-au provocat lui Putin îl vor forța să demisioneze din funcție.
Dar Rusia de astăzi pare să fie, așa cum a spus Alex Mercouris într-un videoclip recent, „dovada jenei”.
https://www.youtube.com/watch?v=Igg_7jT-Pe4
Acesta este motivul pentru care Martin este îngrijorat, că jena atacurilor cu drone și lipsa succesului militar vor crea neliniște pentru Putin acasă.
Aș fi mai îngrijorat că Putin va face o mișcare mare în următoarele săptămâni în Ucraina. Că el, din nou, „va fi primul” și anticipează ceea ce Occidentul a plănuit atacând.
Loviturile cu drone în interiorul Rusiei fac parte din aceste umilințe. Dar, cred că Armstrong, la fel ca neoconiștii, evaluează daunele politice aduse lui Putin ca și cum ar fi un politician american.
Noi suntem cei cu acest aer de invincibilitate. Rușii, datorită încadrării cu succes a conflictului de către Putin, propagandă dacă doriți, nu isi fac iluzii cu privire la situație.
Ei înțeleg că guvernul lor este disfuncțional. EI ÎNȚELEG CĂ OCCIDENTUL ESTE DE NECONSOLAT ÎN PRIVINȚA REFUZULUI LOR DE A FI COLONIZAT SAU ȘTERS DE PE PĂMÂNT. Și, în sfârșit, înțeleg că Putin nu este perfect, dar nu este un trădător globalist.
Un atac aerian aici sau o ofensivă eșuată acolo nu dovedesc nimic mai mult decât ceea ce au știut întotdeauna. Ei nu pornesc de la poziția de aroganță imperială.
Noi suntem cei al cărui psihic este fragil. Ei sunt cei care au trecut prin foc ca pasarea Phoenix, in anii 1990 și au supraviețuit cu succes.
Acesta este motivul pentru care noi occidentalii avem mai multe șanse să ne prăbușim dacă armata noastră cea lăudată s-ar putea impiedica sau, mai rău, este învinsă.
Acum să revenim la argumentele mele despre Merkel, Minsk și NordStream 2 și spuneți-mi că nu puteți vedea capcana pe care Davos a întins-o pentru neoconii și instituția politică din SUA care trăiesc în bula concluziilor lor anticipate.
Scopul acestor provocări este, din nou, acela de a determina Rusia să pornească pe jumătate și să ofere Occidentului un teren moral înalt pentru a se mobiliza pentru un război total.
Rusia este o țară care încearcă să se ridice, sau cel puțin să nu fie înghițită de uzură. NU ESTE O PUTERE COLONIALĂ CARE ÎNCEARCĂ SĂ EVITE DIZOLVAREA INEVITABILĂ. Timpul este aliatul său aici.
Putin va trebui să răspundă acestor atacuri. Va avea nevoie de un mare câștig politic în următoarele câteva luni. Avantajul lui politic este Simpozionul Valdai, maratonul anual de întrebări și răspunsuri, dar asta poate fi citit în două moduri.
Este multă muncă să organizezi acel eveniment. Să-și petreacă săptămâni pregătindu-se pentru un spectacol cu care apparent nu ar trebui să-și piardă timpul în timp ce conduce un război, dar Valdai este mesajul potrivit pe care să-l transmită poporului său, nu angajând resursele statului pentru a repara o toaletă spartă în Irkutsk.
Occidentul vrea să crezi că nu vrea să se confrunte cu o populație furioasă pentru războiul său nepopular.
Pe bune?
Răspunsul meu este: „Ok, debutantilor”.
Acum, întrebați-vă cine alocă 4 milioane de dolari per membru al Congresului SUA pentru „securitate personală” într-un proiect de lege pe care l-a împins după alegeri?
Ceea ce ar trebui să te enerveze în toată această situație este că singura persoană care se presupune că este la câteva luni distanță de a fi distrusă este cea care este calmă, înțelegându-și soarta.
„Știți ce proverb are poporul rus? Cei care sunt spânzurați, nu se îneca.”
– VLADIMIR PUTIN
Știi, acum că mă gândesc la acest citat, nu sunt atât de sigur că Putin doar se descriea pe sine.
Sursa: https://tomluongo.me/2022/12/30/the-russian-regime-change-trap
Traducerea: CD
Reeditam anii 50? Scenariul e acelasi in care s-au schmbat doar marionetele…
In anii 50 tatal meu ca sef in Securitate a blocat de multe ori dezintegrarea Romaniei si declansarea unui razboi cu Iugoslavia de frica reeditarii foametei din 1946, de frica unui exod in masa al romanilor din Banat si de frica dezintegrarii totale. Pentru asa ceva nu exista oficial si e cosmarul istoricilor CNSAS-ului…
In locul lui Tito il avem pe Zelenski si in locul Iugoslaviei avem Ucraina pe granita la fel de agresive, iredentiste si pline de ura pe comunitatile de romani. Tito i-a exterminat pe romani si pe istroromani in executii si in gropi comune si astazi un subiect tabu si Zelenski ii trimite pe romani in cele mai dure lupte ca sa fie omorati si exterminati.
Nu e nici o diferenta intre Ungaria din anii 50 si Ungaria de astazi a lui Viktor Orban. La fel ca in anii 50 Ungaria joaca la doua capete pentru ruperea Transilvaniei de Romania . Ne-au salvat luptele dintre unguri din 1956 …si astazi nu am idee cum o sa mai scapam de Ungaria cu tot iredentismul lor.
Bulgaria stalinista e astazi o Bulgarie in UE si pro-rusa prin traditie . Vesnic la doua capete si intodeauna in castiguri teritoriale fara un foc de arma….
Polonia stalinista creata de Stalin in rapturi teritoriale si in expulzari de populatii e astazi ,,crestina” si la fel ca in anii 50 pofita de contexte fara nici o rusine.
Romania ca intodeauna ramane prinsa in stalinismul politicienilor si in disperarea sefilor de servicii secrete incapabili sa-i elimine pe politicieni . In locul stalinistilor lui Dej si Ana Pauker ii avem astazi pe liberali si rezisti la fel de ,,stalinisti ” in mentalitati si in slugarnicie fata de strainatate pe cat erau liderii PCR-ului din 1945. Astazi nu se stie cati romani au murit in razboiul lui Zelenski la fel cum nu se stie cati romani ,,voluntari” au murit in razboiul din Coreea din anii 50…
Care e diferenta dintre Ciuca si Dej? Cu Dej tatal meu conducea operatiunile in interesul Romaniei de frica dezintegrarii dupa pierderea Basarabiei si astazi un tablagiu ca Ciuca ii trimite in operatiuni sub steag fals in Ucraina de ,,frica” sa nu ajunga Basarabia la rusi. La fel ca in anii 50 Basarabia e nodul gordian al conflictului. Astazi rusii au dat de esec dupa esec in speranta sa ajunga in Basarabia si asa ceva dupa ce in anii 50 erau sa ne dezintegreze cu sarbii doar pentru ca Ucraina sa pastreze tot ce a furat… Astazi platesc greselile trecutului…pentru spijinul oferit Ucrainei din timpul lui Stalin .
„Priveste in sus! Treziti-va oameni buni! Sunteti sinucisi in unda vitezei!”
https://www.globalresearch.ca/look-up-wake-up-people-you-being-suicided-warp-speed/5802139