Statuie pentru general
Literatura si Arta -Nicolae DABIJA
Atunci când generalul Ion Costaş a fost numit ministru de Interne al Republicii Moldova, primul ordin emis de el a avut următorul conţinut: „A lichida organizaţia de partid şi toate secţiile politice ale ministerului”. Acest lucru se întâmpla în 1990, când ne aflam în URSS şi partidul COMUNIST era atotputernic, iar „partkomul” şi „politotdelul” erau adevăraţii conducători ai ministerelor de forţă. Apoi a urmat ordinul nr. 2: „A plasa corect accentele în numele ofiţerilor superiori: Costáş în loc de Cóstaş, Covríg în loc de Cóvrig, Cârnáţ în loc de Cárnaţ, etc.”Ofiţerii noştri veneau cu toţii din armata sovietică, cu nume de familie stâlcite, iar grija lui Ion Costaş a fost să creeze o poliţie cu adevărat naţională şi după nume. Acest fiu de ţăran din Ţarigrad,trecut prin foamea organizata de sovietici 1946-1947,apoi deportat 1949 in Kazaxstan(Carlag-Karaganda), unul dintre puţinii moldoveni ajunşi generali de aviatie( elita ai armatei sovietice), a creat două ministere: cel de Interne şi cel al Apărării,a dat nastere 2 Academii, una de interne Stefam cel Mare si alta ai apararii Alexsndru cel Bun. Pe cel ministerul de Interne îl preluase de la V. Voronin, care, crezându-se rus, a rusificat şi mai mult ministerul şi aşa destul de rusificat. Acesta din urmă, la şedinţa Biroului comitetului central al partidului care s-a desfăşurat a doua zi după asaltul de la 10 noiembrie 1989 de către mulţime, a declarat: „Nu s-a tras în huliganii care au incendiat clădirea ministerului din motiv că majoritatea miliţienilor care-l păzeau erau moldoveni, iar moldovenii sunt tâmpiţi”. (Astfel s-ar traduce fraza: „A молдованы – это бараны”). Iată ce părere împărtăşea sau mai împărtăşeşte cel care avea să fie ales de către moldoveni, pe care el îi crede „turmă de tâmpiţi”, în funcţia cea mai înaltă din stat. Dacă nu erau Ion Costaş şi alţi eroi ai războiului ruso-moldovenesc (ca Anton Hămuraru, Dumitru Ursachi, Valeriu Toporivschi, Andrei Covrig, Vladimir Semeniuc, Tudor Samoilenco, Anatol Caraman, Tudor Odobescu, Chiril Panteleev, Valerii Luca,Constantin Rusu, Sergiu Tătaru ş.a.), tancurile armatei a 14-a ar fi ocupat Chişinăul atunci, în iunie 1992.Ei şi-au stropit cu sânge certificatele lor de patrioţi.De aceea cei care cunosc evenimentele sunt miraţi de faptul că generalul Ion Costaş – în contextul în care plouă cu decoraţii pe reverele unor indivizi fără merite – nu s-a învrednicit de nici un ordin sau vreo medalie din partea statului pe care l-a apărat cu preţul propriei vieţi. Ion Costaş nu doar a fost martor la istorie, el a făcut istorie.L-am cunoscut la o plenară a comitetului central al partidului din 1988: în timp ce primul-secretar, Simion Grossu, critica săptămânalul „Literatura şi arta”, calificându-l „naţionalist” şi „antisovietic”, în mijlocul sălii un general sovietic atrăgea atenţia întregii asistenţe prin faptul că citea demonstrativ şi sfidător, cu paginile larg desfăcute, publicaţia blam.
M-am apropiat în pauză de el şi i-am vorbit, cum era firesc să i te adresezi unui general sovietic, în ruseşte. Generalul mi-a zâmbit şi mi-a spus: – Sunt generalul Ion Costaş, roman de la Taigrad, Drochia. Mi-a mai spus că se întorsese recent din fundul Rusiei, din oraşul Cita, unde fusese abonat la „Literatura şi arta”, că e general de aviaţie, coleg de studii la Acdemiea Marelui Stat Major ai URSS cu Djohar Dudaev, eroul cecenilor,cu Pavel Graciov,ministru Apararii ai Rusieu, că e din deportaţi basarabeni. De atunci aş putea spune că destinele noastre au fost împletite. La marile manifestaţii naţionale, îndrăzneam să le spun colegilor că „Ion Costaş e cu noi”, echivalent pe atunci cu „Armata e cu noi!”.
A fost unul dintre susţinătorii aprigi ai Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, făcând parte de la întemeierea lui şi până în prezent din Consiliul Director al acestuia. Ion Costaş e din seminţia lui Ştefan cel Mare: a ştiut să facă lucruri mari cu „mijloace mici”. În aceste zile acest bărbat al neamului nostru împlineşte frumoasa vârstă de 76 de ani. Se mai află, cum îi stă cel mai bine, pe prima linie a frontului pentru Adevăr, Dreptate şi Emancipare Naţională. Nu ne rămâne decât să-i adresăm un ordin al poporului întreg, pe care militarul nostru îl iubeşte cel mai mult, crezându-şi-l superiorul său: – Vă ordon: să fiţi sănătos întru mulţi ani, domnule general!
Nicolae DABIJA
Din păcate ne-a părăsit pe 12 martie 2021, de covid cică, avea 72 de ani.
https://moldova.europalibera.org/a/%C3%AEn-memoriam-nicolae-dabija-a-fost-un-om-care-%C8%99i-a-marcat-timpul-/31147409.html
In memoriam Nicolae Dabija. „A fost un om care și-a marcat timpul”
La 72 de ani, în urma complicațiilor cauzate de Covid 19, a decedat la Chișinău scriitorul și publicistul Nicolae Dabija, fost deputat în parlamentul moldovean, dar și în ultimul legislativ al URSS. Valentina Basiul a discutat cu scriitorul Emilian Galaicu Păun, care l-a cunoscut bine, atât despre creația literară a lui Nicolae Dabija, cât și despre activitatea sa publicistică.
Emilian Galaicu-Păun: „A fost și pe măsura timpului, pentru că nu doar că a fost modelat de timp, a modelat, la rândul lui, timpul. Bun, și prin cărțile sale, dar și prin presă. Deci, Literatura și arta, într-un moment, a avut un rol crucial, fără de care este greu să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat. Eu țin, sigur că, în mod special la poetul Nicolae Dabija, care a dat tonalitatea, dacă vreți, generației care ulterior s-a numit generația Ochiul al treilea, având și funcția de redactor-șef la început la Orizontul, apoi la Literatura și arta, a putut deschide uși, a putut promova un anumit gen de literatură, un anumit gen de publicistică și, în sensul acesta, el chiar a făcut o epocă în cultura noastră.”
Europa Liberă: Va rămâne în memoria colectivă, în memoria societății mai degrabă ca publicist, pentru că îl cunoaștem ca portdrapelul acestei publicații, o publicație care vine din anii de Mișcare de eliberare națională sau în ce măsură opera lui poetică va câștiga mai mult teren în timp în fața acestei publicistice destul de cu vervă, cu sânge?
Emilian Galaicu-Păun: „E adevărat că cu vervă, cu sânge, dar nu mi se pare că este o publicistică la înălțimea operei sale poetice, este mai degrabă, în mare parte, o publicistică circumstanțială. Adevărat că a scris săptămânal, cu vervă, cu patimă, uneori călcând și peste niște greble, ca să zic convențional, pentru că el a fost și în viață un om de mare vervă și cu patimă, dar cred că adevărata sa statură ca intelectual este opera poetică și, aș îndrăzni să cred, și o parte din opera eseistică. De exemplu, volumul acela Pe urmele lui Orfeu, apărut în 1988, și pentru care luase, pe atunci foarte tânăr, Premiul Național, care pe atunci se numea Premiul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. E un volum care oricând poate să fie reeditat și, cel puțin din punctul de vedere al unei lirice, al unei viziuni poetice asupra lucrurilor, cred că este în picioare și acum, iar din opera sa poetică se poate întotdeauna scoate o antologie foarte consistentă, am și făcut acum câțiva ani de zile și vreau să spun – între paranteze fie vorba – am lucrat foarte bine cu el în calitate de redactor de carte. Mi-a pus pe masă un volum de vreo 500 de pagini, l-am convins text cu text să facem un volum elegant, până la urmă au apărut doar vreo 240 de pagini. Pot și să garantez pentru fiecare din acele texte selectate, care sunt sigur că au fost scrise într-o anumită cheie mai degrabă tradițională, dar cu o deschidere spre modernitate.
Sunt niște texte aerisite, texte care certifică vocația unui poet dat de Dumnezeu…
Poate că uneori în poezie a intrat în niște teritorii care erau mai puțin ale lui, mie mi se pare mai puțin izbutită poezia sa pamfletară. Spiritul lui Dabija a fost unul eminamente liric, nu cred că i s-a potrivit foarte tare pamfletul, dar sigur că timpurile și-au spus cuvântul.”
Europa Liberă: În felul acesta, faceți o invitație cumva pentru generația de astăzi care îl citează sau, iată, face trimitere pe rețelele de socializare la ultimul roman, Tema pentru acasă, să caute volumele din anii ‘90, din anii ’80? Corect înțeleg?
Emilian Galaicu-Păun: „Nu este ultimul său roman, este anti-antipenultimul deja. Îi îndemn pe cititori, dacă vor să-l descopere pe un scriitor important, și nu, să zicem, pe un scriitor circumstanțial, să meargă, în primul rând, la volumele sale de versuri, inclusiv la acea antologie scoasă acum câțiva ani de zile la Cartier. Se numește Reparatorul de vise. Mai puțin să meargă la romanul Tema pentru acasă. Bine, a fost un succes de vânzări, dar, din punct de vedere literar, nu este de departe cea mai împlinită operă a lui Dabija. Înclin o dată în plus să afirm că poetul este cel care va rămâne în literatura română, și nu doar din Basarabia, dar în literatura română de pretutindeni. Este prezent în foarte multe antologii, a fost tradus în mai multe limbi.”
Europa Liberă: Numele scriitorului și omului de cultură Nicolae Dabija este legat cumva și de acea scrisoare controversată, un articol celebru, numit Rusoaicele. Și-a revăzut în timp Nicolae Dabija acele declarații, spuneați că ați discutat mai mult în ultima vreme omenește?
Emilian Galaicu-Păun: „Da, exact. Apropo am avut discuții cu el deja în perioada în care eram redactor de carte. Mă rog, nu am discutat doar texte, am vorbit și ca doi oameni care se cunosc cel puțin de vreo câteva decenii. I-am spus asta, că textul cela atunci a făcut mai degrabă un rău, deci a stârnit niște lucruri, niște patimi care nu au dus la nimic bun. Dar am spus și ceva mai sus, Nicolae Dabija, din câte îl țin minte eu, a fost omul care a reacționat uneori destul de rupt la orice deranj, deci nu era omul care să lase să treacă de la el, dar încă ceva, și atunci el spunea – țin minte asta -, spunea că publicistica trăiește o zi.
Dacă țineți minte, a avut Rusoaicele-2, în care încerca să… Adică, eu cred că și-a dat seama și, în sensul acesta, ierte-mi-se că fac asocierea, dar mi se pare foarte justă, în sensul acesta, Dabija semăna cu Grigore Vieru. Vieru era omul care acționa la orice și uneori acționa măcar necitind un text, după telefonul stricat. Dabija, în sensul acesta temperamental, era exact ca Vieru – nu ierta nimic și nu lăsa să-i scape nimic. E adevărat că, uneori, avea puterea, ca și Vieru, de altminteri, să recunoască și să facă pasul înapoi, sper că acel Rusoaicele-2 este un fel de jumătate de pas înapoi. Nici contemporanii măcar nu-l judecă. Până la urmă, oamenii, mai ales personalitățile vizibile, care sunt pe baricade, convențional vorbind, au o reacție nu neapărat de fiecare dată politic corectă. Sunt lucruri peste care la un moment se așterne tăcerea sau cenușa, dar important este să se pună în valoare ceea ce au dat consistent și, în cazul acesta, eu, de exemplu, sunt foarte întristat în dimineața asta de plecarea lui Dabija, pentru că a fost un om care, repet, și-a marcat timpul, epoca și în urma lui rămâne o operă încă nevalorizată pe deplin.”